ORDINUL VLADIMIR CLASA A TREIA !!!

-personajele implicate în acţiune:

Ziuziuşka Meggy, Misha, Sobacikin, Proletov, Burdiukov, Sophie,

Grigori, Maria Alexandrovna.

MOTTO : ,,Cei cu tine măi omule, de eşti atît de zăpăcit? Ba umbli ca un

năuc, ba încurci cîte o lucrare, că nici dracul n-o mai poate descurca, scrii
titlurile cu literă mică, nu pui nici data, nici numărul… Ce-i cu tine măi
omule, ce-i cu tine?”

Actul I
Scena 1(Meggy, Sobacikin, Maria Alexandrovna)

Meggy: Toată dimineaţa am citit gazetele! Doamne dumnezeule! Cîte ciudăţenii

nu se-ntîmplă pe lumea asta! Zău! În Spania se petrec lucruri stranii. Se scrie că
tronul este desfiinţat şi că demnitarii se găsesc într-o situaţie grea, în vederea
alegerii unui urmaş, şi din cauza asta se iscă răscoale.
Sobacikin: Asta-mi pare peste măsură de ciudat!
Maria Al.: Cum se poate ca tronul să fie desfiinţat?
Meggy: Se spune că trebuie să se urce pe tron o dona oarecare.
Maria Al.: Nu se poate urca o dona pe tron!
Sobacikin: Nu se poate în nici un caz?
Maria Al.: Pe tron trebuie să fie un rege!
Meggy: Se spune că nu este rege.
Maria Al.: Cum se poate să nu fie rege, nu poate fi o ţară fără rege!
Meggy: Rege este, dar se găseşte undeva, necunoscut.
Sobacikin: Poate că se află chiar acolo, dar, de frica ţărilor vecine, ca Franţa şi
altele, sau din motive familiale, e obligat să stea ascuns; sau poate că mai sunt şi
alte motive.
Maria Al.: Nu poate fi o ţară fără rege! Pe tron trebuie să fie un rege, nu o
dona!

Scena 2(Meggy, Burdiukov, Grigori, Proletov).

Burdiukov I.P.: Ziuziuşka!..Ei, Ziuziuşka!...Tu cum crezi? Am s-o capăt sau n-

am s-o capăt? Stai să-ţi atîrn o hîrtiuţă!
Grigori: A venit Alexandr Ivanovici!
Burdiukov I.P.: Să poftească!
Proletov Al. Iv.: Bună dimineaţa, Ivan Petrovici! Nu cumva te-am deranjat?
Burdiukov I.P.: Vai de mine! Se poate una ca asta! Cu toate că sunt aşa de
ocupat! Ei, la ce oră te-ai întors acasă?
Proletov Al. Iv.: Era şase!
Burdiukov I.P.: Ei, ce spui de jocul de aseară? He-he-he!
Proletov Al. Iv.: He-he-he! Drept să-ţi spun, mi s-a năzărit şi în vis.
Burdiukov I.P.: He-he-he-he! Dar, ia spune, ai fost la excelenţa sa, domnul
ministru? Despre mine n-aţi vorbit nimic?
Proletov Al. Iv.: Am fost, şi am vorbit şi despre dumneata!
Burdiukov I.P.: Ei, şi ce-aţi vorbit?
Proletov Al. Iv.: Excelenţa sa, a dorit să ştie amănunte despre serata de aseară,
şi cine a mai fost acolo, şi după fiecare nume, excelenţa sa, spunea: „Hm!”.
Apoi excelenţa sa a întrebat: „Cine e slujbaşul ăsta?” „Directorul
departamentului, Ivan Petrovici Burdiukov, nepotul moşieriţei Evdokia
Malafeevna Jerebţova”, am spus eu.
Burdiukov I.P.: Ei, şi ce-a spus excelenţa sa despre mine?
Proletov Al. Iv.: A spus: Hm!
Burdiukov I.P.: Doamne dumnezeule! Ce era de spunea: „Pentru cutare şi
cutare merite, am să-l propun pe numitul Burdiukov să fie decorat cu medalia
„Ordinul Vladimir clasa a treia””. Dar ce să-i faci? Aşa e firea mea. Nici nu-ţi
poţi închipui , stimate Al. Ivanovici, cîtă trudă mi-a trebuit să fac aici rînduială.
Să fi văzut halul în care erau toate cînd am luat în primire postul. Închipuieşte-
ţi! În toată cancelaria, nu era unul în stare să separe silabele ca lumea. Dar
ordinea? Era îngrozitor! Acum, însă, îţi creşte inima de bucurie, cea mai
desăvîrşită ordine în toate!
Proletov Al. Iv.: S-ar putea spune că ţi-ai cîştigat rangul cu sînge şi sudoare.
Burdiukov I.P.: Întocmai: cu sînge şi sudoare! Ehei! Unde n-aş fi ajuns, dacă
umblam după măriri! Nu mai aveam loc pe piept de atîtea decoraţii! Dar ce să-i
faci? Nu pot! Pe ocolite, fac adesea cîte o aluzie şi mai strecor şi eu cîte o vorbă
cu tîlc. Dar să spun ceva de-a dreptul, să cer ceva pentru mine, asta nu. Nu-i de
mine! Alţii trag foloase... pe cînd eu, să ajung să fac o mîrşăvie, asta niciodată!E
adevărat că la noi la departament, slujba e nobilă, peste tot domneşte o curăţenie
desăvîrşită, cum nu se pomeneşte în administraţia gubernială. La noi şefii ţi se
adresează numai cu d-voastră. Da, recunosc că dacă n-ar fi atîta nobleţe, aş fi
părăsit demult departamentul.(oftează) Aş vrea acum un singur lucru. Să capăt
şi eu o decoraţie la gît. Nu fiindcă aşa ceva m-ar preocupa prea mult, dar numai
ca ceilalţi să vadă că şefii mei sunt atenţi faţă de mine. Al. Ivanovici, te-aş ruga
pe dumneata, care eşti cum nu se poate mai mărinimos, dacă ai cumva prilejul,
să-i faci o aluzie excelenţei sale d. Ministru-asta bineînţeles în treacăt-că în
departamentul lui Burdiukov e o ordine cum rar întîlneşti aiurea sau ceva
asemănător.
Proletov Al. Iv.: Cu cea mai mare plăcere, numai să am prilejul!
Burdiukov I.P.: Ceasul ăsta an îmi pare, singur fără draga mea, clipele îmi
sunt amare, cum să mai trăiesc aşa? Uite...Dar unde te grăbeşti aşa, Al.
Ivanovici?
Proletov Al. Iv.: S-a făcut timpul să plec. Mai trebuie să trec prin vreo trei
locuri. La revedere.
Burdiukov I.P.: La revedere, şi nu uita să faci aluzie d. Ministru! Ah,
Ziuziuşca! Am s-o capăt sau n-am s-o capăt? Am s-o capăt sau n-am s-o capăt?
Ziuziuşka! Pentru cutare şi cutare merite, directorul departamentului, Ivan
Petrovici Burdiukov este decorat cu medalia Ordinul Vladimir clasa a treia.
Ehehei! Ceasul ăsta an îmi pare, singur fără draga mea, clipele îmi sunt amare,
cum să mai trăiesc aşa!? Ziuziuşca!(pleacă).
Proletov Al. Iv.: (singur)Să nu văd în ochi oameni de ăştia! Nu fac nimic, se
îmbuibă şi se prefac că sunt aşa şi pe dincolo, că au făcut cutare şi cutare, că au
dres cutare şi cutare! Ia te uită ce vrea acum: o decoraţie! Şi are s-o capete
escrocul, are s-o capete! Ăştia izbutesc întotdeauna! Iar eu sunt cu cinci ani mai
vechi în slujbă ca el, şi pînă azi n-am fost încă propus. Scîrboasă mutră! Şi ce se
mai răsfaţă! Chipurile, nu i-ar trebui decoraţia decît să vadă şi alţii că şefii lui
sunt atenţi cu el. Mă mai roagă să pun o vorbă bună pentru el! Las că ţi-oi pune
o vorbuliţă, să mă pomeneşti! Ţi-o fac eu, n-avea grijă! N-ai s-o capeţi!!!

Scena 3(Misha, Proletov).

Misha: Azi s-a întîmplat ceva neobişnuit. M-am sculat destul de tîrziu şi cînd
Mavra mi-a adus cizmele curăţate, am întrebat-o cît e ceasul. Auzind că-i trecut
de mult de ora zece, m-am grăbit să mă îmbrac. Drept să spun, n-aveam nici un
chef să mă duc la departament, dacă aş fi ştiut ce mutră are să-mi facă şeful de
secţie. De cînd îmi tot spune: „Cei cu tine măi omule, de esti atît de zăpăcit?
Ba umbli ca un năuc, ba încurci cîte o lucrare, că nici dracul n-o mai poate
descurca, scrii titlurile cu literă mică, nu pui nici data, nici numărul…”
Pisălog afurisit! Mă invidiază că stau în cabinetul directorului şi ascut pene
pentru excelenţa sa! Într-un cuvînt nu m-aş fi dus la departament dacă n-aş fi
nădăjduit să scot un avans cît de mic din salariu! Am îmbrăcat mantaua cea
veche şi mi-am luat umbrela, pentru că ploua cu găleata. Pe străzi nu era
nimeni; îmi ieşeau în cale numai femei cu fustele în cap, negustori, ruşi cu
umbrele şi curieri. Din lumea bună vedeai doar cîte un funcţionar de-ai noştri.
Am văzut cupeul directorului nostru, şi mă gîndii că trebuie să fie fiică-sa. Cînd
a deschis lacheul uşa, ea sări din cupeu, uşoară ca o păsărică. Şi vai cum se uita
în dreapta şi în stînga, vai cum mişca din ochi şi din sprîncene…Doamne
Dumnezeule! Sunt pierdut, cu desăvîrşire pierdut! De ce o fi ieşit din casă pe o
vreme ca asta? Să mai spui că femeile nu se prăpădesc după zdrenţe!
Nu m-a recunoscut, căci am căutat să-mi ascund faţa cît mai bine, fiindcă aveam
o manta foarte murdară, şi mai era şi de modă veche. Acum mantalele se poartă
cu gulere mari! Eh, fir-ar să fie! Ceasul ăsta an îmi pare, singur fără draga mea,
clipele îmi sunt amare, cum să mai trăiesc aşa?...(apare Proletov).
Proletov: Ce-i cu tine mă? Ce ai de gînd?
Misha: Cum ce am de gînd? Nimic.
Proletov: Nimic? Ai patruzeci de ani şi-i vremea să-ţi vină mintea la cap. Ce-ţi
închipui, crezi că nu-ţi cunosc toate isprăvile? Umbli după fata directorului.
Uită-te la tine şi gîndeşte-te: cine eşti? O nulitate şi nimic mai mult! N-ai nici o
para în buzunar. Uită-te în oglindă: cum de ţi-a putut trece prin cap una ca asta?
Doar eşti o nulitate şi nimic mai mult! Ehei! Ce ţi-aş mai freca botul, canalie!
Buze de bou, dobitocule! (începe să sughită.) De ce sughit, a? (pleacă.)
Misha: Dobitocul ăsta mă scoate din sărite! Drăcia dracului! Dar ce-şi
închipuie? Că dacă faţa lui aduce cu un şip de spiţerie şi are pe cap un smoc de
păr dat în sus şi uns cu pomadă de roze, crede că îi e permis orice? Înţeleg eu de
ce se înfurie pe mine: mă invidiază. A observat probabil bunăvoinţa deosebită a
directorului faţă de mine. Puţin îmi pasă de el! Mare scofală un consilier de
Curte! Ce, eu sunt fiu de raznocineţ? De croitor? De subofiţer? Sunt un nobil!
Pot ajunge şi eu să am grad înalt. Am numai patruzecişi doi de ani, şi de-abia la
vîrsta asta începe cu adevărat cariera: ai răbdare amice! Vom ajunge şi noi
colonel şi de-o vrea dumnezeu, poate chiar ceva mai mare. Ne vom face şi noi
reputaţie, poate chiar mai bună ca a ta. Ce, crezi că înafară de tinenu se mai află
şi alţi oameni de ispravă? Ian să-mi dai şi mie un frac de la Ruci şi o cravată ca
a ta, şi ai să vezi că n-ai să-mi poţi ajunge nici pîn-la călcîie. Nenorocirea, însă
e că n-am mijloace!
Scena4(Maria Alexandrovna-mama lui Misha.)
Maria Al: Misha, demult tot vrea să stau de vorbă cu tine. Trebuie să-ţi
schimbi slujba.
Misha: Din partea mea şi mîine!
Maria Al: Trebuie să intri în armată!
Misha: În armată?
Maria Al: Da, în armată! Ce te miri aşa?
Misha: Dar ce-ai găsit mata milităros în mine? Nici statura nu mi-e tocmai
potrivită pentru militărie! Sînt slavă domnului cam plinuţ, şi cînd oi mai pune
pe mine şi mundirul cu coadă scurtă, are să-mi ruşine să mă uit la mine.
Maria Al: N-ai să-l porţi mult, te fac ofiţer, şi ai să îmbraci mundirul cu falduri
lungi, care au să-ţi acopere toată rotunjimea, aşa, că n-are să se vadă nimic. Ş-
apoi are să-ţi prindă bine că eşti ceva mai plinuţ. Au să te avanseze mai repede
pentru că are să le fie ruşine să aibă în regiment la ei un rotovei de praporşcic ca
tine.
Misha: Bine mamaie, dar vezi că mie mi-a mai rămas un an pînă să ajung
asesor de colegiu. Au trecut doi ani de cînd sunt consilier titular.
Maria Al: Isprăveşte odată că mi-ai împuiat urechile cu acest titular. Vreau ca
feciorul meu să servească în gardă. La un conţopist nici nu mă uit!
Misha: Dar gîndeşte-te şi mata mamaie, uită-te mai bine la mine, la înfăţişarea
mea. Încă din şcoală m-au poreclit „ţîştarul”. În armată trebuie să călăreşti
voiniceşte, să ai glas răsunător, să fii cît un zdrahon de-nalt, şi să mai ai şi talie
pe deasupra.
Maria Al: Vreau cu orice preţ să intri în armată. Am eu pentru asta o pricină de
seamă. O pricină însemnată de tot.
Misha: Oricum, spunemi-o şi mie! Care-i?
Maria Al: E o pricină... Nici nu ştiu dacă ai s-o pricepi bine. Acum trei zile,
proasta aia de Gubomazova a spus în gura mare aşa ca să aud şi eu că: „Îmi pare
foarte bine că la balurile curţii nu-s primiţi civilii. Toţi sunt oameni fără
educaţie, şi au ceva grosolan într-înşii. Bine că Alexis al meu, nu poartă fracul
lor dezgustător”. Şi toate acestea le-a spus sclifosindu-se şi cu un ton aşa de... Îţi
spun drept că nu ştiu ce-aş fi fost în stare să-i fac. Ai mai pomenit o ticăloasă şi
o scîrboasă ca ea?
Misha: Şi asta-i toată pricina?
Maria Al: Da. Vreau să-i fac în ciudă, ca feciorul meu să intre şi el în gardă şi
să se ducă la toate balurile curţii. Las-să crape de necaz, să turbe.
Misha: Dar mamaie, gîndeşte-te şi mata un pic. Toată tevatura asta, numai
fiindcă o proastă...
Maria Al: Oho-ho! Las că-i arăt eu! Am să fac pe dracu-n patru şi fecioru-meu
are să intre şi el în gardă. Chiar de-ar fi să îndure greutăţi cu asta, dar de ajuns
în gardă, tot ajunge. Auzi, mă rog: să dau eu voie oricărei ticăloase să se umfle
în pene în faţa mea şi să-şi ridice nasul care şi aşa îl are destul de cîrn. Asta nu
se va-ntîmpla în ruptul capului! N-avea tu grijă, Natalia Andreevna, n-o să fie
cum vrei dumneata! Aşa ceva nu admit eu!
Misha: Şi crezi că ai să-i faci cu asta în ciudă?
Maria Al: Acum al doilea lucru: vreau să te însor!
Misha: Cum să mă însor? Aşa de-odată, să-mi schimb şi slujba şi să mă-nsor?
Nu vreau încă să mă-nsor!
Maria Al: Cînd ai să afli despre cine-i vorba, ai să vrei numaidecît!
Însurătoarea asta are să-ţi aducă fericirea şi în slujbă şi în viaţa de familie. Ce
mai una alta? Vreau să te însor cu prinţesa Slepohvostova!
Misha: Mamaie, dar asta-i o tîmpită de mîna-ntîia!
Maria Al: Întîi de toate nu-i de mîna-ntîia, ci la fel ca toate celelalte. E o fată
minunată, numai că n-are memorie, şi mai spune şi ea ce nu trebuie! Dar asta o
face de distrată ce e. În schimb nu-i deloc bîrfitoare şi n-o să născocească
niciodată vreo răutate.
Misha: Dar cum ar putea ea să bărfească, cînd abia dacă-i în stare să scoată o
vorbă? Şi chiar cînd o scoate, stai şi te minunezi de ce-ţi aud urechile. Mamaie,
parcă mata nu ştii că însurătoarea este o chestie de inimă? Trebuie ca sufletul...
Maria Al: Parcă am avut o presimţire! Ia ascultă: isprăveşte odată cu
liberalismele! Pe tine nu te prinde asta. Nu te prinde! Ţi-am spus-o de zeci de
ori. Altuia i s-o mai fi potrivind, dar ţie, chiar deloc.
Misha: Ah, mamaie! Spune şi mata: cînd nu te-am ascultat? Uite, am împlinit
patruzeci de ani şi tot îţi mai sunt supus în toate ca un copil. Mata îmi
porunceşti şă mă duc undeva, unde nici mort nu m-aş duce- şi eu mă duc, şi nici
nu las măcar să se vadă cît de greu îmi vine asta. Mata îmi dai poruncă să
dansez la baluri-şi eu dansez, deşi toţi îşi bat joc de mine şi de înfăţişarea mea.
Acuma ai ajuns să vrei să-mi schimbi slujba. Bine, îmi schimb slujba şi intru la
patruzeci de ani iuncăr în armtă... Mă fac copil, la vîrsta asta, numai ca să-ţi fac
matale pe plac. Şi cu toate acestea, nu trece o zi să nu mă împungi cu
liberalismul meu. Nu trece o clipă să nu-mi spui liberal. Ascultă, mamaie, asta
mă doare. Zău că mă doare. Faţă de devotamentul şi dragostea mea sinceră, cred
că aş merita o soartă mai bună...
Maria Al: Ce crezi? Parcă eu nu ştiu că eşti liberal? Şi mai ştiu şi cine te aţîţă:
Sobacikin!!!
Misha: Asta-i din cale-afară, mamaie! Să crezi mata mamaie, că eu aş putea
asculta de unul ca Sobacikin? Da, Sobacikin acesta e un ticălos, un cartofor, şi
tot ce vrei, dar în chestia asta n-are nici o vină! N-am să-i dau voie niciodată să
aibă asupra mea măcar o umbră de influienţă!
Maria Al: Ah, Doamne! Ce om îngrozitor! Nu respectă nici o regulă, n-are nici
o virtute... Un tip josnic. De-ai şti ce-a spus de mine!... Trei luni de zile n-am
putut scoate nasul în lume. M-am făcut toată roşie, ca para focului, şi am fost
bolnavă mai mult de-o săptămînă. Nu ştiu cum de-am putut răbda toate acestea.
Numai credinţa în providenţă m-a întărit!
Misha: Şi crezi mata că un om de teapa lui să poată avea vreo putere asupra
mea? Crezi mata că aş putea eu admite una ca asta?
Maria Al: I-am trimis răspuns să nu mai îndrăznească să se arate în ochii mei.
Iar tu, ai putea să te reabilitezi numai dacă nu te-ai mai încăpăţîna şi i-ai face
chiar în seara asta o declaration prinţesei!
Misha: Dar cum să fac mamaie dacă nu pot?
Maria Al: Cum adică nu poţi? Şi de ce nu poţi?
Misha: Îmi dai voie măcar într-o chestiune de care atîrnă fericirea vieţii mele
viitoare, să am şi eu părerea mea. Nici nu mă-ntrebi măcar... dar ce te faci dacă-
s îndrăgostit de altcineva?
Maria Al: Cum de altcineva? Cine-i mă rog această altcineva?
Misha: Mamaie, îţi jur că n-a fost niciodată pe lume una care să-i semene! Un
înger, nu alta! Un înger la chip şi la suflet!
Maria Al: Pînă acuma n-am auzit de aşa ceva! „Înger la chip şi la suflet!”Asta-i
o noutate pentru mine! Ş-acest înger, a cui e? Cine-i tată-său?
Misha: E un om cum rar întîlneşti, un om extraordinar! Ar trebui să-l vezi şi
mata. Însuşiri sufleteşti cum are el, nu găseşti pe lumea asta!
Maria Al: Dar ce-i el? Ce grad are? Ce avere are? E bogat?
Misha: Înţeleg mamaie ce doreşti mata. Dar dă-mi voie să-ţi spun deschis ce
gîndesc. Are dreptul un om bogat să-şi caute logodnică bogată? Nu mamaie,
asta nu-i drept! Ştiu, că nu există azi un tînăr în toată Rusia care să nu-şi caute o
logodnică bogată. Fiecare vrea să-şi îndrepte treburile pe socoteala zestrei
nevesti-si, şi, într-o oarecare privinţă, lucrul acesta e de iertat. Dar gîndeşte-te
şi mata mamaie....
Maria Al: Ajunge, ajunge! N-am putere să te ascult mai mult. Ştiu tot, tot! Te-
ai îndrăgostit de-o lepădătură! Taică-său e un beţivan, maică-sa bucătăreasă,
rudele chelneri pe la cîrciumi... şi eu trebuie să aud toate astea şi să le rabd chiar
de la fiul meu... pentru care mi-am cruţat viaţa...Doamne Dumnezeule! Ce
morală are tineretul din ziua de azi! Nu, nu pot îndura una ca asta. Jur că nu pot!
Ah! Simt cum începe să mi se învîrtească capul...Au! Ce fiu fără inimă! Şi toate
astea numai ciuma de Sobacikin le-a pus la cale!
Grigori: A venit Sobacikin!
Maria Al: Ce-ai spus? Sobacikin? Nu-i da drumul! Să nu-i mai calce piciorul
pe aici!
Sobacikin: Maria Alexandrovna! Vă rog din suflet să mă iertaţi că n-am fost
de-atîta vreme pe la d-voastră! Zău că n-am putut deloc! Nici nu vă puteţi
închipui cîte treburiam avut. Ştiam că aveţi să vă supăraţi. Zău că ştiam! Bună
ziua frate! Cum o mai duci? Dacă-i să judec după faţă, tare-mi pare bine să văd
cît de proaspătă şi de sănătoasă arătaţi! Am venit să vă povestesc o istorie cît se
poate de hazlie!
Maria Al: Nu-s amatoare de istorii hazlii!
Sobacikin: Despre Gubomazova!
Maria Al: Gubomazova?
Sobacikin: Fireşte! Eu am spus-o tuturor. Dar, tare-mi pare rău că nu pot
rămîne mai mult la d-voastră!
Maria Al: Andrei Condratievici, unde te grăbeşti aşa? Nu ţi-e ruşine? După ce
că n-ai mai dat de-atîta vreme pe la mine? M-am obişnuit din totdeauna să te
socotesc un prieten de-al casei! Mai stai puţin! Aş vrea să vorbim ceva!
Sobacikin: N-aveţi decît să porunciţi! Ştiţi doar că pentru d-voastră sunt gata să
fac orice!
Maria Al: Andrei Condratievici, aş vrea să-mi faci un mare serviciu! Ştiu că
placi femeilor! Uite despre ce-i vorba: fecioru-meu s-a îndrăgostit, sau mai bine
zis nu s-a îndrăgostit...i-au intrat în cap nişte gărgăuni... într-un cuvînt, nu-i iese
din cap fata nu ştiu cui!
Sobacikin: Nu-i iese din cap? Cum se face că mie nu mi-a mărturisit nimic?
Maria Al: Andrei Condratievici, ştiu că placi femeilor, şi cu înfăţişarea
dumitale mi-ai putea face serviciul de care am nevoie. Fecioru-meu s-a
îndrăgostit prosteşte pînă peste urechi, şi-şi închipuie că fata este întruchiparea
bunătăţii şi a nevinovăţiei celei mai desăvîrşite. N-ar fi chip-ştii dumneata-s-o
facem să apară în ochii lui altfel? Cum se cheamă, s-o mai mînjim puţintel?
Dacă dumneata, să zicem, ai face impresie asupra ei şi ea ar înnebuni de
dragoste...
Sobacikin: Va înnebuni, Maria Al., sigur că va înnebuni, ce fel de vorbă-i asta?
Să-mi tai capul de nu înnebuneşte! Ştii că plac femeilor, şi mă întreb: de ce?
Doar, nu-s prea chipeş! Închipuiţi-vă, pe cînd eram încă un copil, nu trecea una
pe lîngă mine să nu-mi ridice bărbia cu degetul şi să nu-mi spună: „drăguţ eşti,
puştiule!” Ehe-hei, Maria Al., ce istorii mi s-au întîmplat, încă şi mai dihai.
Uite, chiar acu cîteva zile...
Maria Al: Andrei Condratievici, orice s-ar întîmpla, înnebuneşte ori nu, este
neapărată nevoie să se răspîndească prin oraş vestea că între voi sunt
legături...Şi asta trebuie să ajungă la urechile lui fecioru-meu.
Sobacikin: Feciorului d-voastră?
Maria Al: Da, lui fecioru-meu?
Sobacikin: Da!
Maria Al: Ce da?
Sobacikin: Nimica. Am spus şi eu aşa: da.
Maria Al: Şi cum crezi? Are să-ţi vină greu s-o faci?
Sobacikin: Deloc! Numai că toţi îndrăgostiţii ăştia...nici nu vă puteţi închipui
ce bătuţi la cap sunt, şi ce copilării le pot trece prin minte! Ba pistoale, ba dracul
mai ştie ce... Desigur, că nu asta m-ar... Dar ştiţi, aşa ceva nu merge în lumea
bună.
Maria Al: Încrede-te în mine, Andrei Condratievici. Nu las eu lucrurile să
ajungă pînă acolo.
Sobacikin: Dealtfel, am spus-o numai aşa, Maria Al., vă rog să mă credeţi că
chiar de-ar fi să-mi risc viaţa, sunt gata s-o fac oricînd, şi cu plăcere. Zău! Aşa
de mult ţiu la d-voastră, încît drept vorbind, mi-e şi ruşine să v-o spun, pentru c-
aţi putea crede Dumnezeu ştie ce despre mine. Dar de fapt nu-i decît cea mai
adîncă stimă. Aha! Bine că mi-am adus aminte. Maria Al., v-aş ruga să-mi
împrumutaţi pentru foarte puţin timp, vreo două miişoare. Dracu-ştie cum se
face, dar tare-s uituc. În timp ce mă-mbrăcam, mă tot gîndeam să nu-mi uit
carnetul. Am luat tot, chiar şi o batistă de prisos, dar carnetul l-am uitat.
Maria Al: Ei poftim! Acum ce mă fac cu el? Dacă-i dau, nu-i mai văd înapoi;
dacă nu-i dau, e în stare să răspîdească pe socoteala mea fel de fel de năzbîtii, că
nu mai scot nasul nicăieri! Şi îmi place cînd spune „mi-am uitat carnetul”,
carnet ai tu, ştiu asta, dar vezi că-i gol, şi n-am încotro, trebuie să-i dau. Andrei
Condratievici, ţi le aduc îndată. Aşteaptă te rog aici!
Sobacikin: Bine, aştept aici!
Maria Al: Ticălosul! Fără bani nu-i chip să-ţi facă ceva! Şi se mai crede şi
frumos! Dobitocul! Seamănă cu-un mops!...Acum orice gînganie, se crede
aristocrat. Uită-te la un nenorocit de consilier titular şi ascultă-l cum vorbeşte!
Sobacikin: (singur) Aceste două miişoare îmi prind acum minunat. Datoriile,
nici nu mă gîndesc să le plătesc. Las-s-aştepte şi cizmarul, şi croitorul, şi Anna
Ivanovna. Desigur o să zbiere, dar ce să-i faci? N-oi arunca banii în stînga şi în
dreapta, să se mulţumească cu dragostea mea. În curînd are să fie o serbare. Şi
cu toate că-i nouă, caleaşca mea au văzut-o toţi şi o ştiu. Se spune că Ioahim
caretaşul are una după ultima modă şi pe care n-a arătat-o nimănui. Dacă-i dau
caleaşca mea şi mai adaug şi aceste două miişoare, pot foarte bine să mi-o
schimb. Să vezi atunci ce efect are să facă, şi lumea are să vorbească peste tot
numai de mine. Printre altele, o să fie nevoie să mă gîndesc şi la misiunea pe
care mi-a dat-o Maria Al. Mi se pare că cel mai potrivit ar fi să încep cu scrisori
de dragoste. Să-mi scriu de pildă o scrisoare ca din partea acestei fete şi s-o las
să cadă ca din întîmplare, cînd o fi şi Misha de faţă. Sau s-o uit pe masa din
odaia lui. Desigur că poate ieşi de aici şi un bocluc. Ei şi? La urma urmei, ce mi
se poate întîmpla? Îmi dă cîţiva pumni. Sigur că pumnii te dor, dar nu chiar aşa
ca să...Ba la nevoie pot şi să fug. Şi fug în odaia de culcare a Mariei Al. Şi mă
vîr sub pat! Să mă scoată de acolo dacă poate! Însă cum să sriu scrisoarea? Tare
nu-mi place să scriu! Mai bine să mă tai! Dracu-ştie cum se face asta! De-ar fi
să vorbesc, aş spune eu ce am de spus, cum însă pun mîna pe pană, mă fîstîcesc.
Parcă mi-ar da cineva o palmă, mîna mi se înţepeneşte şi gata. Am la mine nişte
scrisori pe care le-am primit nu demult. Ce-ar fi să aleg una mai înflăcărată, să
rad iscălitura şi să pun alt nume în loc? Nu-i asta o idee bună? Zău aşa! Mai ştii
-poate că am norocul să găsesc ceea ce-mi trebuie. Ia să vedem: „Sunt slavă
domnului, sănătoasă, dar inima îmi boleşte. Să mă fi uitat de tot drăguţule?”
Asta nu prea ştie să scrie gramatical. „Am brodat pentru dumneata sufleţelule, o
pereche de jartiere”. Asta-i cam bucolică. „Stimate prietene...”, nu scrie stimate
prietene. „ti, ti, că...lo...sule”. Hm! „Dacă tu , seducător perfid al nevinovăţiei
mele, n-ai să-mi dai banii cu care am rămas datoare la băcănie, cheltuiţi pentru
tine, mutră scîrboasă..., să ştii că te reclam la poliţie”. Mare porcărie, zău aşa!
Poţi spune bineînţeles orice, dar s-o spui cuviincios, alegîndu-ţi expresiile, aşa
ca să nu jigneşti omul. Nu, nu, nu! Trebuie să găsesc ceva tare, unde să se vadă,
cum se spune, clocotind patima. „Crud tiran al sufletului meu! Înduplecă-te de
soarta inimii mele!” Foarte nobil! Nici că se poate mai nobil, zău aşa! Se vede
numaidecît educaţia. De la bun început îţi dai seama cu cine ai de-a face. Aşa
trebuie să scrii. Sentimental şi nici să nu jigneşti omul. Nici nu-i nevoie s-o
citesc mai departe. Şi nici numele nu şi l-a pus. Perfect! Am s-o semnez, şi mai
spune lumea că nu înseamnă mare lucru să fii arătos. De nu erai tu drăguţ, nu se
îndrăgosteau femeile de tine; de nu se îndrăgosteau femeile de tine, nu-ţi scriau
scrisori; de nu erau scrisorile, nu ştiai cum să te apuci de treaba asta. Azi parcă
nu arăt prea bine. Altă dată am ceva expresiv în figură...păcat numai că mi-s
dinţii urîţi, căci altfel semănam de-a binelea cu excelenţa sa domnul ministru.
Nu ştiu cum să-mi las favoritele: colier sau să rad tot ca-n palmă şi să-mi las un
smoc de păr sub buza de jos? (heblu).

Scena 5(Meggy).
Meggy: Dragă Fidel! Nu mă pot deprinde cu numele tău banal! Nu puteau să-ţi
dea un nume mai frumos? Fidel, Roza, ce nume vulgare!
Sobacikin: Căţeluşa asta o cunosc: o cheamă Meggy!
Ziuziuşca: Fidel...! Nu-i frumos Meggy! Nu-i frumos Meggy! Nu, Fidel n-ai
dreptate. Ham, ham! Am fost ham…ham…foarte bolnavă! Ţi-am scris Fidel,
dar se vede că ham…ham…nu ţi-a adus Polcan scrisoarea!
Sobacikin: A naibii căţeluşă! De cînd sînt n-am pomenit cîini scriind şi
vorbind! Corect poate scrie şi poate vorbi numai un nobil, dar scrisul lor e ceva
automat: fără virgule, fără puncte, fără stil.
Ziuziuşca: Cred că una dintre cele mai mari bucurii pe lume este să-ţi
împărtăşeşti altuia gîndurile,sentimentele şi impresiile. Vorbesc din experienţă,
deşi n-am fost în lume mai departe de poarta casei noastre. Oare viaţa mea nu se
scurge în mulţumire?
Sobacikin: De la o vreme încep să văd şi să aud lucruri încă neauzite şi
nevăzute de nimeni! Zău, să nu mi se dea leafa dacă mint! Bună ziua duduie!
Ivan Petrovici e acasă?
Meggy: Nu-i!
Sobacikin: Păcat! De nu mă ţinea atîta de vorbă Maria Alexandrovna, îl mai
prindeam. Oricum, nu-i spun eu pe degeaba surpriza pe care i-o pregăteşte
frăţiorul lui. Nu, Ivan Petrovici! Mă iartă-pe mine să mă propui neapărat pentru
decorare. Te-am slujit pînă acuma cu mult prea multă rîvnă şi ţi-am adus destulă
contrabandă. Nuu! O să trebuiască să-mi dai şi patru miişoare pe deasupra.
Ehehei! Am să-mi cumpăr nişte trăpaşi pe cinste. Tot oraşul o să zbîrnîie de
căişorii lui Sobacikin! (lui Meggy) Ah, ce ochişori hoţeşti!
Meggy: Nu-s pentru dumneata!
Sobakevici: Minţi, ştrengăriţă! Eşti îndrăgostită de mine! Recunoaşte că eşti
îndrăgostită pînă peste urechi! Vezi că te-ai şi înroşit! (iese)
Meggy: Cu cît cineva e mai slut, cu atît îşi închipuieşte că toată lumea e
îndrăgostită de el. Ah, Fidel, domnişoara mea, căreia al ei papa îi spune Sophie,
mă iubeşte la nebunie. Şi papa mă dezmiardă des; beau ceai şi cafea cu frişcă!
Ah, ma chere, trebuie să-ţi spun că nu găsesc mulţumire în ciolanele mari,
goale, pe care le mănîncă la bucătărie Polcan al nostru! Numai oasele de vînat
sunt bune, şi numai atunci cînd nu le-a supt nimeni măduva. E foarte bine să
amesteci mai multe sosuri la un loc, dar fără condimente şi zarzavat. Nu cunosc
însă obicei mai prost decît acela de a da cîinilor cocoloaşe de pîine! Stînd la
masă, un domn, după ce frămîntă pîinea în mîinile cu care a umblat prin toate
murdăriile, te cheamă şi-ţi bagă cocoloşul în gură! Nu poţi refuza, e nepoliticos,
şi mănînci; cu scîrbă dar mănînci!
(Heblu!)
Scena 6 (Maria Al, Burdiukov, Meggy).
Maria Al.: Casa asta o cunosc, e casa lui Burdiukov. Ce casă mare! Cîtă lume
trebuie să stea în ea! Cîte bucătărese, cîţi noi veniţi! Iar fraţii noştri,
funcţionarii, stau înghesuiţi că se înăbuşă! Acolo locuieşte şi un prieten al meu,
care cîntă bine la trombon!
Ivan Petr.: Ah, Maria Alexandrovna! Dacă-i să vă spun cît de multă stimă am
pentru d-voastră, apoi aflaţi că mare plăcere am să vă văd.
Maria Al.: Nu vă mai deranjaţi, Ivan Petrovici. Am venit înadins la
dumneavoastră c-o treabă, da numai pentru un minut. Spuneţi-mi, poate ştiţi
ceva de balul care se dă zilele astea?
Ivan Petr.: Cum să nu ştiu? Punem mînă de la mînă ca să zic aşa. Dă unul, dă şi
altul, mai dă şi al treilea. Am strîns o sumă destul de frumoasă! Fireşte, doar e
bal, sau cum se mai zice, un fel de serată, cu răcoritoare, iar pentru tineret, dans
şi tot soiul de distracţii.
Maria Al.: Să ştiţi că vin şi eu. Vin neapărat! Numai că mă cam tem în privinţa
societăţii, şi nu-mi prea place că vin şi vizitii. Aceştia miros totdeauna a tutun
de cel prost şi a votcă. Ş-apoi, sunt toţi nişte neciopliţi şi nişte bădărani!
Ivan Petr.: Nu vă temeţi Ana Gavrilovna! La noi vine cea mai aleasă societate.
Şi daţi-mi voie să vă spun, că printre vizitii, sunt vizitii şi vizitii. Bineînţeles, ca
vizitii ce sunt, îşi petrec cea mai mare parte a timpului pe lîngă cai şi le mai
curăţă, mă iertaţi, balega. Şi apoi, de, ca oamenii simpli, nu încape îndoială că
mai beau şi ei cîte un pahar de votcă, iar de fumat, fumează mahorcă, nu de alta,
dar mai mult de nevoie, cum dealtfel, fumează cea mai mare parte a lumii de
rînd. Da! Natural că de aceea se întîmplă, ca să zic aşa, să pută a bălegar şi a
votcă. Totuşi trebuie să recunoaşteţi, Ana Gavrilovna, că sunt şi vizitii care, cu
toate că-s vizitii, după treaba pe care o fac, sunt mai degrabă vătafi peste cai
decît vizitii. Slujba lor, sau ca să zic aşa, funcţia lor e să împartă ovăsul sau să
mai muştruluiască pe cîte un rîndaş cînd se fac vinovaţi de mai ştiu eu ce.
Maria Al.: Ce frumos vorbiţi d-voastră, Lavrenti Pavlovici! Nu mă mai satur
ascultîndu-vă!
Ivan Petr.: Nu face să-mi mulţumiţi domnişoară. Desigur, că nu tot omul are
darul vorbirii. Natural că se întîmplă cîteodată să dai şi de cîte unul care este,
cum se zice...peltic. Da, da! Sau mai dai şi de alte cazuri asemănătoare, care îşi
au dealtfel, obîrşia tot în natură...N-aţi dori cumva să poftiţi la mine în odaie?
Ah, ziuziuşka, ziuziuşca! Am s-o capăt sau n-am s-o capăt?
Ziuziuşca: Am s-o capăt sau n-am s-o capăt? Ziuziuşca! Meggy! Ce mai pui de
lele şi funcţionarul nostru! Cum vede vreo una cu pălăriuţă se şi agaţă de ea!
Ce mai vor? Îţi vine să-i iei pe toţi la bătaie, zău aşa! Zău, cînd văd unde a
ajuns cultura, tare mă mai minunez! Ordine, medalii, decoraţii, şi femei; astăzi
asta e cultură!

Scena 7 (Misha, Meggy).

Misha: Meggy, ziuziuşca, am s-o capăt sau n-am s-o capăt? Ştii, azi s-a
întîmplat un eveniment pe care nu-l poate descrie nici o pană. S-a deschis uşa şi
crezînd că-i directorul, am sărit de pe scaun cu hîrtiile. Însă era chiar ea! Sfinte
Dumnezeule, ce mai rochie avea! Albă, parcă era o lebădă; vai ce minunăţie!
Cînd m-a privit, parcă m-a orbit soarele. Zău, soarele! M-a salutat, m-a întrebat:
„A fost pe-aici papa?” Vai, ce glas! Privighetoare! Privighetoare, nu alta!
„Excelenţa voastră, am vrut eu să-i spun, nu daţi poruncă să fiu osîndit la
moarte! Dar dacă vreţi totuşi să fiu executat, executaţi-mă cu mînuţa
dumneavoastră de fiică de general!”
La dracu! Că nici nu-mi puteam mişca limba şi abia am îngăimat: „N-a fost
deloc”. S-a uitat la mine, şi a scăpat jos batista. I-am dat batista. Doamne, ce
pînză fină! Şi ce parfum, ambră veritabilă! Mi-a mulţumit, a zîmbit puţintel,
încît abia i s-au mişcat buzişoarele de zahăr, apoi a plecat. Peste un ceas a venit
lacheul să-mi spună: „Du-te acasă, Axenti Ivanovici. Boierul a plecat.”
Meggy: Perfidă creatură femeia!
Misha: Ascultă, Meggy, iată, suntem singuri, dacă vrei, pot închide uşa; n-are
să ne vadă nimeni. Spune-mi tot ce ştii despre domnişoara: ce-i cu ea? Jur că nu
voi spune la nimeni!
Meggy: Azi domnişoara mea Sophie a fost grozav de agitată. Se pregătea pentru
bal. Sophie a mea e grozav de bucuroasă cînd pleacă la bal, cu toate că-n timp
ce se îmbracă, se enervează aproape întotdeauna. Nu pricep deloc plăcerea de a
merge la bal. Sophie vine de la bal la şase dimineaţa şi totdeauna ghicesc
aproape, după faţa ei palidă şi trasă, că acolo nu i-au dat să mănînce, sărăcuţa de
ea. Mărturisesc că eu n-aş putea trăi niciodată aşa. Dacă nu mi-ar da sos cu
potîrniche, sau friptură de aripi de pasăre…nu ştiu ce s-ar întîmpla cu mine. E
bun şi sosul cu caşă, dar morcovul, ridichea şi napul nu pot fi bune niciodată.
Burdiukov I.P.: Ziuziuşka!..Ei, Ziuziuşka!...Stai să-ţi atîrn o hîrtiuţă! Tu cum
crezi? Am s-o capăt sau n-am s-o capăt? Poprişcin! Cum e afară?
Misha: Umezeală, excelenţă!
Burdiukov I.P.: Ziuziuşka!..Ei, Ziuziuşka!...Stai să-ţi atîrn o hîrtiuţă! Tu cum
crezi? Am s-o capăt sau n-am s-o capăt?(pleacă).
Misha: (singur) Om de stat! Recunosc că pe mine mă iubeşte îndeosebi. Dacă
şi fiica lui... Trebuie să fie foarte deştept. Tot cabinetul, numai dulapuri cu cărţi.
Am citit titlul cîtorva: numai cărţi savante, atît de savante încît nici nu te poţi
apropia de ele. Toate în limba franceză sau germană. Dar uită-te la faţa lui! Cîtă
măreţie! Nu l-am auzit niciodată spunînd o vorbă de prisos. Doar uneori,
întreabă „cum e afară?” Da, nu-i de teapa noastră! Tace el, dar capul lui cred că
judecă mereu! Aş vrea să ştiu la ce se gîndeşte mai mult, ce s-o fi petrecînd în
capul acesta, aş vrea să cercetez mai de aproape viaţa acestor domni-cum se
poartă şi ce fac în cercul lor, dar lua-m-ar dracul, nu mă ascultă limba; spun
doar dacă-i cald sau dacă-i frig afară-atîta tot! Remarc, că pe mine mă iubeşte
îndeosebi! Dacă şi fiica lui...Eh, fir-ar să fie... Ceasul ăsta an îmi pare, singur
fără draga mea, clipele îmi sunt amare, cum să mai trăiesc aşa! Dar tăcere, nu
mai spun nimic!(heblu).

Scena 8 (Misha, Meggy).

Proletov: Ce să fie cu mine? Întruna sughit. Mi-a rămas în gît se vede, masa de
ieri. Ciupercile acelea şi ciorba de peşte rece trebuie să fie de vină. Mănînci şi
tot mănînci...numai dracul ştie ce nu mănînci!(sughite)Ei, poftim!(sughite)Încă
o dată!(sughite)şi încă o dată!(sughite)Iaca cu asta fac patru sughituri!(mai
sughite o dată)S-a dus dracului şi al patrulea! Ia să mai văd ce mai scrie în
„Albina nordului”. M-am săturat de albina asta a nordului. Parcă-i o fată
bătrînă. (citeşte) Ia te uită: l-au decorat pe Krahmanov! Ei comedie! Tocmai pe
Petruşca Krahmanov! Era un pici cînd l-am băgat în şcoala de cadeţi. Dar asta
ce-i? Ce-o mai fi şi asta? Să fie oare Burdiukov? Da, el e: Ivan Petrovici
Burdiukov! Şi l-au avansat! Ei, cum vine adică? Un şperţar, judecat de două ori,
feciorul unui tată hoţ, care a prădat vistieria, un om josnic cum nici nu-şi poate
închipui cineva. Cum vine asta? Ticălosul! Mi-a spus: „Afacerea Buhtelev n-a
fost rezolvată ca lumea. Senatul n-a adîncit chestiunea.” Ei? Se vede c-a aflat,
ticălosul, că partea care mi-a revenit se ridică la douăzeci de mii de ruble şi-i
pare rău că n-a luat-o el. Îi place să şadă cîinele pe căpiţa de fîn- nici el nu ia,
nici pe altul nu-l lasă să ia. Ehei, dar eu te ştiu cine eşti. Dacă vrei să
îmbrobodeşti pe cineva, îmbrobodeştei pe alţii! Prefă-te faţă de alţii! Am auzit
eu cîte ceva pe socoteala ta! Ţi-e ciudă, zău aşa, să-ţi mai arunci ochii într-o
gazetă; cînd o citeşti, simţi că te apucă o scîrbă şi o plictiseală...şi alt ceva
nimic. Grigori!!!
Grigori: (intrînd). Doriţi ceva?
Proletov: Ce-i cu gazeta asta, la ce-ai adus-o? Dobitocule! Ia-o de aici! Ei
poftim, şi Burdiukov ăsta! Uite pe cine- ca să nu spun mai multe- l-aş trimite
bucuros în Kamciatka. Mărturisesc că sunt în stare să-i fac cu cea mai mare
plăcere o porcărie chiar în clipa de faţă de s-ar putea. Numai că pînă acuma n-
am avut nici un prilej, dar nici unul. Ce să-i faci? S-a mîniat, se vede, cerul pe
mine. Ce te-aş mai mîngîia? Ce ţi-aş mai freca botul! Şi ce buze de bou, de
canalie!
Grigori: A venit Burdiukov!
Proletov: Cee?
Grigori: A venit Burdiukov!
Proletov: Ce tot îndrugi prostii?
Grigori: Aşa cum v-am spus.
Proletov: Minţi, dobitocule! Burdiukov aici la mine? Directorul
departamentului Ivan Petrovici Burdiukov?
Grigori: Nu-i Ivan Petrovici, da-i alt Burdiukov!
Proletov: Care altul, dobitocule?
Grigori: Binevoiţi să-l vedeţi şi d-voastră! E afară!
Proletov: Pofteşte-l înăuntru! (intră Sobacikin travesti în Burd.)

Burdiukov Hristofor Petrovici: Vă rog să-mi iertaţi deranjul ce vi-l

pricinuiesc, dar împrejurările şi nişte treburi ale mele m-au silit să-mi părăsesc
orăşelul şi să vin să vă cer ajutorul şi apărarea d-voastră personală.
Proletov: Ce-i drept, ăsta-i altul, dar oarecum tot seamănă. Ce doriţi şi cu ce vă
pot fi de folos?
Burdiukov Hr. Petr.: E vorba de o afacere, de un proces.
Proletov: De un proces? Cu cine?
Burdiukov Hristofor Petrovici: Cu scumpul şi dragul meu frate!
Proletov: Daţi-mi voie să cunosc mai întîi numele d-voastră. Apoi aveţi să-mi
expuneţi şi cazul. Vă rog frumos să staţi jos.
Burdiukov Hr. Petr.: Numele meu este Burdiukov Hristofor, fiul lui Piotr, şi
mă judec cu fratele meu bun, Ivan Petrovici Burdiukov, directorul
departamentului.
Proletov: Nu mai spune! Cum? Dar nu se poate!
Burdiukov Hristofor Petrovici: Ce căscaţi aşa ochii la mine? N-aţi fi crezînd
cumva că mi-am lăsat Tambovul aşa pe degeaba ca să vin încoace, în goana
mare, cu caii de poştă?
Proletov: Să vă blagoslovească Dumnezeu, că bine aţi făcut! Aş vrea să-mi daţi
voie să vă cunosc mai bine. Nici că puteaţi proceda mai inteligent. Poftească
acum să mai spună cineva că nu există pe lume mărinimie şi dreptate! Dar asta
ce mai e atunci? Cînd te gîndeşti, frate, legături de sînge şi totuşi nu-l cruţaţi!
Auzi, să se judece cu-n frate! Îmi daţi voie să vă îmbrăţişez?
Burdiukov Hr. Petr.: Mă rog! Vă îmbrăţişez şi eu pentru atîta binevoinţă.(se
îmbrăţişează). Vă mărturisesc că, luînd seama înainte la fizionomia d-voastră, n-
aş fi crezut nicidecum că aţi fi un om de ispravă.
Proletov: Ei, asta-i! Dar în privinţa asta, ştii mata, este o veche zicătoare...
Burdiukov Hristofor Petrovici: Vorbesc serios. Îmi daţi voie să vă întreb: nu
cumva răposata maica d-voastră s-o fi speriat de ceva pe vremea cînd era grea
cu d-voastră?
Proletov: Să lăsăm mai bine asta.
Burdiukov Hr. Petr.: Nu, ascultă încoace. Nu te supăra, dar se-ntîmplă foarte
des. De pildă, asesorul nostru, are toată partea de jos a feţei, cum s-ar zice, teşită
şi seamănă leit cu un berbec. Ba ia crescut şi barba întocmai ca la berbeci. Şi
asta i se trage de la o întîmplare neînsemnată. Pe cînd răposata maică-sa era în
durerile facerii, ce-i dă prin cap unui berbec? Se apropie de fereastră, şi-l mai
împinge necuratul să şi behăie...
Proletov: Da, asta se întîmplă, dar să lăsăm în pace şi pe asesor, şi pe berbec.
Tare mă mai bucur!
Burdiukov Hristofor Petrovici: D-apoi ce să mai zic! Mai rar să pici peste
asemenea protecţie! Abia acum, cînd încep să mă uit mai bine la d-voastră,
parcă v-aş asemui cu cineva. Era la noi, în regimentul de carabineri, un
locotenent care semăna leit cu d-voastră, ca două picături de apă. Straşnic
beţivan! Trebuie să vă spun că nu trecea o zi să nu se întoarcă acasă cu mutra
stîlcită.
Proletov: Daţi-mi voie: nu prea am timp, aşa că v-aş ruga să trecem la chestie.
Luaţi loc în jilţul acesta şi povestiţi-mi despre ce-i vorba.
Burdiukov Hr. Petr.: Daţi-mi voie, dar stînd jos, nu-i chip să vă spun despre
ce-i vorba. Asta-i o afacere încurcată de tot. Aţi cunoscut cumva în judeţul
Ustiujskii, pe o moşieriţă pe nume Evdokia Malafeevna Jerebţova? N-aţi
cunoscut-o? Buun! E mătuşa noastră bună, a mea şi a bestiei mele de frate. Cei
mai apropiaţi moştenitori ai ei, suntem noi, frate-meu şi cu mine, iată cum stă
treaba! Oh, ascultaţi, ascultaţi! Afară de noi, mai este şi o soră, care s-a măritat
cu generalul Povalişcev. Ei, dar de dînsa n-avem ce vorbi. Cu dînsa n-am
nimica. Ea şi-a primit şi aşa partea care i se cuvenea. Ei, şi daţi-mi voie: iacătă-l
pe acest potlogar, adică pe frate-meu-pentru că el cînd e vorba de potlogării,
nici dracul nu-l întrece-iacătă-l că i se vîră mătuşii noastre în suflet şi-i spune:
„Dumneata, mătuşică, ai ajuns să ai, slavă domnului, şaptezeci de ani. De ce, ai
mai vedea mata singură de gospodărie la o vîrstă aşa de înaintată? Mai bine m-
ai lăsa pe mine să am grija dumitale şi să te ţin eu”. Ei, vă daţi seama? Vă daţi
seama? S-a mutat la dînsa în casă, unde a prins a trăi şi a porunci parcă el ar fi
cu adevărat stăpînul. Auziţi ce vă spun?
Proletov: Aud!
Burdiukov Hristofor Petrovici: Aşa! Şi iacătă-o pe mătuşica-Dumnezeu ştie
din ce pricină-că începe să bolească. Mai ştii? Poate să-i fi dat chiar el ceva. De
altfel, am aflat eu de la alţii. Băgaţi de seamă! Şi atuncea sosesc şi eu la moşie.
În antret, îmi iese înainte bestia aceea, adică frate-meu, cu ochii scăldaţi în
lacrimi şi topindu-se de durere, nu alta. Şi-mi spune: „Ei, frăţioare, de-acum
încolo, nenorociţi om fi pe-o viaţă întreagă! Binefăcătoarea noastră...” „Ce? Şi-a
dat sufletul Domnului?...” „Încă nu, dar trage să moară”. Intru, şi ce-i drept,
mătuşica zăcea lată şi holba numai ochii în neştire. Ce era să fac? Să plîng? Asta
nu ajută la nimic. Aşa-i că n-ajută?
Proletov: N-ajută!
Burdiukov Hr. Petr.: Ei, ce era să fac? N-aveam ce face. Pesemne că aşa era
voia domnului. M-am dat mai aproape de dînsa şi zic: „Ei, mătuşică, suntem cu
toţii muritori. Numai unul Dumnezeu este stăpîn peste viaţa noastră, şi cum se
zice, cine nu moare azi, moare mîine. N-ai dori cumva, mata cît mai este vreme,
să faci vreo dispoziţie?” Ei, şi ce credeţi c-a răspuns mătuşica? Cum nu-şi mai
putea întoarce limba în gură, am auzit-o numai spunînd: „e...e...e...”, iar
potlogarul de frate-meu, care stătea lîngă patul ei, îmi spune: „Mătuşica vrea să-
ţi dea a înţelege că dispoziţiile pe care le-a avut de lăsat, le-a lăsat.” Aţi auzit d-
voastră? Aţi auzit?
Proletov: Credeţi că a spus ea asta cu gura ei?
Burdiukov Hristofor Petrovici: De unde dracu-să fi spus? Ea a bolmojit
numai: „e...e...e...” şi atîta tot. Eu însă îi dau ghes mătuşicăi: „Dă-mi voie mata
mătuşică, să ştiu şi eu cam ce dispoziţii ai lăsat mata? ” Şi ce credeţi d-voastră
că-mi răspunde mătuşica? Iarăşi „e...e...e...” Iar nemernicul, adică frate-meu,
sare din nou cu gura: „Mătuşica zice că toate dispoziţiile ei se află în
testament”. Aţi auzit, mă rog? Ce era să fac? Am tăcut şi n-am mai scos o vorbă.

Proletov: Daţi-mi voie să vă întreb: de ce nu l-aţi prins chiar pe loc cu

minciuna?
Burdiukov Hr. Petr.: Cum era să fac? Frate-meu a început să se jure că
mătuşica într-adevăr aşa spusese. Ei, şi l-am crezut.
Proletov: Şi aţi deschis testamentul?
Burdiukov Hristofor Petrovici: L-am deschis!
Proletov: Şi?
Burdiukov Hr. Petr.: Să vedeţi cum s-au petrecut lucrurile. După ce ne-am
îndeplinit toate datoriile după datina creştinească, l-am întrebat pe frate-meu
dacă n-ar fi timpul să citim care anume era voinţa moartei. Suferinţa şi
deznădejdea lui frate-meu aşa erau de mari, că nu era în stare să scoată o vorbă.
Îngăima numai atît: „Ia şi citeşte singur”. S-au stîns martori şi am citit-o. Şi ce
credeţi d-voastră că scria în testament? Iată ce scria: „Nepotului meu, Ivan
Petrov, fiul lui Burdiukov-auziţi!-ca răsplată pentru grija cu adevărat filială şi
pentru faptul că a stat nelipsit lîngă mine pînă la moartea mea-luaţi vă rog
aminte-îi las în stăpînire moşia mea strămoşească şi cea cumpărată de mine,
aflată în judeţul Ustiujskii...”, oho-ho, „cu cinci sute de suflete, potrivit
controalelor revizuite, cu tot ce ţine de moşie şi aşa mai departe...” Ei, aţi auzit?
„Nepoatei mele, Maria Petrova, născută Burdiukova, îi las satul care i se cuvine
cu o sută de suflete. Iar nepotului meu...”, băgaţi de seamă!-aicea-i tot clenciul:
nepotului meu, Hrisanfie, feciorul lui Piotr Burdiukov-auziţi, auziţi mă rog-ca
să-şi aducă aminte de mine- o-ho-ho!- îi las următoarele: trei fuste împletite cu
igliţa şi toate vechiturile care se află în pod, ca de pildă: două pilote de puf,
tacîmuri de porţelan, cearşafuri, scufii” şi dracu ştie cîte otrepe încă. Ei? Cum vi
se pare asta? Vă întreb pe d-voastră: ce dracu am eu nevoie de fuste împletite cu
igliţa? Aa?
Proletov: Mai rar aşa potlogar! Iertaţi-mă, vă rog!
Burdiukov Hr. Petr.: Curat potlogărie! În privinţa asta, sunt de aceeaşi părere
cu d-voastră. Dar vă întreb: ce nevoie am eu de fuste împletite cu igliţa? Ce să
fac eu cu ele? Să mi le pun broboadă în cap?
Proletov: Şi martorii au iscălit toate acestea?
Burdiukov: Cum să nu fi iscălit! A adunat tot felul de ticăloşi.
Proletov: Dar răposata? A iscălit cu mîna ei?
Burdiukov Hr. Petr.: Vedeţi, aicea-i buba: de iscălit a iscălit, numai că dracul
ştie cum a iscălit.
Proletov: Cum adică?
Burdiukov Hr. Petr.: Uite cum: pe răposată o chema Evdokia, dar ea a zgîrîiat
un soi de scară a mîţei, de nu te poţi dumeri ce este. Dracu ştie cum s-a făcut că
în loc să fi scris Evdokia, ea a scris „Obmokni”.
Proletov: Nu mai spuneţi! Mare ticălos! Cum aşa?
Burdiukov Hr. Petr.: O-ho-ho! Trebuie să vă spun că bestia de frate-meu e în
stare să facă orice. A ajuns director de departament? A ajuns? Iată dovada! „Iar
nepotului meu, Hrisanfie, ca să-şi aducă aminte de mine, îi las trei fuste
împletite cu igliţa”.
Proletov: Oricum ar fi, halal de Ivan Petrovici Burdiukov! Nu l-aş fi crezut
niciodată aşa de pişicher!
Burdiukov Hr. Petr.: Ce-o fi însemnînd oare „Obmokni?” că doar nu-i un
nume!
Proletov: Ei, şi acuma ce aveţi de gînd să faceţi?
Burdiukov Hr. Petr.: Am şi dat o jalbă pentru anularea testamentului pe
temeiul că iscălitura-i plăsmuită. Prea e gogonată minciuna! Pe răposata o
chema Evdokia, nu „Obmokni”.
Proletov: Şi bine aţi făcut. Dar să-mi daţi voie ca de acum încolo să iau eu toată
afacerea asta în mînă. Scriu îndată un bileţel către un secretar pe care îl cunosc.
Iar pînă una alta, să-mi faceţi rost de o copie a testamentului.
Burdiukov Hr. Petr.: Vă sunt nespus de-ndatorat! Pe care uşă trebuie să ies? Pe
acea de acolo sau pe asta?
Proletov: Poftiţi vă rog pe asta!
Burdiukov Hr. Petr.: Aşaa! V-am întrebat ca să ştiu pentru cînd oi mai avea
nevoie. La revedere, onorabile! Cum vă spune, că uit mereu?
Proletov: Alexandr Ivanovici!
Burdiukov Hr. Petr.: Alexandr Ivanovici! Ştiu de un Alexandr Ivanovici
Proldiukovski. Nu cumva îl cunoaşteţi? Locuieşte şi azi la cinci verste de satul
meu!
Proletov: La revedere, onorabile! La revedere! Ce comoară neaşteptată!ce
chilipir! Mi-a pus dumnezeu mîna în cap, nu alta! E cam curios s-o spun, dar
simt în suflet o mulţumire nelămurită, asemenea aceleia pe care o ai cînd ţi-a
născut nevasta întîia dată un băiat, sau te-a sărutat ministrul în public, în faţa
tuturor slujbaşilor. Zău aşa! Parcă mă simt magnetizat. Grigori! Ia dă fuga chiar
acum la secretarul meu Sobacikin, şi roagă-l să poftească aici. Auzi? Stai puţin,
uite, na de-un rachiu pentru tine, şi îmbată-te criţă în cinstea zilei de azi. Îţi dau
voie! Uite şi gologani, să-i cumperi turtă dulce lui fecioru-tău. Îi spui lui
Sobacikin să vină îndată aici, o afacere extraurgentă! În sfîrşit mi-a venit şi mie
apa la moară: ehei, acum va fi sărbătoare şi pe uliţa noastră. Aşteaptă numai,
încep eu să-ţi cînt şi om vedea noi cum ai să joci. Iar cînd ţi-oi alcătui o
orchestră cu lăutari de cei de la instanţa judecătorească supremă, apoi să ştii că
atît ai să joci, c-au să te doară şalele cîte zile ai să trăieşti.

Scena 9 ( Maria Al).

Maria Al.: Priviţi-i pe toţi aceşti înalţi funcţionari-părinţii lor- pe toţi aceştia
care se gudură pe lîngă fiecare şi se înghesuie la Curte şi spun că-s patrioţi. Dar
ei nu vor decît un singur lucru: bani şi iar bani. Numai bani vor patrioţii ăştia!
Pentru bani îşi vînd mamă şi tată şi chiar pe Dumnezeu. Vanitoşi, vînzători de
Dumnezeu. Toate astea sunt vanitate, iar vanitatea vine de la o băşicuţă pe care
o au sub limbă; iar în băşicuţă se află un viermişor de mărimea unei gămălii de
ac- şi toate astea le pune la cale un bărbier care locuieşte pe Gorohovaia, nu-mi
amintesc cum îl cheamă, dar se ştie precis că el, împreună cu o moaşă, vrea să
răspîndească religia mahomedană în toată lumea. Se şi spune că cea mai mare
parte a poporului din Franţa a ajuns să creadă în Mahomed.

Scena 10 ( Meggy, Proletov, Burdiukov).

Meggy: Ah, cum se simte apropierea primăverii! Inima-mi bate parcă aştept
ceva! Veşnic îmi vuiesc urechile. Aşa încît stau cîteva minute cu piciorul ridicat,
trăgînd cu urechea la uşă. Mărturisesc că am mulţi curtezani. Deseori, stînd la
fereastră, îi privesc. Ah, dacă aţi şti ce pocitanii sunt printre ei!
Proletov: Bună ziua duduie! Ivan Petrovici e acasă?
Meggy: Nu-i!
Proletov: Păcat! Ah, ce ochişori hoţeşti!
Meggy: Nu-s pentru dumneata!
Proletov: Minţi, ştrengăriţă! Eşti îndrăgostită de mine! Recunoaşte că eşti
îndrăgostită pînă peste urechi! Vezi că te-ai şi înroşit! (iese, apoi se întoarce cu
Burdiukov).
Meggy: Ce mojic! Cu cît cineva e mai slut, cu atît îşi închipuieşte că toată
lumea e îndrăgostită de el. Aşa-s oamenii de rînd, nu le poţi vorbi despre teme
înalte! Ei îşi închipuie că creierii se găsesc în cap. Nu-i adevărat! Creierul îl
aduce vîntul care bate dinspre Marea Caspică! Dar nu care cumva să credeţi că
inima mea rămîne nepăsătoare faţă de toţi pretendenţii. Ah, nu! Dacă l-aţi fi
văzut pe cavalerul acela care sare gardul casei vecine...Ah, ma chere, ce botişor
are!...(apare Burdiukov, Proletov).
Burdiukov I.P.: Ziuziuşka!..Ei, Ziuziuşka!...Stai să-ţi atîrn o hîrtiuţă! „Ia uite-
te, Meggy, ce e asta?” Tu cum crezi? Ziuziuşka, Andrei Kondratievici, asta e
medalia „Ordinul Vladimir clasa a treia”! Excelenţa Sa, domnul ministru m-a
decorat! Sophie!(apare Sophie).
Sophie: Ah, papa! Am fost la teatru. Am rîs mult. S-a jucat un vodevil cu nişte
cuplete foarte amuzante; vodevilul era scris foarte îndrăzneţ, încît m-am mirat
cum de i-a dat drumul cenzura!
Meggy: Scriitorii de azi scriu bucăţi foarte amuzante.
Sophie: Îmi place să merg la teatru; cum am un ban în buzunar, nu mă pot
stăpîni să nu mă duc.
Proletov: Printre funcţionari sunt şi unii care trăiesc ca porcii; nu ţi s-ar duce
mujicul la teatru nici în ruptul capului.
Meggy: Doar dacă i-ai da bilet gratis.
Sophie: O actriţă a cîntat foarte bine. Eh, fir-ar să fie! Foarte bine a spus nu
ştiu care scriitor, că dragostea e a doua viaţă! Ah, Meggy, Meggy. Dacă ai şti
cum e: brunet, kamerunker, şi cu nişte ochi negri şi luminoşi ca focul”.Dar
tăcere, nu mai spun nimic! Ziuziuşka, dacă ai şti cum e!(pleacă).
Proletov: (singur) Perfidă creatură femeia! Abia acum înţeleg eu ce-i femeia;
nimeni nu ştia pînă acum de cine-i îndrăgostită ea; eu am descoperit lucrul
acesta; femeia e îndrăgostită de diavol. Da, nu glumesc! Fizicienii scriu prostii,
că-i una, că-i alta; dar ea îl iubeşte numai pe diavol! Priviţi-o cum se uită!
Credeţi că se uită la grăsunul acela cu decoraţie? Nu! Se uită la diavolul care s-a
ascuns în decoraţie şi-i face semn cu degetul! Şi ea îl va lua de bărbat! Îl va lua!
(pleacă).

Scena 11 (Misha, Proletov, Sobacikin).

Misha: Doamne dumnezeule! Sunt pierdut! Aş vrea să pot privi unde locuieşte
excelenţa ei, acolo aş vrea să mă uit! Să văd numai cum îi sunt aşezate în
buduar borcănaşele, sticluţele, florile, asupra cărora te temi chiar să şi sufli; cum
îi stă aruncată rochia care seamănă mai mult a aer decît a rochie. Aş vrea să
privesc în dormitor. Acolo cred că-i o minune, un rai, cum nici în cer nu găseşti.
Să văd scăunelul pe care-şi pune picioruşul cînd se scoală din pat; cum îşi trage
pe picioruş un ciorap ca zăpada... Eh, fir-ar să fie!
Proletov: Ce-i cu tine mă?
Misha: Nimic.
Proletov: Nimic? Ai patruzeci de ani şi-i vremea să-ţi vină mintea la cap.
Umbli după fata directorului. Uită-te la tine şi gîndeşte-te: cine eşti? O nulitate
şi nimic mai mult! N-ai nici o para în buzunar. Uită-te în oglindă: cum de ţi-a
putut trece prin cap una ca asta? Doar eşti o nulitate şi nimic mai mult! Ehei!
Ce ţi-aş mai freca botul, canalie! Buze de bou, dobitocule! (începe să sughită.)
De ce sughit, a? (apare Sobacikin.).
Sobacikin: Alexandr Ivanovici? M-aţi chemat?
Proletov: Andrei Kondratievici, Voiam să mă duc la departament, dar m-au
reţinut diferite motive şi gînduri. Nu pot să-mi iasă din minte evenimentele din
Spania. Cum se poate una ca asta, ca o dona să ajungă regină?
Sobacikin: N-au să permită asta. Mai întîi de toate, nu va permite Anglia! Şi
afară de asta, politica întregii Europe... împăratul Austriei, împăratul nostru...
Proletov: Mărturisesc că evenimentele astea m-au zdruncinat şi m-au zdrobit
aşa de tare, încît nu m-am putut apuca de nimic toată ziua.
Sobacikin: Nu-i nici un chilipir să fii slujbaş la departament, căci nu-ţi pică
nimic pe de lături. La administraţia gubernială, la vistierie, la curtea de conturi,
acolo e cu totul altceva! Acolo vezi pe cîte unul cum stă ghemuit într-un colţ şi
scrie. Are pe el un frac şi o mutră de-ţi vine s-o scuipi, dar să vezi ce vilă ţine cu
chirie! Ia să îndrăzneşti şă-i faci cadou o cană aurită de porţelan! „Astfel de
cadouri se dau numai la doctori. Mie să-mi dai o pereche de cai trăpaşi, sau o
trăsură, sau o blană de biber de vreo trei sute de ruble.”
Proletov: Lua-l-ar dracul! Pare un om inofensiv şi vorbeşte cum nu se poate de
delicat: „Alexandr Ivanovici, te-aş ruga pe dumneata, care eşti cum nu se poate
mai mărinimos, dacă ai cumva prilejul, să-i faci o aluzie excelenţei sale d.
Ministru-asta bineînţeles în treacăt-că în departamentul lui Burdiukov e o ordine
cum rar întîlneşti aiurea sau ceva asemănător, dar te curăţă aşa de bine, că
numai cămaşa n-o i-a de pe spinarea mea.
Sobacikin: Cîinii sînt fiinţe deştepte! Ei cunosc toate dedesubturile. Bănuiam
eu demult că acest animal e mult mai deştept decît omul. Sînt chiar convins că
poate vorbi. E îndărătnic, rafinat, observă tot, fiecare pas al omului. Cîinii au
simţ politic foarte fin în toate chestiunile. Da, ştiam asta! Eh, fir-ar să
fie...Ceasul ăsta an îmi pare, singur fără draga mea, clipele îmi sunt amare, cum
să mai trăiesc aşa?(heblu).
Scena 12(Meggy).
Meggy: Nu pot suferi anturajul lacheilor: stau tolăniţi în hol şi cînd intri abia
binevoiesc să dea din cap. Dar asta încă nu-i nimic: odată, unul din aceşti
mîrlani a crezut că mă poate trata cu tabac fără să se ridice de pe scaun. Ştii, tu,
necioplitule, că sunt funcţionar, şi încă sunt de viţă nobilă?
Cu mare plăcere sunt gata să te pun în curent cu toate evenimentele care au avut
loc la noi. Ţi-am şi spus cîte ceva despre domnul cel mai important; e un om
foarte ciudat. Mai mult tace: vorbeşte foarte rar; dar cu o săptămînă în urmă
vorbea mereu singur: „Am s-o capăt sau nu?” Lua o hîrtiuţă în mînă, pe cealaltă
o stîngea goală, şi întreba am s-o capăt sau n-am s-o capăt? Odată mi s-a adresat
şi mie cu întrebarea „Tu cum crezi Meggy? Am s.o capăt sau n-am s-o capăt?”
Drept să-ţi spun n-am înţeles nimic. Apoi ma chere, după o săptămînă, pe papa
l-a cuprins o mare bucurie, toată dimineaţa au venit domni în uniforme care l-au
felicitat pentru nu ştiu ce. La masă era aşa de vesel, cum nu-l văzusem
niciodată, ba spunea şi anecdote. După masă, m-a luat în braţe şi mi-a spus: „Ia
uite-te, Meggy, ce e asta?” Am văzut o panglicuţă. Am mirosit-o, dar nu avea
nici un miros; pe urmă am lins-o încetişor: era oleacă sărată. Pa, te las, ne auzim
mai tîrziu!

Actul II
Scena 1
(Meggy, Proletov, Sobacikin, apoi Maria Al.)

Meggy: Anul 2000, aprilie, 43. Astăzi e o zi de mare sărbătoare. În Spania este
rege. A fost găsit. Acest rege ...
Burd. Prolet.Misha, Sob. ...Sunt eu!
Meggy: De-abia azi am aflat.
Burdiukov: Recunosc, că parcă m-ar fi luminat dintr-o dată un fulger.
Misha: Nu înţeleg cum de-am putut crede şi cum mi-am putut închipui că sunt
consilier titular! Cum mi-a putut trece prin cap gîndul ăsta absurd?
Burdiukov: Bine că nu i-a venit cuiva în minte să mă interneze în vreo casă de
nebuni.
Proletov: Acum văd totul ca în palmă. Dar nu înţeleg de ce mai înainte totul era
pentru mine învăluit în ceaţă.
Sobacikin: Mai întîi am anunţat-o pe Mavra cine sunt eu. Cînd a auzit că-n faţa
ei stă regele Spaniei, a pocnit din palme şi aproape să moară de spaimă.
Proletov: E o proastă; nu l-a văzut niciodată pe regele Spaniei?
Sobacikin: M-am străduit s-o liniştesc şi am căutat s-o conving, prin cuvinte
pline de o regească milostivire, de bunăvoinţa mea, spunîndu-i că nu mă supăr
deloc că uneori îmi curăţă rău cizmele.
Misha: Ea s-a speriat, deoarece era convinsă că toţi regii Spaniei seamănă cu
Filip al II-lea.
Sobacikin: I-am explicat că între mine şi Filip al II-lea nu-i nici o asemănare şi
că n-am nici măcar un singur capucin, dracu să-l ia!
Maria Al.: Nu, amicii mei, de-acuma nu mă mai amăgiţi voi! De v-aţi teme cel
puţin de cugetul vostru, dacă nu vă i-e frică de Dumnezeu! Se cheamă că omul
se poartă aşa cum se cuvine cînd îşi cunoaşte datoria. Dacă eşti slugă, apoi să fii
slugă; dacă eşti nobil-nobil; dacă eşti arhiereu-arhiereu. Că de nu, ar începe mă
rog fiecare...Ce-ar fi, de pildă, dacă eu aş spune acum: „Nu, eu nu-s servitoare,
sunt ministră sau dona, sau nu ştiu ce din conducerea ţării?” Oricine mi-ar putea
răspunde: „ Minţi! Eşti servitoarea Mavra şi nu ministră!”. Asta este! „Datoria
ta este să ai grija casei”. Asta este! „Bonjur, coman vu franse... nu se potriveşte
cu tine. Treaba ta e să spui oamenilor ce să facă şi să vezi să fie rînduială”. Da,
asta-i treaba ta!
Meggy: Ma chere Fidela, iartă-mă că nu ţi-am scris de aşa multă vreme. Am
trăit într-o desăvîrşită încîntare. Foarte bine a spus nu ştiu care scriitor, că
dragostea e a doua viaţă! Afară de asta, şi acasă la noi s-au petrecut schimbări
mari. Kamerunkerul vine acum în fiecare zi. Sophie e îndrăgostită de dînsul la
nebunie! Papa e foarte vesel. Am auzit de la Grigori al nostru, că în curînd are
să fie nuntă; căci papa vrea neapărat s-o dea pe Sophie după un general, sau
după un kamerunker, sau după un colonel!
Misha: La dracu! Mereu kamerunkeri sau generali! Tot ce-i mai bun pe lume
cade în mîna kamerunkerilor sau a generalilor! Găseşti şi tu o biată comoară,
crezi că ai să pui mîna pe ea; cînd colo, ţi-o înşfacă ori un kamerunker, ori un
general! Fir-ar al dracului! Aş vrea să mă fac şi eu general, nu pentru a-i căpăta
mîna... şi celelalte. Nu! Dar aş vrea să fiu general, numai ca să văd şi eu cum se
învîrt ei şi cum fac tot felul de şiretlicuri şi marafeturi, ca la Curte, şi pe urmă să
le spun: „Vă scuip pe amîndoi”. Dracu să-i ia! Mi-i ciudă!
Maria Al: Minciuni! Nunta n-o să se facă! Ce are a face dacă-i kamerunker?
Asta nu-i decît o demnitate, nu-i un lucru care se poate vedea, care poate fi luat
în mînă! Ce, dacă-i kamerunker, are să capete al treilea ochi în frunte? Ce, are
nas de aur? Nu-l are tot ca mine sau ca oricare altul? Doar cu nasul miroase, nu
mănîncă; strănută cu el, nu tuşeşte!
Misha: De cîteva ori am încercat să văd din ce vin toate deosebirile acestea. De
ce sunt eu consilier titular? Şi de ce tocmai consilier titular? Poate că de fapt
sunt un conte sau un general, şi numai par a fi consilier titular? Poate că nici eu
singur nu ştiu ce sunt! Cîte cazuri nu s-au întîmplat în istorie? Un om de rînd
oarecare, nu un nobil, ci un tîrgoveţ sau chiar un ţăran, se descoperă deodată un
înalt dregător, ba chiar împărat... Dacă dintr-un mojic poate ieşi aşa ceva, dar
dintr-un nobil?
Să zicem că eu apar deodată în uniformă de general. Am un epolet pe umărul
drept, un epolet pe umărul stîng. O panglică albastră în diagonală. Ei! Cum o să
cînte atuncea frumoasa mea! Ce-o să spună însuşi papa, directorul nostru?
Proletov: Ăsta-i un mare vanitos! Un mason, pe onoarea mea, un mason; deşi
se preface în fel şi chip, am băgat de seamă că-i mason: cînd dă mîna cu cineva,
îi întinde numai două degete.
Misha: Dar ce, eu n-aş putea fi în clipa asta înaintat la gradul de general-
guvernator, intendent, sau altceva în felul acesta? Aş vrea să ştiu de ce sunt
consilier titular şi de ce tocmai consilier titular?
Meggy: Ah, ma chere! Nici pe departe nu-l poţi compara pe acest Kamerunker
cu Trezor. Deosebirea e ca de la cer la pămînt. Mai întîi, Kamerunkerul are o
faţă netedă şi lată şi-i aşa de încadrată cu favoriţi, că parcă s-ar fi îmbrobodit cu
o basma neagră. Trezor are un botişor subţire şi o pată albă în frunte. Talia lui
Trezor nu poate fi comparată cu talia Kamerunkerului. Dar ochii, gesturile,
apucăturile! Cîtă deosebire! Nu ştiu ma chere, ce a găsit Sophie la
Kamerunkerul ei! De ce o fi aşa de încîntată de el? cred că dacă-i place acest
Kamerunker azi, mîine o să-i placă şi funcţionarul care stă în cabinetul lui papa.
Ah, machere! Dacă ai şti ce urîţenie e acela! O adevărată broască ţestoasă într-
un sac! Are un nume de familie foarte ciudat. Stă totdeauna şi ascute penele.
Părul din capul lui seamănă foarte bine cu fînul. Papa îl trimite întotdeauna în
locul servitorului. Sophie cînd îl vede, rîde de nu se mai poate stăpîni.
Misha: Minţi căţea blestemată. Parcă eu nu ştiu a cui mînă e băgată aici? E
mîna şefului de secţie Proletov, lua-l-ar toţi dracii! Mi-a jurat o ură veşnică, şi
uite-l că-mi şi face rău!
Maria Al.: Doamne Dumnezeule! Doamne Dumnezeule! Care va să zică, asta-i
tot! Am slujit şi-am tot slujit, şi cu ce m-am ales? Hm! Nu ştiu ce am să fac şi
unde am să mă duc! Doamne Dumnezeule!

Scena 3(Misha, Sobacikin)

Misha: La departament n-am mai fost de trei săptămîni şi mai bine. A venit
uşierul să mă cheme. Şi m-am dus ca să mă mai distrez. Şeful de secţie credea
că-l voi saluta şi-i voi cere scuze; dar eu m-am uitat la el indiferent; nici prea
mînios, nici prea binevoitor; m-am aşezat la locul meu, făcîndu-mă că nu observ
pe nimeni. Uitîndu-mă la toţi ticăloşii ăştia de conţopişti, mă gîndeam: „Dac-aţi
şti cine se află între voi... Doamne Dumnezeule! Ce v-aţi mai vînzoli- şi chiar
şeful de secţie ar începe să mă salute, ploconindu-se adînc în faţa mea, aşa cum
face acum în faţa directorului. Mi-au pus în faţă nişte hîrtii din care trebuia să
fac extrase. Dar nu le-am atins nici cu degetul. Peste cîteva minute, s-a produs o
agitaţie. Spuneau că vine directorul. Mulţi funcţionari s-au grăbit să-l întîmpine,
care mai de care, pentru a se pune în evidenţă. Eu nu m-am clintit din loc; cînd a
trecut prin secţia noastră, toţi şi-au încheiat nasturii de la fracuri; eu nici nu m-
am mişcat! Ce director e acesta? Să mă ridic în picioare înaintea lui? Niciodată!
Ce fel de director e? Un dop, nu director. Un dop de rînd, un simplu dop, şi
nimic mai mult. Un dop de astupat sticle. Mai tare ca orice m-a amuzat hîrtia ce
mi-au vîrît-o sub nas ca s-o semnez. Au crezut că voi semna într-un colţ, ca un
şef de birou oarecare? Să aştepte! Am semnat în locul rezervat pentru directorul
departamentului: Ferdinand al VIII-lea... Să fi văzut atunci ce linişte plină de
veneraţie s-a lăsat; dar eu făcînd un gest cu mîna, am spus: „Nu-i nevoie de nici
un gest de supuşenie!”...şi am ieşit. De-acolo m-am dus de-a dreptul la locuinţa
directorului. El nu era acasă. Lacheul nu vroia să-mi dea drumul să intru, dar eu
i-am vorbit aşa, încît a rămas năuc. M-am dus drept în buduar. Ea stătea la
oglindă; a sărit de pe scaun şi s-a dat un pas înapoi. Totuşi, nu i-am spus că sunt
regele Spaniei, dar o aşteaptă o fericire mare, cum nici nu-şi poate închipui, şi
că vom fi împreună, cu toate uneltirile duşmanilor. N-am vrut să-i vorbesc mai
mult-şi am ieşit.

Scena 4(Meggy, Burdiukov, Proletov, Misha, Sobacikin)

Meggy: Ziua întîi!
Proletov: Mă miră peste măsură întîrzierea deputaţilor. Ce cauze i-ar fi putut
ţinea în loc?
Burdiukov: Nu cumva Franţa?
Misha: Da!
Proletov: Ţara asta mi-e cea mai ostilă.
Sobacikin: Am fost la poştă să mă informez dacă n-au sosit solii din Spania.
Dar dirigintele e peste măsură de prost şi nu ştie nimic. „Nu, mi-a spus el; aici
nu sunt nici un fel de deputaţi spanioli, dar dacă doriţi să scrieţi o scrisoare, o
vom taxa după tariful fixat”. Să-l ia dracu!
Proletov: Ce scrisoare? Scrisoarea-i o prostie! Scrisori scriu spiţerii....
Meggy: Madrid, 30 februarie.
Burdiukov: Aşadar, sunt în Spania; şi lucrul acesta s-a petrecut aşa de repede,
încît abia am putut să-mi vin în fire.
Sobacikin: Ciudată ţară Spania!
Misha: Am văzut o mulţime de oameni raşi pe cap. Trebuie să fie sau nişte
soldaţi, sau nişte granzi, fiindcă ei îşi rad capul.
Sobacikin: Mi s-a părut ciudată purtarea cancelarului, care m-a dus de mînă şi
m-a împins într-o cameră nu prea mare, spunîndu-mi: „Stai aici! Şi dacă vei mai
spune că eşti regele Ferdinand, am să te bat pînă o să-ţi iasă din cap!”
Burdiukov: Dar eu ştiam că asta nu era altceva decît o încercare, şi am răspuns
negativ, din care cauză cancelarul m-a croit de două ori cu băţul peste spate, atît
de tare încît era să ţip, dar m-am stăpînit, amintindu-mi că aşa era obiceiul la
cavalerii medievali, cînd dobîndeau un rang înalt.
Sobacikin: Da, în Spania se păstrează pînă azi obiceiurile cavalereşti.
Misha: Am descoperit că Spania şi China sunt una şi aceeaşi ţară şi numai
ignoranţa noastră le desparte, considerîndu-le ţări deosebite. Îi sfătuiesc pe toţi
să scrie pe hîrtie „Spania” şi va ieşi „China”.
Proletov: Dimineaţă mi s-au prezentat deputaţii spanioli şi m-am urcat cu ei în
cupeu. Graba lor neobişnuită mi s-a părut ciudată. Am mers aşa de repede că,
după o jumătate de oră, am ajuns la graniţa spaniolă.
Sobacikin: De-altfel trebuie să spun că în întreaga Europă sunt drumuri de fier
şi vapoarele merg foarte repede.
Burdiukov: Pe mine mă întristează evenimentul care trebuie să aibă loc mîine.
Mîine la ora şapte, se va întîmpla un fenomen ciudat: pămîntul va încăleca luna.
Sobacikin: Despre asta scrie şi vestitul chimist englez Wellington.
Burdiukov: Mărturisesc că am fost cuprins de o mare nelinişte, gîndindu-mă la
extraordinara gingăşie şi şubrezenie a lunii;
Proletov: Luna se lucrează în mod obişnuit la Hamburg şi se lucrează foarte
prost.
Misha: Mă mir că Anglia nu observă lucrul acesta.
Proletov: O lucrează un dogar şchiop care, şi asta se vede de la o poştă, habar
nu are, prostul, ce-i aceea lună. Amestecă frînghie gudronată cu untdelemn şi de
aceea e un miros groaznic pe tot pămîntul, că trebuie să-ţi astupi nasul.
Sobacikin: Din cauza asta, luna e o sferă aşa de delicată încît oamenii nu pot
trăi acolo?
Burdiukov: Acolo trăiesc acum numai nasurile.
Misha: De aceea nu ne mai putem vedea nasurile. Ele sunt în lună.
Burdiukov: Cînd mă gîndeam ce materie grea e pămîntul şi că atunci cînd se va
aşeza pe lună ar putea să ne facă nasurile praf, m-a cuprins o atît de mare
nelinişte, încît punîndu-mi ciorapii şi ghetele, m-am grăbit să mă duc în sala
consiliului de stat, să dau ordin poliţiei să nu permită pămîntului să încalce luna.
În sala consiliului de stat am găsit mulţi granzi cu capetele rase, oameni foarte
deştepţi; cînd am spus: „Domnilor , să salvăm luna, căci vrea s-o încalece
pămîntul”, imediat s-au repezit toţi să-mi îndeplinească dorinţa de monarh şi
mulţi s-au suit pe pereţi, ca să ajungă luna. Între timp a intrat marele cancelar;
văzîndu-l, toţi au fugit. Eu singur, ca rege, am rămas locului. Spre mirarea mea,
cancelarul m-a croit cu băţul şi m-a alungat în cameră la mine.
Sobacikin: Ca să vezi ce putere are în Spania obiceiul pămîntului.

Scena „problema reginei”.

Proletov, Sobacikin)
Sobacikin: Nici pînă acum nu pot înţelege ce fel de ţară e Spania. Obiceiurile
pămîntului şi eticheta de la Curte sunt cu totul aparte. Nu înţeleg; nu înţeleg
absolut nimic! Azi mi-au ras capul, deşi am strigat din toată puterea că nu vreau
să mă fac călugăr. Dar nu-mi pot aminti deloc ce s-a petrecut cu mine cînd mi-
au turnat pe cap apă rece, picătură după picătură. Niciodată n-am simţit ceva
mai infernal. Eram gata să-mi ies cu totul din fire şi abia m-au ţinut. Nu pricep
rostul acestui obicei ciudat, obicei prostesc şi fără sens. Pentru mine e de
neînţeles lipsa de judecată a regilor care pînă acum n-au desfiinţat încă obiceiul
acesta! Judecînd după toate probabilităţile, mă întreb: n-am încăput oare în
mînile inchiziţiei, şi acela pe care-l cred mare cancelar n-o fi cumva însuşi
marele inchizitor? Totuşi nu pot înţelege cum poate fi supus inchiziţiei un rege!
Desigur, asta putea s-o facă Franţa şi mai cu seamă un Polignac. O, bestia asta
de Polignac! S-a jurat că o să-mi facă rău pînă la moarte! Şi iată că mă
prigoneşte, mă prigoneşte într-una! Dar eu ştiu, amice, că pe tine te conduce
englezul. Englezul este un mare diplomat. Peste tot îşi vîră codiţa. Lumea
întreagă ştie că, atunci cînd Anglia trage tabac, Franţa strănută!
Misha: Azi a venit în camera mea marele inchizitor; auzindu-i paşii, m-am
ascuns sub scaun. Nevăzîndu-mă, începu să mă strige. Mai întîi strigă:
„Poprişcin!” Eu n-am scos nici un cuvînt. Pe urmă: „Axenti Ivanov, consilier
titular! Nobil!” Eu tac înainte. „Ferdinand al optulea, regele Spaniei!” Am vrut
să scot capul, dar pe urmă m-am gîndit: „Nu, frate! Nu mă duci! Te ştim noi! Iar
ai să-mi torni apă rece în cap!” Totuşi, m-a văzut şi m-a scos de sub scaun cu
băţul. Afurisit băţ! Grozav mai doare cînd loveşte! Cu toate acestea,
descoperirea de azi m-a răsplătit pentru tot ce am îndurat: am aflat că fiecare
cocoş are o Spanie sub pene. Marele inchizitor a plecat de la mine furios,
ameninţîndu-mă cu pedepse. Dar n-am ţinut seama de ura lui neputincioasă,
fiindcă lucrează ca o unealtă a englezului...

Meggy: Nu! nu mai pot răbda! Doamne, ce fac ei cu mine! Îmi toarnă apă rece
pe cap! Sunt neîndurători, nu mă iau în seamă şi nu mă ascultă! Ce rău le-am
făcut? Pentru ce mă chinuie? Ce vor de la un nenorocit ca mine? Ce le pot da eu
lor? N-am nimic. M-au părăsit puterile şi nu mai sunt în stare să suport toate
chinurile astea; capul îmi arde şi totul mi se învîrteşte înaintea ochilor! Salvaţi-
mă! Luaţi-mă de aici! Daţi-mi o troică iute ca viforul! Aşează-te surugiule!
Sună, clopoţelule! Luaţi vînt, cailor, şi duceţi-mă de pe lumea asta! Mai departe,
tot mai departe, ca să nu mai văd nimic, nimic! Cerul se învolbură în faţa mea.
O steluţă sclipeşte în depărtare; pădurea fuge cu copacii ei întunecaţi şi cu luna;
o ceaţă vineţie mi se aşterne sub picioare, o strună sună în negură, de o parte e
marea, de cealaltă Italia. Iată! Se zăresc izbele ruseşti! A mea e oare casa aceea
întunecată care se zăreşte în depărtare? E mama, aceea care stă la fereastră?
Salvează-ţi pruncul nenorocit, măicuţă! Varsă o lacrimă pe căpşorul lui bolnav.
Uită-te cum ţi-l chinuie. Strînge-l la sînul tău pe sărmanul orfan! Nu-i loc pe
lumea asta pentru dînsul! Îl prigonesc mereu! Mamă, fie-ţi milă de pruncul tău
bolnav! ...
Scenă posibilă!
Burdiukov: Mă plimbam incognito pe Nevski Prospekt; a trecut excelenţa Sa,
domnul ministru! Tot oraşul şi-a scos căciulile- şi eu de asemenea; însă n-am
lăsat să se vadă că-s regele Spaniei. Am socotit că ar fi necuviincios să mă dau
în vileag faţă de toţi, pentru că înainte de toate, trebuie să-mi fac prezentarea la
Curte. M-a împiedicat numai faptul că deocamdată nu am veşminte regeşti. Cel
puţin dacă aş fi putut să-mi fac rost de o mantie. Am vrut să-mi comand una la
croitor, dar toţi croitorii sunt nişte dobitoci; îşi neglijează cu totul lucrul şi se
lansează în afaceri, iar cea mai mare parte din ei bat străzile. Am hotărît să-mi
fac o mantie din uniforma cea nouă pe care am îmbrăcat-o numai de două ori.
Pentru ca ticăloşii ăştia de croitori să nu mi-o strice, am hotărît să mi-o cos
singur, încuind uşa, ca să nu mă vadă nimeni. Am tăiat-o toată cu foarfecele,
pentru că-i nevoie de o croială cu totul deosebită.
Mantia e cusută gata. Cînd am îmbrăcat-o Mavra a ţipat. Cu toate acestea, nu m-
am hotărît încă să mă prezint la Curte. Pînă acum n-au sosit solii din Spania. Nu
se cuvine fără soli! Ar fi o mare ştirbire a demnităţii mele. Şi-i aştept din ceas în
ceas.
Ştiţi că deiul algerian are o bubă chiar sub nas?
Scena lui Meggy! Scrisori şi destăinuiri!
Sophie sta la măsuţă şi cosea ceva. Eu stam la fereastră, pentru că-mi place să
mă uit la trecători. Deodată a intrat lacheul şi a spus: „Teplov!” „Pofteşte-l!”…a
strigat Sophie şi a început să mă îmbrăţişeze! „Ah, Meggy, Meggy. Dacă ai şti
cum e: brunet, kamerunker, şi cu nişte ochi negri şi luminoşi ca focul”. Sophie
fugi în camera ei; după un minut, a intrat tînărul kamerunker, cu favoriţi negri;
cum a intrat s-a şi dus la oglindă să-şi aranjeze părul; apoi s-a uitat prin cameră;
eu am mîrîit şi m-am aşezat la locul meu. Sophie a apărut îndată şi i-a răspuns
vesel la salut; iar eu, prefăcîndu-mă că nu văd nimic, continuam să mă uit pe
fereastră; dar capul mi-l ţineam înclinat pe o parte, încercînd să-i aud ce
vorbesc. Ah, ma chere! Ce fleacuri vorbeau! M-am gîndit în sinea mea: nici pe
departe nu-l poţi compara pe acest Kamerunker cu Trezor. Deosebirea e ca de la
cer la pămînt. Mai întîi, Kamerunkerul are o faţă netedă şi lată şi-i aşa de
încadrată cu favoriţi, că parcă s-ar fi îmbrobodit cu o basma neagră. Trezor are
un botişor subţire şi o pată albă în frunte. Talia lui Trezor nu poate fi comparată
cu talia Kamerunkerului. Dar ochii, gesturile, apucăturile! Cîtă deosebire! Nu
ştiu ma chere, ce a găsit Sophie la Kamerunkerul ei! De ce o fi aşa de încîntată
de el? cred că dacă-i place acest Kamerunker azi, mîine o să-i placă şi
funcţionarul care stă în cabinetul lui papa. Ah, machere! Dacă ai şti ce urîţenie e
acela! O adevărată broască ţestoasă într-un sac! Are un nume de familie foarte
ciudat. Stă totdeauna şi ascute penele. Părul din capul lui seamănă foarte bine cu
fînul. Papa îl trimite întotdeauna în locul servitorului. Sophie cînd îl vede, rîde
de nu se mai poate stăpîni.
Ma chere Fidela, iartă-mă că nu ţi-am scris de aşa multă vreme. Am trăit într-
o desăvîrşită încîntare. Foarte bine a spus nu ştiu care scriitor, că dragostea e a
doua viaţă! Afară de asta, şi acasă la noi s-au petrecut schimbări mari.
Kamerunkerul vine acum în fiecare zi. Sophie e îndrăgostită de dînsul la
nebunie! Papa e foarte vesel. Am auzit de la Grigori al nostru, care mătură şi
podelele şi care vorbeşte mai totdeauna singur, că în curînd are să fie nuntă; căci
papa vrea neapărat s-o dea pe Sophie după un general, sau după un kamerunker,
sau după un colonel!