Sunteți pe pagina 1din 14

De Morris Panych_

traducere Cristiana Râpreanu

ACTUL I
SCENA 1

În întuneric, sunet de sonerie. Muzică. Spot luminos pe o pendulă. Se luminează o cameră la etaj, într-o casă
decrepită. GRACE se ridică în capul oaselor şi se uită la KEMP, care se află în picioare lîngă uşă, cu o valiză
şubredă în mână. O pauză lungă, timp în care KEMP priveşte în jur stingherit.

KEMP:
Mda. Bun.

Lasă jos valiza.

Nu mă aşteptam să te bucuri să mă vezi. Nimeni nu se bucură niciodată să mă vadă.

SCENA 2

Ca mai devreme, KEMP în picioare lângă valiză.


GRACE în pat. Muzica se termină.

KEMP:
Am primit scrisoarea ta. N-am înţeles mare lucru din ea. Citesc intotdeauna prea repede ca să mai şi înţeleg ce
citesc. “Bătrână pe moarte” şi “îngheţată cu fructe” par acelaşi lucru când citeşti repede. (pauză) Nu ştiam că mai
eşti încă în viaţă. Am lăsat totul baltă. Am venit cu trenul doua mii de kilometri. Am venit cât am putut de repede.
Am sărit într-un taxi la gară. I-am dat valiza şoferului şi i-am zis să se grăbească [Pauză] Mă grăbeam aşa de tare. A
trecut atâta timp. Mult timp. Arăţi… Dumnezeule, dar ştiu că n-ai exagerat. Eu… ei bine, eu… nu m-am schimbat
chiar aşa tare. Am niste piei care-mi atirnă ici şi colo, sub braţ, dar în rest nimic. Nu m-am schimbat mai deloc.
[Pauză] Scuză-mă.

Grace îşi trage pătura peste cap. Heblu.

SCENA 3

Mai târziu, KEMP aşezat pe valiza lânga GRACE. Ea e tot sub pătură.

KEMP: Hai să nu abordăm subiecte depressive, bine? [Pauză] Vrei să fii incinerată?

GRACE trage cu ochiul la el de sub pătură. Heblu.

SCENA 4

Ziua. KEMP e aşezat lângă fereastră şi priveşte cum plouă. GRACE stă în capul oaselor şi priveşte în gol. El se
întoarce şi se uită la ea. Se uită la ceas. Se uită din nou la ea. Apoi priveşte din nou pe fereastră.

KEMP:
E o femeie peste drum care stă de trei ore la fereastră şi mă fixează. Chiar n-au oamenii nimic mai bun de făcut cu
viaţa lor? Ah, aşa e. Acuma îmi dau seama. N-au. [se ridică de la fereastră] Au trecut trei zile. Mi s-au şifonat
pantalonii. Ce-o să mai port acum la înmormântare?
Heblu

SCENA 5
Noapte. Plouă. KEMP doarme pe valiza lui. GRACE îl priveşte. Se ridica din pat şi merge spre el în baston. Îl
împunge cu bastonul. KEMP se trezeşte brusc. Se uită la GRACE. Se uită la ceas. Se uită din nou la ea. Ea se
întoarce în pat în timp ce lumina scade până la întuneric.

SCENA 6

GRACE in picioare lângă uşă. Îl aude pe KEMP şi se duce înapoi în pat. KEMP întră cu o tavă cu mâncare.

KEMP:
Ar trebui să hotărâm ce facem cu organele. [taie mâncarea bucăţele în timp ce ea îl priveşte] Mă gândeam că poate
te interesează să donezi ceva pentru ştiinţă, deşi nu-mi imaginez ce-ai putea lăsa. Bine. Te las să te gândeşti. Dar nu
te gândi prea mult. Nu se pot atinge de tine decât dacă semnezi formularul. Alfel ne-ar folosi pe toti pentru piese de
schimb ca pe maşini. Te rog, nu pune sare înainte să guşti macar. E foarte enervant. [Îi ia sarea din faţă]. Aici nu e
restaurant. De ce te uiţi aşa la mine mereu? Fie, nu te-am văzut de 30 de ani. Am fost ocupat. [Îi toarnă toată sarea
în mâncare] Poftim! Poftim sare! Îti place? [uşor] De ce mă urăşti aşa? Doar sunt nepotul tău, ce Dumnezeu. E
chiar aşa de greu să te prefaci? [plânge pentru o clipă apoi işi revine] Îmi pare rău, îmi pare rău. Doar că… cu cât
trăieşti mai mult – nu că ar trebui să mori – dar cu cât mă cunoşti mai mult cu atât mai rau devin. [Pauză] Bine, fie,
nu-i nevoie să-ţi placă de mine. [ înfige nişte carne în furculiţă şi i-o întinde.] Dar să dea dracu să nu-ţi placă cum
gatesc. Grace refuză întorcând capul. Heblu.

SCENA 7

Mai târziu, KEMP face curat prin cameră cu nişte pene de şters praful şi o batistă pe faţă. GRACE îl priveşte.

KEMP:
Bun. O sa-ţi fac ordine prin lucruri. Mă gândeam să ţinem o licitaţie. Probabil ca n-o să luam prea mult pe ele, dar o
să acopere costurile oricum. Ai fi surprinsă să afli cât costă o urnă în zilele noastre. Ce e? Trebuie să port asta. Sunt
sensibil la praf. De când am venit aici te porţi de parcă am comis cine ştie ce crimă. Mie asta nu-mi place. Ştiu că n-
am fost cea mai bună rudă din lume, dar sunt ultima care ţi-a rămas. Şi ţi-aş fi recunoscător dacă n-ai mai fi aşa
suspicioasă cu mine tot timpul. Poftim. [îi intinde un document] Semneaza-ţi testamentul. Îmi laşi mie tot.
Heblu.

SCENA 8

GRACE, singură, se dă jos din pat şi se uită în valiza goală a lui KEMP. Auzindu-l că se apropie, închide valiza şi
se retrage în pat. El intră cu o tavă cu mâncare. Se opreşte. Se uită la valiza. Se uită la ea.

KEMP:
Am vorbit cu un antreprenor de pompe funebre azi. Nu te deranjează să ai muzică pe bandă, nu? Nu, sigur că nu. Nu
vreau să fiu rău, dar dacă ne gândim în mod practic, tu ai să fii singura persoană care o s-o asculte. Asa că mi-am
luat libertatea să-ţi aleg ceva. Nu te îngrijora. E foarte tristă. [Pauză. Începe să plângă] Îmi pare rău. Îmi pare rău.
Mă gândeam ce mişcat o să fiu când o s-o ascult. Of, Doamne. [Îsi revine, ia o bandă de măsurat şi începe să-i ia
măsura în timp ce ea mănâncă] Apropos, mi-a venit o idee grozavă în legătură cu cenuşa. M-am gândit să te
amestec cu nişte pământ şi să plantez o Amaryllis. Ce zici, ţi-ar plăcea? [se uită la ea] Ce e? E o idee încântătoare.
[Îi ia tava din faţă] Gata, ai mâncat destul. [pauză, se uită unul la altul] Oricum n-o să încapi în cutie.

Heblu.

SCENA 9

KEMP priveşte pe fereastră. GRACE, în pat ca mai înainte, tricotează.

KEMP:
Uită-te la ea. Tot acolo stă. [pauză] Dumnezeule, s-a făcut primăvară. [priveşte jos, pe trotuar] Să-l vezi pe amărâtul
ăsta şchiopătând prin noroi. [râde puţin, se întoarce de la ferestră] Primăvara. [pauză] Îmi plăcea anotimpul ăsta când
eram mic. Nu mă mai obligau să patinez. Nici nu-ţi poţi imagina cum arătam. Aveam nişte patine albe înalte. Şi o
căciuliţă albă. Eram aşa de nefericit. Nu fiindcă aratam ca o fată. Ci pentru că nu eram fată. N-o să-ti explic asta
acum. N-am învaţat niciodată să patinez, bineînţeles. Alunecam doar de colo colo ca Bambi. Sau stăteam pur şi
simplu pe margine şi mă uitam la părinţi cum îşi împingeau copiii pe gheaţă şi îmi doream să se … topească.

Uram iernile. Din alte motive decât acum, bineînteles. Nici nu sunt prea sigur de ce le urăsc acum. E ceva legat de
densitatea ei. Nu e din cauza frigului. Iubesc frigul. Nu. Cred că e din cauza felului în care se strâng oamenii unii în
alţii în mase. Ţinându-şi unii altora cald. Greţos. Dacă te uiţi de sus, asupra oraşului, iarna, îl poţi vedea cum respiră.
Ca un fel de monstru care hibernează. Doarme şi visează la primăvară şi îşi ascute colţii. [pauză. Schimbare de stare]
Apropos. Ce să fac cu placa ta dentară?

Heblu

SCENA 10

Noapte. KEMP doarme pe un scaun. GRACE îl priveşte. Tricotează la lumina care vine de afară. Se opreşte. Îl
studiază pe KEMP un moment. Lasă lucrul deoparte cu grijă şi se dă încet jos din pat. Se duce în vârful picioarelor
la un dulăpior, de unde scoate un cearşaf. Îl acoperă pe Kemp cu el ca pe o mobilă. Se întoarce în pat şi îşi reia
tricotatul. El scoate capul de sub cearşaf, nedumerit. Se înveleşte cu el. Doarme. Heblu.

SCENA 11
KEMP în picioare în faţa lui GRACE cu o lumânare şi nişte chibrituri. GRACE îl priveşte în timp ce tricotează.

KEMP:
Intru. Cântă muzica. [pune un disc la un pick-up portabil] Toată lumea e aşezată. Atmosfera sumbră dar cu ritm.
Doar ai avut o viaţă plină şi lungă. Asta îşi doreşte oricine. Aprind lumânarea. [o aprinde] E o metaforă. Fac o
comparaţie între tine şi lumânarea asta care se topeşte. Cum arde şi se transformă într-o masă coagulată la bază. Asta
e corpul tău. Dar spiritul e lumina flăcării, şi când s-a terminat ceara… spiritul… spiritul… [începe să plângă dar
încearcă să se stăpânească] Îmi pare rău… m-am transpus aşa de tare în situaţie… Ce e? Trebuie să te compar cu
ceva. Şi nu eşti tocmai o inspiraţie pentru o minte literară. Stai aici toata ziua, manânci budincă şi te duci la WC .
Îmi pare rău, dar nu pot să scot nimic din asta. Vrei să plângă lumea sau nu? Bine. N-ai decât să-ţi scrii singură
negrologul. Eu am lucruri mai importante de făcut. [scoate discul şi-l sparge] Poftim, uite ce-ai făcut. [pauză, apoi
izbucneşte] Nici nu ştiu de ce am venit aici. Mi-am lăsat slujba. Ştiai asta? Nu, bineînteles că nu. Dar eu mi-am lăsat
slujba ca să vin aici. Şi aveam o poziţie foarte importantă la o bancă foarte importantă. Dar n-am ţinut seama şi am
plecat! Nu cred că exagerez dacă spun că eram un om împlinit. Aveam prieteni. Bine, spune-le cunoştinte, cum vrei.
Dar o gramadă. Eram cineva. Nu mai locuiam în oraşul ăsta idiot. Eram urban. Înţelept. Înţelegi? Bine, fie, poate nu
chiar înţelept, dar eram amuzant. Mâncam la restaurante, unde se servesc mâncăruri pe care nici nu visezi tu să le
mănânci. Nişte porţii aşa de mici că nu se duce nimeni la baie niciodată. Înţelegi? Şi când cineva moare acolo, ceea
ce nu se întâmplă foarte des în cercul meu, măcar au decenţa să dispară într-un spital şi să se cufunde în uitare,
scutindu-ne pe restul de discomfortul enorm de a lua parte. [Pauză. Strânge bucaţile de disc] Te rog să nu mă
înţelegi greşit. Bineînţeles că vreau să fiu aici. În primul rând, e datoria mea. În al doilea… ei, să zicem doar că e
datoria mea şi să ne oprim aici. Nu sunt genul care să nu-şi asume responsabilitaţile. Şi în mod sigur n-am intenţia să
te las pe seama statului. Nu cred în asta. Eşti problema mea. Adică nu vreau să spun ca eşti o problemă. Ştii ce vreau
să spun. Fie. Dacă nu vrei să fii comparată cu o lumânare, fie. [Pauză; aruncă bucăţile într-un coş de gunoi] De
fapt, poate că ai dreptate. De ce naiba trebuie să ne comparam mereu cu ceva? Eu nici nu suport metaforele. Ce idee
tâmpită. Că doar nu eşti o lumânare. Eşti o bătrâna cu părul murdar. Eh, dacă ai fi o lumânare…

KEMP îşi umezeşte degetele şi stinge lumânarea. Heblu.

SCENA 12

KEMP stă pe un scaun, încercând să citească o carte despre Cum să ne manifestăm durerea. Grace tricotează.

KEMP:
Nici măcar o poză cu mine. Nici măcar una. În toate lucrurile astea de aici nici măcar o poză cu mine! De fapt nu ai
nici o poză cu nimeni. Nu pot să te judec pentru că i-ai îndepărtat pe ai mei. Oricine ar fi făcut la fel. Dar pe mine?
De ce? Ani de zile ţi-am trimis poze cu mine. Cum ai putut să le arunci, pur şi simplu? Dar aia când aveam oreion?
Eram adorabil în poza aia. E de parcă nici n-aş fi existat în mintea ta. E insuportabil. În toţi anii aştia în care am
crezut că m-ai uitat, tu chiar mă uitaseşi. [Pauză] Tricotatul ăsta. [pauză] E cumva un proiect pe termen lung?

Ea continuă să tricoteze, în timp ce el o priveşte. El se întoarce la studiu.

Heblu.

SCENA 13

KEMP la geam priveşte înafară. Grace, ca mai înainte. Îşi dă cu ruj pe buze şi obraji şi se priveşte într-o oglinjoară
mică, cu care îl spionează şi pe Kemp.

KEMP:
Nu-mi vine să cred că e deja vară. Şi ea tot acolo la geam stă. [pauză] Ia uite la copiii aştia cum aruncă cu mingea de
la unii la alţii. O să spargă un geam. Ce bine-ar fi dacă s-ar lovi unul la cap. Mie îmi plăcea să mă joc în casă când
eram mic. Mă jucam ore întregi cu o cască portabilă de uscat părul. Mi-o puneam şi auzeam mesaje din spaţiu,
bineînţeles. Le explicam la extratereştri viaţa mea de acasă. Nu era un lucru uşor. Apropos, am o infecţie in gât. Nu
te îngrijora. E probabil doar cancer la esofag. Toţi trebuie să murim de ceva, nu? Ştii că am fost fumător. Arătam
ridicol, dar fumam oricum. M-am lăsat de fumat când a murit maică-mea. Fumam doar ca s-o enervez pe ea. Nu mi-
a fost usor să mă las. Îmi plăcea să o enervez. [pauză] Mi-am stins ţigara în cenuşa ei. [pauză] Dar cu tine ce s-a
întâmplat de n-ai ajuns la înmormântare? Poate ca am fost un nepot îngrozitor dar tu ai fost o matuşă şi mai rea. Nu
cred să-mi fi trims vreodată nici măcar o felicitare de ziua mea. Mai puţin anul asta. Nu ţi-am spus, dar mi-am
permis să-mi trimit singur o felicitare. Din partea ta. Bineînţeles că înca n-a ajuns. Şi de ce ar fi ajuns? Poftim, uite
că trece poştaşul. N-a adus nimic. Unele lucruri nu se schimbă niciodată. [pauză] Uite la copiii aştia. Mingea aia tot
o să ajungă sub roţile unei masini. De ce nu şi-or da seama de asta? Poate că de-asta nu pot să-i sufăr pe mucoşii
aştia desculţi. Sunt atât de deranjant de proşti.[se aude o maşină care frânează puternic] Ca nişte pitici beţi şi nebuni.
Aleargă de colo colo pe stradă, se izbesc unul de altul. E depresivă imaginea. Şi asta doar ca să prindă o prostie de
minge. Stai să vezi că pe unul tot o să-l pocneasca în cap. Uite! Haha! Ce ţi-am spus! Acuma aleargă la mămica şi
plânge ca un prost. [pauză] Ei bine, azi e ziua mea. Nici n-am visat că o sa mi-o petrec vreodată cu tine. N-am visat
că o să mi-o petrec cu nimeni, fireşte, dar uite că eşti aici. Foarte puţini oameni ştiu că azi e ziua mea de naştere. Nu
e genul de informaţie pe care aş schimba-o cu prietenii, chiar dacă as avea vreunul. Presupun că te întrebi cum poate
cineva să treacă prin viaţă fără să acumuleze măcar un prieten, fie şi din neatenţie. Dă-mi voie să-ţi spun că nu e
deloc uşor să te faci atât de nepopular. Trebuie să depui un efort imens. Bine, mie oricum nu-mi plac oamenii, şi ăsta
e un început bun, presupun. Nu e vorba că nu pot să-i accept. Pur şi simplu nu-mi plac. Copiii, fireşte, sunt doar o
specie mai mică şi mai lipicioasă, fără aptitudini spre discuţii post-moderniste, ceea ce constituie în mare parte
farmecul lor. Dar oamenii adevăraţi… adică adulţii… înainte să se zbârcească şi să moară… transpiră un fel de abur
prin pori. Dioxid de carbon amestecat cu disperare. Îi simt deseori mirosul în lift. Deghizat sub un parfum puternic şi
un miros de tutun. Disperare. Stau la coadă, se ingrămădesc. Se împing. Oameni care vor. Cu disperare. Să meargă.
Să treacă. Să traverseze. Să depăşească. Să intre. Să trăiască. Să trăiască! Asta mă scoate cel mai tare din sărite.
Oamenii vor atât de mult să trăiască. L-am vazut pe ăla ieri, acolo, de partea cealaltă a parcului şchiopătând cu
piciorul lui de lemn. Am încercat să-mi imaginez cât efort i-a luat ca sa ajungă aici. Durerea enormă de a fi pierdut
piciorul, programul interminabil de reabilitare. Batjocura copiilor. Suferinţa şi tortura proprie. Toate astea ca să
şontâcăiască printr-un parc cu plasa cu cumparaturi. Pentru ce? E viaţa oare atât de importantă încât nici o umilinţă
sau suferinţă nu e prea mare? Mi-a venit … să-i dau un brânci. [pauză] Bine măcar că graba oamenilor îmi provoacă
plăcere. Alfel nu mi-ar fi plăcut atât să lucrez la o bancă. Acolo, puteam să-i fac să aştepte o veşnicie. Până
împietreau. Uite la femeia aia cum împinge la un cărucior. Cum ar fi să ai toată viaţa înainte. Vai de creatura aia
mică. Există o singura zi pe care mi-ar plăcea să o retrăiesc. Dacă aş putea. O zi perfectă. De la început până la
capat. Nu aveam mai mult de 7 ani. M-am ascuns în pod cu pisica. Toată ziua şi am tras cu urechea la mama. O
auzeam cum strigă: “Unde e puiul meu?” şi “Unde te-ai ascuns ticălosule?” Umbla din cameră în cameră. A căutat
peste tot. După câteva ore a început să dea telefoane la prieteni şi vecini. “L-aţi văzut?” şi “Crezi c-o fi acolo?”
Seara, când a venit tata acasă, plângea de-a binelea. “Nu s-a întors! Dacă s-a rănit?” Am plâns şi eu un pic. Şi pe
urmă s-au dus să mă caute. Cât erau plecaţi m-am furişat înapoi şi m-am bagat în pat. Mi-am imaginat cum au să mă
găsească. Ce fericire pe feţele lor să mă vadă adormit. Dragul lor băiat. Acasă în siguranţă. Şi promisiunile lor să fie
nişte părinţi mai buni. Să mă iubească mai mult de acum încolo. Şi să nu mă mai scape niciodată din ochi. Cred că
astea au fost cele mai dulci vise pe care le-am avut vreodată. Când m-am trezit a doua zi am auzit-o pe mama în
bucătărie. Am sărit din pat. Când am dat colţul, stătea zâmbitoare cu pisica în braţe. S-a uitat la mine şi ochii i s-au
umplut de lacrimi. “Am fost îngrijoraţi.” mi-a zis. “Am crezut că biata Pisi a fugit de acasă pentru totdeauna.”
[pauză] A doua zi am omorât pisica. [pauză] Te supară asta? N-am omorât-o de fapt. Dumnezeu ştie de ce. Cred că
n-am reuşit să pornesc maşina de spălat. Ce-o fi cu animalele de sunt mai iubite decât oamenii? Dacă eu mi-aş linge
organele genitale aş ajunge la închisoare. Presupun că e dependenţa lor de noi. Pentru ei suntem aproape Dumnezeu.
[priveşte afară din nou] Şi ce-i mai mult, trăim mai mult decât ele. De cele mai multe ori. Fac ca viaţa noastră să
pară mult mai eternă. Noi apucăm să vedem cum ne creşte păr din urechi. [pauză] Vara e atât de coapta, nu? Tot ce
trebuie să fie, este deja. Nu mai are ce deveni. [pauză] De ce te fardezi? [pauză] Lasă că te fardează antreprenorul de
pompe funebre.
Heblu

SCENA 14

KEMP e plecat din cameră. Grace, cu o pălărie cu flori şi o haină uşoară, cu o poşetă se îndreaptă spre usă. Se
loveşte de Kemp.El îi scoate uşor haina şi îi smulge o bucata de hârtie din mâna. Se uită la hârtie. Se uită lung la
ea.

KEMP:
Mă îngrijorează sănătatea ta. Pare să se îmbunătăţească.

Înaintează spre ea ciţiva paşi. Heblu.

SCENA 15

Toamnă. Sunt frunze în cameră. GRACE stă în pat cu pălăria pe cap şi ţine poşeta strâns. Mănâncă. Kemp intră cu
o tavă cu mâncare. O aşează în faţa ei, ia un ziar se aşează şi citeşte. Vorbeşte fără să se uite la ea.

KEMP:
Nu te uita aşa la mine. Nu te duci nicăieri. Am eu lista de cumpărături. [pauză] Nu crezi că eşti un pic prea optimistă
cu hârtia de împachetat pentru Crăciun? [pauză, citeşte] ia uite. Poşta intră în grevă. [ridică privirea] Credeam că
sunt deja în grevă. Încă nu mi-am primit pachetul. M-am înscris la un curs prin corespondenţă “Sănătatea în casă”
[pauză în timp ce ea mănâncă.] Mănânci ca un şofer de camion. Am recitit scrisoarea de la tine. De şapte sute de ori.
Scrisoarea pe care mi-ai trimis-o. Ţii minte? Acum ceva vreme. Scrisoarea care m-a adus aici. Aia în care scria
“Sunt pe moarte”? Nu că te trag la raspundere. Dar cu aşa ceva nu se obişnuieşte să te răsgândeşti. Tata, în ziua în
care a murit – daca ai fi fost acolo ai fi ştiut desigur – a fost foarte hotărât. S-a aşezat în fotoliul lui vechi şi a zis “Eu
acum o să mor.” Şi a murit. Bine, e adevărat, el s-a împuşcat, dar oricum… eu cred că fiecare ştie când moare. E un
instinct pe care îl avem toti. Ca un al şaselea simţ. Îţi simţi corpul tras inexorabil de o forţă. O forţă din afară. Ca o
caramea care-ţi scoate un dinte care se clatină. Ma rog, asta nu e cea mai potrivită analogie, dar înţelegi ce vreau să
spun. Ce-i cu budinca? E cu rom. Ţie îţi place romul. Nu începe, sunt în mijlocul unei teme importante aici, care în
final se va întoarce înapoi la tine. Vezi, mi-a venit aşa dintr-o dată – de fapt un câine mi-a dat ideea. Mă uitam la un
câine. În parc. A găsit o veveriţă murdară şi moartă în tufişuri şi a adus-o la picioarele stăpânei. Femeia şi-a ieşit
complet din fire, bineînţeles. Dar de unde să ştie câinele. El săracul a crezut că îi face o mare favoare. Şi nu vreau să
compar strădania ta de a sta în viaţă cu o veveriţă moartă, dar m-am gândit brusc “Asta e!” O faci pentru mine. Ai
stat în viaţă pentru mine. Ei bine, dacă vrei tu să trăieşti şi să mănânci budincă, asta e una, dar dacă o faci pentru că
îţi imaginezi că vreau să te am lângă mine, nu că nu vreau, dar tu trebuie să faci ce e mai bine pentru tine şi să nu te
gândeşti la mine. [pauză. Ea mănâncă] Adică, vreau sa spun, o să-mi fie dor de tine foarte tare, dar o să mă descurc.
Voiam doar să clarific asta. Nu vreau să faci nimic ca să mă faci pe mine fericit. Bun. Deci ne-am lămurit. [KEMP
începe să întindă la uscat rufe ude dintr-un coş] Vezi ce bine e să avem o discuţie deschisă despre lucrurile astea?
Inchipuie-ţi. De-abia ne cunoşteam acum câteva luni şi acum ne purtăm de parcă am fi trăit împreună de ani de zile.
E uimitor cum se obişnuiesc oamenii cu… aproape orice. Ajung să se bazeze unul pe altul. [pauză] Da. [pauză] E
adevărat, eu am locuit mereu singur. Întotdeauna. Chiar şi când am locuit acasă. Mama n-a făcut niciodată nimic
pentru mine, era de obicei foarte ocupată. Cu ţigara şi sticla de whiskey. Şi pe urmă, fireşte, m-au expediat la şcoala
aia. Dacă ai fi fost acolo, cine ştie, poate ai fi putut interveni pentru mine. Ea a ales să mă fac preot. Mă rog, ce
altceva să faci cu travestit de 11 ani? “Asta se fac toti poponarii” mi-a zis ea. Mereu îmi aduc aminte de asta toamna,
odată cu primele frunze care cad şi cu vântul rece. Edificiul ăla crud de piatră şi călugăriţele alea slabe cu buze
subţiri cu catehismul lor bizar şi inexplicabil. Dar deodată m-am simţit ca acasă. Nefiind catolic, habar n-aveam că
suferinţa şi dispreţul de sine pot constitui o religie. Mă duceam la spovedanie în fiecare zi şi adunam grămezi
impresionante de penitenţe. Cele mai multe erau pentru păcate pe care nici măcar nu le comisesem, dar credeam că
le-aş face dacă mi s-ar ivi ocazia. Am transformat umilinţa şi prostraţia într-o formă artistică. Stăteam în genunchi
weekend-uri întregi. Chiar purtam o mică coroană de spini. Mă rog, din rug de mure. Legământul de tăcere nu mi-a
ajuns. Am făcut un legământ de paralizie şi n-am mişcat 12 zile. Normal că nu putea să dureze. Era clar că nu eram
catolic. Ceilalti baieţi furau reviste cu femei din magazine iar eu mă auto-pedepseam cu o linie de lemn. Călugăriţele
mă suspectau din ce în ce mai mult. În fond, religia o ai în sânge. Pietatea se poate învaţa, dar nu şi credinţa
adevărată. Nu credeam că îi pasă cuiva de mine. E stupid, nu? Ei bine, s-a dovedit că nimeni nici măcar nu se
gândea la mine. [pauză] În fine, m-au trimis acasă. Înapoi acasă. Mi-am petrecut restul anului muncind în
magherniţa lui taică-meu. Era maniaco-depresiv. Probabil că ştiai asta. Eu eram singurul care nu ştia. Întotdeauna
am crezut că e normal ca oamenii să-şi sape mormintele proprii în curtea casei. Dar pe atunci şi eu umblam cu un
sutien de-al mamei pe sub tricou. Obişnuia să se închidă în garaj. Câte trei zile. Odată, de curiozitate am tras cu
ochiul pe fereastră să văd ce face. Stătea în maşină cu mâinile pe volan şi se uita fix. Fără să se mişte. De parcă ar fi
condus pe undeva în mintea lui. În fine, m-am furişat în garaj, am deschis portiera şi m-am strecurat în spate. Un
timp mi-am imaginat că suntem într-o călătorie amândoi. Nu eram chiar fericit. Ştiam că nu mergem nicăieri cu
adevarat. Dar eram mulţumit. Nu mergeam nicăieri dar împreună. [pauză] Mama l-a internat într-un azil o vreme.
“O să aibă grijă de el acolo” a zis, “Eu nu pot să am grijă nici de mine însămi” Eu gândeam “Bine, dar de mine cine
are grijă?” Mi-a angajat un profesor. Un român umflat de rom, un pitic cu mâini mici şi roşii. Ma plesnea peste ceafă
de câte ori nu eram atent. Măcar aveam o relaţie de un fel. [pauză] De ce te uiţi aşa la mine? Doar trebuie să îmi mai
spăl din când in când lucrurile. Vrei să umblu dezbrăcat? Nu mă aşteptam să stau aici o veşnicie. Copiii se întoc la
şcoală, păsările zboară spre sud, preţurile la timbre au crescut din nou… toate sunt într-un ciclu firesc. E toamnă în
caz că n-ai observat! Şi eu n-am cu ce să mă îmbrac. Aşa că nu te uita aşa la mine. Ştiu că crezi că-s cam ciudat.
Asta mi-a fost clar din prima şi unica zi în care m-ai vizitat. Singura şi unica! Costumul ăla a fost ideea maică-mii.
Niciodată nu s-a obişnuit cu ideea că sunt băiat. Nici eu, de altminteri. N-am reuşit să mă obişnuiesc. Nu eram în
stare să prind o minge nici de frică. Şi de ce aş fi făcut-o? Doar ca s-o arunc înapoi. Nici nu-ţi închipui ce figură
aveam. [pauză] Am crezut că eşti un vis. Cum ai venit cu taxiul. Nimeni n-a mai venit niciodată cu taxiul. Ai scos
picioarele afară, pe trotuar. Unul peste celălalt. Ţi-ai întins mâna şi ai aşteptat şoferul. Şi părul tău. Când ai ieşit.
Părul tău, aşa de frumos şi negru şi sălbatic, voiam să alerg să ţi-l pieptăn. Am crezut că ai venit să mă salvezi din
copilaria mea fadă. Se pare că m-am înşelat. Te-ai uitat la mine de parcă eram un scaun. Nu mă aşteptam să mă
iubeşti. Nu eram prost. Dar speram că o să poţi vedea dincolo de faţa mea de 13 ani plină de coşuri şi dureros de
efeminată în costumul ăla lejer albastru deschis, împiedicându-mă în şireturi, ca într-un spectacol grotesc într-un
club de noapte… crezi ca mi-a făcut plăcere să cânt la acordeon pentru tine? Credeai că eu am ales “Champtown
races”? Nu eu am avut ideea asta. Crede-mă, aveam alte planuri pentru adolescenţa mea. Voiam să scap de acolo.
Eram interesant. Sofisticat pâna peste urechi. Vorbeam franceză. Cu un vag accent românesc, dar totuşi. Cum poţi să
te chemi mătusă? [pauză] De câte ori se ingălbenesc frunzele mă gândesc la cum ai plecat. Cum te-ai urcat în taxi.
Cum ai uitat să spui la revedere, şi cum, ah da, cum ţi-ai adus aminte mai pe urmă dar ai uitat cum mă cheamă. Şi pe
urmă te-ai cufundat în scaun în taxi de parcă nu mai erai acolo. Plecai spre altă aventură. Spre Mediterana sau ceva
de genul asta. Mai era suficient loc şi pentru mine în taxiul ăla, să ştii. Am visat la asta luni de zile. Ani. Unde sunt
toate scrisorile mele? Trebuie să le fi primit. Mă rog, poate să fie poşta de vină. Cum spuneam, tot mai aştept să-mi
vină corespondenţa. Mă gândesc în mod serios să mă înscriu la medicină. Ce zici? [pauză] Aş putea să-ţi fac
autopsia dacă vrei. [pauză] Să te cunosc ceva mai bine.

Heblu

SCENă 16

KEMP ia rufele de la uscat şi le împătureşte.

KEMP:
Nu-mi place cuvântul supravieţuit. Are prea multe conotaţii periculoase. A lăsat în urmă pe nepotul ei… e mai
tradiţional. Bun, ce părere ai? O să zicem că ai plecat lăsând în urmă o moştenire de iubire si bunătate. O moştenire
de dragoste sună mai bine. E mai aliterativ. Sau poate cu moştenirea ar fi… nu vrem să plictisim lumea cu atributele
tale… să zicem doar că ai plecat. Mă rog, asta sună ca şi cum ai fi în vacanţă, dar în fond de ce am anunţa o vacanţă
la decese? Cred că ar fi mai precis să spunem că te-ai dus. Nu cred că e cazul sa ne jucăm cu cuvintele aici. Moartă
şi dusă. Nu păcălim pe nimeni. Te-ai dus. Te-ai dus, te-ai dus, te-ai dus. Ai murit. Te-ai dus. Altceva?

Heblu

SCENA 17

KEMP la ferestră cu o lanternă. E noapte. În cameră e întuneric. Grace mănincă bomboane. Sună la uşă. Kemp se
uită afara şi aşteaptă.

KEMP:
Uită-te puţin la creaturile astea mici şi oribile de Halloween. Merg din casă în casă şi învaţă să cerşească. Uită-te la
ei. Eu n-am ieşit niciodată de Halloween. Odată am vrut să mă duc, deghizat în cardiolog dar nu m-a lăsat mama. Ea
voia să merg îmbrăcat în balerină. Normal. [pauză] S-a străduit cât a putut să mă transforme într-un homosexual.
Mi-a părut rău să o dezamăgesc. S-a dovedit că nu am nici un fel de sexualitate. E salvarea mea. Nimeni nu trebuie
să se bazeze pe corpul meu pentru senzatii de plăcere. Nici măcar eu. Ideea unui contact genital e… să spunem
înfioratoare şi să încheiem aici. Iar gândul că în felul ăsta se pot produce copii e şi mai puţin atrăgator. [soneria. El
se uita pe fereastră] Cred că eprubetele sunt viitorul. Cât despre excitare … o extracţie de nerv la dentist dă acelaşi
rezultat. Problema e, vezi tu, că oamenii traiesc pentru sex. Îi suspendă într-un fel de eter. Un vis diurn. Uită cum e
viaţa cu adevărat. Asta pâna se termină exerciţiul vâscos şi contorsionist şi îşi aduc aminte. Bine, eu trăiesc într-un
iad. Dar eu nu uit asta niciodată. Stau mereu de veghe. Da, da. Bine, m-am simţit atras de anumite personae în
trecut. Şi de femei şi de bărbaţi. Te şochează asta? Şi mereu inexplicabil, bineînteles. Odată ce dai jos masca, sunt
toţi la fel, nu-i aşa? Nişte copilaşi cu nevoi dedesubt. [sonerie. El priveşte] Dar eu n-am cedat niciodată. Fiindcă
dacă te deschizi o dată aşa, nişte… să zicem spirite… intră în tine. Nişte spirite rele şi viclene. Corpul e ca un
cadavru la un priveghi şi trebuie să veghezi asupra lui. În mod constant. Gata, cred ca s-au terminat. Putem să
aprindem luminile. Nu. Stai. Prefer întunericul. Cine ştie, poate văd şi o stafie în seara asta. [îşi luminează brusc faţa
cu lanterna] Dar las asta la latitudinea ta.

Heblu

SCENA 18

Dimineaţa. GRACE fumează o ţigară privind mereu spre uşă. Jos, se trânteste o uşa. Ea stinge repede ţigara şi se
bagă în pat. Kemp intră cu nişte scule în braţe. Se opreşte în prag. Se fixează unul pe celălalt.

KEMP:
Sunt jos. Construiesc ceva pentru casă.

KEMP iese. Musică. GRACE priveşte în urmă. Heblu.

SCENA 19

GRACE întinsă în pat ascultă zgomotele de ciocan şi maşina de găurit de jos. Se miră. Continuă să tricoteze.
Heblu.

SCENA 20

KEMP intră brusc, o studiază pe GRACE, apoi, în timp ce conversează, târaşte o maşinărie ciudată în cameră, în
mod vizibil opera lui. GRACE priveşte curioasă la obiect în timp ce Kemp îl târăşte până la pat.

KEMP:
Mă gândeam la Crăciun. Nu m-am putut abţine. Oamenii au început deja cumpărăturile. Îşi pregătesc terenul pentru
dezamăgiri. Îşi împachetează aşteptările imposibile. Le leagă cu panglici. Oamenii îşi doresc Crăciunul atât de mult.
Nu numai pentru cadouri. E ca şi cum o singură zi ar putea şterge un an întreg cu un val de bunătate şi bunăvoinţă.
Când lucram la bancă, ţi-aduci aminte de bancă, nu? Slujba pe care am lăsat-o ca să vin aici. Întotdeauna primeam
câte un cadou frumos şi plin de consideraţie de Crăciun. Un curcan îngheţat. Întotdeauna am invidiat curcanii. Nu-
mi pot imagina un mod mai plăcut de a petrece Crăciunul, decât să fii decapitat şi umplut cu nuci. Serios. Şi dacă tot
a venit vorba, cred că ar trebui să discutăm şi despre viaţa de apoi. Adică, dacă îţi imaginezi că o să mori şi gata, eşti
praf, în cazul ăsta îţi înţeleg lipsa de motivaţie. Dar asta nu poate să fie totul. Ar fi nedrept, nu crezi? Un pic de rom,
nişte drumuri la WC şi asta-i tot? [pauză] Majoritatea religiilor acceptă convertiri până în ultima clipă, ştiai? Mama
s-a convertit la ceva ciudat înainte să moară. Şi n-a oprit-o nimeni. Camera era plină de oameni în costume
portocalii. Ca să fiu sincer, cred că a murit din cauza tămâiei. Dar a murit fericită. Din cauza morfinei. Stăteam într-
un colţ unde nu putea sa mă vadă. Şi pe urmă m-am furişat afară din cameră. Şi pe hol îi auzeam vocea ridicându-se
deasupra sunetelor de talgere. Îmi imaginam că mă strigă pe mine, dar ea striga să i se mai dea droguri. Nici măcar
nu mi-a făcut plăcerea să-mi dea prilejul să mă lepăd de ea. Oricum, ea l-a găsit pe Dumnezeu. Deci, în mod clar,
există speranţă pentru toată lumea. [pauză] Bun. Ţi-am aranjat câteva opţiuni aici, după cum vezi. E un pic
neortodox, dar nu trebuie să ne limităm gândirea. Nu vreau să intru într-o polemică despre morală, dar cred ca e
dreptul fiecăruia să decidă când şi cum să sfârşească cu viaţa. Nu vreau să spun sinucidere, bineînteles. Nu despre
asta e vorba. E vorba de a lua decizia firească. Când condiţia ta s-a deteriorat într-atât încât nu mai vrei să mai
continui, când te-ai săturat de mine să mai aştept şi o zi în plus ţi se pare prea mult, cel puţin ai opţiunea. [pauză]
Uite. [pauză] E decizia ta. [pauză] Nu te presez. [pauză] Tragi de asta pentru şoc electric şi de asta pentru o lovitură
zdravănă în moalele capului.

Ea se uită la maşinărie, apoi la el.

Heblu.

SCENA 21
Amurg. Grace ascultă muzică de Crăciun de la o cutie muzicală. Îsi şterge o lacrimă.

Heblu

SCENA 22

GRACE în picioare de o parte a patului, KEMP de cealaltă.

KEMP:
Cred că nu ai înţeles prea bine cum funcţionează maşina asta. [îi arată o diagramă] Ţi-am desenat un manual. Vezi?
Asta e pentru şoc. Asta pentru o lovitură în…

Aplecându-se şi studiând maşina o clipă, Grace trage de mânerul dinspre ea. Un obiect mare şi greu se lasă în jos
în spatele lui Kemp şi îl trânteşte în pat care îl scutura cu un şoc electric. Îşi pierde cunoştinţa. GRACE ia
manualul. Îl studiază. Se uită la Kemp apoi se uită în jur cu nedumerire.

Heblu

SCENA 23

GRACE priveşte pe fereastră. Clopotele bisericii cântă un cântec de Crăciun. Kemp e întins în pat, încercând să-şi
revină. Ameţit, se dă jos din pat, merge împiedicat câţiva paşi şi se prăbuşeşte. Se târăşte spre uşă şi se ridică
sprijinindu-se de ramă. Se uită la Grace care zâmbeşte.

GRACE: Crăciun Fericit.

KEMP se întoarce şi iese pe uşa. GRACE se întoarce spre fereastră.

Heblu

ACTUL II

SCENA 24

Muzică. Kemp decorează un brăduţ cu diverse globuri improvizate. GRACE se uită la el. KEMP se da înapoi şi
aprinde beculeţele. Brusc Kemp strică atmosfera.

KEMP:
Bun. Gata, ajunge.

Scoate becurile din priză, ia pomul şi-l aruncă în dulap.

N-are sens să ne prefacem. [priveşte cum ninge] Ei bine… [senin] Crăciun fericit. Crăciun nenorocit, oribil, împuţit,
patetic, trist, trist, hai să ne îndopăm şi să ne fie milă de săraci 5 minute şi să dăm duşcă 100 de whiskey. Aş putea să
plâng de fericire. Nu mă pot gândi decât la mama care cădea beată in farfuria cu sos. [pauză. încet] Asta în anul în
care i-a cumparat lui taică-meu un pistol. [pauză] Mie mi-a luat o valiză frumoasă. Ma mir că nu mi-a luat şi un bilet
de tren.[pauză] dar asta ar fi însemnat că-mi sugerează o direcţie. Nu cred că voia să mă duc undeva anume. Într-un
fel, era un cadou perfect. De obicei ea nu se deranja cu aşa ceva. De obicei eu eram cel care alergam prin casă în
pantalonii de catifea roşie să decorez. Să împachetez cadourile pentru toata lumea. [priveşte pe fereastră] Uite la ea.
Tot acolo stă. [pauză] Credeam că în felul ăsta o să fim şi noi o familie. Închipuie-ţi. Îmi puneam singur cadourile
sub brad de Crăciun. Îmi devenea clar că fericirea în viaţă trebuie inventată. Şi oricum, am ştiut mereu că nu există
Moş Crăciun. Mi-a spus taică-meu. Nu există un mod mai sigur de a distruge magia copilăriei, decât să ai ca tată un
magician ratat. Mai ales unul maniaco-depresiv. Mi-a distrus orice iluzie am avut vreodată. Şi pentru asta îi sunt
recunoscător. Ce dezamăgire ar fi fost viaţa altminteri. Cu toate astea mi-ar fi plăcut să mă fi scutit de adevăr măcar
o vreme. Să nu fi stat lângă mine când mă uitam la Lassie şoptindu-mi: “Antrenorul e în afara cadrului.” [Pauză] Şi
tu unde erai, c-a venit vorba? În toate momentele cruciale ale dezvoltarii mele? În cine ştie ce aventură fabuloasă,
fără îndoială. Nici măcar un cadou de orice fel. Nişte bani într-un plic. O lampă mică şi urâta. Un parfum ieftin.
Orice. Nu-mi doream decât un semn. O senzaţie, ceva în aer, că undeva cineva se gândeşte la mine.
GRACE scoate de sub pernă un cadou mic, rău împachetat şi i-l ntinde. Kemp e mut de uimire
pentru o clipă. Apoi începe să meargă de colo colo agitat.

[Emoţional] Ce drăguţ din partea ta. Exact ce mi-am dorit. Acum trei decenii. Ce să facem acum, sa ingropam toti
anii aia in curtea din spate? Nu. Sunt niste fantome matusica. Fantome. N-ai vazut niciodat un film suedez? Tot ce
nu s-a intimplat niciodata intre noi, chiar nu s-a intimplat. Nu poti să schimbi asta cu un cadou nenorocit şi rău
împachetat. Acum vin remuşcările. Aşa e viaţa. Iartă-mă. Credeam că nu mai există salvare pentru vreunul din noi,
dar acum văd că în ultima clipă unul se salvează cu scuze şi jumătăţi de măsură. De-asta oamenii sunt nişte păcătoşi
ticăloşi toată viaţa, fiindcă ei cred că în final pot să se transforme în sfinţi. Asta am urât eu cel mai mult în omenire.
Refuzul oamenilor de a răspunde pentru ei înşişi în timpul vieţii. [pauză; schimbare de ton] Deci ce e? [ia cutia] Nu,
nu-mi spune. [se întoarce cu spatele la ea şi scutură cutia încercând să ghicească după sunet ce e înăuntru, o mângâie
ca pe un mic animal şi se întoarce spre ea.] E un ceva drăguţ. Multumesc. O să-l păstrez nedesfăcut, dacă nu te
deranjează. De ce să stricăm Crăciunul desfăcând cadourile? [cu sinceritate] Şi pe urmă, eu nu ţi-am luat nimic. Îmi
pare rau. N-au terminat de gravat marmura la timp.

Heblu

SCENA 25

De Anul Nou. KEMP priveşte pe fereastră. E vag ameţit de băutură. GRACE poartă un coif de hârtie. Zgomot în
stradă.

KEMP:
Uite. Sărbatoresc noul an mătusică. Nişte idioţi. Încă un an. Ar trebui să poarte doliu, ca noi. Presupun că toţi au
facut promisiuni să se schimbe în bine. Să şteargă noroiul şi s-o ia de la capăt. [pauză, priveşte peste drum] Mă
întreb ce hotărâre o fi luat ea? [adresându-i-se femeii de la geam] Ce hotărâre aţi luat doamnă? Ce promisiune
imediat uitată, din adincul inimii? Cum ar fi să vă relaxaţi puţin anul care vine? Să nu vă ma expuneţi atât. Ia uite.
Trece omul cu un singur picior. Dumnezeule, cred că o fi supărat rău. [deschizând din nou fereastra.] Ai luat-o la
picior, ai? Da, aşa e! Un An Nou Săltareţ! [Kemp merge la masa de lângă pat şi începe să schimbe firul unei lămpi.]
De ce sa-ţi promiţi că vei fi un om mai bun? E ca şi cum ţi-ai promite că o sa fii mai înalt. Cum să te schimbi? Asta
aş vrea eu să ştiu. Adică ce opţiuni ai pe lângă să-ţi tai capul şi să ţi-l lipeşti la loc invers. Ştii, cred că o să-mi
vopsesc părul anul asta. Dacă nu pot fi mai bun, măcar să fiu mai blond. [pauză] Şi eu, bineînteles, promit să fiu un
nepot mai bun. Se-nţelege de la sine. N-o să-mi mai doresc să crăpi, n-o să mă mai întreb atâta când ai de gând să
dai colţul. Nu. [pauză; sumbru] Am terminat cu doritul.

GRACE suflă într-un mic fluieraş.

KEMP:
Nici-o întrebare.

SCENA 26

KEMP cu o perucă blondă oribilă, intră nervos cu o tavă cu mâncare, pe care o aşează cu grijă în faţa lui Grace.

KEMP:
Ţi-am făcut o budincă specială.

KEMP merge degajat pâna la pick-up şi pune un disc. Grace adoarme în timp ce Kemp se apropie de ea. Ia o pernă
şi o tine deasupra feţei ei. GRACE se trezeste şi priveşte în jur. El opreşte muzica.

De ce nu-ţi mănânci budinca? [ea ia lingura] Nu! Stai! [îi smulge budinca] Poate are ceva! De ce mă acuzi? Ţi-am
mai zis că citesc prea repede ca să pot înţelege ce-am citit. Când citeşti la repezeală poţi alege greşit între “Budincă
instant” şi “Otavă pentru mătuşi. [iese repede]

Heblu

SCENA 27

Noapte. Lumina lunii. KEMP e în picioare şi se joacă cu o eşarfă; o priveşte pe Grace care-şi numară zilele.
KEMP:
Cred că am început să înebunesc. Ceva mă obligă să fac anumite lucruri şi nu mă lasă să fac altele. [pauză] Mi-aduc
aminte când eram adolescent. Mă furişam afară noaptea şi stăteam pe trotuarul de vis-à-vis şi mă uitam la casa mea.
De parcă o păzeam de mine însumi. Voiam să-mi omor părinţii. Voiam să-i ciomăgesc cu un levier şi să dau foc la
casă. De ce n-am făcut-o? [pauză] De ce n-oi fi făcut-o? Poate că o fi ceva bun în mine până la urmă. [plânge. Se
opreşte] Nu. Mi-am adus aminte. Sunt un laş. Mi-a fost frică de întuneric până la 18 ani. Am tot sperat că o să apari
tu să aprinzi lumina. [ea se întinde să aprindă lampa] Nu! Stai! N-o aprinde! [ea o aprinde; Kemp se repede s-o
stingă, şi se electrocutează. Rămâne nemişcat] A fost o senzaţie ciudat de plăcută. [pauză] Îmi simt buzele cum se
albăstresc. Dacă nu mori curând cred că o să mor eu.

Lumina se stinge încet.

SCENA 28

KEMP la fereastră cu o bucată de sfoară şi cu mănuşi negre în mâini.


KEMP :[întorcându-se]Bun. Nu ştiu prea bine cum să-ţi spun asta. Îmi cer scuze dacă nu mai am răbdare. Dar nu
mă gândesc la anul care a trecut. Mă gândesc la anii care au să vină. Nu pari deloc să te grăbeşti. Şi eu nu aşa mi-am
imaginat c-o să-mi petrec restul vieţii. Ca să fiu sincer, nu mi-am imaginat nimic. Dar sunt aproape sigur că tu nu
intri în planurile mele de viitor. Aşa că m-am hotărât.
Pauză. Deodată, se atacă singur cu sfoara, încercând să se spânzure în timp ce Grace îcearcă să intervină lovindu-
l cu o pernă.

GRACE: Nu!
KEMP: Ce faci? Ce faci? Dă-te la o parte, pentru Dumnezeu! Lasă-mă!

Se luptă pâna ce se aude soneria. Deodată, amândoi se opresc şi se privesc. KEMP se duce la ferestră şi se uită
afară. Se uită la GRACE
E poliţia.

SCENA 29
GRACE priveşte pe fereastră. KEMP se întoarce în cameră.

KEMP:
Nu cred că suspectează nimic. M-am purtat foarte normal. [observă că încă mai poartă mănuşile şi că are sfoara în
mână] Doamne! Crezi ca au observat? De ce să observe? Nu veniseră după mine, oricum. Era în legătură cu femeia
de vis-à-vis. M-au întrebat dacă ştim ceva despre ea. E o vecină, am spus, bineînteles că nu ştim nimic. [uitându-se
pe fereastră] Se pare că e moartă. Închipuie-ţi. Se pare că e moartă de multă vreme. Biata femeie. Nu-i de mirare că
avea o faţă cadaverică. Au spus ca avea o fotografie veche în mână. Nu-i trist? Un băieţel mic cu oreion. Probabil
vreo rudă care nu s-a deranjat să…

Pauză. Încet, KEMP se intoarce şi se uită la GRACE. Se uită din nou pe fereastră şi din nou la GRACE. Revede
calm în memorie întregul an care a trecut. Se urmăreşte cu ochii minţii pe sine în fiecare situaţie. Se uită din nou la
GRACE, pe fereastră şi din nou la GRACE.

KEMP: Pentru o clipă am avut o senzaţie teribilă că am greşit adresa.

GRACE: Da?

GRACE se întoarce şi îşi găseşte ceva de făcut în timp ce Kemp se ţine după ea.

KEMP: Dar asta ar însemna că nu suntem nici măcar rude.

GRACE: Nu unul cu celălalt.

Se uită la el cu şiretenie. El deschide gura să vorbească. Leşină.

Heblu

SCENA 30
KEMP în picioare la fereastră, GRACE în picioare în faţa lui, îl priveşte.
KEMP:
Nici nu reuşesc să o urce în dubiţă. O pun în fund pe scaun. Dumnezeule! N-am mai văzut aşa rigor mortis în viaţa
mea. E îngrozitor.

KEMP priveşte maşina cum pleacă. Merge solemn spre uşă fără să se uite la GRACE. Îşi ia valiza. Se opreşte. Se
întoarce. Pauză.

Nu prea sunt multe de spus. Ideea că eşti mătuşa mea era de nesuportat. Ideea că nu eşti este de neiertat. [pauză.
Deodată îşi trage singur o plamă peste cap.] CE am FACUT? CE am FACUT? UNDE am FOST? E ADRESA
GREŞITA! CÎND o să ÎNVAŢ să fiu MAI ATENT? [se opreşte brusc şi avansează spre Grace] Am fost nicăieri.
Nicăieri. Am avut grijă de… nimeni. Te-am îndopat cu budincă şi te-am ţinut în viaţă. Pentru ce? Dacă n-aş şti că
poţi sa faci reclamatii false împotriva mea, te-aş reclama eu pentru fraudă. Nu crezi c-ar fi fost mai simplu să-mi
înfigi o furculiţă în creier? Nu e viaţa mea suficient de stupidă şi fără rost ca să nu mai trebuiască să mi-o subliniezi
tu cu roşu? De ce n-ai spus nimic?

GRACE: M-am bucurat de vizită.

KEMP: Vizită! Asta nu e vizită, e luare de ostatici. M-ai închis în casa asta un an şi mi-ai ascuns adevărul. Poftim.
Înţeleg ce disperare e în singuratate. Dar dacă cineva doreşte compania altora atât de tare, un azil sau ceva de genul
ăsta e mult mai potrivit.

GRACE: Dar n-ai fi mai fericit aici?

Un moment de pauză. KEMP rămas fără cuvinte se îndreaptă spre uşă. Îl auzim cum coboară pe scări şi trânteşte
uşa. GRACE se întoarce şi se uită prin cameră în timp ce luminile scad încet.

SCENA 31

GRACE în picioare la fereastră, priveşte afară. Oftează. Se întoarce în pat şi îşi ia lucrul. Se uită la el şi oftează în
timp ce lumina scade.

SCENA 32

GRACE stă pe pat, tricotând. Ridică puloverul şi se uită la el.

GRACE: E aproape gata. [oftează şi continuă să tricoteze. Luminile scad]

SCENA 33

Lumina lunii. Puloverul e terminat şi Grace îl atârnă în mijlocul camerei. Se întoarce în pat şi se aşează uitându-se la
pulover. Zâmbeşte de parcă ar avea un prieten drag în vizită. Luminile se sting.

SCENA 34
Noapte. GRACE întinsă în pat. Puloverul atârnă în mijlocul camerei. Se aude zgomot la uşa de la parter. Se aude
uşa deschizându-se şi închizându-se. Paşi care urcă pe scară. O umbră neagră. Kemp intră în cameră.

KEMP: De ce stai pe întuneric?

GRACE: E miezul nopţii.

KEMP: Ah. Da. Aşa e. [Pauză] Stăteam pe trotuatuarul de vis-à-vis. Pe valiză. Adineaori. Şi mă întrebam de ce stau
pe valiza mea pe trotuarul de vis-à-vis. M-am gândit să trec să-mi iau la revedere. Îţi datorez măcar atât. După câte
am facut şi zis. Am fost îngrozitor. Dar credeam că eşti o rudă. [gata să plece, se gândeşte] Eu…ăăă… m-aş
întoarce la bancă, dar nu mai fac parte din angajaţi, se poate spune. [pauză] Când am primit scrisoarea m-am dus
direct la manager şi i-am spus “Mătuşa mea e pe moarte. Am nevoie de câteva zile libere.” Câţiva ani ar fi fost mai
aproape de adevăr. Dar n-are importanţă. Nici măcar nu şi-a ridicat ochii din hârtii. Mi-a zis “Mă tem că nu e
momentul potrivit” aşa zicea mereu. Nici n-am stat pe gânduri. Am luat-o în jos pe scări. Ştii, când începi să lucrezi
la o bancă, îţi spun bun-venit în familia lor. Mi-au dat chiar şi o felicitare de ziua mea. Au greşit ziua, dar oricum…
o felicitare. “Cele mai calde urări de la Casa ta de Economii şi Împrumuturi. Am fost foarte…mişcat. Am simţit că
fac şi eu parte din ceva. Închipuie-ţi. [pauză] Dar când am ajuns la capătul scărilor am stat. Am stat pur şi simplu.
Într-un fel de ceaţă deasă. M-am uitat la biroul meu gol. Deodată am realizat că şi moartea mea va fi un moment
nepotrivit pentru bancă. Nu trist. Nu tragic. Doar… inoportun. Nu, m-am gândit. Când ma duc eu, cred ca aş vrea să
simtă o lipsă enormă în urma mea.

GRACE: Nu e plăcut să fii nedorit.


KEMP: Ei bine în mod sigur aş fi fost căutat. Dar eram în aşa o grabă încât am fugit cu valiza înainte să fi pus banii
în ea. Te surprinde asta?
GRACE: Cineva probabil că îţi poartă de grijă, dragul meu.

KEMP: Nimeni nu poartă de grijă nimanui, mă tem. Mă uitam la casa asta. N-am putut să nu observ cât de singură
pare în lumina felinarului. Gândeam că eşti o femeie bătrâna şi constipată. Numai să strănuţi şi au şi început să aţâţe
focul la crematoriu. Aşa e lumea acum. Nici un simţ al datoriei. Vezi un bătrânel în autobuz şi gândeşti “Ia uite cum
ocupă un loc aşa de bun”. Vreo bătrânică scormonind după mărunţiş în geantă. Toate sufletele astea bătrâne şi uitate.
Cine o să le aducă lor budinca? O soră odios de grasă cu un ac enorm la siringă? Vreun avocat cu nasul strâmb cu un
plan de împrumut pe casă? Unde s-a dus compasiunea umană? Asta aş vrea eu să ştiu. Cine te consideră pe tine
datoria lui?

GRACE: Cred că aş prefera să fiu o Amarrylis.

KEMP: Într-o lume mai bună ai avea pe cineva alături.

GRACE: Am.

Heblu

SCENA 35

GRACE moţăie cu nişte cărţi în mâna. KEMP stă lângă ea încercând să se hotărască ce carte să joace.

KEMP: Mă gândeam adineaori. Aş putea fi acuzat de neglijenţă criminală. Adică, nu stiu dacă o fi vreo lege
împotriva nepoţilor care-şi lasă mătuşa să putrezească pe un scaun timp de un an în timp ce ei îşi bat joc de ea de
peste drum, dar dacă nu există, nu crezi că ar trebui să existe? [pauză] Poate că mi-ar considera timpul petrecut aici
ca parte din executarea sentinţei. Hai joacă. [dă el o carte pentru ea] Ghinion. E rândul meu. [decartează] Ia te uită.
Iar am câştigat. [pauză] Ce-i cu tine? Ai avut o atitudine foarte negativă în ultimele zile. Bine. Fie. Hai să mai
jucam o mâna atunci. Bine. Atunci nu. Nu mai ştiu ce vrei. Mă duc să-ţi fac nişte budincă cu rom. Bine. Atunci mă
duc să-mi scriu memoriile.

Se aşează, ţine un stilou în mână, nemişcat, deasupra unei hârtii. Se uită în jur aşteptând să-i vină muza. Se aud
nişte copii afară.
Mi-e imposibil să mă concentrez aici. [Se duce la fereastră şi o deschide]
Unul dintre ei tot o să lovească vreun geam cu mingea aia.

Deodată o minge zboară pe fereastră drept în bratele lui Kemp. KEMP se gândeşte o clipă, apoi o aruncă înapoi cu
putere. Priveşte. Se aude un geam spart. Kemp se întoarce in cameră.

KEMP:
Poftim. Ce-am spus eu? [Simte că ea se duce] Eşti sigură că nu vrei să mergi în parc? Ţi-l arăt pe omul cu un picior
de lemn. E un pic sărit, dar nu e periculos. A călcat pe o mină. Ştiai? Spune el că s-a nimerit să fie unde nu trebuia în
momentul nepotrivit. I-am spus că cunosc senzaţia. Bine, eu n-am pierdut un picior, dar cu toţii şchiopătăm de colo
colo, nu? Ne lipsesc bucăţele din noi. [pauză] Asta mi-a plăcut. [se aşează să scrie] Ştii ce mi-a zis? Mi-a spus că
după ce i-au tăiat piciorul, nu se putea convinge că nu-l mai are. Se tot întindea să şi-l scarpine. Ce chestie, nu? Zice
că din când în când mai simte ca un gâdilat. Ce ironic. [Îşi studiază picioarele] Nu simt nici un fel de ataşament faţă
de picioarele mele. [pauză. Gândeşte] Crezi că după ce murim mai rămâne o senzaţie a lipsei noastre, undeva în
aer? Ceva, ca un gâdilat?

GRACE se întinde şi-l atinge.

Ah. De ce m-ai atins? Dumnezeule. M-ai speriat. Ce se întâmplă? [realizând] Ah. Înţeleg. Ah.

O bate uşor pe mână apoi îşi retrage braţul.


Mda. Afecţiune. Drăguţ. [Pauză] Afecţiune [Pauză] Mda, ei bine… Din fericire nu avem parte de ea prea des.
Niciodată nu ştiu cum să răspund la aşa ceva. [Pauză] Crezi că 20 de dolari e prea mult?

GRACE: Puloverul. [Pauză] E pentru tine.

KEMP: Asta? Ah… e… nu era nevoie… Pentru mine? [se duce la pulover] Ah. Are chiar şi mânecuţe şi…tot ce-i
trebuie.

GRACE a adormit. Sforăie puţin. KEMP ţine puloverul cu afecţiune şi pe urmă îl lasă să cadă. Se duce la Grace. O
studiază o clipă. Ia o perie de lingă pat şi îi piaptănă părul. Muzica. Heblu

SCENA 36
KEMP cântă la acordeon străduindu-se să o trezească pe Grace. Grace e pe jumătate inconştientă. Cad câteva
frunze.

KEMP:
[oprindu-se brusc]. Mi-a venit o idee genială. Putem să sărim iarna cu totul dacă mergem în sud. Dacă tot stai
degeaba toata ziua, aş prefera să te plimb în cărucior pe undeva pe lângă Mediterana. [se gândeşte] Cum se spune la
budincă în spaniolă? Lasă, nu contează. Mergem în Franţa. Acolo ştiu să comand. Ce zici? Eu cred că e o idee
excelentă. Ţi-ar plăcea să mergi în Franţa?

GRACE: [stins]. Iartă-mă că te întrerup, dar te rog să mă scuzi.

Moare. Kemp nu observă în timp ce împachetează pentru vacanţă.

KEMP: Ce, cum să te scuz. Nu, nu. Nu sunteţi scuzată doamnă. O sa mergi chiar dacă nu vrei. Ne urcăm în taxi şi
plecăm. Mon Dieu! Sunt atât de bucuros. N-am mai fost niciodată nicăieri, afară de ţara asta idioată.

Pauză. O vede. Îi ridică puţin mâna apoi o lasă să cadă.

Ah. Mda… Bine. În cazul asta, te scuz.

Îşi ia capul în mâini o clipă, neştiind ce să facă.

[deodată continuând să împacheteze.] Nu. Nu, nu te scuz. Avem alte planuri. Alte planuri Madame! O să-mi
cumpăr un costum alb. Şi o să spun tuturor că eşti mătuşa mea, dacă nu te deranjează. Ai putea să fii mătuşa mea. În
fond, mie-mi place de tine. În felul meu. Sper că nu te jenează să auzi asta. Eu mă jenez s-o spun, dar e adevărat. Tu
trebuia să-mi fi fost matuşă. Într-un fel, cred că n-am greşit deloc adresa când am venit aici. Şi hai sa fim serioşi, ce
fel de tovarăş de călătorie ar fi fost ea la ora asta. Dar tu şi cu mine putem să recuperăm. Totul. Lasă romul De-acum
mâncăm creme caramel. Si apropos, nu se spune scuza-mă. Se spune 'excuse moi.' [se opreşte] Dumnezeule. Cum
se zice la supozitoare în franceză? N-avea grijă. Iau câteva cu noi.

Ia puloverul. Se uită la el o clipă apoi îl imbracă. E foarte mic.

Să te scuz! Ce fel de maniere sunt astea? Să mori aşa stupid în mijlocul după-amiezei.

Stă o clipă trăgând de pulover, încercând să încapă în el. Se duce spre Grace.

[mânios] E prea mic!

Se aşează lânga ea şi o priveşte o clipă. Fără emoţie, îi pune peria în mâna şi îşi piaptănă părul. Îi lasă mâna jos.
Îşi dă jos puloverul.

KEMP: Ca şi ceilalţi. Pleci ca toţi ceilalţi. De ce nu putem să plecăm toţi deodată? Aşa n-ar mai fi nevoie să ne
vedem unii pe alţii murind.

Heblu
SCENA 37
Muzică, Altă seară. Afară ninge. Grace nu mai este. Kemp stă în mijlocul camerei cu haina pe el şi valiza alături.
Varsă cenuşa dintr-o urnă într-un vas de pământ. Pune un bulb înăuntru şi aşează vasul în pat. Îşi ia valiza şi merge
spre uşa. O deschide. Ninge. Închide uşa, pune valiza jos şi se apropie încet de pat. Ia vasul de pe pat şi îl priveşte. Îl
aşează la loc. Se duce la un scaun şi se aşează. Ninge în continuare. Lumina scade pâna la heblu.