ARTA INTERVIULUI

de JUAN MAYORGA

Traducerea din limba spaniolă: Luminiţa Voina-Răuţ

Cecilia e o adolescentă.

Paula e mama ei.

Rosa e bunica ei.

Mauricio e un adult mai tânăr decât Paula.

Acţiunea se desfăşoară într-o după-amiază de primăvară, în grădina casei în

care locuiesc Rosa, Paula şi Cecilia.

1
Cecilia desface o cutie. Din ea scoate o cameră video, un trepied cu picioare telescopice

şi un manual de instrucţiuni. Cu ajutorul manualului, încearcă să înveţe cum se foloseşte

camera. Montează trepiedul şi instalează pe el camera, apoi se aşază în faţa ei, pentru a

se filma singură. Fredonează un cântec vechi. Ia camera, ca să vadă dacă a filmat bine.

Din aparat se aude vocea ei, dar Cecilia nu vede nici o imagine. Pune camera pe trepied

şi se aşază în faţa ei. Cântă un alt cântec vechi când, de la o fereastră - fără să lase din

mână telefonul la care vorbea - Paula se apleacă să vadă ce face fiică-sa. Cecilia ia din

nou camera şi verifică dacă de-astă dată a filmat bine. Acum apare imaginea, dar nu şi

vocea. Paula iese în grădină, îmbrăcată în haine de oraş. Cecilia umblă în continuare la

camera video. Paula îi aranjează părul.

Paula: Azi n-aveai de gând să ieşi în oraş, nu-i aşa?

Cecilia: Ba o să ies, chiar aveam de gând să plec. Când prind sunetul, n-are imagine;

când prind imaginea...

Paula: Aş vrea să rămâi cu bunica. Lasă-mă să mă uit.

Ia camera video şi o studiază.

Paula: Ar trebui să cumpărăm una nouă.

Cecilia: Noi n-avem o cameră veche. Nu-i a noastră. E a şcolii. Trebuie s-o dau înapoi

mâine, ca s-o ia altcineva.

Paula ia manualul de instrucţiuni şi îl răsfoieşte. Arată un buton al camerei.

Paula: Ai apăsat cumva pe el la un moment dat?

Cecilia: Am apăsat peste tot, de mai multe ori.

Paula: S-a ivit ceva neprevăzut şi trebuie să plec. Neapărat.

2
Cecilia: Şi eu. Tot neapărat.

Paula: Şi la ce materie vă trebuie asta?

Cecilia: Proful de filosofie ne-a adus o tipă să ne ţină o prelegere. „Arta interviului”.

Avea o faţă cunoscută.

Paula pune camera video pe Cecilia.

Paula: Şi unde trebuie să pleci aşa urgent, că nu poţi să rămâi cu bunică-ta?

Cecilia începe să fredoneze un cântec vechi în faţa camerei.

Cecilia: Am o temă de făcut.

Cântă în continuare o vreme. Paula îi arată camera, care a înregistrat şi sunetul şi

imaginea acum.

Paula: Ai fost atentă? Trebuie să apeşi aici. Beculeţul ăsta trebuie să fie roşu.

Îi dă înapoi camera Ceciliei, ca să încerce şi ea. Cecilia cântă un cântec vechi şi se

filmează singură. Verifică apoi dacă apar şi sunetul şi imaginea.

Paula: Cine te-a învăţat cântecele astea vechi, de pe vremea lui Pazvante Chioru’?

Bunică-ta?

Cecilia: Le iau de pe internet. Există o pagină:

cântecedepevremealuipazvantechioru.com

Paula: Pe bune?

Cecilia: Fireşte că există.

Paula: Şi nu poţi să faci tema aia aici?

Cecilia: Du-te, dacă trebuie să pleci. Nu se întâmplă nimic dacă rămâne o clipă singură.

Am mai lăsat-o şi altădată singură.

3
Paula: N-ai auzit când ţi-am spus că vine unul nou? Trebuie să fii tu acasă şi să-l

primeşti, ca nu cumva să se sperie...

Cecilia: Să se sperie? Cine să se sperie?

Paula: Ştii, ieri bunică-ta s-a dezorientat şi s-a speriat şi de-asta a reacţionat în halul ăla...

Cecilia: Păi atunci va trebui să rămâi acasă.

Paula: Dar tu ce temă ai de făcut, că nu poţi s-o faci de acasă?

Cecilia: Un interviu. Trebuie să facem un interviu. Toată clasa.

Paula: Un interviu, între voi toţi?

Cecilia: Nu, fiecare cu interviul lui. Îl vede toată clasa şi îl comentează. Iar mie îmi vine

rândul mâine.

Paula: Ce drăguţ, ce amuzant! În loc să-l explicăm pe Socrate, ne jucăm cu copiii, că e

mai distractiv. Până la şapte mă întorc.

Cecilia: Un interviu nu înseamnă doar să te postezi în faţa individului şi să-l întrebi ce-ţi

trece prin cap. Trebuie să mă documentez, să-mi pregătesc întrebările, să-l editez... Cum

se numea preşedintele ăla american pe care l-au dat jos, fiindcă îi spiona pe ceilalţi?

Paula: Nixon. Dar ce-i ăsta? Un concurs?

Cecilia: Ne-a pus un fragment, când tipul cedează şi zice: „Am dezamăgit poporul

american”. Voia să scape uşor, dar cel care-i punea întrebările l-a încolţit şi până la urmă

tipul se dă bătut: „Am dezamăgit poporul american şi va trebui să port această povară

tot restul vieţii mele.” Ne-a pus mai multe interviuri, ca să vedem în ce constă editarea,

cum se montează un interviu... Într-unele se vede persoana care ia interviul, în altele se

aude doar vocea. Uneori nu-i vocea celui care ia interviul, e o voce plăcută sau glasul

cuiva faimos. Ce muzică alegi, dacă pui muzică. Camera nemişcată, camera deplasându-

4
se. Locul: una e să ai un fundal negru, alta e să ai public în faţa ta şi altceva e să fii pe o

plajă. Ne-a explicat că nu sunt doar decizii „estetice”. Ea numeşte asta „Etica

interviului”. Să zicem că-i iei un interviu unui criminal de război...

Paula: Şi trebuie să duci interviul ăsta mâine. Nu poţi să-l duci poimâine?

Cecilia: Nu trebuie să-l duc. Îl pun pe net. Click. Profu’ ne-a deschis o pagină. Trebuie

să-l pun înainte de miezul nopţii. Ca şi cum ar fi închiderea ediţiei. Vrea să lucrăm sub

presiune, ca ziariştii. Mâine, în clasă, intrăm pe calculator şi comentăm interviul.

Paula: La şase sunt aici. Ai toată seara la dispoziţie. O seară întreagă pentru un interviu!

Cecilia: Vreau să fie ceva deosebit. Nu vreau să mă fac de râs. Unii se dau în spectacol.

Într-un interviu sunt implicate două persoane. O să ies în oraş, ca să caut pe cineva

interesant. O să pun întrebări deosebite unei persoane interesante.

Paula: În privinţa asta nu-ţi face griji, că eu ştiu o mulţime de oameni interesanţi. Tony.

Familia Sánchez. Doctorul Dávila!

Cecilia: Mă gândesc să-i iau un interviu mătuşii Concha.

Începe să strângă camera şi trepiedul, ca să plece.

Paula: Mătuşă-ta Concha e tot ce vrei, dar în nici un caz n-aş zice că-i o persoană

interesantă. Cel puţin nu intră în accepţiunea mea de „persoană interesantă”. Doctorul

Dávila e o eminenţă mondială în transplanturi de...

Cecilia: Ziarista ne-a zis că oricine poate fi interesant. Că orice om e interesant, dacă e

privit îndeaproape.

Cele două femei n-au observat că Rosa a ieşit din casă. Are părul ud, iar în mână are un

föhn pe care-l întinde către cele două femei, parcă cerându-le să-i usuce părul. Când o

vede în sfârşit pe maică-sa, Paula se îndreaptă spre ea, ia föhnul, îl bagă în priză şi

5
începe să-i usuce părul Rosei. Cecilia trebuie să strige, ca să i se audă vocea peste

zgomotul făcut de föhn.

Cecilia: Ne-a explicat că interviul...

Ridică vocea.

Cecilia: ...că interviul începe înainte de prima întrebare. Hainele pe care le alege cel

intervievat, felul în care salută, toate lucrurile astea te ajută... Îţi arată cum poţi să începi.

Trebuie să vii bine pregătit, până în cel mai mic detaliu, dar nu ca să controlezi tu totul, ci

ca să n-ai surprize dacă lucrurile scapă de sub control. Când lucrurile scapă de sub

control, se poate produce o fisură. Aşa îi zice ea: „fisura”. Îi iei interviu unui boxer şi

brusc descoperi că omul colecţionează crucifixuri. Îi iei interviu unui manechin şi afli că

are o soră geamănă care lucrează la metrou. Fisura. Şi gata, ai prins clenciul interviului.

Tăcere întreruptă doar de zgomotul föhnului.

Paula: Nu te-ai gândit că toată lumea se aşteaptă să-i iei ei un interviu? E interviul

previzibil.

Cecilia: Toată lumea se aşteaptă ca să-i iau ei un interviu??

Paula: I s-au luat atâtea interviuri, că se ştiu deja toate răspunsurile. Despre domnul

Márquez, cel cu garajul, nu se zice c-ar fi făcut închisoare din greşeală?

Cecilia: Aşa zice el.

Paula: Dar poate că i-ar face plăcere dacă îi iei un interviu.

Cecilia: Sau poate că nu. Poate că nici nu l-au închis din greşeală.

Paula opreşte föhnul şi îi face un semn Rosei cum că e gata, i s-a uscat părul. Rosa intră

în casă, cu föhn cu tot.

6
Cecilia: Aş putea băga nişte fotografii, din diferite perioade ale vieţii lui. Poate are şi

vreun film de când era tânăr.

Paula: Are o mulţime, zeci de filme. Pentru fiecare medalie câştigată există câte un film.

Cecilia: Cu domnul Márquez. Şi cu martori. Oameni pe care i-a cunoscut înainte şi după

a ieşit din închisoare.

Paula: Pot să te ajut şi eu. Pot să-ţi ţin camera, să fac ce vrei tu. Mi-ar plăcea să văd cum

procedezi.

Cecilia: Ai face tot timpul comentarii şi te-ai strâmba întruna. Ar fi nemaipomenit să scot

ceva de la ea, un lucru pe care nu l-a mai povestit nimănui despre experienţa ei olimpică.

Paula: Despre „experienţa ei olimpică” a povestit până la ultimul amănunt.

Cecilia: Nu fi invidioasă, mamă.

Paula: Invidioasă pe ce?

Cecilia: Nu toată lumea a avut asemenea experienţe.

Paula: A ieşit a opta. De ce nu-i iei bunicii un interviu?

Cecilia: Bunicii Chon?

Paula face un gest, arătând pe unde a plecat Rosa.

Cecilia: Îţi baţi joc de mine?

Paula: E mult mai greu, fireşte.

Cecilia: De ce să fie greu?

Paula: N-ai putea afla nici măcar care e filmul ei preferat.

Cecilia: Să-i iau un interviu bunicii Rosa? Dar dacă e...

Paula: Păi tocmai de-aia. Pune-o să vorbească, înainte ca totul să dispară.

Cecilia: Pe cine ar putea interesa un interviu cu bunica Rosa? În afară de tine şi de mine.

7
Paula: Pe nimeni. Bunică-ta şi-a petrecut viaţa, nefăcând nimic demn de reţinut.

Cecilia: O să plec de-acasă şi o să iau interviu cui am eu chef să-i iau! Iar tu o să stai aici

sau chemi pe cineva sau rogi vreun vecin să rămână cu ea!

Paula: Ştii foarte bine că nu acceptă pe nimeni, că se enervează îngrozitor când rămâne

cu necunoscuţi. Pe bietul băiat era să-l omoare... Şi ce vecin vrei să chem? Ia gândeşte-te,

ar fi atât de frumos... Să-i dai ocazia să-ţi spună ce are în cap până nu dispare totul, în

ceaţă.... Un interviu în camera ei, înconjurată de lucrurile alea pe care le-a păstrat cu

sfinţenie, care pentru noi sunt doar asta, nişte „lucruri”, dar care pentru ea înseamnă

foarte mult. Fiecare dintre obiecte alea are îşi are povestea lui. Sticluţa cu cioburi

colorate, pe care a adus-o din luna de miere, ceasul dăruit de bunicu-tău...

Cecilia: Dacă ţi-ai găsit un iubit, ţi-ai ales o zi proastă pentru a doua întâlnire. Eu-o-să-

plec-de-acasă!

Paula: E taică-tu în oraş.

Tăcere.

Paula: Bruce Springteen cântă în seara asta aici, n-ai văzut afişele? Le-ai văzut precis.

Cecilia: Bruce şi cu taică-meu sunt în oraş. Şi, ce-i cu asta?

Paula: M-am gândit: „Probabil că e şi el pe aici.” L-am sunat ca să-i propun o cafea şi a

acceptat.

Cecilia: Ce zici că i-ai propus?

Paula: Vreau să ştiu dacă a venit momentul în care să putem sta cinci minute faţă în faţă,

fără să ţipăm unul la altul. Vreau să vorbesc cu taică-tu despre tine.

Cecilia: Şi de-asta te-ai făcut aşa frumoasă?

Paula: M-am făcut prea „frumoasă”?

8
Cecilia: Nu.

Paula: Vreau să-şi asume, o dată pentru totdeauna, responsabilităţile care-i revin. Am de

gând să-i cer să-şi asume rolul de tată.

Cecilia: Oare nu eu ar trebui să-i cer lucrul ăsta, să-şi asume rolul de tată?

Paula: Tu eşti minoră.

Cecilia: Dar nu de-asta a venit în oraş. N-a venit c-a să vorbească cu tine despre

responsabilităţile lui. Dacă vrei să ai o conversaţie pe tema asta, mai bine îl suni pe Bruce

Springteen.

Paula: Nu de-asta a venit în oraş, dar indiferent de ce-a venit - fiindcă s-a plictisit să

hoinărească prin ţară sau fiindcă i-a mai venit un pic mintea la cap - treaba e că nu i s-a

părut chiar o idee rea să stăm puţin de vorbă, noi amândoi.

Cecilia: La restaurantul hotelului în care stă Bruce? În camera lui?

Paula: La „Jakarta”.

Cecilia: A fost ideea ta, să vă vedeţi la „Jakarta”?

Paula: Dacă n-o ia la fugă şi mă lasă să-i explic, o să-i cer lucruri concrete. În scris.

Cecilia: N-o s-o ia la fugă. Te las până la şase. O să vorbesc cu domnul Márquez. La şase

fix eu plec, fie c-ai venit, fie că nu. Vreau să-i propun un interviu pe motocicletă. Era pe

motocicletă, nu-i aşa, când l-au oprit, confundându-l cu altul....

Paula îi aranjează părul Ceciliei. Se pregăteşte să plece.

Paula: Îl primeşti pe tip şi stai cu el tot timpul. Îţi iei o carte şi citeşti lângă ei, ca nu

cumva să se sperie.

9
Vrea să iasă pe poarta de la grădină, dar se întoarce. Îşi deschide geanta, alege o

monedă. Se răzgândeşte şi alege alta.

O să vină cineva de la croitorie. E totul plătit, dar trebuie să-i dai un bacşiş celui care

aduce pachetul.

Îi dă moneda Ceciliei. Pleacă. Se întoarce din drum.

Paula: Sigur nu-s prea aranjată, nu-i aşa?

Cecilia: Prea aranjată, nu.

Paula pleacă în cele din urmă, nu prea sigură de felul în care arată. Cecilia scoate un

caiet de şcoală şi un pix, şi începe să scrie. Gândeşte cu voce tare, ca şi cum s-ar afla în

faţa cuiva care-i dă un interviu.

Cecilia: Ce vă amintiţi din prima noapte petrecută în închisoare, domnule Márquez?

Nemulţumită, încearcă altfel.

Cecilia: În prima noapte petrecută după gratii aţi închis vreo clipă ochii, domnule

Márquez?

Ceva mai mulţumită de-astă dată, notează în caiet şi repetă ca pentru sine, pe diferite

tonuri: „În prima noapte, petrecută după gratii aţi închis vreo clipă ochii, domnule

Márquez?” Cade pe gânduri. După o clipă, intră în casă şi iese împreună cu Rosa, care

zâmbeşte. Cecilia îi cere să se aşeze pe balansoar, fixând apoi camera şi trepiedul în faţa

balansoarului. Dar Rosa se aşază în altă parte, iar Cecilia trebuie să mişte camera.

Nepoata îşi priveşte bunica prin aparat, corectează poziţia bătrânei şi mişcă puţin

trepiedul.

Cecilia: Uită-te la cameră, nu la mine.

Rosa se supune.

10
Cecilia: O să-ţi vorbesc cu dumneavoastră, bine?

Rosa: Păi atunci asta e... Ce-i asta? Ce faci?

Cecilia: Ţi-am mai spus. Pentru la şcoală.

Rosa: Păi atunci... O să-l vadă lumea?

Cecilia: Cei din clasa mea. Şi cine o să mai vrea să-l vadă. Toţi care or să vrea.

Rosa se ridică şi se întoarce în casă. Cecilia se resemnează că nu poate să-i ia un

interviu Rosei şi strânge camera de filmat şi trepiedul. În timpul ăsta, vorbeşte de una

singură: „În prima noapte petrecută după gratii aţi închis vreo clipă ochii, domnule

Márquez?”... „Ne-aţi putea descrie celula dumneavoastră?”... „V-aţi făcut vreun

prieten, domnule Márquez?”... „V-a fost teamă c-o să fiţi violat?”... Dar, după puţin

timp Rosa se întoarce. S-a pieptănat şi s-a rujat, ca să fie cât mai frumoasă şi e sigură c-

a şi reuşit lucrul ăsta. Se aşază unde stătuse mai înainte. Cecilia se grăbeşte să monteze

trepiedul şi camera. Şi totuşi, încă şovăie.

Cecilia: Mă gândesc... Şi dacă am filma în camera ta?

Rosa: În camera mea? Cu patul? Nu.

Cecilia: În spaţiul tău, acolo unde îţi petreci tu cea mai mare parte din timp. Putem să

filmăm fără să se vadă deloc patul. Ai putea vorbi despre toate lucrurile alea pe care le-ai

păstrat; ce înseamnă ele pentru tine, fiecare lucru cu povestea lui. Pentru tine nu sunt

„lucruri”. Cioburile de sticlă pe care le-ai strâns de pe plaja aceea. Ceasul pe care

bunicul...

Rosa: Nu.

Cecilia a terminat de fixat camera. Îi dă drumul.

Cecilia: Spune-mi ceva.

11
Rosa: Ce?

Cecilia: Orice. Ca să verific sunetul.

Vocalizând cu grijă, Rosa începe să cânte unul dintre cântecele pe care le fredonase

Cecilia. Se întrerupe.

Rosa: Dar de ce eu? Sunt oameni mult mai... Bunica Chon.

Cecilia: Tu eşti foarte interesantă, bunico. Nu-i nevoie să vorbeşti aşa, domol. Vorbeşte

ca de obicei.

Rosa reia cântecul, fără a mai vocaliza atât.

Cecilia: Poţi vorbi spre cameră, dar fără să se vadă că vorbeşti pentru ea?

Rosa îşi corectează relaţia cu camera.

Cecilia: Perfect. Mergem acolo?

Rosa: Hai să mergem.

Cecilia: Pe urmă poate nu bag totul, sau bag, dar în altă ordine.

Rosa: Hai să mergem.

Cecilia: Mă gândesc... Te-aş putea filma, făcând o pasienţă. Îţi aduc cărţile de joc şi

încercăm aşa, cu o pasienţă?

Rosa: Nu.

Tăcere.

Cecilia: Vă rugăm să începeţi prin a ne spune numele, vârsta, unde v-aţi născut...

Rosa: Asta mai târziu, la sfârşit.

Tăcere.

Cecilia: Cântecul acela pe care-l cântaţi adineauri, cu fetiţa din pădure, mi-l puteţi cânta

şi mie, vă rog?

12
Rosa începe să cânte. Dar descoperă că la un moment dat nu-şi mai aminteşte ce

urmează. Începe cântecul iar, parcă cu mai mult elan, dar se încurcă în acelaşi loc,

ceea ce o enervează la culme. Tăcere.

Cecilia: Cine v-a învăţat cântecul acesta?

Rosa: Bunica mea, Hortensia. Sunt cântecele bunicii. Fetiţa cea bună se pierde în pădure

şi dă peste fetiţa cea rea. Sunt amândouă speriate. Dar cea rea e mult mai speriată.

Cecilia: E adevărat că filmul dumneavoastră preferat e „Little Women”?

Rosa: Filmul meu preferat e cel cu grasul şi slabul. Splendoare în iarbă, Pe aripile

vântului, La răsărit de Eden... Oricare film cu grasul şi cu slabul...

Cecilia ia camera de pe trepied şi se mişcă cu ea, focusând-o pe Rosa.

Cecilia: Strălucire în iarbă. Despre ce e vorba în filmul ăsta?

Rosa: Nu strălucire, ci splendoare. Pare un film romantic, dar sfârşitul nu-i deloc aşa.

Little Women e filmul pe care l-am văzut de cele mai multe ori, dar nu-i preferatul meu,

doar că-l dau mereu. Cu cine vezi filmul, doar asta contează.

Cecilia: Cu cine aţi văzut Splendoare în iarbă?

Rosa: De şase ori. La rând. Deja nu mai pot să-l văd. Îmi face foarte rău.

Cecilia: Prima oară cu cine l-aţi văzut?

Rosa: Tu când ai idei mai bune, ziua sau noaptea?

Cecilia: Eu pun întrebările, de acord?

Rosa: Bine.

Cecilia: Ce aţi mâncat astăzi?

Rosa: Păi dacă avem asta... Dacă nu mă ocup eu de grădină, nu se ocupă nimeni. Piure de

morcovi. Iar la felul doi, cârnaţi excesiv de prăjiţi.

13
Cecilia: V-aţi îmbătat vreodată?

Rosa: Fără să vreau.

Cecilia: Aţi furat vreodată ceva?

Rosa: Nuuuu!

Cecilia: Când eram mică şi mi-era frică de ceva, făceaţi un gest anume cu mâinile, ca să

mă încurajaţi. Vă mai aduceţi aminte? Gestul acela:„Nu-ţi fie teamă”.

Pauză. Rosa caută gestul respectiv. Îl încearcă de câteva ori, apropiindu-se tot mai mult

de gestul făcut când Cecilia era mică.

Cecilia: Ce anume vă sperie, dacă există ceva care să vă sperie?

Rosa: (Îşi atinge capul). C-o să mă lase ăsta.

Cecilia: Aţi fost fericită?

Rosa: Nu ţi-e frică să mă întrebi lucrul ăsta?

Cecilia: Ba da.

Tăcere.

Cecilia: Cu cine aţi văzut prima oară Splendoare în iarbă?

Rosa: Cu bunicu-tău, cred.

Cecilia ia camera de pe trepied şi se plimbă cu ea, focusând-o pe Rosa.

Cecilia: N-aţi spus-o prea convingător. De ce aţi stat pe gânduri?

Rosa: Am zis-o, stând pe gânduri?

Cecilia: Da.

Rosa: Atunci nu cu bunicu-tău.

Tăcere.

14
Rosa: L-am văzut cu Adrian. Pe urmă n-am mai putut să-l revăd. De câte ori l-au dat, am

găsit o scuză ca să nu-l văd până se termina. Nu înţelegeam dialogurile, dar vedeam ce li

se întâmpla protagoniştilor. Cât mai durează chestia asta?

Cecilia: Vă grăbiţi?

Rosa: Nu.

Cecilia: Cine e Adrian?

Tăcere.

Cecilia: Aţi avut un iubit înainte de a-l cunoaşte pe soţul dumneavoastră?

Rosa: Nu. Tu ai avut vreodată un alt nume?

Cecilia: Eu nu. Dar dumneavoastră?

Rosa: Dar ţi-ar plăcea să-ţi schimbi numele, şi multe alte lucruri? Ştii foarte bine la ce

mă refer.

Cecilia: Nu ştiu la ce vă referiţi.

Rosa: Eu am fost mai curajoasă decât altele.

Cecilia: În ce sens curajoasă, Rosa?

Rosa: În viaţă.

Cecilia: Şi în ce fel s-a manifestat curajul ăsta faţă de alte femei, în viaţa dumneavoastră?

Tăcere. Rosa se ridică; vrea să plece.

Cecilia: Sunteţi obosită?

Rosa dă din cap că da.

Cecilia: În curând vă veţi putea odihni. Dar încă nu.

Rosa: Mă întind o clipă şi pe urmă revin. Îţi promit.

Cecilia: Nu încă.

15
Rosa se întoarce la locul ei. Tăcere.

Rosa: Ceea ce mi-a atras atenţia au fost mâinile. (Rosa îşi mişcă mâinile) Era opusul lui

bunicu-tău, care era doar totul doar creier. Doar cap.

Tăcere.

Cecilia: Puteţi merge să vă odihniţi.

Rosa: Nu.

Cecilia: Vă întindeţi o clipă şi apoi vă întoarceţi.

Rosa: Mi-am amintit mai multe lucruri.

Tăcere. Dacă Rosa se ridică în picioare, Cecilia merge după ea cu camera de filmat.

Rosa: Fetele începeau orele la nouă dimineaţa. Le lăsam la şcoală şi mă duceam să iau ce

era de cumpărat; într-o familie ai întotdeauna câte ceva de cumpărat. Pe strada aia, cum

mergi spre... Strada aia care... Acolo unde azi e prăvălia aia cu mărunţişuri era înainte o

ceasornicărie. Prăvălie şi atelier. Din stradă, îl vedeai lucrând. Mă opream în faţa

geamului şi-l vedeam meşterind, prefăcându-mă că privesc ceasurile din vitrină. El îşi

dădea seama de asta, dar nu-şi ridica ochii din lucru. Le lăsam pe fete la şcoală şi mă

duceam la cumpărături; într-o familie ai mereu câte ceva de cumpărat. Dar într-o seară

cred că l-am lovit fără să vreau, ceasul; căci dimineaţa se oprise şi avea cadranul spart.

Vorbesc prea mult? S-a terminat filmul?

Cecilia: Nu vă faceţi griji. Am destulă peliculă.

Rosa: L-am purtat aşa spart trei zile la rând, până când m-am decis să intru în prăvălie.

Mi-a zis să vin după el a doua zi, dar i-am spus că nu puteam pleca fără el; mi-l făcuse

cadou soţul meu şi n-aveam cum să plec fără el. Mi-a zis atunci că puteam să rămân până

mi-l aranjează. Din când în când dispărea în cămăruţa din spate, ca să caute o piesă. În

16
camera din spate avea multe cutiuţe cu piese aranjate pe mărimi. Avea un televizor la

care nu se uita niciodată, dar îi plăcea să audă dialogurile în timp ce lucra. Îi plăcea să

audă filmele.

Tăcere.

Rosa: Şi într-o zi îl văd intrând pe uşa asta - el nu fusese niciodată aici - cu mâna

bandajată. Mâna cu care lucra. O avea în ghips, ca şi cum ar fi avut degetele rupte. „Cine

ţi-a făcut una ca asta? Ţi-au făcut-o din cauza mea?” Şi atunci mi-a zis că el poate lucra

în străinătate şi că să plec cu el. În noaptea aia bunicu-tău m-a întrebat dacă plânsesem. A

doua zi am lăsat fetele şi am alergat într-un suflet, dar toate geamurile erau acoperite cu

ziare. Au făcut o prăvălie cu mărunţişuri. Ştii la care prăvălie mă refer? Aia la care te

duceam când erai mică. Până într-o bună zi, când s-a apropiat de mine un bărbat, la

intrarea în şcoală. Fetele s-au speriat; era un bărbat care semăna cu el, voia să-mi dea

ceva, o scrisoare cu timbre străine. El îmi vorbise despre un frate de-al lui şi mi-am dat

seama imediat că era frate-său... Sună cineva la poartă.

Arată spre poarta de la grădină. Într-adevăr, sună cineva la poartă.

Cecilia: Continuaţi.

Rosa: E cineva la poartă.

Cecilia: Spuneţi mai departe.

Rosa: Deschid plicul şi înăuntru nu-i o scrisoare, e o hartă, dar cu denumirile în limba

germană şi o casă însemnată; putea fi un ceas, un cerc cu nişte liniuţe. Acolo nu prea

aveai ce face şi nici n-aveam bani. Frumos nu era, cerul era veşnic înnorat şi se înnopta

imediat. Era o piaţă cu un ceas din care ieşea, la ore fixe, un războinic. Piaţa şi râul,

altceva n-aveai ce vedea. La film nu ne duceam, fiindcă nu ştiam limba. Priveam afişele

17
şi ne ziceam: „Ce păcat, că arată tare bine afişul ăsta”. Dar într-o zi, când am văzut afişul,

ne-a plăcut tare mult actriţa aia, era o bruneţică. „Ce zici, mergem?” „Dar n-o să

înţelegem nimic.” „Păi dacă ne plictisim, plecăm.” Dar n-am plecat. A doua zi ne-am dus

iar să-l vedem. Şi în ziua următoare, şi în următoarea, şi tot aşa, până au scos filmul. Am

plecat fără valize, doar cu o poză cu fetele; asta e tot ce mi-am luat. Bunicu-tău le-a zis

fetelor că sunt la spital.

Se duce să deschidă poarta.

Cecilia: Stai că mă duc eu.

Se duce poarta de la grădină, dar nu e prea sigură dacă vrea s-o deschidă. Rosa o

urmăreşte cu privirea; vrea să vadă dacă Cecilia chiar deschide poarta. Cecilia e

surprinsă să-l vadă pe Mauricio, care are fruntea bandajată. Cecilia tace o vreme.

Cecilia: Nu vă mai aşteptam, după cele întâmplate... Mama mi-a zis c-aţi cerut chiar

dumneavoastră... Dar bunica mea nu se simte prea bine azi, cred c-ar fi mai bine să

amânăm întâlnirea de azi.

Rosa: De ce nu intră? Nu vrea să intre? Spune-i să intre.

Cecilia îi face semn lui Mauricio c-ar fi mai bine să plece. Dar Rosa se apropie de

poartă.

Rosa: Şi Leonardo? Unde e Leonardo?

Mauricio: (Intrând, deşi Ceciliei nu prea îi convine). Leonardo e tot în vacanţă.

Rosa: Şi mâine?

Cecilia: O să vedem săptămâna viitoare cine vine să te ajute. Hai, bunicuţo, să mergem

înăuntru. Dar numai o jumătate de oră, bine?

Mauricio: Am putea lucra aici?

18
Rosa: Să lucrăm?

Mauricio: E vreme frumoasă. Prefer să lucrăm în aer liber, dacă se poate.

Cecilia: Ce zici, bunico? Faci aici exerciţiile?

Rosa ridică din umeri. Cecilia scoate filmul din camera video.

Cecilia: Eu sunt înăuntru, dacă aveţi nevoie de ceva. Aveţi nevoie de ceva? Beţi ceva?

Mauricio dă din cap că nu.

Cecilia: Dacă doriţi ceva, strigaţi-mă.

Intră în casă, luând filmul cu ea.

Mauricio: O să începem de la zero, de acord?

Scoate un caiet şi un pix.

Mauricio: Ce vârstă ai, Rosa?

Rosa: Ăsta e un interviu?

Mauricio: E o fişă. Ca să organizez activitatea. Vârsta, înălţimea, greutatea ta.

Rosa îl priveşte pe Mauricio cu neîncredere, îi smulge caietul şi pixul din mână şi îşi

scrie în el vârsta, înălţimea şi greutatea. Apoi îi înapoiază caietul şi pixul lui Mauricio,

care citeşte ce a scris Rosa.

Mauricio: O să lucrăm puţin picioarele astea, Rosa. Îţi place să dansezi?

Rosa: Bineînţeles că-mi place.

Mauricio scoate un Ipod. Alege o melodie, face nişte mişcări de dans şi o încurajează pe

Rosa să-l imite. Rosa ba îl imită, ba îl parodiază.

Mauricio: Ce a păţit stângul, Rosa? Hai să ridicăm stângul, Rosa, uite aşa.... Vreau să

văd braţele astea. Unu-doi, unu-doi... Te doare cotul acela?

Rosa: Când vreţi.

19
Mauricio schimbă dansul, ca să includă şi cotul respectiv.

Mauricio: Un cartier foarte vesel. E o plăcere să lucrezi aici.

Rosa: Dumneata munceşti foarte mult.

Mauricio: De când locuieşti în zona asta, Rosa?

Rosa: Nu rămăsese că nu ne tutuim?

Mauricio: Dacă nu vreţi, nu ne tutuim.

Rosa: Nu zic să nu ne tutuim, Mauricio.

Mauricio: Prietenii mei îmi zic Porta.

Rosa: La şcoală şi noi ne strigam pe numele de familie.

Mauricio: Nu e numele de familie, e o poreclă. Mâinile, Rosa.

Rosa ridică mâinile, imitându-l pe Mauricio.

Mauricio: Porta vine de la portavioane. Portaviane de la port-căpăţână. O căpăţână mare,

de la Căpăţânos.

Rosa: Nu-l ai chiar aşa de mare.

Mauricio: Acum nu. Rosa, vă întindeţi puţin aici, ca să lucrăm nişte exerciţii la sol?

Rosa îl priveşte neîncrezător pe Mauricio. Se întinde pe gazon, cu capul în sus, la fel de

neîncrezătoare.

Rosa: Te previn că uneori mă lasă capul şi uit în faţa cui mă aflu. În băiatul de ieri am

aruncat cu un pahar fiindcă l-am confundat cu altul. Sună cineva?

Mauricio: Nu, e muzica.

Rosa: Dacă sună cineva, să răspunzi tu. Eu pot să ajung până la poartă, dar nu pot s-o

deschid. Încă mai pot primi oamenii în picioare. Nu mă pot descălţa singură. Nu-mi pot

tăia unghiile de la picioare; dacă îmi cade un lucru pe jos, nu sunt în stare să-l ridic.

20
Trebuie să mi se pună ciorapii în picioare, nu sunt lăsată să gătesc, primesc totul de-a

gata; am devenit o neputincioasă. Bietul om, i-am azvârlit un pahar în cap. Unul de sticlă.

Mauricio schimbă muzica.

Mauricio: Am aflat deja. Şi cine credeaţi că era?

Rosa: Ţi-a povestit Cecilia?

Mauricio: Nepoata dumneavoastră se numeşte Cecilia?

Rosa: Ţi se pare frumoasă?

Mauricio: E frumoasă, da.

Rosa: Frumuşică. Sau ţi-a povestit el? Fireşte, ţi-o fi spus-o chiar el.

Mauricio: Puteţi face aşa, ca şi cum aţi pedala?

Mauricio face nişte mişcări pe care ea încearcă să le imite.

Mauricio: Cine credeaţi că era? Un hoţ? Soţul dumneavoastră?

Rosa: Două zile ne-au lipsit.

Mauricio: Două zile, pentru ce?

Rosa: Ca să împlinim treizeci şi şapte de ani. Tu eşti proaspăt căsătorit.

Mauricio: V-a spus Leonardo, nu-i aşa? Şi i-am zis să nu vă sune.

Rosa: Ştii cum îţi dai seama? După miros. Cum faceţi, vi se dă o listă cu bătrâni şi voi

alegeţi? Ăsta e pentru mine, pe ăsta îl cer eu...

Mauricio: Nu e aşa.

Rosa: Dar cred că puteţi alege. Doar nu-i prin tragere la sorţi.

Mauricio: E o ordine, da. După vechime.

Rosa: Puteai să ceri alt bătrân. Cred că sunt şi bătrâni mai buni. Bătrâni mai interesanţi.

Deşi Dumnezeu ştie ce vi se pare vouă interesant. Ai auzit treaba cu paharul şi ţi-ai zis

21
imediat: „Eu o cer pe bătrâna asta.” Mai întâi Cecilia, iar acum tu. Astăzi sunteţi cu toţii

împotriva mea.

Se ghemuieşte, în poziţie fetală. Rămâne aşa un timp, tăcută, în tăcere. Mauricio o

observă. Pare adormită, dar el nu-i sigur că e vorba de asta şi se îngrijorează puţin; nu

ştie dacă trebuie s-o anunţe pe Cecilia, se pregăteşte să intre în casă, când o vede pe

Rosa ridicându-se, dezorientată. Rosa îl observă pe Mauricio, fiind parcă mirată de

prezenţa lui. E tot dezorientată, până când ochii ei văd camera. O priveşte în tăcere. Se

aşază în faţa ei, în locul unde fusese intervievată de Cecilia.

Rosa: Poţi să mă întrebi diverse lucruri?

Mauricio: ?

Rosa: Stai acolo şi mă întrebi tot felul de lucruri. Foloseşte ca să-ţi aminteşti.

Mauricio: Şi ce lucruri vrei să te întreb, Rosa?

Rosa: Lucruri complicate. Pe urmă oamenii văd şi comentează ce-am zis.

Mauricio: Care e culoarea ta preferată?

Rosa: Lucruri mai complicate. Cu dumneavoastră, întrebările se pun cu

„dumneavoastră”.

Tăcere.

Mauricio: Când v-a murit soţul?

Rosa: Şi mai complicate.

Tăcere.

Mauricio: Care e ultimul lucru pe care vi l-a spus soţul dumneavoastră?

Rosa: „Promite-mi c-o să ai grijă de fetiţe.” Erau deja măritate, fetiţele. Dar pentru noi

ele erau tot fetiţe. Pentru mine sunt şi acum fetiţe.

22
Mauricio: Cum era soţul dumneavoastră?

Rosa: Trebuie să mă întrebaţi lucruri la care pot să răspund.

Mauricio: Vă e dor de el?

Rosa: De prezenţa lui.

Mauricio: Vă simţiţi singură? N-aveţi companie?

Rosa: Nici cu el n-aveam. Nu dormeam împreună, chiar dacă dormeam în acelaşi pat.

Mauricio: Şi aţi făcut ce v-a rugat soţul dumneavoastră? Aţi avut grijă de fetiţe?

Rosa: Am avut grijă de ele mai mult decât de mine. De amândouă la fel.

Mauricio: Le iubiţi pe amândouă la fel?

Rosa: Asta e! Genul ăsta de întrebări. Nu le iubesc pe amândouă la fel. Nu se poate iubi

la fel. Cum o să iubeşti la fel?

Mauricio: Pe cine iubiţi mai mult?

Rosa: Foarte bine. Pe Concha o iubesc mai puţin.

Mauricio: De ce v-a cerut soţul dumneavoastră să-i promiteţi c-o să aveţi grijă de ele? Se

temea cumva că n-o s-o faceţi?

Rosa: Da.

Mauricio: Ce motive avea soţul dumneavoastră ca să se teamă de lucrul acesta?

Tăcere.

Rosa: Mi s-a uscat gura. Îmi puteţi aduce un pahar cu apă?

Pauză. Mauricio se duce după apă. Revine cu paharul cu apă; e un pahar de sticlă.

Rosa: Mulţumesc.

Soarbe o înghiţitură şi rămâne cu el în mână. Tăcere.

23
Rosa: A zis-o ca să mă pedepsească. El ştia c-o să am grijă de ele. Să-i spui unei mame

„Promite-mi c-o să ai grijă de copiii tăi” e cel mai groaznic lucru pe care-l poţi spune

unei mame.

Tăcere. Mauricio consideră interviul terminat. Pune o altă melodie şi începe să-i maseze

Rosei gâtul.

Rosa: Mai vreau întrebări, te rog.

Dar Mauricio continuă s-o maseze.

Rosa: Ai mâini foarte bune.

Mauricio ia în mâinile lui mâinile Rosei. Urmărind muzica de pe Ipod, începe să danseze

în ritmul muzicii şi o face pe Rosa să danseze.

Rosa: Jură-mi că n-o să ne despartă. Chiar dacă o să te ameninţe. Jură-mi.

Mauricio: Îţi jur.

Încă mai dansează, când apare Cecilia. Ea îi priveşte, fără să înţeleagă ce vede.

Cecilia: Aţi terminat?

Rosa: ?

Cecilia: Ceea ce lucraţi voi, amândoi.

Rosa îl priveşte uimită pe Mauricio. Se îndepărtează de el şi, fără să-şi dezlipească

ochii de la el, intră în casă. Cecilia pune filmul în cameră.

Cecilia: S-a purtat bine? N-a aruncat cu nimic în dumneavoastră?

Mauricio: Data trecută n-am acţionat bine. M-am grăbit. Trebuie să-i acord un răgaz. Şi

să-i cânt în strună.

Vrea să intre în casă, după Rosa. Cecilia îl reţine, luându-l de braţ.

24
Cecilia: Lăsaţi-o puţin. O să se întoarcă şi singură. Se vede că-i place mult să lucreze cu

dumneavoastră.

Îşi atinge un umăr.

Cecilia: Pe mine mă doare aici.

Pauză. Mauricio schimbă muzica.

Mauricio: O să lucrăm zona asta.

Se mişcă în ritmul muzicii. Cecilia dansează, imitându-l pe Mauricio.

Cecilia: Şi vă convine să-i cântaţi în strună, Mauricio?

Mauricio: Poţi să mă tutuieşti. Poţi să-mi spui Porta.

Cecilia: Şi îţi convine să-i cânţi în strună, Porta?

Mauricio: Face parte din job, când lucrezi cu oameni în vârstă.

Cecilia: Nu trebuie să vă necăjiţi pentru cele întâmplate. E cam nervoasă de câteva luni.

Mauricio: Începem totul de la zero. Trebuie s-o iau pas cu pas, propunându-mi obiective

mici. Coordonatorul nu voia să mai vin, a trebuit să-l rog fiindcă ştiu că pot să fac munca

asta; nu voiam să rămân cu o senzaţie de eşec. Am vorbit cu cei mai experimentaţi, cu

veteranii, le-am cerut sfatul, pentru că ei au avut tot felul de cazuri. Cu Leonardo am

vorbit ore în şir despre Rosa. De fapt şi-a terminat concediul, dar i-am cerut eu să mă mai

lase o zi cu Rosa. Vorbind cu el, mi-a venit ideea să vin cu muzica mea. Am vorbit

despre Rosa şi cu alţi bătrâni. Cu bătrânii e cel mai greu când îşi închipuie că abuzezi de

ei. Sunt multe moduri de a abuza. În munca asta e foarte uşor să abuzezi. Vrând, nevrând.

De bătrâni abuzează aproape toată lumea. Chiar ieri îmi spunea unul: „Ca să nu rămân

singur, a trebuit să mă umilesc.” Nu voiam să rămân cu o senzaţie de eşec.

Cecilia: Te deranjează dacă te filmez?

25
Mauricio: Tu fă ce ai de făcut.

Dansând, Cecilia pune trepiedul în faţa lui Mauricio şi porneşte camera.

Cecilia: Şi nu vă plictiseşte jobul ăsta; să mergeţi din casă în casă, cântând mereu cuiva

în strună?

Mauricio: Nu-i deloc plictisitor. E emoţionant. Se deschide uşa şi nu ştii peste cine o să

dai.

Cecilia: Cum de-aţi ajuns la jobul acesta atât de bizar, domnule Porta?

Mauricio: Ce vi se pare bizar?

Cecilia: Să intri în casele oamenilor.

Mauricio: Îmi plac oamenii în vârstă.

Cecilia: Nu vă plac tinerii?

Mauricio: Să faci să strălucească ochii unui bătrân e o victorie. Ochi stinşi care brusc

strălucesc.

Cecilia: Acum îmi cântaţi mie în strună?

Mauricio: Nici gând.

Cecilia: Ştiţi numele tuturor bătrânilor dumneavoastră?

Mauricio: Şi înălţimea şi greutatea lor.

Cecilia: Dumneavoastră aţi ales să lucraţi cu bătrânii sau n-aţi găsit alt job?

Maricio: Dacă ar fi să aleg altceva, tot asta aş face.

Cecilia: Cu cine preferaţi să staţi, cu mine sau cu bunica mea?

Mauricio: Văd fete ca tine în fiecare zi. Fete care se cred unice, dar sunt toate la fel.

Cecilia: A murit cineva în faţa dumneavoastră?

Mauricio: Nu.

26
Cecilia: Ce o să faceţi când o să vă moară cineva, în faţa dumneavoastră?

Mauricio: O să văd.

Cecilia: Când v-aţi dat seama că nu vă plac tinerii?

Mauricio: Îmi place să lucrez cu trupurile. Şi prin trupuri, să ajung aici.

Îşi atinge capul.

Mauricio: Lucrul cel mai important se află aici. Totul e aici.

Dansând, Cecilia ia camera şi fixează faţa lui Mauricio.

Cecilia: Puteţi să mai repetaţi o dată?

Mauricio: Ce anume?

Paula: „Lucrul cel mai important se află aici. Totul e aici.”

Până în clipa aceea Cecilia şi Mauricio n-au observat că Paula a intrat pe poarta de la

grădină. Când o văd, se opresc din dans. Mauricio opreşte muzica şi Cecilia camera.

Paula e surprinsă să-l vadă pe Mauricio.

Paula: Şi bunica?

Cecilia: E înăuntru.

Paula: E bine?

Cecilia: În al nouălea cer.

Paula: Nu văd nici un incendiu, nici o inundaţie. De ce mi-ai zis: „Întoarce-te cât mai

repede acasă?”

Cecilia: Am făcut interviul.

Paula: ?

Cecilia: Cred că trebuie să-l vezi. E în calculatorul meu.

Paula: Nu mă întrebi nimic despre taică-tu?

27
Cecilia: I-am luat un interviu bunicii. Cred c-ar trebui să-l vezi.

Pauză. Paula se hotărăşte să intre în casă. Cecilia fixează iar camera pe Mauricio.

„Lucrul cel mai important se află aici. Totul e aici.”

Durează un timp până când Mauricio înţelege.

Mauricio: Lucrul cel mai important se află aici. Totul e aici.

Cecilia: Dar spuneţi-o atingându-vă capul.

Mauricio: (Atingându-şi capul) „Lucrul cel mai important se află aici. Totul e aici.”

Cecilia: Şi continuaţi să dansaţi.

Mauricio: (Atingându-şi capul şi dansând) „Lucrul cel mai important se află aici. Totul e

aici.”

Cecilia: De unde aveţi muzica asta?

Mauricio: Eu am creat-o.

Cecilia: Haida de!

Mauricio: Eu am creat-o. Amestecând diverse chestii. Uite.

Ia Ipod-ul şi începe să înregistreze zgomotul balansoarului când se mişcă. O pune pe

Cecilia să asculte. Umblă la Ipod şi de-astă dată se aude acelaşi sunet, amestecat însă

cu alte sunete.

Mauricio: Am multe sunete. Sute de sunete. Aparatul ăsta îl iau peste tot cu mine.

Pune un sunet anume.

Mauricio: Cartierul meu în zori. Ce cartier deosebit, nu-i aşa?

Reproduce alt sunet.

Mauricio: Ieşirea de la o şcoală.

28
Reproduce alte sunete. O invită pe Cecilia să ghicească de unde provine sunetul, dar

Cecilia nu ghiceşte.

Mauricio: Un cerşetor la metrou.

O face să asculte şi alte sunete.

Mauricio: În felul meu, iau şi eu interviuri. Pe urmă le contopesc. Cel mai greu e să

găseşti legătura dintre două sunete distincte. Să descoperi relaţia.

O face să asculte mai multe contopiri de sunete. Sunete amestecate.

Cecilia: M-aţi lăsa să folosesc muzica aceea pe care aţi dansat cu bunica?

Mauricio caută muzica respectivă şi o pune. Cecilia dansează pe ea, foarte sexy.

Mauricio nu dansează.

Cecilia: Ce anume vă sperie?

Mauricio: Mai mulţi oameni, cântând acelaşi cântec.

Cecilia: Ce faceţi când nu puteţi dormi?

Mauricio: Dorm foarte bine.

Cecilia: Dar soţia dumneavoastră?

Mauricio: Soţia mea doarme mai rău.

Cecilia: Ce faceţi când soţia dumneavoastră nu poate dormi?

Pauză. Mauricio pune mâna pe cameră. O focusează pe Cecilia.

Mauricio: Dar dumneavoastră ce faceţi? Ce doriţi să faceţi în viaţă?

Cecilia: Eu sunt ziaristă.

Mauricio: Ce fel de ziaristă?

Cecilia: De interviuri.

Mauricio: Of. Bla-bla-bla.

29
Cecilia: E cea mai emoţionant job din lume. Să stai în faţa cuiva şi să-i studiezi gesturile:

când şovăie, când îşi pleacă privirea. Până când, în sfârşit, o găseşti: fisura. E o luptă şi

tot ce contează e knockoutul. Knockout înseamnă când celălalt ţi se încredinţează de tot,

când celălalt devine omul tău. Cel care ia un interviu e un seducător. Socrate a fost primul

intervievator. După Socrate, vieţile noastre nu merită să fie trăite, dacă nu le studiem.

Filosofia asta înseamnă: să interoghezi, să iscodeşti viaţa. Să ne intervievăm unii pe

ceilalţi, într-un nesfârşit interviu. Pe Socrate l-au acuzat că corupe tinerii. Profesorul meu

spune că Judecata de Apoi o să fie un interviu.

Mauricio: Şi aţi făcut multe interviuri?

Cecilia: Nenumărate.

Mauricio: Pentru ziarul şcolii.

Cecilia: Pentru „The New York Times”. Fiecare interviu e altfel. Nu există reguli fixe, nu

există o metodă. Nu e o ştiinţă, e o artă. Profu’ meu zice că Judecata de Apoi o să fie un

interviu.

Mauricio: De ce vreţi să vă împrumut muzica mea?

Cecilia: Ca să-i iau un interviu unui fost puşcăriaş. Pentru fundal. Ce e sigur e că n-o să

fiu niciodată soţie de medic.

Mauricio: ?

Cecilia: Toţi amicii mamei mele sunt medici.

Mauricio: Mama dumneavoastră e medic?

Cecilia: Avocată. Lucrează într-un spital.

Mauricio: Şi tatăl?

Cecilia: Tatăl meu e fan Bruce Springteen.

30
Mauricio: Nu lucrează?

Cecilia: Ceva o fi făcând el, între un concert şi altul.

Mauricio: Dumneavoastră de ce vă este teamă? Dacă vă este teamă de ceva.

Cecilia: Înainte mi-era o poftă nebună de dulce, dar acum începe să-mi dispară... pofta de

dulce. Că nu sunt iubită.

Cecilia îşi arată un şold.

Cecilia: Acum mă doare aici.

Dă drumul la muzică şi începe să-şi mişte şoldul. Pune pe el mâna lui Mauricio şi începe

să danseze. Mauricio se ia după ea. Dansează amândoi, când apare Paula care opreşte

muzica şi îi deschide lui Mauricio poarta de la grădină.

Mauricio: O aştept pe Rosa. Nu şi-a terminat exerciţiile.

Paula: Mama mea a făcut destule exerciţii pentru azi.

Mauricio: De ce n-o întrebăm pe ea dacă e de acord ca eu să plec?

Paula: O s-o întreb eu. Vrea să plecaţi.

Cecilia: Iertaţi-o pe mama, Mauricio. E puţin cam nervoasă. E tata în oraş şi asta o

enervează la culme.

Tăcere. Paula închide poarta de la grădină.

Paula: Mama e în camera ei. De ce nu-i cereţi să vă arate lucrurile ei? Sticla cu cioburi

colorate pe care le-a adunat în luna de miere. Ceasul dăruit de taică-meu. Toate lucrurile

alea.

Mauricio şovăie, dar până la urmă intră cu Ipod-ul în casă. Înainte de a intra, se

întoarce spre Paula.

Mauricio: Scuzaţi-mă, m-am gândit toată săptămâna... V-am văzut cumva la televizor?

31
Paula: Nu.

Mauricio: Atletism? Gimnastică ritmică?

Paula: Scrimă.

Mauricio: Scrimă!

Paula: Nu eu. Soră-mea. Suntem gemene. Eu am apărut cu opt minute înaintea ei.

Mauricio: Sora dumneavoastră! Sora cea mică!

Intră în sfârşit în casă. Tăcere.

Cecilia: E drăguţ? Tata. Ce face?

Paula: Nu ştiu ce face. E ceva mai drăguţ decât ultima oară. Mai aranjat.

Cecilia: Şi v-aţi înţeles? A semnat?

Paula: Ar fi semnat. O să semneze dacă mă întorc la „Jakarta” înainte de a apuca să se

plictisească. De ce m-ai chemat?

Cecilia: Te-am chemat ca să vorbim. Ca să vedem ce facem.

Paula: Cum adică ce facem? Despre ce să vorbim?

Cecilia: Cred că nu trebuie să dau interviul ăla.

Paula: Bineînţeles că nu trebuie să-l dai. N-o să-l arăţi nimănui.

Cecilia: A fost ideea ta.

Paula: A fost o idee proastă.

Cecilia: „Pune-o să vorbească”, aşa ai zis. Aşa că i-am dat cuvântul.

Paula: I-ai pus o cameră în faţă şi ea ce şi-a zis: „Acum e rândul meu. Am o cameră în

faţa mea şi o să povestesc un film.”

Cecilia: Aşadar totul e o minciună?

32
Paula: Doar n-o să-mi spui c-ai crezut-o. Tu chiar ai luat-o în serios? Eu ştiu foarte bine

cine mă ducea la şcoală. Cel care ne ducea la şcoală era bunicu-tău, în drum spre serviciu.

Ce ţi-a povestit bunică-ta sunt pure invenţii. Delirează.

Cecilia: Nu v-a dus niciodată ea la şcoală?

Paula: Foarte rar.

Cecilia: Şi atunci înseamnă c-a fost la spital când eraţi mici?

Paula: Bineînţeles c-a fost la spital. Luni de zile. Au crezut c-o să moară.

Tăcere.

Cecilia: Şi ce face acum?

Paula: Deschide sertare.

Cecilia: Eu i-am pus întrebări, iar ea a răspuns. În asta constă un interviu. Chiar dacă n-a

fost adevărat tot ce a zis...

Paula: O să vedem împreună, tu şi cu mine, interviul ăla. O să-ţi spun exact când începe

să fabuleze. Se vede pe faţa ei când începe să inventeze. Nu ştiu de unde a scos toate

chestiile alea. Din vreun roman, din filme, din viaţa altora...

Cecilia: Chiar dacă toate lucrurile alea ar fi nişte invenţii...

Paula: Cine are avea ceva de câştigat dacă ai lăsa oamenii să vadă porcăria asta? Ai

vreun interes ca s-o faci de râs pe bunică-ta? Sau să-l răneşti pe bunicu-tău, memoria

bunicului tău? Ai ceva împotriva bunicului tău? N-a fost un bunic bun? Ţi-l închipui pe el

rupând mâna cuiva?

Cecilia: Nu ştiu dacă delirează; asta a vrut ea să povestească. Dar dacă a vorbit pentru

ceasornicar? Dacă îşi închipuie că el ar putea vedea interviul ăsta? Îţi dai seama? Un

33
bătrân apărând pe poarta asta. La început ea nu-l recunoaşte. Până când îi vede mâinile. Îl

recunoaşte după mâini!

Paula: Două fanteziste! Sunteţi la fel, bunică-ta şi cu tine!

Aranjează părul Ceciliei.

Paula: Nu vreau să-mi juri c-o să-l difuzezi. Nu vreau să-mi juri c-o să-l distrugi. Vreau

să-l distrugi chiar acum, în faţa mea.

Cecilia: De ce crezi c-o să fac una ca asta?

Paula: Fiindcă nu eşti chiar atât de proastă încât să nu-ţi dai seama că interviul ăsta o să-i

facă rău familiei tale. Nu eşti nici atât de proastă şi nici atât de rea încât să...

Se aude soneria, la poarta de la grădină. Cecilia vrea să deschidă, dar Paula o opreşte.

Paula: Trebuie să vorbeşti cu mătuşă-ta Concha. Nu poţi să faci nimic înainte de a vorbi

cu ea.

Cecilia: De ce?

Paula: Fiindcă e fata ei. O afectează şi pe ea.

Cecilia: Nu pot să-i anunţ pe toţi cei afectaţi.

Paula: Pe mine m-ai anunţat.

Cecilia: Am greşit. Trebuia să-l dau fără să-ţi spun nimic.

Paula: Dacă nu-l distrugi tu, o s-o fac eu.

Cecilia: Mă gândesc să nu pun nici un fond muzical. Doar glasul ei şi vocea mea.

Paula: Crezi c-am să te las să faci click? Faci click şi trimiţi gunoiul ăsta în lume, aşa,

pur şi simplu?

Cecilia: Ea vrea ca lumea să ştie lucrurile astea.

Se aude iarăşi soneria. Paula o reţine pe Cecilia.

34
Paula: Tu şi cu mine avem aceleaşi interese. Interese importante. Nu trebuie neapărat să

ne simpatizăm ca să colaborăm.

Cecilia: Dar mi-eşti simpatică, mamă. Ce interese comune avem? Ce interese

importante...

Paula: Ca familia asta să nu se ducă la dracu’, asta e. Şi interesant şi important.

Cecilia: Exagerezi. Dar chiar dacă ar fi aşa, chiar dacă familia s-ar duce la naiba... Dar la

care familie te referi de fapt?

Paula: Nu te-am bătut niciodată. Mai am încă timp să-ţi trag vreo două până faci

optsprezece ani!

Cecilia: E ilegal.

Paula: O fi ilegal, dar încă mai am timp.

Paula se duce să deschidă poarta de la grădină. Dă un bacşiş şi ia un pachet. Desface

pachetul de faţă cu Cecilia. Scoate un pantalon de damă şi două fuste. Arată cele două

piese vestimentare, ţinându-le în dreptul taliei.

Paula: Nici nu mai e nevoie să deschid gura. Cum mă vede intrând, şi zice: „Un număr

mai mic?”

Cecilia: Până la urmă o să-şi dea seama că le duci la aranjat. Eu cred că deja şi-a dat

seama.

Paula ia camera, care în tot acest timp a filmat. O focalizează pe Cecilia.

Paula: Care este ultima amintire pe care o aveţi cu tatăl dumneavoastră?

Cecilia: Ce se întâmplă dacă nu răspund?

Paula: Şi tăcerea e un răspuns. Vă reamintesc că tot ce spuneţi o să apară. Totul, fie că

răspundeţi, fie că nu.

35
Tăcere.

Cecilia: Când am împlinit cincisprezece ani. A venit beat şi a început să facă pe

spiritualul cu prietenele mele. A fost patetic.

Paula: Care este prima amintire pe care o aveţi cu tatăl dumneavoastră?

Cecilia: Când m-a înţepat o viespe şi mi-a pus noroi pe locul respectiv... Nu, aniversarea

mea, când s-a deghizat într-un pirat samurai şi mi-a adus păpuşa japoneză. Eu eram tristă,

fiindcă era plecat şi credeam că n-o să vină, dar a apărut cu ochii alungiţi, ca un japonez,

şi cu un plasture pe ochi, cu o mână de oţel şi un picior de lemn şi cu un cufăr din care a

scos samuraiul.

Paula: Chiar părea că-i lipseşte cu adevărat un picior. Aveţi multe prietene?

Cecilia: Trei. Două.

Paula: Aveţi vreo amintire frumoasă cu bunicul?

Cecilia: Am multe amintiri frumoase cu bunicul meu.

Paula: Ne puteţi povesti vreuna?

Tăcere.

Cecilia: M-a învăţat să citesc. Eu îi citeam prima pagină, şi-n schimb el îmi citea toată

povestea.

Paula: Vă simţiţi sexy?

Cecilia nu ştie ce să răspundă. Din casă se aude muzică, de la Ipod-ul lui Mauricio.

Cecilia şi Paula privesc într-acolo; e o muzică sexy.

Cecilia: Da.

Paula: V-a sărutat vreodată un băiat?

Nici un răspuns.

36
Paula: Credeţi că domnul Márquez chiar a fost la închisoare sau zice doar aşa, ca să-şi

câştige respectul oamenilor?

Cecilia: Aş putea să scot adevărul de la el.

Paula: Bunica dumneavoastră are în camera ei o sticlă plină cu cioburi colorate?

Cecilia: Da.

Paula: Sunteţi sigură?

Cecilia: Da.

Paula: Tatăl dumneavoastră a apărut cu un plasture pe ochi; e adevărat. Mâna de oţel şi

piciorul de lemn i le-am adăugat eu, mai târziu. Samuraiul l-am cumpărat eu, după două

zile, fiindcă el venise cu mâinile goale. L-am văzut într-o vitrină şi m-am gândit să zic că

tatăl dumneavoastră vi-l adusese din călătorie.

Cecilia: Vrei să spui că amintirile se pot inventa? Ştiu foarte bine că se pot inventa. Nu

asta e problema.

Paula: Cum credeţi că toate astea o vor ajuta pe bunica pe dumneavoastră şi pe mine?

Cecilia: Socrate spunea că adevărul ajută, că e salutar.

Paula: Nu la asta se referea Socrate. Nu zicea să-i arăţi vecinului chiloţii murdari.

Cecilia: Ce chiloţi murdari? Care vecin?

Paula: Să presupunem că dumneavoastră sunteţi ziaristă, o jurnalistă adevărată. Îi luaţi

un interviu unui nazist şi vă daţi seama că nazistul se foloseşte de dumneavoastră. Vă daţi

seama că nazistul foloseşte interviul ca să propage nişte idei îngrozitoare, idei care le fac

rău oamenilor. Aţi difuza interviul respectiv?

Tăcere.

Cecilia: Nu. Nu l-aş difuza.

37
Paula: Îi luaţi interviu unui ticălos şi individul îşi bate joc de un copil autist; cum se

numeşte băiatul autist din clasa dumneavoastră?

Cecilia: Alberto.

Paula: Îşi bate joc de Alberto: de felul în care vorbeşte, cum merge. Aţi difuza interviul,

pentru ca alţi nemernici să râdă de Alberto?

Cecilia: Nu.

Paula: Îi luaţi un interviu tatălui dumneavoastră şi el afirmă în faţa camerei că l-aţi

alungat de acasă. (Îl imită pe tată în faţa camerei.) „Propria mea fiică. Nu s-a oprit până

nu m-a alungat de acasă!” Aţi difuza interviul?

Cecilia: Nu.

Paula: Nu înţeleg de ce n-aţi difuza interviurile respective. Fiindcă conţin minciuni sau

pentru că pot face rău unor persoane neajutorate?

Tăcere. Cecilia ia camera şi o focusează pe Paula. Aceasta din urmă se aşază unde

stătuse Rosa când i se luase interviul. Cecilia vrea să vorbească, dar Paula o întrerupe:

Paula: Vorbiţi-mi cu dumneavoastră, vă rog.

Tăcere.

Cecilia: De ce locul cel mai plictisitor din lume, cu cerul veşnic înnorat?

Paula: ?

Cecilia: Dacă a inventat totul, de ce nu Veneţia sau Paris sau Polul Nord? Dacă voia să

scornească o poveste romantică, fascinantă, de ce nu într-o insulă din Caraibe?

Paula: Fiindcă nu-i proastă.

Cecilia: Credeţi că mama dumneavoastră e o persoană atât de calculată, încât să....

Paula: Da.

38
Cecilia: Şi atunci cum rămâne, ştie sau nu ştie ce vorbeşte?

Paula: Nu ştie ce vorbeşte, dar ştie cum s-o zică.

Cecilia: Ştiţi că există multe moduri de a abuza de un bătrân?

Paula: Există multe moduri de a abuza de mine.

Tăcere.

Cecilia: Ne puteţi vorbi despre serviciul dumneavoastră?

Paula: Sunt avocată, da lucrez ca şefă de vânzări într-un spital. Un spital mare. Prefer să

nu menţionez spitalul.

Cecilia: Vă simţiţi sexy?

Paula: Sunt cea mai sexy din casă.

Cecilia: Ne puteţi descrie în ce constă serviciul dumneavoastră?

Paula: În principal, în negocierea preţurilor. Dar nu doar preţuri, ci şi termene, garanţii,

întreţinere... Şi nu vorbesc despre plasturi şi mercurocrom. Mă refer la scanere, aparate de

rezonanţă magnetică, aparatură foarte sofisticată.

Cecilia: Presupun că negociaţi cu furnizori importanţi.

Paula: General Electric, Phillips, Siemens...

Cecilia: Aţi ales serviciul acesta fiindcă nu găseaţi altul?

Paula: E un serviciu nemaipomenit.

Cecilia: Ce calităţi vă recomandă pentru el?

Paula: Sunt o bună negociatoare.

Cecilia: După părerea dumneavoastră, ce calităţi trebuie să aibă un bun negociator?

Paula: Trebuie să gândească repede. Să fie plin de imaginaţie şi flexibil. Dacă celălalt are

impresia că l-ai înşelat, atunci ai făcut o afacere proastă.

39
Cecilia: Păreţi o persoană foarte calmă. Nu vă enervaţi niciodată?

Paula: Foarte rar.

Cecilia: După ce aţi văzut interviul pe care i l-am luat mamei dumneavoastră, i-aţi spus

ceva? Aţi certat-o?

Paula: N-am vrut s-o întrerup. Era foarte ocupată cu deschisul şi închisul sertarelor.

Cecilia: Oare caută o hartă veche, a unui oraş german?

Paula: Chiar dacă ar exista o asemenea hartă în sertarele ei, asta tot n-ar dovedi nimic.

Cecilia: Ce e cu sticla aceea, plină cu cioburi colorate?

Paula: În luna de miere au fost pe o plajă unde se aflau sute de cioburi colorate. Albe,

roşii, albastre... Păreau pietricele, dar sunt cioburi şlefuite de mare. Ea spune că un galion

pirat a naufragiat acolo şi acestea erau resturile sticlelor de la bord. Adevărul e că în anii

’40 era acolo o groapă de gunoi. Cioburile sunt resturile sticlelor din hazna.

Tăcere.

Cecilia: Din ce an e „Splendoare în iarbă?”

Paula: Nu ştiu.

Cecilia: O mie nouă sute şaizeci şi unu. Descrierea acelei pieţe cu un ceas din care ieşea

un războinic nu vi se pare verosimilă?

Paula: Destul de verosimilă. Poate a văzut-o într-un documentar sau într-un pliant

turistic. Foarte nemţească, respectiva piaţă germană.

Cecilia: În cele cinci luni de spital n-aţi văzut-o niciodată pe mama dumneavoastră, nici

măcar la o fereastră?

40
Paula: Ea nu voia s-o vedem. Credea c-o să ne impresioneze masca, serul, toate chestiile

alea. A stat săptămâni întregi intubată. Vorbeam cu ea la telefon. Nu mult, fiindcă respira

greu, se sufoca. Dar o vizita el şi ne aducea desene de la ea.

Cecilia: O credeţi pe mama dumneavoastră în stare să inventeze toate lucrurile astea aşa,

deodată?

Paula: Poate c-a copt povestea asta de luni şi ani de zile. Se uită toată ziua la fel şi fel de

emisiuni cu oameni care-şi povestesc viaţa. Stă mult timp singură. Cine ştie la ce se

gândeşte când stă atâta timp singură...

Cecilia: Şi de ce vine tocmai acum cu povestea asta, dacă a născocit-o de luni şi ani de

zile?

Paula: Fiindcă i-ai pus camera aia în faţă. Le pui oamenilor o cameră în faţă şi

înnebunesc de-a binelea.

Cecilia: Dacă ce-a zis mama dumneavoastră, bunica mea... Dacă ce a spus femeia aceasta

e adevărat, dacă e ceva adevăr în cele povestite de ea, ce drept am eu s-o cenzurez?

Paula: Ce drept ai să-l difuzezi interviul dacă nu eşti sigură că nu-i o minciună, fiind

vorba despre un om care nu se poate apăra, de o bătrână pe care nu ştim cât o mai duce

capul? N-ai auzit vorbindu-se despre „etica interviului?” Crezi că nu vei respecta etica

interviului dacă tai acele părţi de nedovedit, care pot aduce oamenilor prejudicii? Dacă nu

vrei să faci tu acest lucru, o să-l fac eu. O să-mi asum eu rolul de cenzor, dacă asta te face

să te simţi...

Amuţeşte când îi vede pe Mauricio şi pe Rosa ieşind din casă, cu feţele acoperite cu

măşti de scrimă şi cu mâinile înmănuşate, luptând fiecare cu floreta lui şi prăpădindu-se

de râs. Rosa îl împunge pe Mauricio în inimă, cu vârful floretei.

41
Rosa: Touché!

Râde, dar imediat pare a se dezechilibra, ameţită. Paula îi aduce repede balansoarul.

Gâfâind, dar continuând să râdă, Rosa se aşază în balansoar. Adoarme zâmbind, cu

masca pe faţă.

Paula: (Ceciliei) Ne-a făcut multe desene în spital. Concha şi cu mine la mare, Concha şi

cu mine stând în razele lunii... Sunt într-o cutie, pe dulapul din camera mea.

Pauză. Cecilia nu ştie ce să facă: să caute cutia sau să rămână; în cele din urmă intră în

casă. Paula îi cere floreta lui Mauricio.

Paula: Nu se ţine aşa.

Îi arată cum se ţine floreta. Învinge trei adversari invizibili şi pune vârful floretei pe

inima lui Mauricio.

Paula: Aţi terminat exerciţiile?

Mauricio: Depinde de ea.

Paula: Mama v-a chinuit. V-a umilit. De ce v-aţi mai întors? Sau de-asta v-aţi întors,

fiindcă v-a umilit? Vă place ca lumea să vă umilească, aşa, în general, sau doar femeile?

Ce mai căutaţi aici?

Mauricio: Data trecută, când m-a respins Rosa...

Paula: Nu fiţi vanitos; nu v-a respins, a aruncat cu un pahar... Şi, de fapt, nu l-a aruncat

în dumneavoastră, n-are nimic personal cu dumneavoastră! Dumneavoastră îi amintiţi de

cineva, de-asta a azvârlit paharul.

Mauricio: M-am grăbit, am fost repezit. Trebuie să te apropii de obiectiv încetul cu

încetul.

Paula: Aşadar aveţi un obiectiv.

42
Mauricio: Să nu simtă că abuzez şi eu de ea, acesta mi-e obiectivul.

Tăcere.

Paula: Lucraţi de mult în domeniul acesta, în fizioterapie?

Mauricio: Nu facem fizioterapie. Fizioterapeuţii lucrează cu corpul. Domeniul nostru e

mai extins. (Îşi atinge capul). Lucrul cel mai important e aici. M-am frământat toată

săptămâna; îmi trebuia ceva ca să stabilesc o legătură. Şi atunci m-am gândit să-i aduc

muzica mea...

Paula: (Întrerupându-l) Dacă vreţi să rămâneţi aici la noapte, vreau să mă lăsaţi singură

cu mama mea o oră. Poate chiar o jumătate de oră e de-ajuns.

Mauricio: N-am de gând să rămân aici peste noapte.

Paula: Bineînţeles că nu, glumeam şi eu. Mă puteţi lăsa o jumătate de oră cu mama mea?

Mauricio: Vreţi să vorbiţi cu ea despre interviul pe care i l-a luat Cecilia?

Paula: Asta nu vă priveşte pe dumneavoastră. Nu e familia dumneavoastră.

Mauricio: Depinde ce înţelegeţi prin familie.

Paula: Aţi văzut dacă are cumva o hartă a unui oraş german?

Mauricio: Are o hartă. Dar n-am observat de unde.

Paula: Câţi ani are soţia dumneavoastră?

Mauricio: E cu trei ani mai mare decât mine.

Paula: Şi de ce nu vă duceţi la ea? Nu vă aşteaptă?

Mauricio: Îmi luaţi cumva un interviu?

Paula: Fireşte. Nu vedeţi că e aprins beculeţul roşu? Mă lăsaţi o jumătate de oră singură

cu mama mea sau va trebui să chem poliţia?

Tăcere. Mauricio ia floreta şi loveşte cu ea în aer.

43
Mauricio: Puteţi să mai faceţi zgomotul acela de mai înainte?

Paula: ?

Mauricio: Când faceţi aşa, ca şi cum aţi sfâşia aerul...

Mai încearcă o dată, dar nu reuşeşte. Îi întinde Paulei floreta. Aceasta o ia şi şfichiuie

aerul cu ea. Mauricio scoate Ipod-ul, îi cere Paulei să repete lovitura în aer şi

înregistrează sunetul. Apoi îi dă Paulei înreistrarea şi aceasta o ascultă.

Paula: Cum vi se pare Springteen?

Mauricio: E un poet. Elvis plus Dylan. Felul în care vorbeşte despre taică-său, o relaţie

iubire-ură, Kafka cu o chitară. E viu, renaşte cu fiecare disc, nu ca mortăciunile alea de

Rollings, care de treizeci de ani repetă acelaşi şi acelaşi lucru. Are o proprietate de patru

sute de acri, dar e fericit doar când e acolo sus, pe scenă, fără droguri, nu ca leşurile alea;

el n-a luat niciodată nimic, trei ore pe scenă şi e fericit ca un prunc.

Paula: Nu vă duceţi la concert? Sau poate nu ştiţi că e în oraş?

Mauricio: Nu-mi plac concertele.

Paula: Dar vă place rockul.

Mauricio: Versurile. Subiectele. Subiectul. Tema rockului e trecerea timpului.

Tăcere.

Paula: Tatăl Ceciliei bea o bere undeva prin apropiere, într-un local numit „Jakarta”. El

ştie câte ceva despre Springteen. Springteen este singurul subiect despre care ştie ceva.

La prima noastră întânire m-a dus la un concert de Springteen, la două mii de kilometri

de aici. Duceţi-vă la el şi beţi ceva împreună, lăsaţi-l să-şi asculte muzica preferată.

Precis c-o să vă arate şi poza. O ţine în portofel: o poză cu Bruce! E imposibil să nu-l

găsiţi: cum ieşiţi, la dreapta, la cinci case de aici: „Jakarta”. Nici în privinţa lui nu vă

44
puteţi înşela: dintre toţi oamenii de acolo, e ultimul bărbat pe care vi l-aţi putea imagina

împreună cu mine.

Tăcere. Mauricio le priveşte pe Paula şi pe Rosa, care continuă să doarmă. Alege la

Ipod o melodie care nu e interpretată de Springteen, dar care seamănă cu ceea ce cântă

Springteen. Îşi ia lucrurile, o pupă pe Rosa, fără s-o trezească, şi pleacă. Paula îl vede

ieşind pe poartă şi rămâne o clipă cu privirea aţintită spre poartă. Se uită la Rosa, care

doarme şi acum, apoi intră în casă. Trece un timp până ce Rosa se trezeşte singură şi

dezorientată. Privirea îi rămâne pironită pe cameră. O ia, vrea să dea cu ea de pământ,

dar nu face nimic, o atinge, aude vocea Paulei şi a Ceciliei – „Aveţi multe prietene?”.

„Trei, două.”..., glasul Ceciliei şi al lui Mauricio: - „Nu vă plac tinerii?”. „Să faci să

strălucească ochii unui bătrân e o victorie”..., în sfârşit, glasul Ceciliei şi propriul ei

glas – „Strălucire în iarbă” „Despre ce e vorba?”. „Nu strălucire. Ci splendoare”...-

Caută începutul interviului pe care i l-a luat Cecilia şi îl ascultă; iniţial reacţionează la

ceea ce aude, apoi pare a nu se recunoaşte în femeia intervievată, în cele din urmă n-o

mai interesează deloc şi lasă totul baltă. Privirea îi cade pe hainele din pachetul sosit de

la croitoreasă. În timp ce interviul se aude în continuare, Rosa probează hainele, pe

unele dintre ele chiar de mai multe ori. Până când Cecilia iese din casă cu o cutie mare.

Pare a se întreba unde e Maurice. Opreşte sunetul camerei de filmat şi pune cutia,

deschisă, în faţa Rosei. Rosa scoate un desen din cutie, îl priveşte şi îl pune la loc în

cutie. Tăcere.

Rosa: Acum vreau să întreb eu.

Pauză. Cecilia se aşază în faţa camerei.

Rosa: Poate preferaţi în camera dumneavoastră, printre lucrurile care vă aparţin.

45
Cecilia: Nu.

Tăcere.

Rosa: Spuneţi-mi vă rog greutatea, numele dumneavoastră...

Cecilia: Aşa n-o să înregistraţi nimic. Trebuie să fie aprins beculeţul roşu.

Dar Rosa nu ştie să umble cu camera. Se ocupă Cecilia, după care revine la locul ei.

Rosa: Cei care or să vadă chestia asta, clasa dumneavoastră, spuneţi-mi ce fel de oameni

sunt?

Cecilia: Sunt vreo doi-trei care merită. Hai să zic patru. Dar sunt şi mulţi ticăloşi.

Rosa: Cum vă vedeţi la vârsta mea?

Cecilia: Foarte bătrână.

Rosa: Vă vedeţi frumoasă?

Cecilia: La bătrâneţe?

Rosa: Acum.

Cecilia: Îmi plac picioarele mele. Buzele nu-mi plăceau înainte, dar acum îmi plac.

Rosa: V-a zis vreodată mama dumneavoastră c-ar vrea să mă ducă la un azil?

Cecilia: Nu, niciodată.

Rosa: Aţi furat vreodată ceva?

Cecilia: Nimicuri.

Rosa: Vă este frică dacă sunteţi singură cu un bărbat?

Cecilia: Nu.

Rosa: Aici trebuie să spuneţi adevărul.

Cecilia: Nu, nu mi-e frică.

Rosa: Filmul dumneavoastră preferat este „Little Women”?

46
Cecilia: Filmul meu preferat este „King Kong”.

Rosa: Când aveţi cele mai bune idei, ziua sau noaptea?

Cecilia: Când sunt sărutată.

Rosa: Încă nu mi-aţi spus greutatea, numele, vârsta dumneavoastră, ce vă doare.

Cecilia: Viaţa e plină de greutăţi. Dar eu o să mă salvez. Eu n-o să-i cad pradă.

Rosa: Cum o să evitaţi să nu-i cădeţi pradă?

Cecilia: O să dansez mult, mult de tot. Cu Porta.

Rosa: Nu-i mai spune Porta bietului om. Cum e filmul „King Kong?”

Cecilia: Romantic.

Rosa: Cu cine l-aţi văzut prima oară?

Cecilia: Cu tata. Scrisoarea aceea, cu timbre străine, o mai ai încă?

Rosa: Eu pun întrebările aici, bine?

Cecilia: Bine.

Rosa: De ce vă este frică, dacă vă e frică de ceva?

Cecilia: Că n-o să mai fiu sărutată.

Rosa: V-a sărutat vreun băiat sau vreo fată din clasa dumneavoastră?

Cecilia: Un băiat. De două ori.

Rosa: Povestiţi-mi.

Cecilia: Îl aşteptam pe unul, Carlitos. Dar mi-a tras clapa şi atunci a apărut altul, unul

mult mai drăguţ, Darío. A fost frumos, dar nu sunt îndrăgostită de el. Nu e ca Porta.

Rosa: Cum vă daţi seama că v-aţi îndrăgostit de Porta?

Cecilia: Fiindcă mă bucur să-l văd.

47
Rosa: Cântecul acela pe care vi-l cîntam când eraţi mică, cel cu fetiţa din pădure, mi-l

puteţi cânta acum?

Cecilia cântă cântecul până la sfârşit. Tăcere.

Rosa: Aţi trimis deja interviul? Interviul cu mine.

Cecilia: Încă îl mai poţi schimba, dacă vrei. Pot să-l arunc la gunoi, dacă doreşti. Pot să

zic că m-am îmbolnăvit şi fac un alt interviu mâine.

Rosa: Ce trebuie să faci ca să-l trimiţi?

Cecilia: Trebuie să pui săgeata pe „trimite” şi să faci „click”.

Rosa: De ce a trebuit să aduci în casă unealta asta a diavolului?

Cecilia: Nu ştiam c-o să ne facă una ca asta.

Tăcere.

Rosa: Vreţi să mai adăugaţi ceva?

Cecilia nu mai apucă să răspundă; cu o valiză şi o umbrelă într-o mână, şi cu o păpuşă

samurai cu spadă în cealaltă, Paula iese din casă, doborând o mulţime adversari

invizibili care-i ies în cale. În fine, împlântă spada de jucărie în inima Ceciliei. Îi

aranjează părul.

Paula: Taică-tu şi cu Mauricio sunt la „Jakarta”. Nu vrei să te duci să-l întrebi ceva? Sau

măcar să-l vezi prin geam?

Tăcere. Cecilia vrea să plece. Se întoarce, vrea să ia camera cu ea, dar renunţă şi ia

samuraiul. Tăcere.

Rosa: Ce părere ai despre interviul ăsta?

Paula: Tu ce crezi?

48
Rosa: Cum pot fi unii oameni atât de iresponsabili? Pe mâna cui îţi laşi fiica? Ce profesor

îngust la minte poate să aibă! Să-i ceri unei copile să-i ia un interviu bunicii...

Paula: Nu i s-a spus cui să ia interviu. E un exerciţiu şcolar.

Rosa: Un exerciţiu şcolar! Ce fel de exerciţiu e ăsta? Explică-mi şi mie, că nu-l înţeleg

deloc.

Paula: E ca să... cred că le-a dat tema asta ca atunci când văd un interviu, să fie critici cu

ceea ce văd. Dacă la un interviu pun o muzică foarte tristă, ca fundal sonor...

Rosa: Am văzut multe interviuri, nu trebuie să-mi explici ce e un interviu, ştiu mai bine

decât tine ce înseamnă un interviu...

Tăcere. Rosa se aşază înaintea camerei de filmat, iar Paula trece în spatele ei. Tăcere.

Rosa: Trage-mi fermoarul în jos.

Paula trage fermoarul Rosei şi se întoarce la locul ei. Rosa îşi schimbă fusta. Tăcere.

Paula: Din ce trăiţi dumneavoastră?

Rosa: Din ce ne-a lăsat taică-tău.

Paula: A cui e casa aceasta?

Rosa: A noastră, a celor patru femei.

Paula: Vă temeţi de ceva?

Rosa: (Arătându-şi capul) C-o să mă lase ăsta.

Paula: De unde ştiţi că nu v-a lăsat deja?

Rosa: Dar tu de unde ştii că nu te-a lăsat pe tine?

Paula scoate nişte foi printate. I le dă Rosei, apoi revine în spatele camerei de filmat.

Paula: Le-am scos de pe internet. Le puteţi citi sau vreţi să le scot cu fonturi mai mari?

49
Rosa: „Exerciţii fizice pentru bolnavii de Alzheimer.” Pot citi foarte bine. Eu n-am

Alzheimer.

Paula: Luaţi pastile?

Rosa: Toţi bătrânii iau pastile. Şi tu iei pastile.

Paula: Pastile care afectează memoria?

Rosa: Cu siguranţă.

Paula: Vă puteţi ridica bluza?

Rosa îşi ridică bluza.

Paula: Puţin mai mult.

Rosa îşi ridică şi mai mult bluza.

Paula: De unde aveţi cicatricea aceea?

Rosa: M-au operat de ceva.

Paula: Când?

Rosa: Demult.

Paula: Cumva în o mie nouă sute şaizeci şi unu?

Rosa: Nu ştiu exact.

Paula: Nu mai ştiţi nici că lucrurile s-au complicat şi că aţi stat cinci luni în spital?

Rosa: La spital trebuie să existe un registru. Acolo vi se poate spune cât timp am stat

internată. Dumneavoastră cunoaşteţi mulţi medici, doctorii se ştiu între ei, aşa c-or să vă

dea informaţia asta, nu mă mai zăpăciţi pe mine.

Paula: Pot să întreb la spitalul respectiv sau pot să-mi întreb prietenii, dar prefer să vă

întreb pe dumneavoastră. Aţi inventat tot, nu-i aşa?

Rosa: Ce anume?

50
Paula: Tot ce i-aţi povestit Ceciliei.

Rosa: ?

Paula: Cine ne ducea la şcoală?

Rosa: Depinde, uneori eu.

Paula: Cum se numea oraşul respectiv? Cel cu piaţa, cu un ceas din care ieşea un cal.

Rosa: Un războinic. Se numeşte Bojolt, se scrie Bochalt.

Paula: Când aţi văzut harta aceea de unde aţi ştiut că numele erau scrise în germană?

Rosa: Nici chinezeşte nu ştiu, şi totuşi...

Paula: Un ceas din care ieşea un războinic, asta e tot ce vă amintiţi?

Rosa: Odată cu trecerea timpului, îmi amintesc tot mai multe lucruri.

Paula: Cum se zice „mi-e frig” în limba germană?

Rosa: N-am reuşit să învăţ limba. La magazin puneam lucrurile în coş şi mă uitam pe

ecran, ca să plătesc. Nu pe ecran, că pe atunci nu erau ecrane. Frig se zice „kalt”. „Ich bin

kalt” sau „Ich habe kalt”, nu ştiu. De ce vrei să demonstrezi că mint?

Paula: Nu vreau să demonstrez că minţiţi; vreau să ştiu adevărul. Vă place să credeţi c-

aţi trăit o mare aventură, nu-i aşa? Ca personajele din filme.

Rosa: N-a fost o aventură. N-o numi „aventură”.

Paula: E greu să priveşti în urmă şi să te gândeşti că viaţa ta n-a fost deloc palpitantă.

Dar totul se poate aranja în faţa unei camere de filmat. Îţi dai drumul la gură înaintea unei

camere şi gata, ai un trecut formidabil. Cinci luni minunate. Cinci luni de aventură. Pui

pe oricine în faţa unei camere şi străluceşte. Dar stingi camera şi e urâtul de mai înainte.

N-a existat nici un ceasornicar, mamă. Iar dacă a existat, n-a existat Germania.

Tăcere. Rosa ia paharul şi bea toată apa din pahar. Mângâie paharul.

51
Rosa: N-a fost o aventură.

Paula: Ai fost la spital. Cinci luni.

Rosa: M-ai văzut tu acolo? V-a dus taică-tău să mă vedeţi?

Paula: Tu ne sunai de acolo. Era glasul tău. Sau poate nu era? Era altă femeie?

Rosa: Era glasul meu. De acolo. A fost ideea lui. Într-o seară am sunat ca să văd ce

faceţi. „Ele cred că tu eşti la spital”, mi-a zis. „De ce le-ai zis asta?”

Paula: În fundal se auzea un zgomot de spital.

Rosa: Poate că-l auzeai tu.

Paula: Ne-ai sunat când am împlinit doisprezece ani. Ai pierdut aniversarea noastră de

doisprezece ani... Erai la spital, bineînţeles că erai, nu ne-am îndoit niciodată că ai fost

acolo.

Rosa: La fel credeaţi şi că dacă vă cade un dinte şi-l puneţi sub pernă...

Paula: Tata s-a dus să te ia de la spital. Când ai venit acasă, chiar păreai foarte bolnavă...

Pentru numele lui Dumnezeu, mamă, am dus-o foarte greu. Îl întrebam pe tata dacă o să

mori. Sufeream pentru tine. Ne rugam la Dumnezeu pentru tine.

Rosa: Mi-a fost tare dor de voi. De voi amândouă.

Paula: Ne-ai părăsit cinci luni pe noi, fetele tale de unsprezece ani, pe urmă te-ai căit şi

te-ai întors acasă, la fetiţele tale şi la soţul tău îngăduitor, care te-a iertat. Speri să

acceptăm aşa ceva?

Rosa: Nu m-am căit.

Paula: Sau te-ai săturat de aventuri sau...

Rosa: Nu m-am săturat. Pur şi simplu s-a terminat. Când am plecat am crezut că n-o să se

termine niciodată, amândoi credeam c-o să fie pentru totdeauna. Taică-tău nu m-a iertat

52
niciodată. Dacă s-a bucurat că m-am întors, nu mi-a spus-o niciodată. Nu m-a iertat. Nu

m-a mai atins niciodată. Nu m-a întrebat niciodată nimic. Nici ce am făcut acolo, nici de

ce m-am întors. Nimic.

Paula: Dar tu n-ai pic de ruşine? Ţie ţi-a fost vreodată ruşine?

Rosa: Nu mai am mult timp. Trebuie să vorbesc răspicat.

Paula: Tu nu vorbeşti răspicat! Tu minţi, minţi întruna! Tu îl iubeai pe tata.

Rosa: N-am zis că nu l-am iubit.

Paula: Ai fost o mamă bună. A fost cumplit când te-ai îmbolnăvit, dar te-ai întors de la

spital şi ai fost în continuare o mamă bună.

Rosa: Bărbatul acela care mi-a adus scrisoarea, cine ai crezut că era?

Paula: Despre cine vorbeşti?

Rosa: Mi-a dat scrisoarea de faţă cu voi două, în poarta şcolii.

Paula: Nu ştiu despre ce vorbeşti.

Rosa: Ba ştii foarte bine, ai ştiut-o dintotdeauna. Nu face pe proasta. Tu erai mereu cu

ochii pe mâine. Îţi simţeam tot timpul privirea aţintită asupra mea. Şi n-am încetat s-o

simt în toţi anii ăştia.

Tăcere.

Paula: Nu te-ai gândit să ne iei cu tine?

Rosa: Ştiam că tatăl vostru o să aibă grijă de voi. Eraţi pe mâini bune cu el.

Paula: Credeai că n-o să ne mai vezi niciodată?

Rosa: Mă gândeam c-o să vă revăd într-o bună zi şi că poate o să înţelegeţi. Tu, nu

Concha. Să înţelegi ce am simţit pentru bărbatul acela. A fost aici o dată. Adrian. Aici

mi-a zis să plec cu el.

53
Tăcere.

Paula: De ce acum? De ce azi?

Rosa: Nu mi s-a luat niciodată un interviu. Unealta asta diabolică! Nu poţi băga aşa ceva

în casă.Memoria necesită timp. Nu ştii niciodată când o să înţelegi un lucru. Întotdeauna

înţelegi mai târziu. Când te aştepţi mai puţin, pac!, îţi revine memoria!

Tăcere. Rosa şi Paula îşi schimbă între ele poziţiile. Rosa o priveşte pe Paula prin

camera de filmat. Paula îi aşteaptă întrebările.

Rosa: Lucrurile nu mai pot continua aşa. De cât timp nu s-a mai tuns gazonul? Oare n-o

să smulgă nimeni buruienile alea?

Paula: Mie îmi place aşa.

Rosa: A cui e casa asta?

Paula: Tata a dispus să n-o putem vinde cât timp trăieşti tu.

Rosa: Şi ce e în valiza aia?

Paula: O pijama, două schimburi, lucruri de toaletă... Pentru câteva zile. Restul o să

completăm mai târziu.

Rosa: Pentru cine e valiza aia?

Paula: Încă nu ştiu.

Rosa: Ce o să faci?

Paula: Cu interviul?

Rosa: Cu mine.

Paula: Nu vrei să-ţi zic vârsta, greutatea, numele meu, ce mă doare?

Rosa: Te simţi bătrână?

Paula: Sunt în cea de-a doua jumătate a vieţii.

54
Rosa: De când n-a mai venit Concha pe aici?

Paula: A venit de ziua ta. Cu soţul ei şi cu gemenii.

Rosa: Ce mai fac gemenii?

Paula: Mai bine, aşa ţi s-a părut. Ai zis că le prieşte universitatea. „Se pare că în sfârşit

le-a venit mintea la cap”, ai spus. Fiecare are prietenă. Două prietene.

Rosa: Frumoase?

Paula: Obişnuite. A lui Cesar are fund frumos.

Rosa: Înainte de ziua mea, de cât timp nu mai fusese pe aici?

Paula: Concha e foarte legată de tine. Sună aproape în fiecare zi ca să întrebe ce mai faci.

Nu eşti dreaptă cu ea, niciodată n-ai fost. Îţi aminteşte de tata, şi te porţi cu ea aşa cum te

purtai cu el. Treizeci şi şapte de ani n-ai făcut nici un efort ca să-l cunoşti.

Rosa: Tu stai aici ca să fii cu mine sau fiindcă nu-ţi poţi permite o casă ca asta?

Paula: Pot să-mi permit o casă mult mai bună decât asta. Stau aici pentru că tu m-ai

convins când am divorţat.

Rosa: Eu te-am convins?

Paula: Mi-ai zis c-o să mă ajuţi cu fetiţa. M-ai dus cu vorba.

Rosa: Tu nu te-ai bucurat când a zis antrenorul că nu acceptă familia la campionate?

Paula: ?

Rosa: Când a fost campionatul naţional de juniori. A chemat toate familiile şi a zis:

„Fetele trebuie să se maturizeze. Nu vă pot interzice să veniţi, dar pot să le scot din

echipă dacă văd că familiile le deranjează. Nu vă faceţi nici un fel de griji, o să le

filmăm.” În ajunul campionatului, Concha nu putea să adoarmă. Celelalte fete dormeau;

erau câte patru într-o cameră, dar ea nu putea dormi şi a sunat acasă. Am răspuns eu. I-am

55
zis c-o iubesc mult şi chiar dacă va fi eliminată, o s-o iubesc la fel de mult, aşa că să

încerce să doarmă. Pe urmă a luat telefonul taică-tău. „Ce se întâmplă, prinţesa mea?”

„Nu pot să adorm.” A condus patru sute de kilometri toată noaptea, l-a sculat pe antrenor

din somn şi când soră-ta a ieşit pe planşă, el era acolo pe bancă, lângă antrenor. Nu

dormise deloc, dar a câştigat campionatul. Aşa era taică-tău. Sâmbăta se trezea devreme,

ca s-o ducă la antrenament. Îi pregătea micul dejun şi o ducea la antrenament. Eu mă

trezeam, o pupam şi mă culcam la loc. Mi se părea un sport învechit şi absurd.

Paula: E un sport de băieţi.

Rosa: E un sport învechit şi destul de absurd.

Paula: Costumul e sexy. E foarte sexy.

Rosa: Şi de ce scrimă? N-am înţeles niciodată. Când am plecat de acasă voi jucaţi

handbal. La întoarcere am dat de săbiile şi de măştile alea oribile. De ce aţi ales sportul

ăsta atât de bizar?

Paula: A văzut un afiş şi a intrat să întrebe. A fost o idee bună, un sport pe care-l puteam

exersa amîndouă în casă, fără să ne rănim. Săbii fără sâge. S-a văzut imediat: Concha era

bună. Tata o filma la fiecare campionat. „Salută spre cameră, Conchi.” „Ai fi crezut c-o

să fie aşa de greu să câştigi, Conchi?” Primele interviuri i le-a luat el.

Rosa: Chiar nu v-aţi bucurat când antrenorul a zis că nu voia familia la campionate?

Paula: Îmi plăceau campionatele. Am cunoscut toată ţara.

Rosa: Am cunoscut toate sălile de sport din ţară.

Paula: Îmi plăcea s-o văd pe sora mea concurând.

Rosa: Să faci atâţia kilometri ca să-ţi încurajezi sora mai mică? Şi tot atâţia kilometri la

întoarcere, ca să-l auzi pe taică-tău lăudându-ţi surioara...?

56
Paula: Bine, fie, m-am bucurat oarecum că antrenorul ne-a alungat de la campionate.

Rosa: M-a sunat, ieri sau alaltăieri. M-a întrebat dacă iau pastile. Cum poate o fiică să-şi

întrebe mama dacă ia pastile? Dacă ar veni să mă vadă din când în când, ar şti ce pastile

iau, ce culoare are pătura mea electrică şi ce ojă îmi place. Când eraţi mici vă vedeam

împreună şi mă întrebam: „Seamănă atât de mult şi totuşi cum pot fi atât de diferite?”

Paula: Nu suntem chiar atât de diferite.

Rosa: Când era mică, şi de fapt nu chiar atât de mică, îi plăcea să umble goală pe aici,

zicea că n-au cum s-o vadă de afară, că avem gard viu. Dar bineînţeles c-o vedeau.

Cecilia seamănă foarte mult cu ea. Ce vă răspundea tatăl vostru când îl întrebaţi dacă o să

mor?

Paula: Tata ne zicea mereu c-o să te însănătoşeşti.

Tăcere. Se pare că Rosa nu mai are întrebări. Totuşi mai caută una. Priveşte cerul.

Rosa: N-o să plouă. De ce îţi iei umbrela?

Paula: Vremea se schimbă.

Tăcere.

Rosa: Nu mai am nici o întrebare. Am terminat.

Paula: Încă nu. A mai rămas o întrebare.

Rosa: ?

Paula: Bărbatul care ţi-a dat scrisoarea la intrarea în şcoală. M-ai întrebat de el. „Cine

credeai că era?”, m-ai întrebat. Iar eu nu ţi-am răspuns încă.

Tăcere.

Rosa: Bărbatul care mi-a dat scrisoarea la intrarea în şcoală... cine crezi că era?

57
Paula: Ne pregăteam să intrăm la ore, când s-a apropiat bărbatul acela cu o scrisoare în

mână. Concha s-a speriat, fiindcă nu ştia cine era. Eu m-am speriat, fiindcă ştiam cine

era. Nu erau gemeni, dar aveau un aer comun. Tu ai luat scrisoarea şi te-ai grăbit să scapi

de noi.

Tăcere.

Rosa: De unde ştii că semănau?

Tăcere.

Paula: Nu-ţi mai plăcea să ne piepteni. Te schimbaseşi. De fapt nu mai erai aici, cu noi

trei, mintea îţi zbura în altă parte. Ne priveai lung, oarecum jenată sau vrând parcă să ne

reproşezi ceva. Nu-ţi mai plăcea deloc să ne piepteni. Tuturor mamelor din lume le place

să-şi pieptene fiicele, trebuie să le placă lucrul ăsta. Erai foarte frumoasă, nu te văzusem

niciodată atât de frumoasă, te aranjai pentru el. Într-o dimineaţă m-am prefăcut că intru în

şcoală, ca de obicei, dar m-am luat după tine şi te-am urmărit. Te-am văzut intrând în

cesornicăria aia. A durat o veşnicie până ai ieşit.

Tăcere.

Rosa: I-ai spus lui taică-tău? Tu i-ai spus lui taică-tău?

Paula: Nu bunicul i-a rupt degetele tipului ăla.

Rosa: Haide, nu mai inventa, te rog. Doar nu puteai s-o faci tu. Aveai unsprezece ani.

Paula: A făcut-o Luisón, unul din echipa de handbal căruia îi plăcea de mine. Mă rog, îi

plăcuse Concha, dar a trebuit să se mulţumească cu mine. Ne mai vedem şi acum,

câteodată. Are trei copii, toţi băieţi. Oribili. Mereu mă întreabă de Concha. E şi acum

înnebunit după ea. Dar s-a resemnat de mult.

Rosa: Dar cine erai tu ca să...? Cine erai tu ca să pedepseşti un bărbat care doar...?

58
Paula: N-am făcut-o ca să-l pedepsesc pe el. Am făcut-o ca să te protejez pe tine. Şi ca să

protejez familia. Mi-a ieşit prost. Nu i s-a întâmplat nimic ireparabil. Voiam doar să-l

sperii puţin. Nu şi-a pierdut nici un deget. Dar fi meritat să şi le piardă. Ceasornicarul ăla

al tău era un laş. Cum putea să-ţi placă de el?

Rosa: Minţi! Minţi cu neruşinare şi inventezi toate prostiile astea! Debitezi tot felul de

aiureli.

Paula: Cel mai greu mi-a fost să mă abţin să nu-i spun Conchei că nu erai la spital. Să mă

rog pentru tine, să-i cer lui Dumnezeu să te ajute; asta a fost cel mai greu. Să privesc

desenele pe care ni le aducea tata de la spital şi să mă prefac. Dar în lunile de spital,

lunile în care ai fost tu plecată, ne-am simţit foarte bine toţi trei împreună. Mâncam

adesea în oraş, mai ales la început, fiindcă el nu ştia să gătească. Într-o seară, când am

ieşit la cină, am văzut un afiş pe care scria: „Cursuri de scrimă”. S-a înscris şi el, la

seniori. Era tare neîndemânatic, dar până la urmă a învăţat mişcările. Cei trei muşchetari,

aşa ne porecliserăm. S-a cuplat cu profesoara lui, o cubaneză de nota zece. Au fost

împreună cincisprezece ani. Pe urmă au urmat alte femei.

Rosa: Fabulezi. Baţi câmpii. Tot ce spui e o minciună.

Paula: La început ne pieptăna groaznic, dar până la urmă a învăţat. Am fi putut trăi şi

fără tine, nu s-ar fi întâmplat nimic dacă nu te-ai mai fi întors.

Ia valiza. Se pregăteşte să plece.

Rosa: Unde pleci?

Paula: (Fredonând) „Oraşul ăsta e plin de rataţi / Eu plec de aici ca să reuşesc în

viaţă.” Bruce Springteen, „Thunder Roard”. Mai întâi la „Jakarta”. Pe urmă, mai vedem.

Rosa: Taică-tău v-a pus să promiteţi c-o să aveţi grijă de mine.

59
Paula: Nu-mi amintesc.

Tăcere. Se îndreaptă spre poarta din grădină. Dar lasă jos valiza, se duce la Rosa şi îi

aranjează părul.

Paula: O să vadă cineva interviul ăsta şi o să vină să stea cu tine...

Îşi ia valiza şi iese pe poartă. Pauză. Rosa scoate un desen din cutia de carton, se uită la

el şi îl pune pe gazon. Face apoi acelaşi lucru cu celelalte desene, acoperind întregul

gazon cu desene în toate apar două fetiţe identice. După ce a scos toate desenele, pare

dezorientată; nu mai ştie ce să facă. Până când privirea îi cade asupra camerei de

filmat. Se aşază în faţa ei, în locul în care îi luase Cecilia interviul. Tăcere.

Rosa: Alte întrebări, vă rog.

Tăcere. Vorbeşte în faţa camerei, de parcă ar răspunde la un interviu.

... Ăla nou, cu grasul şi slabul, „Splendoare în iarbă”.... Fiindcă are dialoguri foarte

frumoase, iar finalul e tare frumos... Nu s-au mai văzut de ani de zile, au fost despărţiţi cu

forţa, se vede slabul venind pe drum, iar grasul îl aşteaptă la capătul lui. „Cât timp a

trecut”, zice slabul. „Mult, mult de tot”, răspunde grasul. „Ce bucurie”, zice slabul. „Şi eu

mă bucur”. „Eşti fericit”? „N-am timp să mă gândesc la asta. Dar tu?” „Nici eu n-am

timp. Mă gândesc la tine în fiecare zi.”... N-are importanţă că n-o să-i înţelegem.

Important e cu vine vezi filmul...

30 de enero de 2014

60
61
62