Unt Topit Sakis Serefas

Sakis Serefas
UNT TOPIT
traducere de
Claudiu Sfirschi-Lăudat
PERSONAJE
Roluri principale
(în ordinea apariției)
Scriitorul (scriitor)
Daisy (prietena Loulei)
Litsa (colega de cameră a Loulei)
Markos (chelner)
Fanis (funcționar hotelier)
Domnul Filippou (medic legist)
Savvas (jandarm)
Tasos (criminal)
Scena teatrului
Pe scenă, se află o platformă din lemn, pe care se urcă cu ajutorul a trei trepte. Pe
ea, se află un scaun și, în fața lui, o masă din lemn. Locul seamnă cu un birou
pentru interogatoriu. În spatele mesei din lemn stă Scriitorul, iar pe masă se află
câteva ziare vechi și diverse materiale de presă mai noi.
În spatele platformei din lemn, cu fața spre public, se află înșiruite șapte cabine
numerotate (1, 2, 3, 4, 5, 6, 7), care au ușa închisă.
Rezumatul piesei
În 1960, într-o noapte friguroasă de iarnă, cineva și-a ucis logodnica în camera
unui hotel.
În 2000, un scriitor, în încercarea de a reconstitui, sub forma unei povestiri, această
întâmplare adevărată, se întâlnește cu câțiva dintre martorii în viață ai cazului și cu
făptașul și le consemnează mărturia. Sau poate că ea îl consemnează pe el?
Este vorba despre o piesă educativă și bună pentru suflet, de vreme ce-i pune
spectatorului întrebări folositoare, precum:
Un sărut și un rămas-bun pot fi implicate într-o crimă?
De ce trebuie să avem grijă când bate cineva la ușă?
Oare în localuri mâncărurile sunt servite în farfuriile morților?
Când oprim la semafor, nu cumva pe dinaintea noastră trec și unii oameni care or
să moară în curând?
Remușcările folosesc la ceva?
Soarta, destinul implacabil și întâmplarea conlucrează într-adevăr pentru a-l
distruge pe om sau reprezintă ele oare o naivă invenție pământeană?
E adevărat că în hoteluri circulă coșciuge?
Oile fac „veee, veee” sau „beee, beee”?
Este adevărat – sau doar e vorba despre un zvon menit să sperie – faptul că existăm
cu toții într-o mare poveste, pe care niciodată nu ne e dat s-o aflăm în întregime?
Nota autorului
Informațiile științifice, de cultură generală și jurnalistice care sunt citate de-a
lungul piesei (vânzarea virtuală de spermă și mesajul înregistrat care o însoțește,
funcția nucleului caudat al encefalului, salvarea celor patru militari ruși în Oceanul
Pacific, îndemnurile lui Ovidiu, articolele din revista Science despre mătreață,
frecvența clipitului la om și funcția căscatului, meciul dintre Iraklis FC și AEK,
interpretarea neurobiologică a funcției vederii, înregistrările piloților înainte de
prăbușirea avionului, redarea fonetică a behăitului oilor în textele antice,
regenerarea celulelor și a organelor din corpul omenesc) sunt reale și exacte. Toate.
Dar chiar toate.
PRIMA SCENĂ
Scriitorul
(vorbește singur la birou, în timp ce răsfoiește ziare vechi)
Omucidere. Crimă pasională. Strangulare. Spermă. Cearșafuri însângerate. Suflete
fără căpătâi. Loula și Tasos. Pare să fie o poveste bună.
(Se apleacă și citește rar)
„Am văzut un rulment și mi s-au întunecat mințile”, a declarat făptașul. Bun.
(Se întreabă gânditor:)
Și cine mai știe azi ce-s ăia rulmenți? Poate că-i mai bine să nu pun asta în carte? O
să dezorienteze lumea.
(Pauză)
Dar atunci ce fel de poveste adevărată o să mai scriu?
(Pauză)
Dar ce, parcă ei au trăit vreo poveste adevărată?
(Pauză)
De vreme ce trăim cu toții prin poveștile spuse de ceilalți despre noi.
(Pauză)
Existăm cu toții înăuntrul unei mari povești.

O poveste pe care niciodată nu ne e dat s-o aflăm în întregime.
(Pauză)
Hai, poveste, dă-i drumul!
(Întuneric, apoi iarăși lumină.)

(Se deschide ușa cabinei 1 și iese Daisy. Urcă încetișor scările platformei din lemn
și se așază pe scaunul aflat în fața Scriitorului.)
Daisy
Pe mine mă cheamă Despina, dar mai mult Daisy.
Cu Loula am fost colegă în școala primară.
Satul nostru era mic, vreo trei sute de suflete, lângă Flórina, la o jumătate de oră de
mers cu autobuzul.
Scriitorul
Bun.
Daisy
După ore, ne duceam împreună pe câmp și le ajutam pe mamele noastre la cartofi.
Încă produce cartofi buni satul nostru, și pentru tigaie, și pentru oală, să-i faci
mâncărică cu ceapă și morcovi, cartofi ușor de fiert, nu ca ăia din plastic, olandezi,
pe care-i vând azi la supermarket. Dintr-ăștia să-i zici nevesti-tii să-ți gătească!
(Pauză. Îl privește cu suspiciune.)
Ai nevastă, nu-i așa?
Scriitorul (oarecum tăios)

Mai departe.
Daisy (netulburată)
Era fată cumsecade, răposata, și o prietenă bună, dar foarte chinuită.
Dar zi și mie, măi, scriitorule, cine era bine pe vremurile alea?
Scriitorul (nerăbdător, pe ton de dictare)

După ce am terminat școala primară...
Daisy
După ce am terminat școala primară, au ținut-o acasă, ca să dea de mâncare la găini
și la scroafă, până ce mai crește un pic fata, ca s-o mărite, să-și vadă de viața ei.
Creștea și-i fierbea sângele în vine, se făcuse ditamai femeiușca.
Dar se ofilea, biata de ea, ca un chiparos într-o cutie de metal se sufoca, nu mai
avea stare.
(Pauză)
Scriitorul
(Se ridică de la birou și se plimbă cu un aer meditativ de colo-colo, făcând
abstracție de prezența lui Daisy.)
Mai departe! Ia să însuflețim un pic atmosfera.

Uite o găină! Uite încă una!
(Arată cu degetul spre podea.)
Uite și încă una!

Asta se întâmplă în toate cotețele din lume.
Deoarece găinile din cotețele pământene sunt întotdeauna mai mult de una singură.
Și trebuie să fie toate răutăcioase și puchinoase, ca să simbolizeze mizeria în care e
scufundat cel care le dă de mâncare.
Adică Loula.
(Pauză)
Apleacă-te, tânără Loula!

Supune-te sorții tale!
Adună găinațul cu fărașul!
Stârnește-ne mila!
(Se reașază la birou.)
Daisy
Pe Tasos l-a cunoscut în vara lui 1957.
Mă dusesem cu Loula la Flórina, ca să cumpărăm niște mărunțișuri, mai mult ca să
ne distrăm și noi un pic. Apoi, ne-am dus la o cafenea, iar eu am băut trei
citronade.
Scriitorul (către sine)

Fata mea, de ce-ai făcut așa ceva?
Nu pricepi că de la citronadele astea ți s-a tras totul?
Daisy
Se lăsase rău căldura și nu mai puteam de sete. Și, ca să știi, căldura din Flórina e
insuportabilă, parcă-ți dă o palmă peste față.
Bun. M-am umflat în burtă și am dat fuga la cabinet.
Scriitorul (o arătă pe Daisy publicului)

Iată pântecele ce născu toate suferințele...
Daisy
În timp ce mă spălam pe mâini, am văzut prin ferestruică cum s-a apropiat de ea un
bărbat.
S-a aplecat, i-a spus ceva și au râs amândoi.
Scriitorul
abstracție de prezența lui Daisy.)
Să tragem cu urechea!
Sau, mai bine, să pun întâi un pic din descrierea lui Tasos.
Aceasta:
(Își schimbă tonul vocii, ca și cum ar citi dintr-o carte:)
Era un tip descurcăreț. Avea purtarea pe care o au toți cei descurcăreți.
(Îl interpretează pe Tasos)

„M-am născut ca-ntr-o bună zi să te întâlnesc.”
Avea înfățișarea pe care o au toți descurcăreții. Zâmbet-tirbușon. Flop! Destupă
sufletul de femeie. Acum a venit momentul să tragem cu urechea.
Scriitorul (îl interpretează pe Tasos)

Aș putea să vă mai ofer încă o citronadă?
Daisy (o interpretează pe Loula)

Nu, vă mulțumesc. Sunt cu o prietenă.

Ei, atunci să-i ofer și ei o citronadă.
Să bem cu toții o citronadă.
Cele mai alese citronade din local.
(O privește cu subînțeles pe Loula)
În cea mai aleasă companie.
(Pauză)

Da, da, sună bine.
În Flórina se produce citronadă bună.
Desigur, dacă scena s-ar fi petrecut în Porto din Portugalia, atunci Tasos de-acolo
ar fi făcut cinste cu porto.
Dacă scena s-ar fi petrecut în India, atunci Tasos de-acolo le-ar fi oferit ceai de
iasomie.
Dacă scena...
Daisy (îl întrerupe pe Scriitor)

Ah, cu o citronadă i-a sucit mințile nefericitei...
(Pauză)
N-aș zice că era frumos, ba chiar era scund de statură.
Dar, na, avea așa, un aer superior.
De exemplu, avea întotdeauna obrazul proaspăt ras și rozaliu, se vedea că-și dă cu
colonie, nu cu spirt.
Era colector la Ministerul Agriculturii, la Departamentul Bumbac.
Abia se făcuse o săptămână de când îl repartizaseră la noi de la Atena.

Of, cât mă mai plictisesc descrierile și detaliile biografice.
Totuși, e nevoie și de ele.
Lumea le cere.
(Pauză)
De aceea e în halul în care e planeta Pământ.

Pentru că geme de biografii și descrieri.
(Pauză)
Dar ce, poate oglinda să privească în adâncul ei și să se descrie?
Daisy
Din Atena se trăgea Tasos, din Bournazi. Bărbatu-miu stătea în Koukaki când l-am
cunoscut, făcea comerț cu ulei, ai, ai, bunătăți berechet, era un bun cap de familie,
cu fundul deschidea ușa la amiază, când venea, aducea niște dorade cât pantoful, i
le prăjeam la grătar, tăiate mărunt și cu pătrunjel deasupra...
Scriitorul (o întrerupe și spune pe ton de dictare)

Loula a început să se vadă...
Daisy
Loula a început să se vadă cu Tasos pe ascuns, după-amiezile. La el acasă și în
cafenelele din jur. Trei luni a durat povestea asta.
Scriitorul
abstracție de prezența lui Daisy. Vorbește cu înflăcărare.)
Uite o scenă în care precumpănesc pasiunile carnale, nevoia, înșelăciunea și

comportamentul haotic al sufletelor omenești.
Ne aflăm în camera modestă a lui Tasos.
Mâna i se strecoară pe sub bluza Loulei și mângâie zona aceea în străfundurile
căreia se săvârșesc funcțiile gastrice și de absorbție ale intestinului gros și ale
duodenului proprii făpturilor pământești. Adică o pipăie de la ombilic în jos...

Te vreau așa de mult, Loula!

Și mie-mi placi, Tasos, dar mi-e teamă că ne întâlnim, să nu ne ia careva la ochi.
(Pauză)
Daisy
N-a trecut mult și s-a logodit cu ea.
Taică-su a tăiat două găini, a făcut și mă-sa o plăcintă din urzici, au ciocnit
paharele, și-au dat binecuvântarea, au lăsat și lumina de la poartă să stea aprinsă
până la miezul nopții, că adică s-a gătat petrecerea, și-asta a fost tot.
Scriitorul
Și-au trăit împreună apoi?
Daisy
Vai, vai, vai, așa ceva nu era posibil la noi, la țară.
Tipu’ venea în fiecare după-amiază și o lua de acasă.
Se plimbau braț la braț, își beau citronada la cafenea, ăăă, treceau apoi vreo oră și
pe la el pe-acasă.
Cu grijă, ferindu-se de lume.
Scriitorul
Adică, petreceau bine.
Daisy
Pentru Loula, puținul ăsta era raiul.
Pentru că... amărâta de ea n-avea nevoie de mare lucru. Căuta și ea să aibă un pic
de noroc, poate-poate așa reușea să se desprindă de sat, să-și trăiască cumva viața,
biata fată.
Și el tot îi promitea fel de fel.

Nu mai e mult și o să fiu promovat.
Mi-a zis la telefon o cunoștință de-a mea de la Atena, de la Minister.
Până la Crăciun, cel mult.
E ca și făcut, îți zic sigur.
Și-atunci să vezi tu ce viață o să ducem la Atena.
Nimeni n-o să se mai compare cu noi.

Ah, da, dragule, nimeni!

În fiecare seară o să fim la restaurant. Cu cea mai bună lume.
(Pauză)
Daisy
Așa a trecut vremea, doi ani încheiați, și canci promovarea lu’ Tasos.
Loula începuse să-și piardă răbdarea.
Păi, o vedeam, nu mai era bobocelul pe care-l știam, i se tăiaseră aripile.
Într-un fel își visase viața și-n alt fel i se așternuse.
Între timp, îmi găsisem de lucru într-un local cu taraf la marginea Flórinei.
Vindeam flori pe la mese. Și țigări.
Mi-aduc aminte, veniseră de Crăciun, la doi ani după logodnă.
Din vorbă-n vorbă, o convinsesem pe Loula să-și ia logodnicul și să vină la local în
seara de Crăciun.

Nu în local o chemaseși, Daisy.
În crematoriu o chemaseși.
Daisy (continuă)
Și-au venit.
În sănătatea noastră, iubire!
Daisy (o interpretează pe Loula, nemulțumită)

Să fim sănătoși, Tasos!
Iar la anu’, în altă parte.
(Pauză)
Daisy
La un moment dat, Loula s-a ridicat ca să se ducă la toaletă, să se aranjeze un pic.
Scriitorul
(Se ridică de pe scaun și se plimbă cu un aer meditativ de colo-colo, făcând
abstracție de prezența lui Daisy. Vorbește cu înflăcărare.)
E o ocazie să te cercetăm din cap până-n picioare.

Te-ai făcut femeie tare frumoasă, dragă Loula.
Ochi, piele, mirosul subțiorii, toate de o calitate excepțională, produse din cele mai
alese materiale.
Daisy
Acolo, înăuntru, i-a ajuns la urechi o discuție.
Vorbeau între ei doi colegi ai lui Tasos, care lucrau în birourile centrale din
Flórina.
Așa a aflat că Tasos era un escroc și că-l retrogradaseră, trimițându-l prin transfer
în sat la ea.

Să-i dăm bătaie, acum! Puțin dialog! Nu-i chiar atât de dificil!
(Îi interpretează pe cei doi bărbați.)
– Ai văzut cine e în seara asta aici? Tasos, Tasos Andonopoulos.

– Ei na, cum de-a reușit nătăflețul să iasă din bălegarul în care l-au aruncat?!
– Auzi și tu! Să bage în buzunar banii din casierie! Noroc că n-a apucat să-i pape și
a avut de unde să-i dea înapoi când l-au prins. A căzut pe moale, șmecherul!
– Asta numești tu moale? Nu mai iese el nici până la pensie din groapa de sat în
care l-au aruncat. O să vadă Atena doar la cinema.
– De ce, mă, acum au și cinema în grajdurile cu porci?
(Râsete false.)
Ha, ha, ha!
Daisy
A simțit c-o ia razna.
Într-un fel își făcuse socotelile cu Tasos și-n alt fel îi ieșiseră. Când s-a întors la
masă, era un alt om. Cum e mielul înainte să-l duci în abator, când îl tragi de sfoară
înăuntru, ca să-i frângi gâtul cu securea, iar el miroase sângele și i se taie picioarele
și pleacă fruntea până-n pământ?
Așa plecată a rămas și fata mea toată seara și dădea pe gât vinul ca pe oranjadă.
Ai intrat vreodată într-un abator?
Nu prea cred, nu pari genul.
Și te înțeleg, să știi.
Scriitorul (atins, către sine)

Dacă vrei, pot să adaug în carte un capitol cu tine, cum intri în abator.
Numai că acolo pe tine or să te țină legată de sfoară.
Daisy
Pe la ora unu, s-au pus pe dansat.
L-am văzut pe Tasos cum cu chiu, cu vai a tras-o pe Loula pe ringul de dans, ca să
bată din palme în timp ce el dansează
S-a pus pe dansat Tasos...! Și ce mai dansa...!
La un moment dat, așa, din senin, Loula, cum stătea în genunchi și bătea din
palme, s-a ridicat în picioare.
A închis ochii și s-a pus pe cântat.
Ei, drăguță, cu ce foc, cu ce poftă, că o auzeai și-ți răscolea cu totul sufletul în tine.
Se proțăpise pe scenă și dădea cu nerv, furios din mâini.
Nu mai pridideam să-i arunc la picioare coșurile cu garoafe.
De la toate mesele îi trimiteau, erau cu toții dați pe spate.
Scriitorul
abstracție de prezența lui Daisy. Vorbește cu înflăcărare, tărăgănat, având ochii
pe jumătate închiși.)
Dă-i înainte, căprioara mea!

Sfâșie scena cu vocea ta minunată!
Daisy
Când s-a terminat programul, m-am dus în cabina fetelor, ca să mă schimb.
A venit cu mine și Loula, ca să-mi țină de urât, până ce achita Tasos nota de plată.
Când să ieșim, am dat nas în nas cu șeful meu.
Ne pândise la ieșire.
Scriitorul (îl interpretează pe patronul localului)

Mie-mi nu-mi plac vorbele multe, mai e și târziu și v-așteaptă prietenii.
Deci, do’n’șoara Loula, eu mai dețin un local și în Salonic, finuț și elegant, cu cei
mai buni mușterii în fiecare seară. Vin comercianți, avocați, bancheri, cei mai
străluciți oameni.
Dacă veți dori vreodată, ar fi plăcerea și onoarea mea să veniți să ne cântați.
Cât privește plata, să nu vă faceți deloc griji.
Luați și cartea mea de vizită, ca să mă puteți găsi, și sper din tot sufletul să treceți
pe la noi, dacă vă e în drum.
Vă doresc o noapte frumoasă!
Daisy
După câteva zile, Loula i-a povestit totul lui Tasos. I-a zis că știe despre problema
lui și că nu mai pupă ei Atena, nici măcar în poză.
El a lăsat capul în pământ și n-a scos o vorbă. N-a încercat să se justifice.
Un astfel de om era, drăguță, ascuns, ciudat, nu știai de unde să-l apuci.
Scriitorul (către sine, pe ton de dictare, cu disperare)

Într-o dimineață, în timp ce ai ei erau duși la câmp...
Daisy
Într-o dimineață, în timp ce ai ei erau duși la câmp, Loula și-a adunat bulendrele
într-o valijoară.
A trecut pe la mine pe acasă, ca să-și ia la revedere.
Ne-am dus amândouă până la drumul național, în stația de autobuz.
Ne-am îmbrățișat, ne-am pupat și s-a urcat în autobuzul de Salonic.

Și n-ai oprit-o?
Trebuia să iei un satâr, Daisy, și să faci praf cauciucurile autobuzului.
Daisy
„O să mă fac dizeuză și o să mă auzi cântând la radio, dragă prietenă”, mi-a strigat
de la fereastra autobuzului.
Voce din cabina 2 (cu compasiune)

Părul o să-l speli, amărât-o...

O să-ți privești friptura ca pe o otravă-n farfurie...

Eu o să sting lumina ce-o să ardă deasupra ochilor tăi stinși...

O să ridic cearșaful și o să fii pe dedesubt, cu o privire tulbure...
Daisy (continuă)
Și-a plecat.
Iar eu dădeam din mână și-mi luam rămas-bun.
Încă o am dinaintea ochilor, cum îmi zâmbea în timp ce autobuzul se îndepărta.
Voci din cabinele 2, 3, 4, 5, 6

Tu ai lăsat-o să plece.
Daisy (continuă)
S-a urcat în autobuz și-a plecat.
Așa, pur și simplu.
De parcă s-ar fi dus până la magazin, să cumpere cașcaval.
Cântec de jale din cabinele 2, 3, 4, 5, 6

Un rămas-bun și un sărut pline de iubire
sunt de-ajuns ca de sânge mâna să-ți păteze.
SCENA A II-A
(Se deschide ușa cabinei 2 și iese Litsa. Urcă încetișor treptele platformei de lemn
și se așază pe scaunul care se află în fața Scriitorului.)
Litsa
Eu am cunoscut-o pe Loula imediat după ce-a venit din sat. Trebuia s-o vezi cum
era, biata de ea, la început.
Ca un cățeluș luat la goană cu pietre era.
Mergea dintr-un colț într-altul, cu capul plecat.
(Pauză)
Scriitorul (pe ton de dictare)

Atunci, locuiam...
Litsa
Atunci, locuiam împreună cu soră-mea, Popi, la Larisaikón, un hotel micuț de pe
bulevardul Egnatia.
Se făceau trei luni de când veniserăm din Elassóna, ca să facem ucenicie într-un
coafor.
Ne luase în salonul ei doamna Betina, de pe strada Kassandrou, în spatele
Administrației Publice.
Ei, măturam părul de pe jos, spălam clientele pe păr, le puneam casca, făceam
cafele, și ne lua lângă ea, ca să ne uităm la mâinile ei, când le tunde pe cliente.
Era bine, învățam ușor-ușor.
(Pauză)
Mi-aduc aminte, era după-amiaza, coboram cu Popi din camera noastră, ca să

mergem la salon. Atunci am întâlnit-o pe Loula, jos, la recepție, vorbea cu
proprietarul hotelului.
Scriitorul (îl interpretează pe proprietar)

Ce înseamnă „mai ieftin”, fată dragă? Pe degeaba ți-o dau.
Litsa (o interpretează pe Loula)

Mai scădeți un pic din preț, domnule, vă rog!
Scriitorul (îl interpretează pe proprietar)

Și mai mult decât am scăzut deja? Zece taleri pe noapte, și toată camera e a ta.
Pune și curentul pe care-l consumi, săpunul, apa, cearșafurile, prosopul, femeia
care face curat, ei, na, să-mi mai rămână și mie ceva.
(Pauză)
Scriitorul
abstracție de prezența Litsei.)
În 1960, un ziar costa o drahmă.

Deci, cu zece taleri puteai cumpăra cincizeci de ziare. Asta înseamnă, în banii de
azi, că ar costa camera aia 50 de euro, adică o sumă exorbitantă și jenantă.
Să se noteze asta în carte.
Dar Loula nu avea cum să știe atunci politica monetară pe care o va adopta
Uniunea Europeană șaizeci de ani mai târziu.
De aceea, argumentele ei în fața proprietarului pot provoca doar compasiunea și
mila.
Cu măsură, însă.
Să nu cumva să-mi iasă o melodramă cartea.

Nu vreau prosop, îl am pe-al meu, nici de curățenie n-am nevoie, o fac și singură,
iar lumina, cât să consum, domnul meu, că doar n-oi sta toată noaptea să mă uit de
una singură la veioză?
Tocmai de-aia vă zic, mai tăiați un pic din preț.
Scriitorul (îl interpretează pe patron)

Măi, fata mea, îți dau ditamai camera, că aș putea până la patru oameni să culc în
ea.
Uite, întreabă-le și pe fete cât dau, câte șase taleri pe noapte de fiecare, nu-i așa,
fetelor?
Scriitorul (vorbește singur, stând pe scaun și făcând abstracție de prezența Litsei)

Desigur, ceva la Loula i-o fi făcut cu ochiul și voia să s-o aibă de clientă, dar nici
să piardă vreo para nu voia.
(Pauză. Se gândește cu înflăcărare.)
Să fi fost ochii ei de smarald?

Să fi fost oare șoldurile ei viguroase de țărancă?
Sau poate era puful gălbui de pe pieptul ei?
Voci din cabinele 1, 3, 4, 5, 6 (cu înflăcărare)
Puful gălbui de pe pieptul ei era!
Litsa
Loula părea fată de treabă – și curată, cu sufletul la fel de curat.
Dacă ești un om rău, nu te târguiești pentru un taler, pentru că nu-ți pasă că-l dai, ai
alții în mintea ta, îl dai și scapi, ca s-apuci să-ți faci mârșăviile mai devreme.
Noi pat liber în cameră aveam, lipseam toată ziua, ăăă, i-am propus-o în momentul
ăla, a acceptat și patronul hotelului, și am stabilit să plătească fiecare câte cinci
taleri.
În aceeași seară, Loula a intrat în cameră exaltată.
Scriitorul
abstracție de prezența Litsei. Vorbește cu aprindere.)
„O Loula exaltată” înseamnă un omoplat trandafiriu asudat, care se ivește dintr-o

rochie neagră ieftină și decentă, cu niște bretele în mare dezordine, care tot alunecă
și cad neascultătoare într-o parte.

Fetelor! O să ies pe scenă!
M-am dus și am vorbit cu patronul din Flórina.
Ce să vă zic, fetelor!
Omul s-a luminat la față când m-a văzut!
M-a recunoscut imediat!
Scriitorul (vorbește singur)

De ce ești atât de naivă, Loula?

Și a început cu „Bine a venit fata noastră” și „A venit privighetoarea noastră” și
„Să te servim cu o bericică rece și cu sălămior?”.
Ce să vă zic, m-a copleșit cu totul omul.
Scriitorul (vorbește singur, cu înflăcărare)
Sunt invidios pe sălămiorul care ți-a atins buzele, Loula.

A zis c-o să mă includă în programul normal. O să cânt vreo patru-cinci cântece la
început, până ce or să apară vedetele.
Mi-a dat și o mie în avans, iar mâine o să mă scoată la cumpărături, să-mi ia rochii
și pantofi.
Scriitorul
abstracție de prezența Litsei. Vorbește cu înflăcărare.)
Nu simți pericolul, Loula?

Popi, Litsa, spuneți-i și voi ceva, sfătuiți-o să fie mai cu băgare de seamă!
O să vă faceți vinovate de tăcerea voastră.
Litsa
Ne-a zis totul despre nenorocitul ăla de logodnic al ai și mi se face greață numai că
mă gândesc la asta.
(Pauză)
Într-o seară a venit maiestatea sa și ne-a onorat cu prezența la hotelul unde stăteam.
Cred că era la două luni după ce Loula o ștersese din sat.
A întrebat în stânga-n dreapta și-a găsit-o.
La vreo trei-patru zile dup-aia, l-am revăzut, de data asta în ziare, după ce-a răpus-
o pe biata fată, criminal nenorocit, blestemat să fie laptele pe care l-a supt de la
mă-sa!
(Pauză)
Mi-aduc aminte că era vineri seara, târziu, când a bătut la noi la ușă.
Și acum ce să fac?
Cum sună când bați la ușa unei camere într-o carte?
Modalitatea care a întrunit până azi preferințele majorității scriitorilor și cititorilor
este sunetul „cioc-cioc-cioc”.

Cioc-cioc-cioc!

Totuși, metoda aceasta de a reda sunetul bătăii la ușă are un mare dezavantaj: este
mimetic. El redă o realitate prin intermediul cuvintelor în loc să lase cuvintele să-și
creeze propria realitate.
Dacă, într-o carte, ușile încep să facă „cioc-cioc-cioc”, ei bine, atunci în viața reală
e posibil să vedem într-o bună zi cum păsările scrijelesc cu ciocul expresia „piu-
piu-piu” pe coaja trunchiului unui copac și cum o duc de colo-colo în văzduh,
prinsă în ghearele lor, pentru ca oamenii s-o citească.
Litsa
M-am ridicat și...

Și-ai deschis-o! De ce-ai deschis-o, nemernico?
Litsa
Am deschis-o.
(Pauză)
El era.
(Pauză)
Abia apoi mi-am dat seama că el era.

Mi-a cerut să vorbească cu Loula.
Am strigat-o și a venit la ușă.
Scriitorul (pe ton de dictare, în picioare, interpretează cu gesturi ceea ce

povestește)
Loula poartă un furou.
Vorbește cu Tasos scoțând capul pe ușa întredeschisă.
Cu furoul mereu la locul lui.
El îi cere să meargă la o plimbare.
Ea și furoul refuză.
El îi cere pe un ton implorator ca măcar o citronadă să bea în cafeneaua de peste
drum.
Ea acceptă cu inima strânsă, în timp ce furoul blesteamă în sinea lui.
Ea închide ușa și șoptește fraza „Ce noroc de rahat pe capul meu, așa, noaptea” și-
și scoate furoul, ca să se îmbrace, și-l aruncă pe jos nervoasă.
(Pauză)
(Scriitorul se ridică și face o mișcare ca și cum ar aduna furoul de pe podea. Se

preface că îl poartă, înlăcrimat.)
Litsa
Și-a pus o fustă veche, pe care a găsit-o la repezeală, și a ieșit să se vadă cu el.
Eu și soră-mea ne-am așezat în spatele ferestrei și ne uitam la ei cum vorbesc în
cafeneaua de peste drum.
El părea calm, lua câte o gură din citronadă și fuma alene.
Fata noastră își încrucișase brațele pe piept și îl asculta cu o față de parcă aștepta să
se fiarbă pastele.
Absolut indiferentă.
Scriitorul
(Se ridică de la birou și se plimbă cu un aer meditativ, făcând abstracție de
existența Litsei.)
În carte, să pun un tataie să șadă la masa vecină, în cafenea. De la el or să afle

cititorii ce s-a spus acolo înăuntru.)
(Pauză)

Te iubesc, Loula.

Afară, pe stradă, se aude un autobuz punând frână.
Șofere, știi tu ce se petrece acolo, în cafeneaua aia? Vezi un suflet așezat, pe care
or să-l scoată din priză în câteva ore?

Să faci în așa fel încât să nu mă mai iubești, Tasos.
Nu vreau să mă iubești.
Nu-mi place să fiu iubită de tine.
Am terminat.

Încă un autobuz frânează.
Fetițo, tu, cea din autobuzul aflat în trecere, tu care te uiți încoace așezată la
fereastră, ai tu milă măcar un pic pentru Loula și pentru ce-o să se întâmple cu ea?
Sau doar de păpușa ta îți pasă?

E posibil să pice Guvernul și să mă trimită înapoi la Atena. O să mergem împreună
la Atena.

De data asta frânează un taxi.
Pe tine, taximetristule, pe tine nu te întreb dacă ai priceput ce se întâmplă acolo
înăuntru. Voi pe toate le observați. De aia ți-ai aprins țigara și tragi din ea cu
năduf.

Ești terminat, Tasos.
Nu mai pupi tu Atena.

Acum oprește o bicicletă.
Domnule biciclist, nu se cade să te uiți cu privirea asta siropoasă la Loula. E
terminată nefericita. Hai, treci mai departe, poate-ți găsești o croitoreasă fără
stăpân.

Te iubesc, Loula.

Dar ce se petrece?
De ce atâtea opriri?
Bunicuțul pe care l-am ales e un bătrân foarte ciudat. Vrea să afle totul.
Se ridică să vadă de ce afară, pe stradă, au loc atâtea opriri.
Când se întoarce, constată că a pierdut o bună parte din conversație.
Litsa (o interpretează pe Loula, care e furioasă)

Ai fost cu mine numai ca să te distrezi.
Ai vrut doar să te mândrești cu mine.
Mare scofală logodna.
Nici n-a fost aia logodnă.
Hai, Tasos, ia autobuzul și întoarce-te în sat!

E foarte simplu.
În fața cafenelei, se află semafoarele și trecerile de pietoni.
De-aia frânează toți.
Bunicuțul a descoperit-o.

Hai și tu înapoi cu mine în sat, o să te fac o doamnă.
O să te iau de nevastă.
Litsa (o interpretează pe Loula, care este furioasă)
Nu, îți zic.
Scoate-ți-o din minte!
Pleacă, Tasos!
Scriitorul (poruncitor, către public)

Pleacă, Tasos!

Pleacă, Tasos!

O singură favoare îți cer, Loula, draga mea.
Să bem un ultim pahar cu vin.
În cinstea celor trei ani cât am fost împreună.
Nu merită ei un pahar cu vin?
Litsa
Ba una, ba alta, a reușit s-o convingă să bea blestematul ăla de vin.
L-au băut în seara următoare.
Mai bine de nu l-ar fi băut.

În fiece zi, cu toții trecem, în taxi sau autobuz,
Pe lângă vreunul dus cu forța la tăiere.
SCENA A III-A
(Se deschide ușa cabinei 3 și iese Markos. Urcă încetișor scările platformei din
lemn și se așază pe scaunul aflat în fața Scriitorului.)
Markos
Mi-aduc foarte bine aminte seara aia.
Cum aș putea s-o uit?
De parcă îmi văzusem eu vreodată până atunci mutra în ziare?
Poftim, privește fotografia, aici, pe prima pagină, eram în spatele frigiderului.
(Se ridică și arată spre fotografia publicată în ziarul vechi pe care Scriitorul îl ține
deschis pe birou.)
Poate că nu mă văd prea bine, dar, dacă mă știi, mă recunoști.
Scriitorul (observând fotografia)

Se plictisește.
E limpede că se plictisește.
Loula se plictisește.
Stă așezată la masa din local, în fața lui Tasos.
Mai întâi, rostește niște vorbe grele, apoi se plictisește.
Însă Tasos nu se plictisește deloc.
Pentru că o aude spunându-i:
„Săptămâna viitoare o să mă mut singură într-o casă din apropierea localului unde
o să cânt”.
Asta nu-l face deloc să se plictisească.
Oare se plictisește peștele când simte cârligul cum îi agață gâtlejul?
Markos
Localul în care lucram era în Vardaris. „Subterana”, se numea. La subsol. Un
restaurant în toată regula, elegant.
(Stânjeneală, pauză.)

Dacă nu le-ar fi făcut...
Markos
Dacă nu le-ar fi făcut fotografia aia fotograful ambulant, aia în care apar și eu, și
dacă n-ar fi publicat-o apoi în ziar, nici că mi-aș mai fi adus aminte ceva din seara
aia.
Atâta lume servită la masă în treizeci de ani, dacă îi aduni pe toți la un loc, e ca și
cum ai fi servit un întreg oraș de provincie cu mâinile tale.
Cum să ți-i amintești pe toți?
Scriitorul (vorbește de unul singur)
De ce, crezi că-și aduce aminte de tine vreunul dintre clienții pe care i-ai servit?
Crezi că se uită vreodată careva la tine?
Markos
Restaurantul nostru era celebru pentru fripturi.
Veneau acolo clienți din tot Salonicul.
Găleți întregi frigeam în fiecare seară.
Friptura își are arta ei, nu e ca macaroanele, să le arunci în apă și-n timpul ăla să
joci table.
Cărbunele e lucru dificil, trebuie să stai deasupra grătarului în permanență, altfel
focul usucă carnea, o seacă.
Scriitorul (vorbește de unul singur)

Așa sunt și clipele din viața noastră.
Odată aruncate și fripte pe grătarul minții noastre, devin amintiri, secătuiesc.
Mai bine să le sorbi crude.
Ca pe un ou nefiert.
Fiecare clipă din viața noastră trebuie s-o soarbem proaspătă, una câte una, exact
când se întâmplă.
Markos
Le-am spus și polițiștilor care au venit după două zile la local și-au pus întrebări.
O să-ți zic și ție.
Nu s-au certat cei doi.
Au stat liniștiți la masă.
Sfârâiau fripturile în farfurie.
El zicea tot timpul „mai adu” și „mai adu”.
Ea însă nu mânca.
Nici nu-i păsa de ce avea în farfurie.
Părea sătulă.
Doar bea.
Și el bea.
Frumoasă fată, ea.
Îți încânta ochii. Ca o floare de grădină.
În timp ce el ca un jeg părea alături de ea.

Ia, Loula, cu mâna friptura și mănânc-o, ce-o chinuiești cu furculița, de zici că e
pilaf cu spanac?
(Pauză)
Zi-mi! Zi-mi acum! Te-ntorci cu mine în sat?
Markos (o interpretează pe Loula)

Am mai vorbit despre asta, Tasos.
S-a terminat cu satul pentru Loula.
Loula e acum în altă parte.
Iar tu, măi, Tasos, încearcă să te acomodezi acolo, în sat.
Să-ți găsești vreo fată de treabă, să faceți vreun copil, doi.
O să vezi, o să-ți priască.

Ce zici tu?! Poate vrei să și pețești pentru mine?
Știi că mă vorbesc pe la spate?
„Încornoratul pe care l-a părăsit gurista.”
Așa zic.
(Pauză)
Scriitorul
(Se ridică de la birou și se plimbă de colo-colo.)
„Bună ziua! Ce vreme frumoasă e azi! E ideală pentru o plimbare prin pădure. Sper
să fiți satisfăcută de mine.”
Acesta este un exemplu standard de voce înregistrată a unui donator de spermă.
Mesajul, împreună cu doza de spermă, e trimis astăzi cu plata în avans – pentru
suma de 1.500 de euro – oricărei doritoare.
Există o firmă care comercializează spermă de calitate garantată prin intermediul
internetului.
(Pauză)
În esență, Tasos, și orice Tasos, și-a ieșit din minți din cauza Loulei, pentru că ea
nu i-a respins numai iubirea, ci și sperma.
Loula, și orice Loula, pe întreaga durată a vieții sale, a avut la dispoziție doar
aproximativ 400 de ovule, și de aceea e foarte grijulie în alegerile ei.
Dacă Tasos ar ști că, o jumătate de secol mai târziu, sperma lui ar putea fi
comercializată și profitabilă, atunci n-ar mai lua-o într-atât de în serios, așa că ar
retrage-o de la Loula și ar propune-o în altă parte.
(Pauză)
Scriitorul (vorbește singur, cu un aer meditativ)

Cu siguranță, asta îi va face pe cititorii mei bărbați să reacționeze.
Voci de cititori bărbați (din cabine)

– Nu e taur comunal Tasos!
– Nu e cobai Tasos!
– Bărbatul nu e numai spermă!
– Băi, scriitorule, poate că ești lesbiană mascul?
– Tasos era îndrăgostit!
– Tasos a fost rănit!
– Pasiunea nu poate fi interpretată!
(Pauză)
Scriitorul (ca și cum ar citi dintr-o carte)

Un derbedeu de client din local se ridică atunci de la locul lui și bagă o monedă în
jukebox.
El și sperma lui dansează un dans popular pe ritmuri de heavy metal.
În timp ce dansează, aruncă priviri piezișe spre Loula.
Tasos urmărește scena și-și stinge mucul de țigară pe resturile fripturii.
Un fotograf ambulant aduce la masă fotografia pe care o făcuse cu o oră jumătate
mai devreme.
În fotografie, Loula și Tasos pozează deasupra fripturii.
Tasos îl plătește pe fotograful ambulant.
Scrijelește cu unghia fotografia, în locul în care se află chipul Loulei. Aproape un
metru mai sus de punctul în care, înăuntrul ei, se află depozitat un ovul gata să
primească sperma.
Markos
I-am zis patronului, la un moment dat, să fierbem și niște crabi ca aperitiv în local,
dar puțin a lipsit să-mi iau și-o palmă pentru asta.
Acum, când mă gândesc, îmi zic că a avut dreptate.
Ți-i imaginezi pe Tasos și pe Loula să sugă din crabii ăia?
În scene violente ca asta, doar friptura se potrivește.
Să ții minte asta, domnule scriitor.
Să nu-i pui în carte să sugă din crabi.
Scriitorul (ironic)
Așa zici, e?
Și pe tine cum preferi să te bag în carte?
Făcându-i ochi dulci pe mobil Pamelei Anderson?
Markos (încurcat)
Dar nu existau pe atunci telefoane mobile.
Și nici Pamela Anderson nu exista.
Scriitorul (evaziv)
Dar ce, crezi că pe atunci existai tu?
(Markos se răsucește neliniștit pe scaun.)

Mi-aduc aminte că, atunci când le-am dus la masă...
Markos
Mi-aduc aminte că, atunci când le-am dus la masă nota de plată, l-am auzim pe el
că spune:
(Îl interpretează pe Tasos:)
Îți cumpăr și mașină, dacă vrei.

O să vând o garsonieră pe care o am la Atena și o să-ți cumpăr o mașină mică.
O s-o avem la țară, ca să te duc la plimbare. În Kastoriá, ca să-ți bei cafeluța, în
Salonic, să-ți cumperi parfumuri.
Ehe, ce-o să ne mai distrăm!
Doar tu să te întorci cu mine în sat, și o să-ți dau tot ce-ți poftește suflețelul.

Loula respinge oferta.
Își începe discursul otrăvitor cu fraza „Lasă, măi, Tasos, nu-ți bate capul!”.
Îl încheie, două minute mai târziu, cu îndemnul tăios „Întoarce-te și uită-mă!”.
Fiecare cititor poate să completeze unele dintre frazele intermediare pe care le-a
rostit Loula:
(Dă din mâini ca și cum ar înșira cuvinte în aer.)
„..................... și ......................... și ...........................

........................................ și ........................... și
............................. și ...............................................”
Tasos o ascultă fără să spună nimic.
Încearcă să-și construiască în sinea sa propriile fraze.
Cele pe care o să i le spună imediat ce ea o să termine să și le spună pe ale ei.
Simți că a intrat de-a binelea într-un campionat al cuvintelor.
Corpul lui strălucește asudat în mijlocul stadionului.
Mulțimile de cititori își țin respirația.
Dintr-o latură a stadionului, se deschide o trapă și dinăuntrul ei sare afară adverbul
„Măcar”.
Își arată mânios colții spre gladiatorul Tasos și se năpustește asupra lui.
Din cealaltă latură a stadionului, se deschide o altă trapă și de acolo țâșnește fraza
„Numai bine, Loula, draga mea”.
Își scoate ghearele și se năpustește asupra lui Tasos.
Lupta este ca între giganți, ca între titani, e grandioasă.
E prăpăd.
În tribune, pariurile curg gârlă.
Voci ale cititorilor (din cabine)

– Fraza o să-nvingă!
– Ce zici, mă? Te-a atacat vreodată un „Măcar”, ca să știi cum e?
– Da, dar fraza are cinci cuvinte.
– Și ce? „Măcar” are două silabe.
– Mie fraza asta mi se pare tare însetată de sânge. Pariez 10 euro pe frază.
– Mă rog, pe tine și un „Și” te-ar învinge.
– Ești proastă.
– Iar tu, o palavragioaică.
Scriitorul (continuă pe un ton de dictare)

În clipa aceea, Tasos, căzut la pământ, deschide cu greu gura și-l anunță pe
învingător.
(Se adresează publicului:)
Să nu vă puneți niciodată împotriva cuvintelor.

Întotdeauna vor învinge.
Și pe cel care le spune și pe cel care alcătuiește povești cu ele.
Cuvintele sunt un lucru abject.
Un suflu abject.
Dacă cuvintele de mai jos n-ar fi suflat deasupra Loulei, poate că ar mai fi trăit și
azi.

Măcar...
Măcar, Loula dragă...
Măcar pentru îmbrățișările noastre din tot timpul cât am fost împreună...
Să nu ne despărțim așa rece...
Să ne păstrăm pică, Loula dragă...

Și ce vrei acum, măi, Tasos?

Ce zici, Loula, mergem?

– Spune „nu”, Loula!
– Refuză, Loula!
– Nu-ți fie milă de el, Loula!
– Fugi imediat de lângă el!
– Urcă imediat pe un vapor, într-un Jaguar, într-un tractor și dispari!
– Miroase a mormânt seara asta, nu simți?
Scriitorul (spre public)

Nu, nu simte.
Și-l lasă pe Tasos s-o îmbrățișeze și să-i acopere umerii cu sacoul lui.
Oricum ar fi, în noaptea aceea, milioane de femei de pe întreaga planetă și-au
plecat ușor umerii pentru a fi acoperiți ușor de un sacou hormonal tandru. În
fiecare noapte se întâmplă asta.
(Pauză)

Ah, măi, ce lingușitor mai ești, ce descurcăreț...
Întotdeauna ai fost așa...
Dar am stabilit.
Mâine dimineață, iei autobuzul și te-ntorci în sat pentru totdeauna.
În regulă?

(absent) În regulă. În regulă. În regulă?
Markos (vorbește de unul singur)
Au plătit și au plecat.
I-am văzut urcând îmbrățișați scările și m-am gândit: „Ei, o ceartă scurtă, asta a
fost, dar a trecut”.
De unde să fi știut ce-o să se întâmple după puțină vreme...
(Pauză)
(Continuă tulburat.)
Din ziua în care am aflat, ceva s-a răsturnat în mine.

Veneau cupluri să mănânce, iar eu îi priveam cum ședeau acolo și se distrau la
masă și-mi spuneam în sinea mea: „Pe care dintre ei îl scot dimineață afară din
casă în coșciug?”.
Mă duceam să le duc comanda la masă și mă gândeam în timp ce-l priveam pe
client: „Ah, bietul de tine, din farfuria asta sigur a mâncat un mort atâția ani în
localul ăsta”.
(Pauză)
De vreme ce și cu nevastă-mea, până azi, când ieșim să mâncăm în vreun birt, înfig
furculița în bucata de mâncare – că e roșie, că e brânză, că e hamsie – și o așez mai
întâi pe șervețel, ca s-o mănânc de-acolo.
(Pauză)
Prefer mai curând să mănânc din pământ, ca un câine, decât dintr-o farfurie
străină...
(Pauză)
Gândește-te, biata fată din mâinile mele a mâncat pentru ultima dată.
Fiecare îmbucătură de mâncare și de viață ultima poate fi,
Ori că la masă mănânci singur, ori cu prietenii de-ai pofti.
SCENA A IV-A
(Se deschide ușa cabinei 4 și iese Fanis. Urcă încetișor scările platformei din lemn
Fanis
(Tensionat, dintr-o răsuflare. Ține în mâini o cutie cu medicamente și i-o arată
Scriitorului.)
Ah ce să vă zic e vorba de-o pastilă excelentă Prozac așa-i zice poate c-ați auzit de
ea imposibil să nu fi auzit toată lumea o ia în America acolo o vând și la chioșcuri
o chestie excelentă vă zic...
(Își ridică bluza și își acoperă cu ea capul vreme îndelungată. Apoi, continuă:)
... mă trezesc cum ziceam dimineața în ziua aceea și după mi-am băut cafeaua m-
am pus să meșteresc la bicicleta lu’ fii-miu că fusesem pe tura de noapte la hotel
după prânz am avut la masă hamsii dar hamsii visasem și noaptea poftă înseamă
hamsiile chipurile se făcea că mă dusesem la piață în Salonic ca să cumpăr pește și
ploua cu hamsii din tavan milioane de hamsii și pescarii le prindeau hap din aer și
le puneau în pungi și le vindeau la lume și tot cădeau hamsii pe mine pe haine pe
cap pe mustață și le scuturam să cadă de pe mine...
Voce din cabina 1

Care e substanța ta? Din ce ești plăsmuit?
Voce din cabina 2

Tu care ai mobilizat mii de umbre ale visului?
Voce din cabina 3
Pentru că fiecare dintre noi are tăria unei umbre.
Voce din cabinele 1, 2, 3, 5, 6

Cum singur tu adeverești fiecare umbră a minții tale?
Fanis (continuă)
... apoi seara când m-am dus la serviciu am luat și rulmentul de la bicicletă cu mine
ca să-l dau la o fierărie care se afla lângă hotel poate-poate îl repară și în seara aia
l-am văzut pe făptaș pe criminal am vorbit cu el chiar credeți că sunt vinovat? toți
îmi zic că eu nu sunt vinovat dar ce spuneți și dumneavoastră domnule sunt de
vină? o să scrieți apoi că sunt de vină?
(Scriitorul se ridică și îi oferă un pahar cu apă lui Fanis, care ia o pilulă. Fanis se
liniștește întru câtva, iar Scriitorul îi întinde mâna și îl ajută să se ridice de pe
scaun. Acum, Scriitorul și Fanis interpretează scena de mai jos.)

Ia uite și hotelul meu.
Am ajuns.
Aici locuiesc.
La camera 9.
Fanis (o interpretează pe Loula)

(fără chef:) Bine.

Și dacă vrei, Loula dragă, te duc pe stadion mâine.
Joacă ai mei, Iraklis FC, cu AEK.
O să înscriem trei goluri, sunt sigur.
Și apoi te fac un souvlaki.
Știu un loc excelent, lângă stadion.
Ce zici?
Fanis (o interpretează pe Loula)
Zic să te duci doar tu.
Eu o să plec de dimineață, am niște treburi.
Și mai bine să-l lași naibii de souvlaki!
Cum se termină meciul, te urci în autobuz și te întorci pentru totdeauna în sat, așa
ne-am înțeles.
În regulă, Tasos?

Bine, atunci, dacă preferi, hai să mergem să mâncăm o pizza în Panorama, uite,
stația de autobuz e ceva mai încolo, o juma de oră distanță, mai schimbăm un pic și
aerul.
(Pauză)
Scriitorul (spre public)

Toate indică faptul că nucleul caudat al lui Tasos funcționează excelent.
(Scriitorul se apropie de Fanis și îi prinde capul cu amândouă mâinile.)
Scriitorul (către public)

În partea frontală a emisferei drepte a encefalului, dar spre centru, se află nucleul
caudat.
E vorba despre o zonă a creierului în care se poate observa o mare aglomerare de
celule care produc din belșug dopamină.
Dopamina aceasta se eliberează atunci când omul care poartă acest creier dorește
ceva foarte mult.
Nucleul caudat eliberează încă și mai multă atunci când omul este îndrăgostit sau
este înfometat.
Ce-și dorește Tasos? Souvlaki, pizze și Loule?
Așadar, nucleul lui caudat funcționează excepțional.
Altminteri n-ar exista această poveste.
(Scriitorul se reașază la birou.)

Fanis
N-am văzut nimic ciudat la ei.
Era un cuplu ca oricare altul.
S-au apropiat de ghișeu, el a luat cheia și au urcat scările la primul etaj.
I-am auzit intrând în cameră.

Arunc în cazanul meu din Iad, ca să-i întrețin focul, toate manuscrisele, Loula,
dacă de asta depinde să te pot scoate de acolo. Și să pot cina, apoi, cu unghiuțele
picioarelor tale. Vai!
Fanis
Am continuat să-mi citesc ziarul.
Citeam, mi-amintesc, că americanii găsiseră patru soldați ruși în Oceanul Pacific,
pe o capsulă spațială.
Au plutit bieții de ei 49 de zile fără mâncare și fără apă.
Beau apă de ploaie și mâncau pielea de pe ghete.
Ți-aduci aminte de un film al lui Chaplin, Căutătorul de aur?
Ți-aduci aminte că-și scoate gheata în șandramaua lui și se așază la masă foarte
oficial, cu furculiță și cuțit și un șervet la gât, și se pune s-o mănânce cu toată
seriozitatea?
Ei, așa și rușii ăia.
Cruntă rasă, domnul meu.
Dar, o să-mi zici, dacă ți-e foame, o să-ți mănânci și degetele, ce altceva să faci?
(Pauză. Fanis își privește degetele într-un fel ciudat și cu tulburare și face o
mișcare ca și cum ar vrea să și le muște.)
Fanis
În fine, pe la vreo două jumate, m-am ridicat să dau o raită prin hotel.
Un pic ca să mă dezmorțesc, un pic ca să-mi mai treacă somnul, un pic ca să mai
verific.
Uneori, câte un client se mai scoală din somn și uită robinetul deschis la toaleta
care se află în capătul coridorului, la fiecare etaj. Sau vântul bate în vreo fereastră
uitată deschisă.
Poate o fi fost mai târziu, poate chiar trei, pentru că afară era beznă, ah pe toți
bezna asta o să ne înfulece dintr-o înghițitură o să ne mănânce ca pe năut prăjit o să
ne înghită dar și mai repede pe ăia care au o vină pe cei vinovați ce credeți sunt de
vină?
Și medicii și polițiștii mi-au zis atunci că eu n-am fost de vină cu nimic dar tu ce
crezi?
O să scrii despre mine că sunt vinovat?
Scriitorul
(Cât timp Scriitorul povestește cele de mai jos, Fanis se ridică de pe scaun și redă
prin pantomimă cele spuse.)
Miros de clor.
Sunetul unor picături de apă.
Fire de păr pe pardoseală.
Ne aflăm împreună cu Fanis în toaleta de la primul etaj al Hotelului Flórina. O
inspectăm. În continuare, Fanis pășește pe coridor, strânge mânerul ferestrelor și
cercetează ușile închise ale camerelor, până ce...
(Pauză)
Moment critic.
Suspans.
Frisoane.
Pentru că Fanis se oprește în dreptul camerei 9.
Prin fanta dinspre podea a ușii, Fanis distinge o dungă firavă de lumină electrică.
Își lipește urechea de ușă.
Nu aude nimic.
Chiar nimic.
Absolut, dar absolut nimic.
Acesta este un detaliu decisiv. S-a priceput?
Întoarce ușor clanța.
Clanța cedează de bunăvoie.
Întredeschide ușa.
Bagă mâna stânga prin deschizătura ușii.
Tot cu mâna stângă deschisese și ușa.
Foarte probabil să fie stângaci.
Apasă pe întrerupătorul care se află lângă ușă.
Stinge lumina în cameră.
Închide ușa.
Cu mâna stângă, desigur.
Ai fost excepțional în rolul tău, Fanis.
Fanis (se așază la loc pe scaun)

Ați înțeles?
Am crezut că i-a luat somnul și au uitat lumina aprinsă.
Nici măcar nu m-am uitat înăuntru, vai de mine, nu sunt eu un astfel de om.
Ne-a spus patronul să stingem luminile din camere, ca să facem economie.
Era un om bun, Dumnezeu să-l ierte, dar tare zgârcit, vai, vai, vai!
Păi, ia gândește-te! Până și săpunașele din toaletă, când se topeau și se fleșcăiau,
nu le arunca, le lua acasă, ca să nu se risipească. Ei, acum, să mă ierți, dar tu te-ai
spăla cu săpunul pe care au pus mâna alte o sută de mâini?
L-ai atinge de cap, ca să te speli, când are lipite pe el fire de păr străin?
Nu l-ai atinge.
Ei bine, el îl atingea.
Scriitorul
(Cât timp Scriitorul povestește cele de mai jos, Fanis se ridică iarăși de pe scaun
și redă prin pantomimă cele spuse.)
Hai, să pun și-un pic de goliciune în cartea asta!
(Pauză)
Patronul lui Fanis se spală pe cap.

Cu resturile de săpun ale hotelului se spală.
Din pasta formată de resturi în pumnul lui se ivește un fir de păr blond.
Îl trage ușor.
Firul are o lungime de 42 de cm.
Sigur e de femeie.
Patronul îl mângâie cu delicatețe.
Iese din cada de baie.
Și închide firul de păr într-o cutiuță din lemn pe care o ține pe noptieră.
Împreună cu altele.
Cu multe alte fire de păr de femeie.
Fanis (se reașază)

Pe la șase jumate dimineața, Tasos a coborât și s-a îndreptat spre ușă, ca să iasă în
stradă.
Cum dădea să deschidă ușa dinspre stradă, se întoarce și-mi zice:
„Doamna încă doarme. Să n-o deranjezi! E foarte obosită. O să se trezească singură
mai târziu. În regulă?”
Așa, simplu, fără un „la revedere”, un „bună ziua”.
Nici măcar un „bună ziua”...
(Fanis se adâncește în gânduri.)

Asta mi-a zis și-a plecat.
Fanis (își revine)

Asta mi-a zis și-a plecat.
Tura mea se termina la 8 dimineața.
Mi-a venit colegul, l-am informat despre ce mi-a zis făptașul și am plecat spre
casă, ca s-apuc să trag un pui de somn până la masa de prânz.
Aveam mâncare bună, mi-aduc aminte, în ziua aia, tocană de cocoș, cu mult ulei,
cu scorțișoară, o minunăție.
N-am apucat însă să-l diger.
M-au sculat din somn după-amiaza polițiștii, ca să merg să depun mărturie la
Secție.
Am râgâit a scorțișoară tot drumul, era cât pe ce să-mi iasă pe nas cocoșul.
Astea s-au întâmplat duminică.
Luni dimineață, când m-am dus iarăși la slujbă, mi-am adus aminte de...
Rulmentul! Rulmentul!
Fanis
... de rulmentul de la bicicleta lui fii-miu.
Țineam minte că-l lăsasem la hotel, pe etajera toaletei de la primul etaj, pentru că-i
unsesem cu săpun, înăuntru, mecanismul, poate-poate s-o debloca.
Am urcat să-l iau, dar nu l-am găsit nicăieri.
Am răscolit peste tot, însă rulmentul nu era de găsit.
Abia marți dimineața, când am citit în ziar acuzația lui Tasos, abia atunci am
priceput ce se-ntâmplase.
(Fanis se ridică de pe scaun, se apropie de biroul Scriitorului și îi arată ceva în

ziarul vechi aflat deschis acolo.)
Fanis
Uite, aici zice făptașul, citește ca să vezi, o zice răspicat.
(Se întoarce la locul lui și se prăbușește pe scaun, în timp ce spune următoarele:)
Fanis
Am încremenit pe scaunul de la recepție când am citit ce spune paf m-au adunat de
pe jos nici n-am priceput ce dambla mă lovise ah nu mi-am mai găsit liniștea din
clipa aia ah ce crezi, domnule, sunt de vină?
Ce crezi?
Sunt de vină?
De ce, măi, să uit eu rulmentul acolo?
Sunt vinovat, ce zici?
Sunt foarte vinovat?

Când plângi dup-o faptă ce-a trecut
și-ți povestești din nou durerea
remușcarea aceea veche ce te tulbură
iarăși o plătești și pe veci te ține-n urmă.
SCENA A V-A
(Se deschide ușa cabinei 5 și iese Domnul Filippou. Urcă încetișor scările
platformei de lemn și se așază pe scaunul aflat în fața Scriitorului.)
Domnul Filippou
Știți, e foarte plăcut să-ți mângâi cu limba cuvintele. Să le răsucești în gură.
Să le guști înainte să le pronunți.
Să le lași mai întâi să-ți desfete cerul gurii cu aromele lor.
De exemplu, luați un cuvânt de-al meu și gustați-l!
Ușor.
Cu desfătare.
Cuvântul strangulare.
Un verb latinesc și aprig.
Dar nu-i divin sunetul lui?
Nu simțiți cum vă strânge gâtul în clipa în care vreți să-l pronunțați?
Nu simțiți cum vă apasă în spate, spre amigdalele?
Strangulare!
Scriitorul (își schimbă tonul vocii, ca și cum ar citi dintr-o carte)

Duba poliției oprește ușor lângă trotuar.
Din ea coboară celebrul medic legist Filippou.
În mână duce o valijoară.
Polițiștii îi dau la o parte pe trecătorii curioși care s-au adunat la intrarea Hotelului
Flórina.
Îi îndepărtează politicos, civilizat, omenește.
Pentru că toți aceștia sunt bunii cetățeni care au dat năvală acolo, cu aviditate,
îndată ce-au simțit miros de sânge.
Sunt oameni de bine, care au ieșit să-și cumpere scrumbia și s-a întâmplat să dea
peste o crimă.
O, ce dar neașteptat pentru sanctuarul delapidat al sufletului lor!
Domnul Filippou
Trebuie să vă spun că fiecare loc în care se săvârșește o crimă răspândește un miros
specific în atmosferă.
Unele locuri miros a mucegai, ca și cum crima ar fi întârziat să se producă, ca și
cum ar fi trebuit să aibă loc înainte de momentul în care s-a petrecut. Alteori, aerul
din jurul victimei miroase ca fumul unei țevi de eșapament, semn că toate s-au
petrecut în mare grabă. În cazul Loulei, aerul din jurul ei avea o mireasmă dulce,
dar și aspră.
Ca de unt topit, care a râncezit.
(Scriitorul miroase aerul din jurul său.)
Domnul Filippou (continuă)

Asta înseamnă că un suflet moale a venit în contact cu ceva fierbinte, care l-a topit.
Și aici mă refer, desigur, la sufletul făptașului.
El era untul din camera aceea.
Dacă ați fi văzut și dumneavoastră ce am văzut și eu, atunci ați pricepe ce frenezie
cuprinde sufletul în clipa în care se topește și își pierde forma.
O face de oaie!

Unt topit e-un suflet ce-i pe sfârșite,
Însă mai întâi cu frenezie apucă de ucide!

Când am intrat în camera crimei, victima neînsuflețită era încă întinsă pe pat.
M-am aplecat deasupra și am tras cearșaful cu care era acoperită nefericita fată.
Ați vrea, domnule dragă, să mă ajutați s-o dezvelim împreună?
(Pe fața Scriitorului apare o grimasă de frică și dezgust.)

Știți, preabunul meu domn, lectura romanelor polițiste îmi face o foarte mare
plăcere.
Am observat, așadar, că scriitorii, după noi, medicii legiști, sunt singurii care
îndrăznesc fără pic de teamă să se aplece deasupra unui cadavru.
Ca să-l descrie, desigur.
Cu imaginația lor, bineînțeles.
Totuși, se apleacă.
Și apoi mai fac încă ceva.
Ceva ce dovedește o și mai mare neînfricare:
În continuarea cărții pe care o scriu, țin legătura cu apropiații îndurerați ai
răposatului până la sfârșit.
Cântec din cabinele 1, 2, 3, 4, 6

Scriitorul e un animal ce paște plecat
Paște cadavre, dar paște și cer înflorat.
(Scriitorul rămâne fără glas.)
Domnul Filippou
(Continuă în picioare, își însoțește vorbele cu gesturi și îi dă târcoale Scriitorului.)
Spre deosebire de voi, scriitorii, ați observat cât de ezitanți se arată oamenii
obișnuiți la vederea unui om care jelește un apropiat?
Îi dau târcoale multe zile înainte de a-și exprima condoleanțele.
Se fac că nu-l văd dinaintea ochilor.
Îl împroașcă de departe cu râsete aseptice despre diferite subiecte.
Până când, neputând să-l mai evite, se apropie de el cu pasul unei gâște narcomane.
Îi întind o mână onctuoasă, își șoptesc condoleanțele și se teleportează înapoi în
universul indiferenței.
(Pauză)

În cazul Loulei...
Domnul Filippou
În cazul Loulei, am avut din plin parte de Ovidiu.
Ca să pricepeți ce vrea să spună acest lucru, trebuie mai întâi să vă explic în ce
stare am găsit-o pe fată.
Bun, în creștetul capului acea cinci răni, grave, însă nu și letale.
Pe maxilar avea pete de sânge în două puncte diferite.
Sângele îi aparținea fetei.
Își mușcase limba, care spânzura neînsuflețită printre dinți.
A, și încă ceva.
Jos, pe podea, lângă pat, au fost găsite un rulment însângerat și un prosop.
Scriitorul
(Ia o revistă recentă de pe birou și citește din ea cu voce tare.)
Este posibil ca mătreața din păr să aibă o legătură directă cu problemele de mediu
ale planetei Pământ?

Biata fată, cred că a fost deplin conștientă până la sfârșit.
Scriitorul (continuă)
Potrivit unui studiu recent, da, acest lucru este foarte posibil. Milioane de tone de
mătreață înconjoară Pământul, creând un înveliș care împiedică razele soarelor să
ajungă pe planetă. De asemenea, aceste tone de mătreață provoacă ploi și
contribuie la răspândirea bolilor.

Criminalul se pare că a acționat în două etape.
Mai întâi, și-a lovit victima în cap cu rulmentul.
Studiul a fost subvenționat în parte de guvernul german.

Totuși, e foarte complicat să ucizi un om cu un rulment.
Suprafața lui este îngustă și plată, nu are colțuri, și nici o greutate mare.
E ca și cum ai încerca să înjunghii un elefant cu o linguriță.
Potrivit oamenilor de știință, cercetarea mai poate oferi răspuns uneia dintre cele
mai chinuitoare întrebări științifice: de unde provin uriașii nori de praf fin din
atmosferă?

Se pare, așadar, că, de la loviturile cu rulmentul, victima a leșinat, fiind rănită.
Însă nu a murit.
A rămas pentru ceva vreme nemișcată, căzută cu fața la pat, iar apoi s-a întors pe
cealaltă parte.
De aceea au existat petele de sânge de pe cele două laturi ale maxilarului.
În studiu se menționează că aproape jumătate din praful problematic este
constituită dintr-un amestec de păr de animale, piele moartă, mătreață de la oameni
și urme de frunze putrezite. Conducătorul studiului, care a durat 15 ani, este doctor
Ruprecht Hänicke, de la Universitatea din Mainz, din Germania.

Nu este exclus, firește, ca fata să fi și vorbit.
Poate că a spus ceva ce l-a înfuriat încă și mai mult pe făptaș.
După cum subliniază și doctorul, „ori de câte ori ne pieptănăm părul sau scuturăm
un pulover, în aer se ridică un nor de praf biologic. Când zboară o pasăre, ea lasă în
urmă părticele din aripi și din puf, iar când bate vântul, în atmosferă se răpândește
praful de pe frunzele copacilor”.

Când făptașul a realizat că victima încă trăiește, a luat un prosop din baie.
L-a înfășurat în jurul gâtului fetei și a strangulat-o. De aceea nu s-au auzit țipete în
timpul nopții.
Și nici n-a avut loc vreo luptă.
Totul s-a întâmplat în liniște.
Pe pat.
Scriitorul (concluzionează, adresându-se publicului)

Ce credeți?
Că pot sta liniștit și să-l ascult pe Filippou cum vorbește așa despre limba
spânzurată a Loulei și despre crimă?
Nu, Loula, n-am auzit un cuvânt din toate astea.
Am citit o revistă între timp.
Continuă-ți somnul pe maxilar și lasă limba să-ți umezească ticălosul tău palat care
o adăpostește.
Domnul Filippou (concluzionează)

Cam așa stau lucrurile, dragă domnule.
Când o să ajungeți la descrierea scenei omorului, trebuie să alegeți cuvintele cele
mai aspre, mai furibunde, mai nesăbuite pe care le cunoașteți, ca să puteți să redați
consumul psihic și rezistența făptașului.
Fiindcă toate astea sunt foarte obositoare pentru ca un om să le poată face în timpul
nopții.
Știți oare ce efort cere să lovești un cap cu un obiect mic din fier și să strangulezi
un gât cu un prosop moale de baie?
Numai o pasiune rănită poate să-i dea unui om o asemenea forță.
Și tocmai aici dăm peste Ovidiu.
(Pauză)
(Scriitorul se ridică de la birou și stă în picioare dinaintea medicului legist

Filippou.)
Scriitorul
(Se adresează publicului arătând spre Filippou.)
Priviți-l!
Meditează acum.
Clipește câteva dintre cele 15.000 de clipiri ale unui om în timpul unei zile, cu o
medie de 15 clipiri pe minut, cu o durată de trei zecimi de secundă fiecare.
Studiile au demonstrat că omul, cu cât se concentrează mai mult într-o activitate,
cu atât clipește mai puțin.
De aceea șoferii de mașini nu clipesc deloc atunci când depășesc un camion pe o
șosea.
(Pauză)
De aceea nici Tasos n-a clipit deloc cât timp te lovea cu putere în cap cu rulmentul
și-ți strangula grăbit cu prosopul gâtul ca alabastrul, frumoasa mea Loula.
Dar tu n-ai apucat să clipești, gazela mea, pentru că făpturile ierbivore, adică
victimele, clipesc mai puțin decât carnivorele, adică decât ucigașii lor. De aceea și
cititorii clipesc mai des atunci când ajung la un punct, la sfârșitul unei fraze.
Acolo se vor odihni și-ți vor râgâi carnea, nefericită Loula.
Domnul Filippou
A, dar e o mare figură Ovidiu.
Cu siguranță că dumneavoastră îl cunoașteți, bunul meu domn.
Vreau să vă amintesc cât de admirabil a vorbit el despre marea pasiune a iubirii
într-o operă a sa, în Arta iubirii.
O operă îndrăzneață, l-au persecutat feroce, l-au exilat pentru asta, a murit pe
meleaguri străine.
Scriitorul (i se adresează lui Filippou)

Toți murim pe meleaguri străine, domnule dragă.
O patrie străină este moartea.

Acolo scrie ceva care explică și comportamentul lui Tasos.
Este un îndemn pe care poetul i-l dă celui care vrea să nimicească pasiunea simțită
față de iubită.
Îl sfătuiește să ignore virtuțile iubitei și să-i sporească slăbiciunile, astfel încât să se
scârbească de ea și s-o părăsească rapid.
Scrie:
„Are un mers greoi iubita ta?
Să o convingi să meargă alături de tine cât mai des se poate!”.
(Scriitorul imită mersul greoi al fetei, plimbându-se în jurul medicului legist.)

„Are cumva dinții înnegriți?
Să-i povestești adesea lucruri care s-o facă să râdă cu gura larg deschisă!”
(Scriitorul imită un râs cu gura larg deschisă.)

Dar nu e un îndemn extraordinar acesta?
Firește, pare simplu de aplicat, însă vă asigur că e foarte perfid, pentru că se poate
întoarce împotriva celui care-l oferă.
Atâta nesocotință din partea lui Tasos un singur lucru dovedește: că a suferit
„efectul ovidian invers”.
(Pauză)
Să mă explic.
Înainte de infracțiune, s-a săvârșit actul sexual pe acel pat.
Am găsit spermă și alte fluide trupești.
Am găsit cearșafurile mototolite și pernele cu urme de mușcături.
Am găsit pe pat urme de intensă încleștare erotică.
Mă înțelegeți?
După cum am aflat de la poliție, făptașul a acuzat-o pe victimă că duce o viață
destrăbălată.
Că merge cu mulți din momentul în care a venit aici, în orașul nostru.
Că era ușoară și se ducea după petrecăreți și clienții nocturni.
Îmbrățișând-o, așadar, a dorit, inconștient, desigur, să vadă latura ei vulgară, ca s-o
poată părăsi mai ușor.
Dar, în loc să fie scârbit de ea, a dorit-o și mai mult.
A dorit vulgaritatea pe care a văzut-o întinsă pe cearșafuri.
Iar asta i-a întunecat mințile complet.
(Pauză)
Un comportament foarte obișnuit, din păcate, bibliografia medicinei legale e plină
de astfel de situații.
„Efect odipian invers” se numește această situație.
Dar chiar așa, dragă domnule, nu v-am întrebat un lucru:
Dumneavoastră vă place Ovidiu?
(Pauză)
Și încă ceva:
Hotelurile vă plac?
(Scriitorul îl privește încurcat pe medicul legist Filippou.)
Când vă întindeți pe paturi de hotel, vă gândiți cumva?
(Scriitorul face un gest de nedumerire, care semnifică: „La ce anume să mă

gândesc?”.)
Vă gândiți că se poate ca în acel pat să fi fost comisă o crimă?
(Pe fața Scriitorului apare o expresie de încremenire.)
Vă gândiți că, poate, pe patul străin pe care vă odihniți un om și-a dat duhul?
(Scriitorul continuă să aibă expresia de încremenire.)
Îmi închipui că pricepeți, bunul meu domn, că în hoteluri uneori moartea se

apropie de căpătâiul nostru. Se poate întâmpla chiar și în hotelurile de lux.
Sau vă gândiți cumva că aceste paturi sunt incinerate?
Sau că acele camere sunt dărâmate?

Culcușuri ale morții găsești peste tot întinse
în așteptarea unui alt trup, viu,
ca să stoarcă un pic de suflare, un pic de sudoare din el
și să hrănească vechea molimă a morții.
SCENA A VI-A
(Se deschide ușa cabinei 6 și iese Savvas. Urcă încetișor scările platformei din
lemn și se așază pe scaunul aflat în fața Scriitorului.)
Savvas (cască încontinuu)

Să mă ierți că tot casc, dar n-am dormit azi-noapte.
M-a deranjat iar stomacul, un ulcer mai vechi.
Am mâncat niște ardei iuți cu prietenii, la restaurant. Era de așteptat.
Scriitorul (se adresează publicului)

E foarte bine că domnul Savvas cască.
Mărturia lui este prețioasă.
Este primul om care a vorbit cu Tasos după săvârșirea crimei.
Să scandăm:
Trăiască, trăiască, domnul Savvas cască!
(Savvas continuă să caște.)
Așadar, domnul Savvas nu e nebun.

Putem avea încredere în el.
Pentru că numai nebunii nu cască.
Da, bineînțeles.
Iar dacă cumva cască, psihiatrii desfac șampanii de bucurie.
Deoarece este un semn că bolnavii se străduiesc să intre în contact cu realitatea din
jurul lor.
Așadar, se plictisesc de la atâta străduință și cască.
Sau oare se plictisesc tocmai de realitatea pe care o descoperă și de aceea cască?
Savvas
Așa m-a înjunghiat stomacul și în dimineața aia.
M-a chinuit toată noaptea.
Am avut niște arsuri de parcă aș fi băut otravă.
Ca un pește pe uscat m-am zvârcolit în pat.
(Pauză)

Pe atunci lucram la Poliția Generală.
Savvas
Pe atunci lucram la Poliția Generală.
Mă puseseră de gardă jos, la intrare, pe trotuar. Mi-aduc aminte că bătea un vânt
rece ca gheața, ai, ai, ce frig era, tăia ca lama.
Tocmai de aia mi-a atras atenția când l-am văzut venind spre mine de pe trotuarul
de vizavi.
Era doar cu o cămașă și un sacou pe el.
I-am strigat:
Savvas
Stai! Ce dorește domnul?

Vreau să deschideți pușcăria, ca să intru în ea.
Savvas
Ce zici, măi, așa, dis-de-dimineață?

Sunt de pus în lanțuri, când îți zic.
Hai, să mergem!
Savvas
Hai cu mine la Secție!
(Pauză)
Și așa s-a predat.
Calm. Fără zgomot.
Ca o frunzuliță care cade de pe creangă pe zăpada proaspătă.
(Pauză)
Tasos era un om pierdut, domnule!

Dacă l-ai fi văzut în zilele alea, cât a stat închis în celulă, ai fi priceput.
Era buimac.
Singur și-a băgat mâna în coșul cu șerpi.
Douăzeci de ani de pușcărie.
Cei mai frumoși ani ai lui.
Și-a mai trimis-o și pe fată în groapă.
„Nici dracul nu-i face omului ce-și face el singur.”
Așa zicem noi prin părțile noastre.
Ah, ce animal tâmpit mai e și omul, nu are control, cum vede un zid, buf, se duce și
dă cu capul de el.
Cu ce ți-a greșit zidul, omule?
Nu poți s-o iei pe lângă?
Încotro ai pornit-o?
(Pauză)
În ziua următoare m-au pus de gardă la arest.

Îl vedeam închis în celulă și-mi ziceam: „Cum se poate ca ăsta să fi ucis un om?”.
Dacă ar fi trecut pe lângă tine, pe stradă, când a venit să se predea, nici prin gând
nu ți-ar fi trecut că nu cu mult înainte ucisese un om.
Părea un om obișnuit, nu tu privire furioasă, nimic.
Ca un om obișnuit, îți zic.
Voce din cabina 1

L-am văzut cum i-a șoptit:
„Aș putea să vă mai ofer o citronadă?”.
Voce din cabina 2
Eu i-am deschis ușa, la hotel. Mi-a spus politicos:
„Aș vrea să vorbesc cu Loula, vă rog”.
Voce din cabina 3

Au sfârâit fripturile în farfuria din fața lui.
Îmi comanda încontinuu:
„Mai adu o porție! Și ai grijă să fie bine făcută carnea!”.
Savvas (continuă)
Și cum spuneam, părea că nu-i mai pasă de nimic.
Țigară, cafea cu locotenentul cât depunea mărturie, somn din plin și tot așa.
Două zile, cât a stat la arest, până luni, când l-au dus la anchetator și l-au închis la
pușcărie, a dus-o ca un sultan.
Nu tu remușcări, nu tu căință, zici că nu făcuse nimic. Nu l-am auzit spunând nici
măcar un cuvințel despre crimă.
Scriitorul
Adică, ce te-așteptai să-l auzi spunând?
Savvas
Știu și eu, ceva ca să-și mai ușureze situația, ceva ca să scape, măcar s-o acuze
cumva, de vreme ce era conștient că, din pricina a ce făcuse, o să stea mulți ani la
închisoare...

„Ce sunt toate luminile alea acolo pe câmp? Ferme cu găini? Doamne
Dumnezeule! Și-au pus în cap găinile să clocească niște ouă în toiul nopții?”
Savvas
Să zică un:
„Iartă-mă, Sfântă Fecioară!”
„Am numai două mașini acum. Numai ce i-am dat-o pe a treia lui fii-miu, dar o să
cumpăr alta nouă.”
Savvas
Să zică un:
„Ah, blestemat-o, uite ce mi-ai făcut!”.

„Foarte bun sucul ăsta din fructe. Ce bine era dacă avea și niște rom în el!”
Savvas
Să zică un:
„Ah, măiculiță, n-o să te mai văd!”.

„Nu am deloc păr. Dacă mi-ar da un pic de păr, nici că mi-ar mai păsa ce culoare
are!”.
(Pauză)

Acestea sunt ultimele lucruri pe care le-au spus piloții cu puțin timp înainte să se
prăbușească aeronava, cu toții pasagerii. Așa au rămas înregistrate în cutiile negre.
(Pauză)
Atât de inconștient este omul atunci când se îndreaptă spre prăbușire.

Atât de inconștient era și Tasos acolo, în celulă.
Savvas
Mi-amintesc că numai o singură dată a fost tulburat.
Era într-o după-amiază de diminică, când a venit să-l vadă cumnatu-su, fratele
Loulei.
Eram de gardă la arest și m-a pus să-l alung pe om.
„Nu vreau să-l văd.
Spune-i să plece, să mă uite.
Să mă uite cu toții.
Eu sunt un criminal acum.
Nu vreau să mă mai știe nimeni.
Gata, am terminat-o.
Se spune că bărbații puternici nu ucid femei de teapa ei, ci le disprețuiesc și le
părăsesc.
Se pare însă că eu nu sunt un bărbat puternic.”
Savvas (continuă)
Așa mi-a zis.
Și-n sinea mea mi-am zis și eu: uite că începe să se frângă, se pocăiește. Nici n-am
apucat să mă întorc cu spatele, că-l aud că mă întreabă:
Scriitorul (îl imită pe Tasos)

„Ia zi, ai aflat care e scorul la meci? Cred că deja s-a încheiat prima repriză. Știi
cine a câștigat?”
(Pauză)
Savvas (continuă)
Până la urmă, a învins AEK, așa mi-aduc aminte. Pe cei de la Iraklis FC. Cu 1-0.
Dar n-a fost penalty ce-a fluierat Kinnear.
Savvas + Scriitorul (în același timp)

N-a fost henț!

Răul are o figură blândă și banală,
Folosește cuvinte precum „citronadă”, „te rog” sau „adormită”,
Dar în fapte până și cele mai dulci lucruri te amărăsc:
miros cumplit crinii ce-au prins a putrezi.
SCENA A VIII-A
(Se deschide ușa cabinei 7 și iese Tasos. Urcă încetișor scările platformei de lemn
Tasos
Gândește-te, zice, tu să fi murit, să fii complet topit, dar complet, domnul meu, să
nu-și aducă aminte de tine nici măcar umbra ta, un zero, cum să-ți zic, și haina ta
să stea agățată nou-nouță la intrarea în magazin, așteptând să fie vândută, să o
aleagă altul, să o ia, să o ducă acasă la el, să o poarte, să meragă apoi să danseze, să
petreacă, să mănânce înghețată, ei, rece, știu și eu, ia închipuie-ți, ce să-ți zic, ăla
își zice: am plătit-o, prietene, a mea e acum.
(Pauză)
În Vardari.
Într-acolo m-a îndemnat inima și m-am dus imediat ce am ieșit din pușcărie.
Douăzeci de ani în celulă și, în loc să mă duc undeva ca să mă distrez, să beau un
vin, pe mine în Vardaris m-a îndemnat inima să merg.
(Pauză)
Am făcut o plimbare acolo unde vând haine second-hand.

Mă tot gândeam așa, văzându-le agățate acolo, la intrarea în magazin.
(Pauză)

Douăzeci de ani în închisoare.
În douăzeci de ani, celulele epidermei lui Tasos s-au reînnoit de 730 de ori.
Globulele roșii, de 60 de ori.
Celulele ficatului, de 24 de ori.
De două ori, întregul său sistem osos.
O dată, celulele intestinului.
După douăzeci de ani, corpul care a comis crima a fost înlocuit de un alt corp.
Alt corp a făptuit delictul, iar un altul a fost pedepsit.
Tasos
Apoi, m-am dus în subsolul unde se afla localul „Subterana”.
Acum au făcut din el sală de biliard, dar eu l-am recunoscut. Mi-aduc aminte și de
fereastra care se afla sus, pentru că, așa cum stăteam cu Loula, vedeam picioarele
celor care treceau pe trotuar.
(Pauză)
Odată, mi-a apărut în vis localul ăsta. Adică așa cum era înainte, cum îl știam eu.
Eram la închisoarea Yedi Kulé, în al treilea an.
După-amiaza, mi-aduc aminte, ne-au dat la masă bame, și e o mâncare grea, știi,
una dintre cele mai grele.
(Pauză)
În vis, se făcea că eram cu Loula și coboram ca să mâncăm, ca în noaptea aia.

Așa cum ședeam acolo, la masă, a venit chelnerul ca să ne ia comanda.
Avea un cap negru, văleu, un cap de cal, dar în rest era normal, mâini, picioare, ca
un om.
Mă întorc, privesc și în jur, toți aveau capete de cal și vorbeau normal între ei, ca
oamenii.
Mi-a înghețat sângele în vene.
Mă întorc, o privesc pe Loula, și ce văd? Și ea avea cap de cal.
Își ridica buzele și mi-arăta dinții, și îi trosnea, trosc-trosc-trosc, și se apleca spre
mine...
(Tasos se apleacă spre Scriitor.)
... de parcă voia să mă muște, iar eu nu puteam mișca nici mâinile, nici picioarele,
paralizasem.
(Pauză)
Mi-amintesc că, în dimineața aia de sâmbătă, cumpărasem bilet pentru meciul
dintre Iraklis FC și AEK.
Eu am fost suporter AEK dintotdeauna. Acolo, în Burnázi, era cartier AEK,
refugiați, pricepi.
Noi am câștigat, un gol, unul singur am dat, și pe ăla cu chiu, cu vai, au jucat în
forță cei de la Iraklis.
Mi-a zis gardianul în celulă, când eram la Generală, duminică după-amiază.
Era și el suporter AEK, era în culmea fericirii, mi-a făcut cinste cu o țigară.
A pierdut și un penalty Iraklis, a dat out Ioannidis.
La început, arbitrul n-a vrut să fluiere.
Aduseseră un arbitru elvețian pentru meci, pe unu Kinnear, pentru că era un derby
serios și n-au vrut să pună pe unul de-ai noștri, grec, ca să fluiere.
A fost pe prima pagină în ziarul de duminică.
Dis-de-dimineață, am văzut-o în biroul procurorului unde m-au dus, la Judecătorie,
avea un ziar pe biroul lui.
(Tasos se ridică și arată spre ziarul deschis pe biroul Scriitorului.)
Și mai sus de fotografia cu golul, era fotografia mea. În celulă, cum fumam.
(Pauză)
Totuși, eu zic că...
Tasos + Scriitorul (în același timp)

... că nu a fost henț!
(Pauză)
Tasos (continuă)
Apoi am trecut pe la hotel.
Pe la acel hotel.
Ai priceput, nu-i așa?
Tasos a ajuns în fața Hotelului Flórina.
Hotelul fusese renovat și-și schimbase numele.
Tasos ridică capul și privește clădirea.
Ce-am zis că privește?
Clădirea o privește.
Nu.
Nu privește clădirea.
Un Tasos împreună cu o Loula, în camera 9, asta privește.
Pentru că asta-i dictează neurobiologia în clipa aceea.
Tasos se supune de bunăvoie.
Și își vede trecutul privind clădirea.
Pentru că așa îi spune să facă știința secolului XXI.
Îi spune că, atunci când privește la ceva, celulele nervoase ale cortexului vizual din
creierul lui sunt niște investigatori de sens, nu niște oglinzi pasive ale lumii
exterioare.
Așa zice știința.
Pictorul vede în jurul său ceea ce pictează.
Nu pictează ceea ce vede.
La fel și omul care își aduce aminte intens.
Vede ceea ce-și amintește.
Nu-și amintește ceea ce vede.
Așa zice știința.
Iar Tasos i se supune de bunăvoie.
Tasos
Știu, acum tu vrei să afli.
Și la Poliție m-au întrebat, și anchetatorul m-a întrebat, și procurorul, și
judecătorul, și jurnaliștii, și maică-mea, toți.
Cum s-a întâmplat, ce s-a întâmplat, de ce s-a întâmplat.
Le-am spus ce-am priceput eu.
Dar crezi că am priceput totul?
(Pauză)
Dom’le, e-un mare mister omul.
Uite, sunt situații în care faci unele lucruri și, exact în clipa-n care le faci, e ca și
cum deja le-ai fi uitat.
Nu știu, mă înțelegi?
(Pauză)
E ca și cum în mine s-ar răsucit o cheiță.

Ca la jucăriile cu mecanism.
Și când am săvărșit fapta aia, apoi a fost ca și cum s-ar fi destins coarda.
Ca și cum mi-ar fi întors careva cheița și apoi s-a plictisit de mine și m-a abandonat
dezacordat.
(Pauză)
Când ne-am întors de la local, sâmbătă seara, și-am urcat în cameră, toate era bune
și frumoase. Chiar foarte bune.
Ne-am întins amândoi în același pat, în cel dublu. Pentru că mai era unul single
alături.
Ne-am întins ca doi îndrăgostiți.
Ne-am îndeplinit normal îndatoririle conjugale.
După ce-am dormit un pic, dup-aia Loula s-a ridicat și s-a dus în celălalt pat, în cel
single.
Am început să discutăm.

Veee, veee.
Beee, beee.
Tasos
Mi-a spus niște vorbe cumplite.
Ziceai că e un cu totul alt om.
Trei ani împreună și eu nu pricepusem că era un astfel de om.
Veee, veee.
Beee, beee.
Tasos
Poate că i-a luat mințile și patronul localului ăluia.
Sigur era combinată cu el.
Nu-i mai puteai ajunge la nas.
Ăla îi promisese că o face dizeuză.
El i-a băgat în cap să vină la Salonic.

Veee, veee.
Beee, beee.
Tasos
Mamă, mamă, ce cuvinte mi-a spus.
Otravă curată.
Un bărbat nu poate îndura s-audă așa ceva.
Iar eu îi ziceam c-o doresc, c-o venerez.
Așa cred că i-am zis.
Nu-mi mai aduc aminte.
Jur că nu-mi aduc aminte.
În celulă, nopțile, îmi reveneau uneori amintirile.
Odată, cred că trecuseră deja vreo zece ani, am vrut să-mi amintesc, dar nu-mi
venea.
Propriile mele cuvinte, iar eu nu mi le-aduceam aminte!
Îmi ieșiseră complet din creier.
Un mister, dom’le!
Asta a fost.
De atunci, nu mi-au mai revenit amintirile.

În textele antice, s-a descoperit scris că oile făceau „veee, veee”.
Firește, nici grecii din Antichitate nu erau țăcăniți, nici oile lor, imbecile.
Glosologii au studiat problema și au descoprit ce s-a întâmplat.
Se pare că anticii pronunțau b litera noastră vita, iar pe ita, e.
Prin urmare, oile antice făceau și ele beee, și nu veee.
Iar ceea ce crede acum Tasos că a auzit-o spunând pe Loula tot un veee este.
Niciodată nu vom afla adevăratul behăit al Loulei.
Tasos
M-am înfuriat din cauza vorbelor ei.
Am ieșit pe coridor, sperând că poate reușesc să mă calmez un pic.
Cum mă plimbam pe acolo, am văzut un rulment pe o măsuță și mi s-au întunecat
mințile.
Nici nu mi-am dat seama când am pus mâna pe el, nu mi-am simțit mâna, era
uscată ca un buștean.
Să nu mai spunem restul, în regulă?
Scriitorul (i se adresează ușurat lui Tasos)

În regulă.
Tasos
Mi-aduc aminte că, după cele întâmplate, stăteam pe marginea patului și fumam.
Mi-aduc aminte și cum s-a întredeschis ușa camerei și o mână s-a strecurat prin
deschizătură și a stins lumina.
Mi-aduc aminte apoi că, în întuneric, priveam capătul aprins al țigării.
Îmi venea să-l sărut, așa cum lumina în întuneric.
(Pauză)
Mi-aduc aminte, luni dimineață, când m-au dus la Judecătorie, la procuror.

Mi-aduc aminte că am văzut o femeie cumpărând ziare de la chioșc și că mi-am
zis:
„Ah, Tasos, tu când o să mai cumperi ziare de la chioșc?”.
(Pauză)
Și când ai zis că-ți apare cartea?

(Lumina scade. Scriitorul se ridică încet în picioare și intră în cabina 7. Tasos se
ridică și se așază pe locul Scriitorului, în spatele biroului. Acum, Tasos deține
rolul Regizorului. Cu o mică schimbare de vestimentație, în înfățișare și în tonul
vocii sale – de exemplu, poartă ochelari, vestă etc. –, se distinge de rolul anterior
și de înfățișarea criminalului. Ia o carte de pe birou, o ridică, o deschide, iar pe
copertă se vede titlul: Unt topit.)
Regizorul
Omucidere. Crimă pasională. Strangulare. Spermă. Cearșafuri însângerate. Suflete
fără căpătâi. Loula și Tasos. Și un scriitor care se străduiește să adune mărturii
pentru transforma crima într-o carte, patruzeci de ani mai târziu.
(Pauză)
A fost o carte interesantă. Poate deveni un scenariu bun.
(O răsfoiește și citește la întâmplare:)
„Am văzut un rulment și mi s-au întunecat mințile”, a declarat criminalul.
(Meditativ:)
Ei, dar n-o să introduc un rulment în film. Mai bine un cuțit. „Dă” mai bine pe
ecran. Știa el bine ce știa Hitchcock.
(Meditativ:)
Și pe scriitorul ăsta mai bine să-l fac femeie. Cartea ei să fie o perspectivă feminină
asupra violenței domestice.
(Meditativ:)
Desigur, altfel a spus scriitorul în cartea lui că s-au petrecut lucrurile.

(Pauză)
Dar oare cei din carte au trăit ei o poveste adevărată?
(Pauză)
De vreme ce existăm cu toții prin poveștile spuse de ceilalți despre noi.
(Pauză)
Existăm cu toții înăuntrul unei mari povești.

O poveste pe care niciodată nu ne e dat s-o aflăm în întregime.
(Pauză)
Scriitorul, împreună cu vocile din toate cabinele (în același timp)

Hai, poveste, dă-i drumul!
(Se aprind luminile.)
SFÂRȘIT

Unt Topit Sakis Serefas

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Unt Topit Sakis Serefas

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Sakis Serefas

(Se apleacă și citește rar)

„Am văzut un rulment și mi s-au întunecat mințile”, a declarat făptașul. Bun.

(Se întreabă gânditor:)

Dar atunci ce fel de poveste adevărată o să mai scriu?

Dar ce, parcă ei au trăit vreo poveste adevărată?

De vreme ce trăim cu toții prin poveștile spuse de ceilalți despre noi.

Existăm cu toții înăuntrul unei mari povești.

Hai, poveste, dă-i drumul!

(Întuneric, apoi iarăși lumină.)

(Pauză. Îl privește cu suspiciune.)

Ai nevastă, nu-i așa?

Scriitorul (oarecum tăios)

Scriitorul (nerăbdător, pe ton de dictare)

Mai departe! Ia să însuflețim un pic atmosfera.

(Arată cu degetul spre podea.)

Uite și încă una!

Apleacă-te, tânără Loula!

(Se reașază la birou.)

Scriitorul (către sine)

Scriitorul (o arătă pe Daisy publicului)

(Își schimbă tonul vocii, ca și cum ar citi dintr-o carte:)

Era un tip descurcăreț. Avea purtarea pe care o au toți cei descurcăreți.

(Îl interpretează pe Tasos)

Scriitorul (îl interpretează pe Tasos)

Daisy (o interpretează pe Loula)

Scriitorul (îl interpretează pe Tasos)

(O privește cu subînțeles pe Loula)

În cea mai aleasă companie.

Scriitorul (către sine)

Daisy (îl întrerupe pe Scriitor)

Scriitorul (către sine)

De aceea e în halul în care e planeta Pământ.

Dar ce, poate oglinda să privească în adâncul ei și să se descrie?

Scriitorul (o întrerupe și spune pe ton de dictare)

Uite o scenă în care precumpănesc pasiunile carnale, nevoia, înșelăciunea și

Scriitorul (îl interpretează pe Tasos)

Daisy (o interpretează pe Loula)

Scriitorul (îl interpretează pe Tasos)

Daisy (o interpretează pe Loula)

Scriitorul (îl interpretează pe Tasos)

Scriitorul (către sine)

Daisy (o interpretează pe Loula, nemulțumită)

E o ocazie să te cercetăm din cap până-n picioare.

Scriitorul (către sine)

(Îi interpretează pe cei doi bărbați.)

– Ai văzut cine e în seara asta aici? Tasos, Tasos Andonopoulos.

Ha, ha, ha!

Scriitorul (atins, către sine)

Dă-i înainte, căprioara mea!

Scriitorul (îl interpretează pe patronul localului)

Scriitorul (către sine, pe ton de dictare, cu disperare)

Scriitorul (către sine)

Voce din cabina 2 (cu compasiune)

Voce din cabina 3 (cu compasiune)

Voce din cabina 4 (cu compasiune)

Voce din cabina 5 (cu compasiune)

Voci din cabinele 2, 3, 4, 5, 6

Cântec de jale din cabinele 2, 3, 4, 5, 6

Scriitorul (pe ton de dictare)

Mi-aduc aminte, era după-amiaza, coboram cu Popi din camera noastră, ca să

Scriitorul (îl interpretează pe proprietar)

Litsa (o interpretează pe Loula)