Metoda Grönholm

Jordi Galcerán

Traducerea: Luminiţa Voina-Răuţ

Personaje

Fernando

Enrique

Carlos

Mercedes

1
Sala de şedinţe a unei firme. Mobilier de calitate. Parchet. Pereţi cu lambriuri din lemn.

O masă de şedinţe cu opt scaune. Pe masă, sticle de apă şi patru pahare. Un tablou de

Juan Miró pe pereţi.

În fund, o uşă dublă. Pe lateral, o uşă mai mică. Printr-o fereastră mare pătrunde ultima

lumină a asfinţitului. Se vede cerul prin geam. Intuim că sala se află la un etaj superior.

Pe unul dintre scaune stă Fernando Augé, un bărbat de treizeci şi opt de ani. Atrăgător.

Costum elegant şi modern. În faţa lui, pe masă, o geantă diplomat.

După câteva clipe, Fernando se uită la ceas, scoate din geantă un cotidian de informaţie

economică şi începe să-l răsfoiască. Sună un mobil. Fernando îl scoate din buzunar şi

răspunde.

Fernando (vorbind la mobil): Alo?... Bună, băiete! Am ajuns deja. Aştept... (Pe uşa dublă

intră Enrique Font. Fernando nu pare să-l vadă.) Fir-ar să fie, să cinăm astă seară?... Şi

de ce n-ai zis nimic? Nu, n-o să vin. Nu ştiu, chiar tu... M-am săturat să-i pup în cur pe

tipii ăştia pentru o nimica toată! Dacă-mi iese chestia asta de azi, să-i ia naiba de tot...

Dacă nu-mi iese, mă sinucid... Nu, n-o să vin.

Fernando îl vede pe Enrique.

Fernando (vorbind la mobil): Trebuie să te las.

2
 Fernando păstrează mobilul. Enrique e un bărbat voinic, de peste patruzeci de

ani. E tot în costum, dar nu e atât de modern ca al lui Fernando. Geantă diplomat în

mână, mai uzată decât a lui Fernando.

Enrique: Bună ziua.

Fernando: Bună ziua.

Enrique: Mi s-a spus că interviul e aici...

Fernando: Da, şi mie la fel.

Enrique: Sunteţi din firmă...?

Fernando: Nu, nu. Sunt candidat la...

Enrique: Ah, şi eu la fel.

Fernando: Încântat.

Enrique: Şi eu.

Îşi strâng mâinile. Enrique îşi lasă geanta diplomat pe masă. Câteva clipe de

tăcere.

Enrique: Ţie ţi-au explicat ceva?

Fernando: Nu. Nimic.

Enrique: Cam ciudat, nu-i aşa?

Fernando: Da.

Enrique: Tehnici neconvenţionale.

Fernando: Aşa se pare.

Enrique: Când mi-au propus... Nu ştiu. Nu e... ceva obişnuit. Câţi o să fim, noi doi?

Fernando: Nu ştiu. Sunt patru pahare.

3
Enrique: Poate sunt pentru ei, pentru cei care ne iau interviul.

Fernando: Poate.

Enrique: Treaba asta cu interviul comun e cam... Original, cel puţin. Şi mai ales pentru

un asemenea post. Fireşte, totul e confidenţial.

Fernando: Mie, chestia asta...

Enrique: Da, şi mie, dar în fine... Noi doi nu ne cunoaştem. Dar s-ar putea să dăm peste

vreun cunoscut.

Fernando: Şi ce dacă?

Enrique: Păi ar fi cam neplăcut.

Enrique se aşază. Câteva clipe de tăcere.

Enrique: Ai venit cu maşina?

Fernando: Da.

Enrique: Şi eu. Ce mai trafic, nu-i aşa?

Fernando: Ca în fiecare zi.

Enrique: Am dat deja trei interviuri. Nu ştiu ce mai vor de la mine. Tu câte ai dat?

Fernando: Trei.

Enrique: Ca şi mine. (Enrique scoate o cutie de bomboane.) Una cu mentă?

Fernando: Nu, mulţumesc.

Enrique: Nu prea speram c-o să ajung până aici. Vin de la o firmă mică, de... În fine, în

chestii de mobilier şi de bricolaj e a doua din lume.

Fernando: O firmă e o firmă.

Enrique: Da, dar eu n-am lucrat niciodată într-o multinaţională. Tu?

Fernando: Eu am lucrat în multe locuri.

4
Enrique: Iar condiţiile sunt incredibile! Salariul e... În fine, nu ştiu cât câştigi tu, dar eu

aproape mi-aş dubla leafa... Mi-era teamă să nu întârzii. Eram pe Bulevardul Diagonal,

blocat în trafic, şi mă gândeam: o să întârzii şi o să faci o impresie proastă! Chestiile astea

sunt importante. Uneori micile detalii te ajută să iei o decizie. A trebuit să angajez

oameni, şi până la urmă detaliile au contat la luarea deciziei finale. Cum era îmbrăcată

persoana respectivă, cum dădea mâna... Şi maşina. Când pot, însoţesc oamenii până la

maşină. O maşină spune multe despre proprietarul ei. Câteodată nimereşti un tip care pare

foarte îngrijit, dar are o maşină murdară, mizerabilă.

Fernando: Linişteşte-te! N-ai întârziat.

Pe uşa dublă intră Mercedes Degás şi Carlos Bueno. Treizeci şi ceva de ani.

Mercedes poartă un taior elegant. Carlos, îmbrăcat mai neprotocolar: pantaloni

şi o haină sport, fără cravată. Cercel într-o ureche.

Carlos (către Mercedes): Intră, intră.

Mercedes: Nu, intră tu.

Carlos: Te rog.

Mercedes (zâmbind): De ce? Fiindcă sunt femeie?

Carlos: Da, fiindcă eşti femeie.

Mercedes: Bine, intru. Dar nu fiindcă sunt femeie. (Către ceilalţi): Bună ziua.

Fernando şi Enrique: Bună ziua.

Carlos: Bună ziua. (Prezentându-se): Carlos Bueno.

Carlos îi întinde mâna lui Fernando.

Fernando: Fernando Augé.

5
 Cu toţii îşi strâng mâinile când se prezintă.

Mercedes: Mercedes Degás.

Enrique: Enrique Font.

Îşi dau mâna cu toţii.

Carlos: Voi sunteţi angajatorii?

Enrique: Nu, nu, suntem... candidaţi, şi noi.

Carlos: Amândoi? Şi noi la fel.

Mercedes: Şi cine ne ia interviul?

Enrique: Nu ştim, deocamdată.

Mercedes şi Carlos îşi lasă lucrurile pe scaune.

Mercedes: Trei bărbaţi şi o femeie. Ca de obicei.

Carlos: Douăzeci şi cinci la sută. Corectitudine politică.

Mercedes: Spiritual ca întotdeauna, dumnealui!

Enrique: Vă cunoaşteţi?

Carlos: Am învăţat împreună.

Mercedes: În fine, eu am învăţat ceva mai mult decât el.

Carlos: „Tocilara”, aşa-i ziceam. O să avem de furcă cu ea!

Enrique: Ţi-am zis eu. Era normal ca unii să se cunoască între ei.

Carlos: Şi ce trebuie să facem acum?

Fernando: Aşteptăm, presupun.

Mercedes: O să dăm interviul toţi patru împreună?

Carlos: Mie aşa mi-au zis. Un interviu împreună cu toţi candidaţii.

Pauză.

6
 Enrique: Aţi venit cu maşina?

Carlos: Eu da.

Enrique: Al naibii trafic, nu-i aşa?

Carlos: Cumplit.

Enrique: Noroc că au parcare, altfel...

Carlos: Da, aici e imposibil de parcat.

Enrique: Şi voi aţi dat trei interviuri?

Carlos: Eu da.

Mercedes: Şi eu.

Enrique: Iar ăsta e al patrulea. Am trecut de câteva ori prin experienţe de-astea, dar n-am

dat niciodată patru interviuri. Nu ştiu ce mai vor de la mine...

O uşiţă se deschide pe unul dintre pereţii laterali. Se deschide de sus în jos şi se

opreşte la patruzeci şi cinci de grade. E ca o cutie poştală, ascunsă până acum în

perete. Mercedes e cea mai aproape de ea.

Mercedes: Uite. S-a deschis asta.

Un moment de tăcere.

Carlos: Păi uită-te să vezi care-i treaba.

Mercedes se uită.

Mercedes: Un plic şi un cronometru.

Fernando: Un cronometru?

Mercedes: Digital.

Carlos: Scrie ceva, pe plic?

Mercedes: Nu. Îl deschid?

7
Fernando: Pe mine mă întrebi? Nu ştiu.

Mercedes deschide plicul.

Mercedes (citind): „Bună ziua şi bine aţi venit. După cum v-am precizat, aceasta este

ultima fază a procesului de selecţie pentru postul de director comercial la Dekia. Voi

sunteţi ultimii candidaţi. Ştim că nu e o probă obişnuită. Urmăm protocolul stabilit de

centrala noastră din Suedia. Dacă la un moment dat consideraţi că vreuna dintre

propunerile făcute sunt inacceptabile pentru dumneavoastră, puteţi abandona competiţia.

Uşa e deschisă. Dar dacă părăsiţi încăperea, indiferent de motiv, vom înţelege că nu mai

doriţi postul. Iată prima probă. V-am spus că sunteţi ultimii candidaţi, dar nu sunteţi ultimii

patru candidaţi. Doar trei sunt candidaţii adevăraţi. Unul dintre voi face parte din

departamentul nostru de selectare a personalului. Lângă plic aţi găsit un cronometru. Aveţi

zece minute ca să descoperiţi care dintre voi este falsul candidat. Vă rog să porniţi

cronometrul. Apăsaţi pe butonul din dreapta.” Asta-i tot.

Carlos: La naiba!

Enrique: Staţi puţin, o clipă... Deci unul dintre noi nu e...

Carlos: E foarte clar.

Enrique: Şi trebuie să descoperim cine e acela.

Fernando: Credeam c-o să fie un interviu.

Mercedes: Trebuie să fac ceva cu cronometrul.

Enrique: E un candidat care nu e candidat. Şi trebuie să-l descoperim.

Carlos: Asta am înţeles deja.

Enrique: E tare a naibii!

Fernando: Tare?

8
Enrique: Proba. Să descoperi cine minte. E tare, fiindcă fireşte, când am intrat, ne

gândeam cu toţii că suntem egali, că suntem candidaţi, dar se pare că nu-i aşa.

Mercedes: Deci ce fac, îl pornesc?

Mercedes apasă pe butonul cronometrului.

Mercedes: Zece minute.

Enrique: Hai să vedem. Să ne gândim. Unul dintre noi nu e... autentic.

Puază. Cei patru se privesc.

Mercedes: Deci angajatorul e unul dintre voi.

Fernando: Poate că eşti tu.

Mercedes: Eu? Nu, nu sunt eu.

Fernando: Cineva de aici se preface. Poate fi oricare dintre noi.

Enrique: Avem zece minute la dispoziţie. Nu-i prea mult timp. Cred că mai degrabă putem

elimina decât să încercăm să descoperim direct impostorul.

Fernando (ironic): Impostorul.

Enrique: Oricum, un lucru e clar. Voi doi vă cunoaşteţi.

Mercedes şi Carlos se privesc.

Carlos: Dar nu ne-am văzut de ani de zile.

Enrique: Dar dacă e unul dintre voi e candidatul fals, o puteţi afla mai repede. Ştiţi tot

felul de lucruri unul despre celălalt. Avem la dispoziţie doar zece minute. Prin eliminare,

aflaţi mai repede, şi astfel scăpaţi de un om. Ce ziceţi?

Mercedes: O clipă. Lasă-mă să mă gândesc.

Carlos: Despre Mercedes ştiu lucruri de demult, deci tot nu...

Mercedes: Stai, Carlos. Înainte de a continua, gândeşte-te.

9
Carlos: La ce să mă gândesc?

Mercedes: Suntem doar patru.

Carlos: Da. Şi ce-i cu asta?

Mercedes: Nimic. Gândeşte-te la ce ne-au cerut. Trebuie să vedem cine e în stare să

descopere intrusul şi cine nu.

Carlos: Ah, da!

Carlos îi priveşte pe Fernando şi Enrique.

Fernando: N-o să ne spună nimic.

Enrique: De ce?

Fernando: Fiindcă dacă ştiu ceva, o ştiu pentru ei şi n-o să ne spună şi nouă; dacă au un

avantaj asupra noastră n-o să renunţe la el de dragul nostru. Eu unul, aşa aş face.

Enrique: Nu înţeleg.

Fernando: Drace, doar suntem adversari! N-o să-ţi ofere nici o informaţie pe care nu vor

să ţi-o dea! De fapt treaba îşi are schepsisul ei. Nu-i vorba să descoperi doar cine se

preface, ci să-i faci şi pe ceilalţi să greşească, fiindcă dacă-l ghicim toţi trei pe falsul

candidat, spune-mi şi mie la ce mai serveşte proba? Câştigă toţi şi atunci care-i şpilul?

Enrique: Hârtia zice că trebuie să descoperim intrusul. Nu zice că trebuie să concurăm

între noi.

Fernando: Ei, asta se înţelege de la sine! Nici nu trebuie să ne-o zică. Suntem trei şi e doar

un singur post. Suntem concurenţi.

Enrique: Ba nu, el are dreptate. Dacă te gândeşti bine, de fapt trebuie să colaborăm.

Carlos: Să colaborăm?

10
Mercedes: Da, crede-mă. Eu nu l-am mai văzut pe Carlos de la ultima cină din Esade... De

doi sau trei ani.

Carlos: De doi.

Mercedes: Iar pe atunci lucra într-un laborator farmaceutic.

Carlos: Şi încă mai lucrez.

Mercedes: E adevărat. M-am întâlnit nu demult cu un coleg şi mi-a zis. Deci nu poate fi el.

Carlos: Iar tu, Mercedes, lucrai într-o firmă de consulting. Dar nu mai reţin în care...

Mercedes: ICR.

Carlos: Şi tot acolo lucrezi?

Mercedes: Nu, acum sunt la o Bancă. Dar n-o să vă spun care, fără supărare.

Câteva clipe de tăcere. Fernando şi Enrique se gândesc la ce au spus Mercedes şi

Carlos.

Fernando: Vezi?

Enrique: Ce?

Fernando: Că asta nu serveşte la nimic. Pot să mintă amândoi. Dacă unul dintre ei e falsul

candidat, a minţit, iar celălalt, dac-o ştie, n-o să ne spună că minte, fiindcă ştie deja cine e

falsul candidat şi n-are de ce să-l mai demaşte.

Enrique: Drace, ce greu e!

Fernando: Ei au spus deja unde lucrează, putem să-i credem sau nu. Acum să spunem şi

noi unde lucrăm şi aşa o să ştim toţi patru pe ce picior valsăm!

Mercedes: Cred că te înşeli. Proba nu vrea să-l descoperi pe cel mai deştept, ci să evalueze

capacitatea noastră de a lucra în echipă. Trebuie să avem încredere unii în alţii. Să

colaborăm ca să-l găsim pe falsul candidat.

11
Fernando: Foarte drăguţ. Dar cum falsul n-o să ne spună că el e, nu putem colabora. Nu

putem avea încredere unii în alţii.

Carlos: Mie mi se pare OK ce-ai zis... tu.

Fernando: Fernando.

Carlos: Aşa, Fernando. Spuneţi de unde veniţi voi doi.

Enrique: Eu sunt director comercial într-o întreprindere de produse alimentare.

Fernando: Care?

Enrique: Ea n-a zis la ce Bancă lucrează.

Fernando: Grozav! Fiindcă şi eu sunt director comercial. La un laborator. Şi de-asta mă

miră miră că nu te cunosc. (Către Carlos). Eu lucrez la Disfarma, nu mă deranjează s-o

spun. Tu în ce laborator lucrezi?

Carlos: Păi nici eu nu vreau să zic. Şi cu atât mai puţin acum, când ştiu că şi tu lucrezi în

acelaşi domeniu.

Mercedes: Eu ştiu unde lucrează. Şi nu minte.

Fernando: Dar de unde ştiu eu că tu spui adevărul?

Mercedes: De ce să mint?

Fernando: Tocmai am spus-o: dacă tu ştii că el lucrează aici, o să-i susţii povestea cu

laboratorul, fiindcă n-ai nici un interes să fim noi cei avantajaţi.

Mercedes: N-ai decât să nu mă crezi, dar interesul nostru e să lucrăm în echipă. Important

e ca cei trei candidaţi adevăraţi să colaborăm ca să-l descoperim... pe impostor, cum zice el.

Eu pierd dacă mint.

Fernando: Atunci spune la ce Bancă lucrezi, nu mai fi aşa secretoasă! Tu pierzi dacă

minţi, aşa-i?

12
 Mercedes stă pe gânduri.

Carlos: Eu lucrez la Rawental. N-am zis-o mai înainte fiindcă... Uite, de-aia. Dar cred că-i

mai bine s-o luăm prin eliminare, cum zice el.

Fernando: La Rawendal? De când?

Carlos: De cinci ani.

Fernando: Îl ştii pe Félix Garrido?

Carlos: Nnnnu, cine e?

Fernando: Dar pe Laura... Laura Sánchez?

Carlos: Ştiu o Laura Vázquez.

Fernando: Da, ai dreptate. Se numeşte Laura Vázquez.

Carlos: Cine e Félix Garrido?

Fernando: Vărul meu. Căpitan de marină comercială. Cât timp a trecut?

Mercedes se uită la cronometru.

Mercedes: Aproape patru minute.

Fernando: Păi să mai scoatem din ecuaţie. După mine... Carlos e autentic.

Enrique: Da, dar tu poţi să faci ce ai zis mai înainte c-ar face ea. Poate că ştii că minte dar

îi faci jocul, ca să greşim noi.

Fernando: Dacă eu îi fac jocul, şi ea face la fel.

Carlos: Eu nu mint şi nimeni nu-mi face jocul, pe când tu... Ştii ce, regret, dar eu îl ştiu pe

directorul comercial de la Disfarma, şi nu semeni deloc cu el.

Fernando: Şi cine-i director comercial?

Carlos: Tu să-mi spui.

Fernando: Víctor Dunsberg.

13
Carlos: Dar tu ai zis că eşti...

Fernando: Director comercial, dar al reprezentanţei din Gerona.

Carlos: Pe cel din Gerona nu-l ştiu.

Fernando: Deci nu mai ai ce zice.

Enrique: Iar acum poate că minţiţi amândoi.

Fernando: Şi ea?

Enrique: Dacă ea a minţit, minţi şi tu.

Fernando: Dacă ea a minţit, o priveşte. De ce să mint eu, dacă minte ea?

Enrique: Îi susţii minciuna, ca să mă induci pe mine în eroare.

Mercedes: Eu n-am zis nici o minciună. Nimeni nu poate susţine o minciună pe care eu n-

am zis-o.

Enrique: Poate că nu, poate că n-ai zis nici o minciună, dar dacă el (Fernando) şi-a dat

seama că el (Carlos) minte, o să creadă că şi tu ai minţit şi o să-ţi susţină minciuna, chiar

dacă nu-i o minciună.

Fernando: Ştii ce... te încurci în vorbe!

Enrique: Nu, domnule. Dacă el (Carlos) nu-i cine a zis că este, iar voi ştiţi că minte, o să

mă minţiţi şi pe mine ca să susţineţi minciuna.

Fernando: Nu mai gândi atât, că se vede că nu prea ai obiceiul ăsta.

Enrique: Încerc să mă lămuresc.

Fernando: O să te lămuresc eu. Dacă aş minţi, dacă aş fi eu impostorul, aş şti deja că el

lucrează într-un laborator, fiindcă am dat până acum câteva interviuri, ca să ajungem aici.

Ne-am trimis curriculum vitae. Dacă aş fi din firmă, aş şti totul despre el şi aş fi venit cu o

altă poveste, nu că lucrez într-un laborator, fiindcă imediat ar descoperi că mint.

14
 Cei trei se privesc.

Enrique: Poţi să mai repeţi o dată?

Fernando: Carlos poate să mă întrebe orice despre locul meu de muncă.

Carlos: Nu, n-are rost să pierdem vremea. Eu îl cred. Trebuie să fie unul dintre voi doi. Tu,

Mercedes, chestia cu Banca mă derutează. Aş fi ştiut-o cumva de la cineva.

Mercedes: Se poate. Dar şi dacă aş fi lucrat aici, ai fi aflat-o până acum de la cineva.

Carlos: Ai dreptate...

Mercedes: Şi dacă tot am trecut la confidenţe... Lucrez la Banca Mediterană şi sunt

directoarea de marketing.

Carlos: De când?

Mercedes: De jumătate de an.

Carlos: De jumătate de an. Şi vrei deja să pleci?

Mercedes: Da, e vreo problemă?

Carlos: Nu, nici una.

Fernando (lui Enrique): E rândul tău.

Enrique: Înţeleg. Am priceput.. Facem... Îşi bat joc de noi.

Fernando: Ei doi?

Enrique: Nu. Am crezut că e un candidat fals fiindcă aşa ne-au zis, dar am impresia că toţi

patru suntem candidaţi adevăraţi şi nu-i nici un impostor.

Carlos: Atunci la ce bun toată comedia asta?

Enrique: Păi tocmai de-asta, ca să vadă dacă suntem în stare să prindem şmecheria. În

Statele Unite, probele astea sunt la ordinea zilei în selectarea angajaţilor. Îţi dau să rezolvi

probleme, enigme, ca să vadă dacă eşti în stare să-ţi imaginezi fel de fel situaţii, dintr-o

15
perspectivă nouă. Aici treaba e să credem cu toţii că e un candidat fals, că unul dintre cei de

aici îi înşală pe ceilalţi, când de fapt ei sunt cei care ne-au înşelat.

Carlos: Nu-i aşa. Dintr-un motiv simplu. N-are nici un sens să stăm aici şi să încercăm să

ne dovedim perspicatitatea, dacă nu ne evaluează nimeni.

Enrique: Cum nimeni? Suntem evaluaţi de afară. Precis sunt microfoane şi suntem

ascultaţi. Sau poate chiar camere de luat vederi.

Carlos: Camere de luat vederi?

Enrique: Candidaţii sunt puşi într-o anumită situaţie; ei cred că sunt singuri şi li se

studiază comportamentul.

Carlos: Şi unde sunt camerele astea?

Enrique: Nu ştiu. Pot fi ascunse oriunde. În lămpi... Ce ştiu eu? Sunt mii de posibilităţi.

Cei patru se uită prin încăpere.

Carlos: Vreţi să spuneţi că...?

Fernando: Ştii, ce spui tu sună aşa de bine, că nu cred o iotă. Tu eşti candidatul fals. Eşti

singurul care nu ne-a zis unde lucrează. Şi faptul că ştii atâtea despre probele astea îmi

dovedeşte că faci parte din echipa de selecţie.

Mercedes: Da, şi eu cred asta. În plus, a venit cu raţionamentul ăsta când s-a văzut încolţit.

Când a înţeles că noi trei ieşeam din discuţie, iar el ştia exact cum stă treaba, a început cu

povestea asta că suntem înşelaţi.

Carlos: Nu ştiu. Mie mi se pare rezonabil ce spune. Să fie ceva mai explicit.

Fernando: În primul rând să ne spună la ce întreprindere de produse alimentare lucrează.

Enrique: Nu vă spun.

Carlos: De ce?

16
Enrique: Fiindcă nu vreau. Nu mi se pare necesar.

Carlos (lui Mercedes): Cât mai avem?

Mercedes: Două minute şi... jumătate.

Carlos: Nu ne spune fiindcă e convins că are dreptate, şi cum zicea înainte Fernando de noi

doi, n-o să mai adauge nimic ce ne-ar putea ajuta! Dacă ne-ar spune unde lucrează şi ar fi

credibil, ar trebui să-i acceptăm soluţia. El vrea să fie singurul care câştigă. Prin urmare, eu

cred că are dreptate. Toţi patru suntem autentici.

Fernando: Eu nu cred. Ştiţi, când a intrat, până să veniţi voi, era foarte îngrijorat, fiindcă îl

uimea sistemul de selecţie. Sisteme neconvenţionale, aşa mi-a zis. Şi apoi a început să-mi

povestească cum şi-a ales el angajaţii... M-a mirat de la început atitudinea lui.

Enrique: Ce atitudine?

Fernando: Ai zis nu ştiu ce, că sistemul ăsta e ciudat, ai vorbit despre confidenţialitate... ca

şi cum te-ar fi deranjat. Dacă ai fi un candidat real, ai gândi ca şi noi: un interviu comun,

nici o problemă. Înţelegeţi ce vreau să spun? Nu-i normal.

Enrique: Ce spui tu nu-i normal.

Fernando: Tu eşti, colega. Acum mi-e cât se poate de clar!

Enrique: V-aş putea da o mie de motive ca să vă conving că am dreptate, dar n-o s-o fac.

Dacă vreţi s-o daţi în bară, n-aveţi decât...

Fernando: Ne-ar putea da o mie de motive, dar nu ni le dă.

Enrique: Fiindcă nu vreau. Şi chiar am fost prea bun cu voi. Ar fi trebuit să aştept să treacă

cele zece minute, s-o daţi în bară, şi apoi să vă ofer soluţia.

Fernando: Nu ziceai tu că trebuie să colaborăm?

Mercedes: Ne-au mai rămas... gata. Trebuie să ne hotărâm.

17
Carlos: Eu îi dau dreptate lui. Toţi patru suntem autentici.

Enrique: Părerea mea o ştiţi deja.

Fernando: Eu zic că e el.

Enrique: Enrique Font, la dispoziţia dumitale.

Fernando: Nici măcar nu cred că te cheamă aşa. Ai mai rămas tu.

Mercedes: Eu nu ştiu. Nu sunt sigură.

Fernando: Nu te mai gândi atât! Nu pică bine. Sunt cu ochii pe noi.

Mercedes: Bine atunci, şi eu cred că e Enrique.

Pauză.

Fernando: Şi acum, ce urmează?

Se deschide uşiţa.

Carlos: O să aflăm îndată. Mercedes, dacă vrei să faci onorurile... Şi nu pentru că eşti

femeie...

Mercedes se îndreaptă spre cutia de scrisori. Scoate un plic şi o scrumieră.

Mercedes: Enrique Font. Pe plic e scris numele tău.

Enrique ia plicul şi-l deschide. Îl citeşte în tăcere.

Fernando: Citeşte cu voce tare, omule.

Enrique: Nu, nu pot.

Enrique a terminat de citit şi reintroduce plicul în cutia de scrisori, care se

închide la loc.

Mercedes: Ei? Cine avea dreptate?

Carlos: Ce scria?

Enrique: Cine vrea să fumeze, poate fuma.

18
 Mercedes pune scrumiera în mijlocul mesei. Enrique se aşază. Îşi pune mâinile pe

cap, gânditor. Ceilalţi se uită la el.

Fernando: Cine a câştigat?

Enrique: Nu scria.

Mercedes: Nu scria nimic?

Enrique: Nimic despre asta.

Carlos: Deci noi doi aveam dreptate. Suntem toţi autentici. Am impresia că voi doi cam

pierdeţi. Ce trebuie să facem acum?

Enrique stă tot cu mâinile pe cap. Pare foarte îngrijorat.

Enrique: Nu ştiu.

Carlos: Ce scria pe hârtie?

Enrique: Îmi cer... Nu ştiu ce trebuie să fac...

Mercedes: Nu ştii? N-ai înţeles?

Enrique: Ba da, fireşte c-am înţeles.

Carlos: Şi care-i treaba?

Enrique: Bine, o să încerc... o să încerc să fiu cât mai explicit. (O mică pauză.) Cred că

într-o firmă cel mai mult contează să ai rezultate, şi asta cu orice preţ.

Carlos: Şi?...

Enrique: Dar mai cred că în firmele mari, în firmele bune, trebuie să ai în vedere factorul

şi uman, pentru ca angajaţii să muncească bine, să se simtă bine în pielea lor. Asta e ceea ce

cred eu.

Câteva clipe de tăcere.

19
Fernando: Sunt absolut de acord. În plus, când o firmă ştie să ţină cont de bunăstarea

angajaţilor ei, asta se reflectă în rezultate mai bune.

Enrique: Lasă-mă să termin, te rog.

Fernando: Credeam c-ai terminat deja şi că trebuia să comentăm ce-ai spus.

Enrique: Nu. În fine... Poate că n-am început bine. Ba nu, cred c-am început bine. Asta

trebuia să înţelegeţi înainte de... Ceea ce o să vă explic... Adevărul e că nu ştiu... În fine, e

totuna. Anul trecut m-am despărţit de nevastă-mea. Nu mă aşteptam la asta. Nu mă

aşteptam deloc la una ca asta. Şi am făcut o depresie.

Carlos: Ce zici?

Mercedes: Lasă-l.

Enrique: Nevastă-mea şi-a dat seama... În fine, motivul nu contează. Am doi copii mici, şi

i-a luat ea. Despărţirea a fost grea. Ca toate despărţirile, cred. Dar la un moment dat m-am

prăbuşit. Nu că nu pot suporta presiunea, dar s-au întâmplat multe lucruri la care nu mă

aşteptam. M-am simţit, cum să zic... vinovat. Era o senzaţie... Mi se părea că tot ce

atingeam, se strica. Fiindcă eu... soţia mea şi cu mine eram fericiţi. Sincer. Ştiu că toată

lumea zice la fel, dar în cazul nostru chiar e adevărat. Eram fericiţi. Chiar ea a recunoscut

asta. Treaba e că, brusc, m-am trezit singur într-un apartament cu chirie, fără... Eu am

puţini prieteni. Nu puteam vorbi cu nimeni, şi m-am închis în mine.

Fernando: Iartă-mă, dar înainte să-ţi continui povestea minunată, ai putea să ne lămureşti

ce-i cu psihodrama asta? Nu de alta, dar ca să înţelegem şi noi.

Enrique: O să afli imediat. Dar mai înainte, vreau să vă spun altceva. Cunoaşteţi lumea

chaturilor? Internetul şi toate chestiile astea... Ei bine, am început să mă intru pe chat. Ca

să vorbesc cu cineva. O dată am stabilit să mă întâlniesc cu o tipă de pe chat. Ne-am

20
întâlnit într-o zi ca să bem o cafea, şi a fost foarte bine... Era... Era foarte frumoasă. Am stat

de vorbă. De multă vreme nu mai puteam vorbi cu nimeni. Ne-am fixat o altă întâlnire şi

am adus-o la mine acasă. Eu eram... Voiam să... Nu c-aş fi vrut să... Ce vreau să spun e că

eram într-un hal fără de hal. Când am ajuns acasă, a scos un pistol şi m-a ameninţat.

Mercedes: Un pistol?

Enrique: Da, şi ca din pământ a mai apărut un bărbat. Mi-au furat tot ce aveam în casă.

Carlos: Îţi baţi joc de noi, nu-i aşa?

Fernando: De ceva timp.

Enrique: Pe urmă m-au dus la vreo două bancomate şi au scos tot ce-au putut de pe

carduri. E prima oară când povestesc toate astea, dar vreau să înţelegeţi că asta mi-a pus

capac. Din clipa aceea am pierdut controlul.

Fernando: Ce control ai pierdut? Despre ce naiba vorbeşte?

Carlos: Eu de unde să ştiu?

Enrique: Am început să mă simt prost. Medicul a vrut să-mi dea concediu medical, dar eu

n-am vrut. Ne pregăteam să deschidem o fabrică în străinătate şi lucram de doi ani la

deschiderea noii pieţe în... în acea ţară străină. Poate c-ar fi trebuit să-l ascult pe medic,

fiindcă mi-a scăzut randamentul, recunosc, am luat decizii... trebuia să iau multe decizii,

trebuia să investesc bugetul pe care-l aveam, toată lumea se grăbea, iar conducerea avea

încredere în mine... Am acţionat greşit. M-am asociat cu o firmă locală şi... în fine, lucrurile

n-au ieşit aşa de bine cum scontasem. Credeam că dacă mă concentrez asupra muncii, asta

o să mă ajute să-mi depăşesc problemele personale, dar n-a fost aşa. A fost mai rău. Ce

mai, acum pare destul de greu să îndrept situaţia, iar firma se gândeşte să... Iar până acum

am obţinut rezultate foarte bune cu alte proiecte şi din punct de vedere profesional sunt

21
foarte bun, cel puţin aşa zic ei, dar lucrurile au mers cum au mers şi e firesc ca în situaţia

dată, şefii mei să vrea să ia o decizie în privinţa mea şi a viitorului meu. Şi ajung acum la

ce vă interesează pe voi. Mi s-a cerut ca voi să luaţi această decizie, să vă erijaţi în firma

mea. Trebuie să decideţi dacă continui proiectul din străinătate, dacă îmi daţi altceva de

făcut sau dacă pur şi simplu vă lipsiţi de mine şi mă concediaţi.

Carlos: Noi??

Enrique: Da.

Mercedes: Asta ţi-au cerut?

Enrique: Da.

Carlos: Dar e un caz ipotetic sau unul real?

Enrique: Care-i deosebirea?

Fernando: Treaba e, prietene, că mie încă nu mi-e clar dacă tu candidezi la postul ăsta, eşti

de-aici sau ce naiba eşti?

Mercedes: Foarte bine. De acord. Să ne jucăm. Dar cu ce ne-ai povestit tu, n-avem destule

date ca să luăm o decizie.

Enrique: Întrebaţi-mă.

Fernando: Eu unul nu pricep nimic. Sistemul ăsta de selecţie e o pulă! Mă scuzaţi!

Carlos: Încep eu. De ce te-a lăsat nevasta?

Enrique: La asta n-o să răspund.

Carlos: N-ai zis tu să te întrebăm?

Enrique: Ba da, dar o să răspund doar la ce vreau eu.

Carlos: Dacă începem aşa, e de rău.

Enrique: Motivul pentru care m-a lăsat nu-i relevant.

22
Carlos: Ia să vedem... Noi suntem cei care trebuie să ia decizia, nu-i aşa? Deci noi suntem

cei care trebuie să decidă ce e relevant şi ce nu.

Enrique: V-am spus destule porcării din viaţa mea.

Fernando: Aici ai dreptate. Povestea asta cu gagica de pe chat e de tot rahatul, băiete.

Mercedes: Să ne intrăm în rol. Să judecăm cazul cu profesionalism.

Carlos: Asta şi încerc, şi de-asta întreb ce întreb. În calitate de director al firmei tale – că

asta sunt acum – cred că trebuie să-ţi vorbesc pe şleau. Dacă nu vrei să răspunzi, nu

răspunde, nu te pot obliga, dar dacă vrei să-ţi păstrezi postul, te sfătuiesc să fii cel puţin

sincer, căci dacă nu colaborezi, zbori imediat în stradă şi mă doare în cot de indemnizaţia

pe care va trebui să ţi-o dau! E clar?

Fernando: Bine, hai să ne jugăm. De fapt, el are dreptate. Nu văd la ce bun să ştim de ce l-

a lăsat nevasta. Poate că s-a dus cu altul sau era sătulă să trăiască cu un tip atât de insipid

ori s-a cuplat cu un negru... treaba ei. Spune-mi tu la ce ne ajută dacă ştim?

Carlos: Pe mine o să mă ajute. Vreau să cunosc cauzele problemelor lui personale, căci

conflictele astea, în funcţie de evoluţia lor, se reflectă direct în randamentul profesional.

Fernando: Ce papagal ai! Se vede c-ai studiat la Universitatea privată.

Enrique: Nevastă-mea a descoperit că avusesem o... aventură.

Fernando: Tu?

Enrique: Da.

Fernando: Acum chiar nu mai cred nimic.

Mercedes: Nu contează dacă-i adevărat sau nu. Trebuie să folosim datele pe care ni le

oferă el.

Carlos: Cu cine ai avut aventura aia?

23
Enrique: Cu o colegă din firmă, agent de vânzări.

Fernando: Dacă e după mine, n-are rost s-o mai lungim atât. Îl azvârlim frumuşel în stradă

şi gata, s-a rezolvat problema.

Mercedes: Nu-i aşa de uşor. Profesional e bun. Până de curând a lucrat întotdeauna bine.

Nu-i aşa?

Enrique: Cred că da.

Mercedes: Dacă-l concediem, poate o să căutăm mult şi bine până să găsim pe cineva ca

el. Nu ne putem grăbi.

Fernando (ironic): Cum vreţi. Atunci nu ne grăbim.

Carlos: Şi aventura aia cu colega, ce s-a întâmplat cu ea, s-a terminat sau mai durează şi

acum?

Enrique: Sa terminat de câteva luni.

Carlos: Grozav. Mai bine. Şi despărţirea de nevastă-ta, mai e valabilă sau nu?

Enrique: Nu ştiu. Încă mă mai gândesc mult la ea.

Fernando: Se mai gândeşte mult la ea... Ascultaţi, îmi pare foarte rău că amicul s-a

despărţit, totuşi, sincer vorbind, în cazul de faţă, mă doare în cot. S-a cuplat cu o tipă din

firmă, femeia a aflat şi l-a părăsit. Ce să-i faci? Asta-i viaţa. A făcut o depresie şi a început

să facă pe idiotul şi să dea greş la serviciu. Regret nespus. Mie nu-mi pasă nici cât negru

sub unghie de ce nu-i ies treburile la job. Ideea e că nefericitul ăsta a feştelit-o rău de tot şi

n-o să stăm noi aici să pierdem vremea, aşteptând să-i vină mintea la cap. Punct şi de la

capăt, şi să trecem la altceva.

Mercedes: Dar dacă îi dăm o vacanţă?

24
Fernando: Vacanţă? Acum, când deschidem o piaţă în... nu ştiu unde? Cretinul ăsta a dat-o

în bară rău de tot. I-a pus coarne nevesti-sii şi ea l-a prins. Asta deja înseamnă că nu-i prea

abil. Ne-a dat peste cap o investiţie de zile mari şi, culmea, vrei să-l trimiţi în vacanţă! Ce

suntem noi, o fundaţie de caritate?

Mercedes: Sunt de acord că, în situaţia de faţă, cel mai bine e ca munca lui s-o facă

altcineva, dar odată depăşită depresia, îl putem recupera. E un manager valoros. Firma a

câştigat bani serioşi datorită lui, ma înainte. Cred că merită o şansă.

Fernando: În ceea ce mă priveşte, nici o şansă, nici alte tâmpenii! Funcţionezi ori ba! Asta

e viaţa!

Mercedes: Cu toţii trecem prin momente grele; dacă am fi aruncaţi în stradă ori de câte ori

avem o criză personală, ar lucra doar maşinile.

Fernando: Vorbeşte pentru tine. Eu n-am trecut prin nici o criză de-asta! Iar dacă am o zi

proastă, la serviciu nici nu se observă. Când ajungi la birou, trebuie să faci precum clovnii

la circ: iei moaca care trebuie, de tip haios ori de ticălos, şi să mergi mai departe. Cine nu

ştie asta, degeaba!

Mercedes: Tu conduci un colectiv?

Fernando: Da, fireşte.

Mercedes: Cred că eşti foarte apreciat.

Fernando: Mă lasă rece. Să-şi aprecieze nevestele, copiii şi amantele! Din partea mea, cât

timp oamenii îşi fac treaba, n-au decât să practice şi vudu noaptea, dacă au chef!

Carlos: Hai să-l ascultăm şi pe el. Deci să vedem... Colega aceea cum era?

Enrique: Cum era?

Carlos: Da, mă rog, ce avea, de ce te-ai încurcat cu ea?

25
Enrique: Păi...

Fernando: Ce avea...? Păi un cur şi două ţâţe, ca toate gagicile. Ce întrebări mai sunt şi

astea?

Carlos: Sunt întrebările mele.

Fernando: Şi de ce nu-l întrebi şi ce deodorant folosea gagica aia? Şi asta cred că se

reflectă în randamentul muncii.

Carlos: Ce vreau să ştiu e dacă te mai gândeşti încă la ea... Tu cum te vezi? Eşti bine? Ţi-ai

revenit?

Enrique: Puţin.

Carlos: În locul nostru, tu ce-ai face?

Enrique: Nu-i vorba despre asta.

Carlos: Ba despre asta e vorba. Dacă eu aş fi povestit chestiile astea, tu ce hotărâre ai fi

luat?

Enrique: Aici fiecare îşi are rolul lui. Ăsta nu-i rolul meu acum.

Mercedes: Dar cel puţin luptă. Trebuie să hotărâm dacă rămâi sau nu, şi ai o atitudine aşa

de sictirită că... Parcă ai vrea să fii concediat! Vrei să rămâi în firmă sau nu?

Enrique: Da, vreau.

Fernando: Cât entuziasm...

Carlos: Mercedes are dreptate. Ar trebui... Nu ştiu... Spune-ne că-ţi revii, că viaţa ta

personală n-o să te influenţeze la serviciu... Ştiu şi eu, apără-te cumva.

Enrique: Păi... V-am expus, cât am putut de sincer, situaţia în care mă aflu. M-am apărat

deja, în felul meu.

26
Fernando: Păi modul ăsta de a te apăra e un căcat. Ştii ce mi-ar plăcea? Ca treaba asta să

nu fie un joc, să te pot concedia pe bune, de nenorocit ce eşti! Poţi fi sigur că m-aş simţi

grozav... O clipă! Ia staţi puţin... Când am ajuns aici, mi-a zis că el n-a lucrat niciodată într-

o multinaţională şi acum ne vine cu povestea asta, că firma în care lucrează deschide o

nouă piaţă în stăinătate. Deci fie minte acum, fie minţea înainte, fie în ambele cazuri!

Enrique: N-am minţit. N-am lucrat niciodată într-o multinaţională. E prima oară că firma

mea deschide o piaţă în străinătate.

Fernando: Da, omule! Acum drege-o! Aveam dreptate de la bun început. El e de-aici; e

unul dintre angajatori.

Enrique: Te asigur că nu.

Fernando: Nu vedeţi cum e? Şi totuşi, treacă-meargă, eu n-am nici o problemă să continui

jocul. Trebuie să ne hotărâm dacă după povestea asta grozavă pe care ne-a îndrugat-o, îl

dăm afară. Păi, eu unul l-aş da. L-aş concedia. Fără nici o remuşcare. Una e munca, şi alta

sunt problemele de acasă. Dacă le amesteci, ai încurcat-o! Şi s-a terminat.

Enrique: M-aţi întrebat mai înainte ce decizie aş lua eu într-o situaţie de-asta. Adevărul e

că nu ştiu, dar odată a trebuit să iau o asemenea decizie. Situaţia nu era chiar aşa, dar era un

angajat bun care trecea printr-o depresie. L-am concediat. I-am zis că după ce o să-i treacă,

să treacă pe la mine, dar nu s-a mai întors. L-am sunat după un timp, dar îşi schimbase

domiciliul. N-am mai aflat niciodată nimic despre el.

Fernando: De ce voiai să se întoarcă la tine, ca să se deprime iar?

Carlos: Ascultă, dacă zici că el e cel care trebuie să ne selecteze, cam întreci măsura cu el,

nu crezi?

Fernando: Nu, domnule, că oamenii ăştia n-au ei treabă, nu-ţi face griji!

27
Enrique: N-ai idee cât te înşeli...

Mercedes: O întrebare. Toate problemele astea pe care le avem cu noua piaţă, te crezi în

stare să le pui la punct?

Enrique: Cred că da. Trebuie să întrerupem relaţiile cu asociaţii noştri, chiar dacă pierdem

bani, şi să derulăm direct tot proiectul. Iniţial credeam că dacă lucrăm cu oameni de acolo,

care cunosc piaţa, e cel mai bine, dar ne-am înşelat. Produsul nostru e bun. Sucurile de...

Vreau să zic că aproape n-avem concurenţă. Trebuie trimişi nişte oameni care să lucreze pe

teren, iar eu sunt gata să merg acolo şi să conduc proiectul cât timp e nevoie.

Carlos: Şi copiii tăi?

Enrique: Or să-mi lipsească enorm. Dar în acelaşi timp cred c-o să-mi prindă bine să plec

o vreme de aici.

Mercedes: Pe mine, una, m-a convins. Să rămână şi să să-şi continue treaba.

Fernando: Să rămână?

Mercedes: El cunoaşte cel mai bine proiectul. Şi apoi mai e ceva: le-am face o impresie

proastă celorlalţi şefi de proiecte dacă am concedia pe cineva din motive personale. Cred

că-i mai bine să-l ajutăm.

Carlos: Bine, şi eu zic la fel: să rămână.

Fernando: Şi asta înseamnă pentru voi o decizie luată în mod profesionist? Ce să zic!

Carlos: Şi-l putem trimite împreună cu cineva de încredere, ca să fim siguri că treaba

merge bine.

Fernando: Prea riscant. Prea multe complicaţii pentru un tip care a dat-o în bară.

28
Mercedes: E o idee bună. Îl trimitem cu cineva; acela se familiarizează cu proiectul şi dacă

vedem că treaba nu merge, îl chemăm înapoi, şi avem pe cineva acolo care continuă

proiectul.

Carlos: Îi oferim o şansă, iar noi suntem acoperiţi.

Fernando: E o cheltuială inutilă.... Eu... Eu l-aş concedia, dar sunteţi doi contra unu. Voi

cîştigaţi. Asta-i democraţia, nu-i aşa?

Mercedes: Am hotărât. Nu te concediem.

Enrique: Sunteţi siguri?

Carlos: Da.

Enrique îşi strânge pumnii, în semn de victorie.

Enrique: A fost mai uşor decât credeam. Trebuia să vă conving să nu mă concediaţi. Asta

era proba. Era pentru mine.

Fernando: Ticălosul!

Carlos: Dar povestea aia, cu nevastă-ta şi despărţirea, e adevărată sau nu?

Enrique: E adevărată.

Carlos: Şi ce-ai păţit la firma unde lucrezi?

Enrique: Da.

Mercedes: Şi ei ce-au făcut, te-au concediat?

Enrique: Mi-au dat concediu. Şi profit de el.

Fernando: Şi chestia cu gagica de pe chat ţi s-a întâmplat cu adevărat?

Enrique: Da şi nu. Am exagerat puţin. Era o tipă care voia doar bani, dar nici pomeneală

să mă atace sau alte chestii. Am zis-o aşa, doar ca să... Mi s-a părut că aşa o să vă mai

29
îmblânzesc puţin. Şi vă spun sincer, îmi place la nebunie sistemul ăsta de selecţie! Mi se

pare genial. Felicitări celor care l-au conceput!

Fernando (încet): Şi ticălos şi linguşitor!

Enrique: Ce-ai zis?

Fernando: Nimic, nimic!

Carlos: Şi acum va apărea alt plic, presupun.

Enrique: Într-o firmă americană, au inventat o probă tare ciudată. I-au strâns pe candidaţii

la interviu într-o sală, ca şi pe noi acum, şi deodată a început să sune alarma de incendiu.

Angajatorii filmau totul şi studiau reacţiile oamenilor.

Fernando: Şi ce se aşteptau să facă oamenii? S-o ia la fugă, ca toată lumea, nu?

Enrique: Uneori îi lasă pur şi simplu un timp într-o încăpere, şi observă ce face grupul. Cei

cu calităţi de lider se remarcă în orice împrejurare, chiar şi când nu se întâmplă nimic

deosebit. Sunt cei care încep discuţia, cei care se prezintă celorlalţi... Chestii de-astea.

Fernando: De-asta te dădeai simpatic, când ai venit? Îţi demonstrai calităţile de lider? Păi

ţi-a ieşit grozav! Cred că i-ai făcut paf cu comentariile tale despre trafic. Cu tot respectul,

dar eu cred că sistemele astea... dar, în fine, dacă am ajuns aici...

Enrique: Vezi că eşti ascultat.

Fernando: Cu atât mai bine. Păi o să fac ce-mi cer, dar asta nu înseamnă că-mi şi place!

Dacă chiar sunt buni, or să-mi aprecieze sinceritatea. Asta e! Vă zic eu, psihologii ăştia

sunt... O duc de minune, iar ăia din firme şi mai şi! Închişi în birouaşul lor, tot ce fac e să-şi

vâre nasul în viaţa angajaţilor! Scormonind şi scotocind întruna. Iar dacă unul are o zi

proastă... fiindcă fi-su a picat la matematică sau fiindcă i s-a furat maşina ori că l-a părăsit

nevasta sau altceva, începe să te sâcâie încercând să te ajute, ca să nu faci o depresie care

30
ţi-ar putea afecta randamentul în muncă, şi scormonesc şi scormonesc până te fac să vomiţi

tot ce-ai pe suflet şi când îţi dai drumul, ticăloşii îţi pun totul pe tapet şi pricepi că eşti un

nenorocit şi atunci chiar dai în depresie, iar ei sunt grozav de fericiţi că intuiseră deja că

erai gata să cazi în depresie. Aşa procedează, nu?

Enrique: De unde să ştiu eu? Ce-ai cu mine?

Fernando: Eu? Nimic.

Enrique: Cred c-ai avut o experienţă nefericită cu psihologii.

Fernando: A avut cineva vreuna bună?

Carlos: Eşti nervos, fiindcă ai pierdut cele două probe.

Fernando: Nu ştiu cine a pierdut. Până la urmă or să-l ia pe ăsta, şi voi doi o să rămâneţi

cu buzele umflate.

Enrique: Pe mine? Păi nu zici că eu sunt de aici, din firmă?

Fernando: Ştii ceva, eu nu mai zic nimic.

Se deschide uşiţa.

Mercedes: Ah!

Enrique se apropie ca să privească.

Enrique (nu-i vine să creadă): N-o să vă vină să credeţi...

Scoate patru pălării. O beretă de toreador, o tichie de bufon, un joben şi o mitră

de episcop.

Enrique: (scoate un plic din cutia de scrisori; îl citeşte): „Fiecare să-şi pună pe cap câte o

pălărie, iar apoi deschideţi plicul.”

Fernando: Trebuie să ne punem pălăriile astea pe cap?

Enrique (arătând plicul): Nu te uita la mine.

31
Fernando: Vă rog...

Carlos: Dar, de ce?

Enrique: Asta scrie în plic, dar mai întâi trebuie să ne punem pălăriile.

Mercedes: La întâmplare?

Enrique: Aşa se pare.

Fernando: Suprarealist! Mi se pare de-a dreptul suprarealist!

Enrique: Bine... hai să nu ne mai gândim atât.

Enrique îşi pune jobenul pe cap. Mercedes ia tichia de bufon. Carlos, bereta de

toreador. Lui Fernando îi rămâne mitra de episcop. Îl ia, nu prea încântat, şi-l pune pe

cap. Se privesc între ei, fiecare cu pălăria lui pe cap.

Fernando: Vreau să vă cer o favoare. Dacă o să ne întâlnim vreodată, după toate probele

astea, să ne prefacem că nici n-au existat.

Enrique: Citesc. (Enrique deschide plicul şi citeşte.) Ah, foarte bine. Eu am mai jucat

jocul ăsta.

Fernando: Hai te rog...

Enrique: „Sunteţi singurii pasageri ai unui avion în flăcări, gata să se prăbuşească. Un

bufon, un toreador, un episcop şi un politician. Aveţi doar o singură paraşută. Trebuie să

pledaţi în faţa celorlalţi de ce personajul dumneavoastră merită să folosească paraşuta şi să

se salveze.” E foarte bine. Eu am jucat într-o convenţie*.

Carlos: Parcă ar fi una dintre glumele alea cu un francez, un neamţ şi un spaniol...

Enrique: În convenţia aceea era o fată care organiza activităţi de grup şi jucam ceva

asemănător. Dar noi ne aflam într-un balon şi nu erau chiar aceleaşi personaje. Trebuia să

*
Convenţie: eveniment organizat, în general, de o singură firmă, cu o durată de cel puţin două zile si minim
cincizeci de participanţi. Convenţiile urmăresc să lanseze un produs nou, să prezinte studii şi inovaţii pe o
temă concretă sau să motivele angajaţii firmei. (n.t.)

32
decidem cine sare, fiindcă balonul pierdea înălţime şi nu mai aveam balast de aruncat, iar

un personaj trebuia să sară şi ne certam: care era cel mai puţin important. A fost tare

amuzant. Eu eram...

Fernando: Scuză-mă că te întrerup. E o chestiune de mecanică pe care n-o înţeleg. Dacă

noi suntem singurii pasageri, aş vrea să ştiu cine pilotează avionul. Presupun că bufonul, şi

de-asta suntem gata să crăpăm.

Mercedes (care nu se amuză deloc): Ha, ha, ha.

Enrique: Noi trebuie să stabilim cine merită să trăiască. Cine e cel mai important pentru

omenire.

Carlos: Păi eu, ca toreador, am nimerit groaznic!

Fernando: Nu vreau să vă pierdeţi entuziasmul, dar, oameni buni, gândiţi-vă o clipă!

Candidăm pentru un post de manager la una dintre cele mai mari firme din lume! Şi uitaţi-

vă la voi!

Enrique: Şi care-i problema?

Fernando: Nu, nici una. Nu-i nimic. Poate că am eu vreo problemă. Să continuăm.

Carlos: Cum facem, vorbim fiecare pe rând, şi apoi discutăm?

Enrique: Da. Ce ziceţi?

Mercedes: Înainte de toate, pot să vă fac o propunere? Printre noi se află un episcop. Un

om al lui Dumnezeu. Un om care crede în viaţa de apoi şi care, în plus, apreciază mila şi

propovăduieşte binele... Deci propun ca el să se sacrifice, în mod voluntar, pentru ceilalţi şi

să renunţe la paraşută. Cred că e o atitudine foarte creştină.

Fernando: Ce tot vorbeşti acolo? Eu nu mă sacrific pentru nimeni.

Mercedes: Era o glumă.

33
Fernando: O glumă... A, da, fireşte, tu eşti bufonul...

Enrique: Cine începe?

Carlos: Să tragem la sorţi.

Mercedes: Dacă vreţi, încep eu.

Enrique: Bine.

Mercedes: Eu nu vă subestimez profesiile. Politicianul lucrează pentru popor, episcopul

are în grijă spiritualitatea omenirii, toreadorul... Ei bine, toreadorul...

Carlos: Eu sunt un artist.

Mercedes: În fine... e totuna. Dar e limpede e că eu, bufonul, am una dintre cele mai nobile

şi mai utile misiuni în societate. Eu fac oamenii să râdă.

Fernando: Dacă-i aşa, şi politicianul la fel...

Mercedes: Gândiţi-vă că atunci când smulg un zâmbet unui copil, îi ofer o clipă de fericire,

pe care doar eu i-o pot dărui. Există ceva mai important pe lume ca zâmbetul unui copil?

Fernando: Ce mişcător!

Enrique: Nu zic că nu. Nu zic că asta n-ar fi important, dar înaintea zâmbetului trebuie să

ne ocupăm de bunăstarea acestui copil: şcoli bune în care să înveţe, spitale bune în care să

se trateze. Trebuie să ne ocupăm de viitorul lui. Copiii trebuie să zâmbească, e adevărat,

dar ca s-o poată face trebuie să trăiască într-o societate care să-i ocrotească, care să vegheze

asupra siguranţei lor şi a părinţilor lor...

Fernando: Nu ne zăpăci de cap, că se prăbuşeşte avionul!

Enrique: Ştiu prea bine că prestigiul politicienilor a scăzut azi, dar fără noi, fără mine,

bufonul nu i-ar putea face pe copii să râdă, toreadorul n-ar putea lupta cu taurii, iar

episcopul... Nici episcopul n-ar avea enoriaşi, căci oamenii se îngrijesc de salvarea

34
sufletelor doar atunci când au burta plină! De-asta cred că eu trebuie să mă salvez. Rolul

meu e esenţial în societate.

Carlos: E rândul meu? Bine... Eu sunt...toreador. Voi credeţi că un toreador în plus sau în

minus pe lumea asta e totuna. Dar nu-i aşa! Absolut deloc! Vă înşelaţi amarnic! Un

toreador e... Un toreador are... Eu îmi risc viaţa în fiecare zi. Voi n-aţi stat niciodată în faţa

unui taur! Habar n-aveţi ce înseamnă asta! Dar eu ştiu. Noi, toreadorii, avem... Când

toreadorul e în arenă, mama lui se roagă, nevastă-sa se roagă, toată familia se roagă...

Pentru cine se roagă? Pentru toreador. Amintiţi-vă versurile acelea ale lui García Lorca...

Versurile acelea care ziceau... (Şovăielnic) Iertaţi-mă, dar sunt într-o poziţie îngrozitoare.

Nu-mi vine nimic în minte. Cum sunt ceea ce sunt, tot ce pot să fac e să încerc să mă port

ca un toreador. Deci luaţi voi paraşuta, că mie nu mi-e frică de moarte!

Fernando: Ole!

Enrique: Hai, e rândul tău!

Fernando: Da, e rândul meu.

Fernando face câţiva paşi, pregătindu-şi discursul.

Fernando: Fraţilor... Ne-am adunat aici... Ce vreau să vă zic e că nici prin cap nu mi-a

trecut când veneam aici încântat, ca să zic aşa, de şansa de a ocupa o funcţie de conducere

într-o firmă atât de importantă ca Dekia, niciodată nu m-am gândit, zic, c-o să ajung

episcop într-un avion în flăcări! Dar în fine, soarta îţi face tot felul de surprize, iar căile

Domnului sunt de nepătruns...

Se aude muzică. E Dansul ungar numărul 5 de Brahms.

Fernando: Şi acum ce mai urmează? Trebuie să dansăm?

35
 Sună un telefon mobil. E mobilul lui Mercedes.

Mercedes: Mă iertaţi, dar aşteptam...

Fernando: Nu-i nici o problemă... răspunde...

Mercedes răspunde şi se duce într-un colţ.

Mercedes: (la telefon): Laura? Spune... Ce?... Fir-ar să fie...

Fernando: Aştept să termine doamna, nu-i aşa?

Enrique: Ăsta e ... Mozart, nu-i aşa?

Carlos: Vrei să spui...?

Mercedes (la telefon): Când s-a întâmplat?

Enrique: Da, cred că e Mozart.

Carlos: Nu.

Enrique: Sigur?

Mercedes (la telefon): Şi cum se simte? Ce zice doctorul?... Da. Fireşte c-o să vin, dar sunt

într-o şedinţă...

Carlos: Nu, sigur nu-i Mozart.

Enrique: Îţi place muzica?

Carlos: Am studiat puţin pianul.

Mercedes ridică vocea. Ceilalţi ascultă fără să vrea.

Mercedes (la telefon): Nu zici că nu-i grav? Ori e grav ori nu e, Laura, ce naiba... Pentru

mine „grav” înseamnă „grav”... Am mai internat-o deja de cincizeci de ori până acum.

Doar nu taman acum... Mie să nu-mi vii cu de-astea. N-ai nici un drept. O să fac ce e de

făcut. Mereu am făcut... Nici tu, nici altcineva n-o să-mi daţi mie lecţii despre cum... Deci

asta e... Da, fireşte, o să vin... Când o să pot. Hai, la revedere!

36
 Mercedes închide telefonul şi rămâne cu el în mână.

Carlos: E vreo problemă?

Mercedes: Nu, nimic. Vouă vi s-a spus cât o să dureze... chestia asta?

Enrique: Nu.

Mercedes: Să continuăm.

Enrique: Hai, zi ce-ai de zis!

Fernando: Zic. Ascultaţi-mă bine. Aşa cum merg treburile în avionul ăsta, trebuie să luăm

repede deciziile. Cât se poate de calm şi de liniştit eu o să iau paraşuta, mi-o pun şi sar din

avion, iar dacă unul dintre voi mă împiedică s-o fac, ăla zboară din avion înaintea mea. Şi

fără paraşută, fireşte.

Enrique: Hei, trebuie să-ţi iei în serios rolul!

Fernando: Păi îl iau foarte în serios! Doar nu încercaţi să vă opuneţi voinţei Bisericii!

Avem mai multă forţă decât vă imaginaţi! Dacă nu mă obligaţi să recurg la violenţă şi staţi

cuminţi în avion, poate mai aveţi vreo şansă. Puteţi încerca să stingeţi focul, iar bufonul,

respectiv femeia-paiaţă, poate prelua comanda. Asta e tot, nu cred că mai e ceva de

adăugat! Şi puteţi să vă contraziceţi în continuare dacă e Mozart sau nu. Mozart... Eu plec!

La revedere!

Carlos: Dar ce tot spui...

Enrique: Asta înseamnă să distrugi jocul. Nu poţi să faci aşa ceva.

Fernando (cu voce tot mai îndepărtată): Regret. Nu mai sunt cu voi. Am săăăăriiiit!

Enrique: Ai trişat.

37
 Fernando ridică din umeri. Mercedes se apropie de uşiţă.

Enrique: Dacă n-ai de gând să respecţi regulile, nu... Fir-ar să fie, că aşa...

Carlos: Şi acum, ce facem?

Enrique: Nu ştiu.

Enrique se apropie de Mercedes.

Enrique (către Mercedes): E totul în regulă? Că am auzit, fără să vreau...

Mercedes: Mama e bolnavă. Dar nu-i nimic grav.

Enrique: Dacă e un caz de forţă majoră, cred că oamenii ăştia or să înţeleagă...

Mercedes: Dar nu-i nimic grav. Am mai internat-o deja de câteva ori. O să sun mai târziu.

Se opreşte muzica.

Fernando: O, s-a isprăvit dansul!

Se deschide uşiţa.

Carlos: Ei?

Carlos scoate un plic din cutia de scrisori.

Carlos: Nu scrie nimic pe el. Îl deschid şi citesc.

Carlos deschide plicul şi-l citeşte.

Carlos (supărat): Ce naiba... Asta e... N-au nici un drept să...

Mercedes: Ce se întâmplă?

Carlos: Una e să jucăm jocuri idioate, şi alta e să se bage în...

Fernando: Ce zice? Trebuie să cântăm acum sau ce...?

Carlos: Nu, nimic. N-am de gând să citesc.

Fernando: Cum adică n-ai de gând să citeşti?

38
Carlos: Ce zice aici nu vă interesează! Nici pe voi, nici pe ei, că nu ştiu cum de naiba au

aflat. Fir-ar să fie de treabă!

Enrique: Dar dacă nu citeşti ce scrie, ce facem?

Carlos: Aici vorbeşte de mine şi despre lucruri concrete din viaţa mea, care pe voi nu vă

privesc deloc. Şi-n plus, n-au nici o legătură cu postul.

Fernando: Nu poţi să faci una ca asta.

Carlos: Cei care nu pot s-o facă sunt ei.

Fernando: E jocul lor. Dacă nu vrei să-l continui, pleci. Ne-au spus-o foarte clar.

Carlos: Dar una e să-ţi dea probe ca până acum, şi alta e să dezvăluie chestii personale care

sunt intime şi nu interesează pe nimeni.

Enrique: Şi mie mi-au cotrobăit prin viaţa personală şi am acceptat, dacă nu accepţi, pleci!

Carlos: Dar aici e cu totul altceva, la naiba!

Fernando: Tu decizi. Citeşti şi rămâi, nu citeşti şi te cari!

Carlos stă pe gânduri câteva clipe.

Fernando: Cred că putem să ne scoatem pălăriile astea.

Toţi îşi scot pălăriile, cu excepţia lui Carlos care încă se mai gândeşte.

Mercedes: Hei, Carlos!

Carlos: Ce-i?

Mercedes: Pălăria!

Carlos îşi scoate pălăria.

Mercedes: Hai, dă-i drumul, că n-avem toată ziua la dispoziţie.

Carlos: Dacă mă gândesc bine, nu-i ceva de ascuns, nici ruşinos sau mai ştiu eu cum. De

fapt o să vină un moment în care o să fie evident. Citesc. „Carlos Bueno a început un

39
tratament hormonal care va fi urmat de o operaţie de schimbare de sex. Decideţi dacă e

genul de candidat potrivit să lucreze în firma noastră. Dacă consideraţi că nu corespunde

postului respectiv, Carlos Bueno va trebui să abandoneze procesul de selecţie.” Asta e.

Carlos introduce hârtia în cutia de scrisori, apoi o închide.

Mercedes: Carlos...

Carlos: Ce-i?

Mercedes: Nu, nimic, ce ai citit e cam...

Carlos: Surprinzător.

Mercedes: Dar nu-i...

Carlos: Ba da, aşa e.

Mercedes: Vrei să-ţi schimbi sexul?

Carlos: Da.

Mercedes nu se poate abţine şi izbucneşte în râs.

Mercedes: Iartă-mă, dar asta e...

Fernando: Vă rog. Asta e... N-am cuvinte. Şi asta mi se întâmplă rar, dar de-astă dată

trebuie să recunosc: n-am cuvinte.

Carlos: Ce nu înţeleg e cum de-au aflat oamenii ăştia! Nu-mi explic.

Mercedes: E o glumă, aşa-i?

Carlos: Nu.

Enrique: Nu?

Carlos: Nu. M-am hotărât s-o fac acum câteva luni. Dar doar de câteva săptămâni am

început tratamentul hormonal.

Mercedes: Şi totuşi, Carlos...

40
Fernando: Staţi să văd dacă înţeleg... Deci peste patru zile or să-ţi crească sâni, o să ai un

glăscior de canar şi or să-ţi taie cocoşelul.

Carlos: Nu chiar aşa, dar mă rog, da. O să mă operez şi o să fiu femeie. În fine, de fapt

sunt deja.

Fernando: Dar ştii s-o ascunzi de minune.

Carlos: Fără băşcălie, vă rog.

Mercedes: Carlos...

Fernando: Ce tare... Oamenii au coaie. Bine, în cazul tău nu chiar coaie... Au... Nici nu mă

miră că-ţi cauţi de lucru, fiindcă la Rawendal, unde toţi fac parte din Opus *, or să-ţi facă

brânci până să apuci să-ţi cumperi primii chiloţei.

Carlos: Şi de-asta caut de lucru.

Enrique: Dar aici ai spus chestia asta?

Carlos: De ce s-o spun?

Fernando: N-are nici o importanţă, nu-i aşa? Nu afectează cu nimic serviciul. Dekia ia ca

director de marketing un tip numit Carlos, şi după câteva luni devine Carlota. Normal. Nici

eu nu le-am spus că sunt Hare Krishna şi peste patru zile, ca să vezi, o să-mi primesc

clienţii cântând: „Hare, hareeeee...”

Carlos: Şi ce-i cu asta?

Fernando: Nu, nimic, nici o problemă.

Enrique: Ei... E un pic cam... Ce mai! Un pic... Nu ştiu. E... Fir-ar să fie! E ciudat că n-ai

zis nimic.

*
Opus Dei – o organizaţie religioasă, un ordin care funcţionează în interiorul Bisericii Catolice, înfiinţat în
anul 1928 de către un preot spaniol Josemaría Escrivá de Balaguer.

41
Carlos: Dar nici n-aveam de gând s-o ascund. Dacă mă alegeau, aveam de gând să le spun

cum stau lucrurile. Dar nu înainte, că voiam ca asta să afecteze procesul de selecţie.

Fernando: Da, şi după ce te angajau, tu le explicai care-i treaba şi dacă te dădeau afară îi

dădeai în judecată.

Carlos: Ce tot zici...

Fernando: Şi cum merg azi treburile, cu atâta corectitudine politică şi atâta tam-tam, chiar

ai fi scos un purcoi de bani.

Carlos: Dar ştiu că ai văzut multe filme...

Mercedes: Carlos.

Carlos: Ce-i?

Mercedes: Mie tot nu-mi vine să cred. Tu în facultate te-ai cuplat cu o mulţime de fete.

Carlos: Fiindcă nu mă acceptam aşa cum sunt.

Fernando: De reţinut. Oameni buni, da’ ce viaţă de telenovelă aveţi toţi! Ăsta cu gagica de

pe chat, iar tu cu hormonii injectaţi.

Mercedes: Carlos, te rog. Nu... Nu poate fi adevărat. Carlos, tu şi cu mine în facultate...

Carlos: Da, şi ce dacă?

Mercedes: Păi tocmai, că mie nu mi s-a părut c-aveai probleme de identitate sexuală. Hai,

că... Ştii foarte bine la ce mă refer. A fost foarte... normal. Ce mai, mai bine decât normal.

A fost...

Carlos: Era un mod de a nega evidenţa.

Fernando: Iertaţi-mă. Scuzaţi-mă, dar chiar nu mai înţeleg. Nu vreau să fiu nepoliticos, dar

tu... Cum trebuie să-ţi spun, Carlos sau...?

Carlos: Poţi să-mi spui Carlos.

42
Fernando: Bine, Carlos. Nu poţi opta serios pentru o funcţie ca asta şi în acelaşi timp să

vrei să devii travestit. Treaba e de halucinantă!

Carlos: Un travestit înseamnă altceva.

Fernando: Ce-o fi, la dracu’! Acum parcă eu lucra aici; încerc să mă pun în pielea lor şi mi

se dau toate schemele peste cap!

Enrique: De fapt asta ne-au cerut: să ne punem în pielea lor.

Fernando: Păi asta şi fac. Şi sunt fericit că serviciul personal e, slavă Domnului, destul de

eficient ca să descopere toate chestiile astea înainte de a fi prejudiciată firma.

Carlos: Cine s-o prejudicieze?

Fernando: Păi chiar tu!

Carlos: În anunţ n-au pus nicăieri restricţii pe motive de sex.

Fernando: Şi ce-ai fi vrut să treacă în anunţ? „Se caută director de marketing. Potenţialii

travestiţi să se abţină.”

Carlos: Nu-mi mai spune travestit!

Fernando: Dar cum să-ţi spun?

Carlos: Poate transsexual, dar mai bine nu mai eticheta oamenii.

Fernando: Ştii ce, după mine n-ai decât să devii şi păun, dar nu poţi opta pentru un job,

ascunzând aşa ceva. Te priveşte dacă eşti travestit, transsexual sau transatlantic, dar aici vii

pentru o funcţie de conducere importantă. Dacă nu ţi-e clar că eşti mascul sau femelă,

înseamnă că-n capul tău e un talmeş-balmeş, iar acum c-ai început să-ţi vâri şi hormoni în

venă, neuronii tăi amărâţi or să-nceapă să joace ţonţoroiul. Iartă-mă, dar cred că eşti mai

ţicnit ca ţignalul unui arbitru.

43
Carlos: Crezi că ai haz. Ţi-o mai spun o dată şi o să fie pentru ultima oară! Dacă mă mai

jigneşti, îţi ard una de te caci pe tine şi mă doare undeva ce impresie fac!

Ferndando: Vai, câtă feminitate!

Carlos: Du-te naibii...

Carlos se apropie de Fernando şi-l îmbrânceşte.

Mercedes: Ce faceţi?

Mercedes se aşază între ei.

Carlos: Dacă te mai iei de mine, îţi pocesc mutra.

Enrique: Potoliţi-vă!

Fernando: Tu ai o problemă.

Carlos: Iar tu o să ai mai multe, dacă nu te potoleşti!

Mercedes: Vă rog.

Carlos: Sunt lucruri pe care nu le înghit.

Mercedes: Potoleşte-te!

Carlos: Gata. Mi-a trecut.

Fernando: Ce credeai? C-o să-ţi răspund cu aceeaşi monedă? Eu nu lovesc femeile.

Mercedes: De-ajuns, termină odată!

Fernando: Bine. Să revenim la subiect! În cazul ăstuia, aţi hotărât să nu-l concediaţi. Pot

să înţeleg, mai ales s-o înţeleg pe Carlota. Dar de-astă dată nici nu încape vorba.

Carlos: Ah, nu?

Fernando: Nu, şi de fapt nici măcar nu contează viitoarele tale operaţii. Un om care

reacţionează aşa, folosind brusc violenţa, n-are nici un fel de viitor ca manager.

44
Carlos: Cel fără viitor e cel care-i dispreţuieşte pe ceilalţi şi nu-i judecă după calităţile lor

profesionale obiective, ci după propriile prejudecăţi.

Fernando: Ce mai, Carlota, scoţi nişte fraze că... Pe astea unde le-ai învăţat, în asociaţia

gay-lesbiană?

Mercedes: Vrei să încetezi, te rog?

Fernando: Gata, am tăcut.

Enrique: Ei bine, cazul ăsta e mai complicat decât al meu.

Fernando: Iar tu, cu ce-ai păţit cu gagica de pe chat, chiar că-ţi venea să-ţi schimbi sexul.

Gata, tac.

Enrique: Problema pe care ne-au puso se referă doar la schimbarea de sex. Se presupune

că asta n-are de-a face cu calităţile lui profesionale.

Mercedes: Eu, ce să spun, e greu să vorbeşti despre asta.

Enrique: Dar trebuie s-o facem.

Mercedes: Carlos e prietenul meu. Îl apreciez, dar...

Fernando: Dar...

Mercedes: Treaba e că mi-e atât de greu să cred că...

Enrique: Nu contează. Să vedem. Trebuie să ţinem cont de mai multe lucruri. Cred că

atunci când o să faci operaţia asta, o să stai foarte mult în concediu medical.

Carlos: Nu chiar aşa de mult.

Fernando: Problema nu-i că stă în concediu medical, ci că atunci când revine, secretara îl

vede îmbrăcat ca o primadonă, face colaps şi moare pe loc! Şi atunci chiar că e groasă

treaba!

Mercedes: Tu nu poţi vorbi niciodată serios?

45
Fernando: Cum să vorbesc serios despre aşa ceva? Parcă e subiectul unui roman de

Bárbara Cartland: „Carlos, directorul de marketing lucrează cot la cot cu directorul lui

adjunct, se admiră reciproc, formează o echipă straşnică... Iar după concediu, directorul

revine transformat în Sofia Loren, iubirea învinge, se căsătoresc şi adoptă un copil

columbian.”

Enrique: Ai dreptate.

Fernando: În legătură cu ce? Cu copilul columbian?

Enrique: Chestia asta n-o crede nimeni. Acum înţeleg. Proba constă în a ne convinge că

vrei să-ţi faci operaţia aceea. Ne-ai citit ce-ai vrut tu, pe urmă ai pus jos hârtia şi uşiţa s-a

închis. Pe hârtie scria că trebuie să ne convingi pe noi că vrei să-ţi schimbi sexul.

Carlos: Uite ce-i, n-ar mai trebui să despici atâta firul în patru! Aici nu-i nici o optică nouă.

Aşa sunt eu. Voiam să fiu discret încă câteva luni, dar oamenii ăştia au aflat adevărul, ce să

fac?

Enrique: Cum să afle aşa ceva dacă tu nu le-ai zis nimic?

Carlos: Şi eu aş vrea s-o ştiu. Cred că au vorbit cu prieteni de-ai mei şi le-o fi spus careva.

Nu ştiu prea mulţi, dar totuşi ştiu câţiva.

Enrique: Da, mă rog. Ce probă! E tare! Dacă poţi să ne bagi pe gât povestea asta, chiar

eşti cel mai grozav vânzător din lume!

Carlos: Vă spun că e purul adevăr.

Mercedes: Aşa o fi. Când mi-o veni mie rândul, naiba ştie ce mi-or fi pregătit... Să vă

conving că sunt călugăriţă sau... vreun extraterestru.

Carlos (îşi scoate portofelul, caută o hârtie): Priviţi, am aici reţetele pentru medicamente şi

telefonul medicului meu; sunaţi-l dacă vreţi!

46
Enrique: Poate că le aveai gata pregătite.

Carlos: Cum să le am gata pregătite? De unde să ştiu eu că-mi vin cu chestia asta? Am

reţeta, fiindcă e a mea.

Enrique: Poate că proba asta ţi-o pregătiseră dinainte. Poate că au vorbit cu tine, poate ţi-

au explicat cum vine treaba şi te-au rugat să fii pregătit cu ceva, ca un alibi.

Carlos: Ştiţi ceva, suntem într-un birou de pe Bulevardul Diagonal *, nu într-un roman de

Agatha Christie.

Fernando: Are dreptate. Deşi pare imposibil, eu chiar cred că spune adevărul.

Mercedes: De unde ştii?

Fernando: Pe hârtie scria ceea ce ne-a citit. A luat-o el din întâmplare. Pe plic nu era scris

numele lui. L-am fi putut lua oricare dintre noi. Dacă ar fi vrut să-i dea doar lui instrucţiuni,

pe plic ar fi fost numele lui, cum au făcut în cazul lui Enrique.

Enrique: Dacă era pregătit dinainte, era la fel.

Fernando: Ai dreptate, dar nu cred. E ceva atât de exagerat, că trebuie să fie adevărat.

Enrique: Şi atunci, dacă decidem că nu e omul potrivit, trebuie să plece. Aşa au zis, nu-i

aşa?

Fernando: Întocmai. Îl dăm afară şi... e unul mai puţin!

Mercedes: Mă rog... ei sunt cei care trebuie să decidă, nu noi.

Fernando: E bine gândit. Astfel nu vor putea spune că Dekia a eliminat pe cineva din

motive... discriminatorii sau de genul ăsta. O s-o facem noi. În ceea ce mă priveşte, nu-i

nici o problemă.

Mercedes: Eu sunt convinsă că nu-i adevărat, iar dacă îl eliminăm, o să-l eliminăm dintr-

un motiv mincinos, aşa că nu înţeleg...

*
Bulevardul Diagonal – bulevard central din Barcelona (n.t.)

47
Carlos: De ce nu vreţi să acceptaţi? Schimbarea de sex nu mai e ceva aşa bizar ca înainte.

S-a dovedit ştiinţific că există bărbaţi şi femei prizonieri într-un trup care nu li se

potriveşte.

Fernando: Ştii ce, prea vorbeşti ca la carte, de nu mai ştiu ce să cred!

Carlos: Lasă-mă în pace... Noi, cei care avem problema asta, avem acum posibilitatea s-o

rezolvăm. Şi nu e deloc uşor, vă asigur. Mie mi-au trebuit câţiva ani până să mă hotărăsc.

Mi-au făcut tot felul de analize. De şase ani merg la un psihiatru şi el mi-a recomandat

operaţia. Şi ca să fiu sincer, postul ăsta începe să nu mai fie aşa de important pentru mine.

O să găsesc altul. Prefer să mă credeţi şi să acceptaţi posibilitatea că o persoană vrea să-şi

schimbe viaţa şi să admiteţi asta ca pe un fapt normal. Tu, Enrique, ai copii, nu-i aşa?

Închipuie-ţi că treaba asta i se întâmplă unuia dintre copiii tăi. Nu-i aşa că ţi-ai dori să poată

duce o viaţă normală? Mereu o să fie oameni ca el, care or să râdă şi or să încerce să te facă

să te simţi ridicol, e inevitabil; dar tu, Mercedes, nu eşti aşa, mi-ar plăcea să rămâi prietena

mea. Pentru mine asta contează cel mai mult acum. Eu o să fiu acelaşi om, doar că ceva

mai fericit, sper.

Mercedes: Carlos, nu-mi face una ca asta.

Carlos: Ce?

Mercedes: Mă faci să mă simt ca o... Nu ştiu.

Carlos: Nu te gândi la impresia pe care trebuie s-o faci. Doar ne cunoaştem. Am nevoie ca

prietenii mei să mă înţeleagă.

Mercedes: Nu ştiu ce să zic...

Carlos: Spune-mi c-o să fii mereu prietena mea.

48
Mercedes: Mă rog, dar noi doi nu suntem chiar aşa prieteni apropiaţi. Ne vedem doar din

când în când.

Carlos: Nu contează. Ajută-mă.

Mercedes: Ce vrei să fac?

Carlos: Nu mă elimina. Nu tu, te rog!

Mercedes: Carlos...

Carlos: Ei doi or să mă elimine, sunt sigur. Dar cel puţin tu...

Mercedes şi Carlos se privesc câteva clipe.

Fernando: Pot să-ţi pun o întrebare?

Carlos: Dă-i drumul.

Fernando: După ce-o dai gata pe ea, treci la el, nu-i aşa?

Carlos: Nu.

Fernando: Eşti şmecher. Trebuie să recunosc că eşti tare şmecher.

Carlos: Prefer să nu mai vorbesc cu tine. (Lui Mercedes): Ce zici?

Mercedes: Mă gândesc.

Fernando: Dar eu chiar vreau să vorbesc cu tine. Ce faci tu e pur şi simplu şantaj

emoţional. Fiindcă o cunoşti şi, din câte se pare, i-ai tras-o, acum vrei s-o ai de partea ta.

Mercedes: Ştii ce, drăguţă, pe mine nu mă şantajează nimeni! O să fac ce vreau şi dacă am

avut o relaţie, nu e treaba ta!

Fernando: Dumneata să mă ierţi.

Mercedes: Carlos, dacă vrei să fiu sinceră, tot nu cred chestia asta cu schimbarea sexului,

dar dacă ar fi adevărat şi eu ar trebui să te angajez, nu te-aş alege.

Carlos: Foarte bine. Mă aşteptam ca tu... Dar e firesc. Înţeleg.

49
Mercedes: Îmi pare rău.

Sună mobilul lui Mercedes.

Mercedes: Mă scuzaţi. (Mercedes vede cine e şi răspunde la telefon.) Ce s-a întâmplat?

Carlos: Pe voi doi nu-i nevoie să vă mai întreb.

Enrique: N-avem de ales. Nimeni n-ar angaja pe unul... ca tine. E prea riscant.

Mercedes (la mobil): Dar cum s-a întâmplat?

Fernando: Ba eu chiar te-aş angaja, dar numai ca să văd dacă devii frumoasă. Te

pomeneşti că eşti femeia vieţii mele.

Carlos: Eşti un nemernic!

Mercedes (la mobil): Doamne, Dumnezeule... Da, da, vin acum! La revedere. (Închide

mobilul.)

Fernando: Se pare că fosta ta iubită va trebui să plece.

Mercedes: A murit mama.

Carlos: Ce zici?

Mercedes: A murit.

Enrique: Doamne Dumnezeule...

Carlos: Cum s-a întâmplat?

Mercedes: Era la terapie intensivă... Un stop cardiac.

Enrique: Îmi pare rău.

Carlos: Dar parcă adineauri te-au sunat...

Mercedes: Se pare că în timp ce vorbeam, ea făcuse deja stopul, dar sora mea nu ştia.

Carlos: Mercedes...

Mercedes: Asta e, trebuie să plec.

50
Carlos: Vrei să vin cu tine? Şi eu trebuie să plec.

Mercedes: Nu e nevoie. Am maşina aici.... La naiba! Ar fi trebuit să plec când m-a sunat.

Carlos: Nici n-a trecut prea mult... N-ai fi ajuns la timp.

Mercedes: Dar nu m-am dus. Am rămas aici. Fir-ar să fie!

Carlos: Poate că e mai bine să nu conduci. Pot să te duc eu.

Mercedes: Mulţumesc.

Mercedes şi Carlos îşi strâng lucrurile.

Fernando: Nu-mi miroase a bine.

Mercedes: Ţie?

Fernando: Da, mie.

Mercedes: Singurul lucru la care te gândeşti tu e... Gata, doi mai puţin.

Fernando: Sunt eu răutăcios, dar nu-s chiar aşa de ticălos.

Enrique: Sunt sigur c-or să înţeleagă că trebuie să pleci.

Fernando: La început au zis că acela care pleacă, indiferent de motiv, va fi eliminat.

Carlos: Cum poţi fi aşa de...

Fernando: Aşa ne-au zis.

Enrique: Oricum, nu eşti tu cel care decide asta.

Fernando: Nu, dar aşa au zis.

Mercedes: Sper să te aleagă. Eu aşa aş face. Nemernici ca tine nu se găsesc pe toate

drumurile.

Fernando: Ho, că nu eu am omorât-o pe maică-ta.

Mercedes îl priveşte furioasă.

51
Fernando: Care-i treaba? Ăsta e adevărul. Nu e vina mea.

Mercedes se uită la Fernando. Îl priveşte o bună bucată de timp. Carlos se

apropie de ea.

Carlos: Mercedes...

Mercedes rămâne nemişcată, fixându-l cu privirea pe Fernando.

Carlos: Să mergem.

Mercedes: Rămân.

Carlos: Ce?

Mercedes: Am zis că rămân.

Carlos: Mercedes...

Mercedes: A murit. E totuna.

Carlos: Cum poţi să spui aşa ceva?

Mercedes: Nu pot să plec.

Carlos: Dar...

Mercedes: Am motivele mele. Mă priveşte.

Carlos: Da, ştiu că e treaba ta, dar...

Mercedes: Chestia asta e gata să se termine.

Carlos: Sau nu.

Mercedes: Dacă văd că mai durează, o să plec atunci.

Carlos: Nu mai înţeleg nimic.

Mercedes: E problema mea, nu-i aşa?

Fernando: Se vede treaba că-ţi adorai mama.

Mercedes: N-ai decât să zici ce vrei! Pe mine mă lasă rece!

52
Carlos: E incredibil!

Fernando: Cert e că tu chiar trebuie să te cari.

Carlos: Să mergem, Mercedes. Nu fi proastă! N-are rost.

Mercedes: Lasă-mă, te rog.

Carlos îi priveşte.

Carlos: Sunteţi nebuni cu toţii! Iar eu nu ştiu cum de-am înghiţit atâta timp căcatul ăsta de

selecţie. E ruşinos ce ne pun să facem... Dacă am fi avut puţină demnitate, i-am fi trimis

demult la dracu’. Pe toţi.

Fernando: Hai, du-te şi vâră-ţi în tine hormonii!

Carlos: Dacă voi trei sunteţi singurii candidaţi, îi doresc mult succes firmei ăsteia!

Fernando: La revedere.

Carlos: La revedere.

Carlos deschide uşa şi pleacă. Mercedes scoate un pachet de ţigări şi îşi aprinde

o ţigară. Ia scrumiera şi o pune lângă ea.

Enrique: Iartă-mă, nu vreau să mă amestec, dar...

Mercedes: Păi nu te amesteca!

Fernando: Fata asta ştie ce vrea.

Mercedes: Şi mama ar face la fel.

Fernando: Drace, ce familie!

Mercedes: Înainte am făcut-o de oaie. Înainte, când m-a sunat prima oară trebuia să fi

plecat. Acum e prea târziu.

53
 Mercedes se duce la cutia de scrisori şi bate în ea, de parcă ar vrea să cheme pe

cineva.

Mercedes: Haideţi, oameni buni, de-a ce ne mai jucăm azi?

Enrique: Ţi-o repet. E drept că la început ne-au spus că cine iese din cameră, indiferent de

motiv, e eliminat din procesul de selecţie, dar regula asta nu cred că prevedea o asemenea

situaţie. Sunt convins să cei de la Personal vor înţelege foarte bine că trebuie să pleci, iar

treaba asta nu-i va influenţa când vor lua decizia finală.

Fernando şi Mercedes se privesc.

Fernando: Eu aveam dreptate. Tu eşti de aici.

Enrique: Nu, nu sunt eu. N-am nici o legătură cu firma asta, dar e logic. E un caz... Ce

mai, mai grav de-atât nici că se poate.

Mercedes: Lucrezi aici?

Enrique: Nu.

Fernando: Eşti singurul care n-ai zis unde lucrezi, şi modul ăsta de a vorbi, chestia asta pe

care i-ai zis-o... „cei de la Personal vor înţelege foarte bine...”

Enrique: Sunt convins. Oamenii ăştia ne-au dat probe ciudate, dar nu cred că-s nişte

monştri. În plus, cred că înţeleg că Mercedes nu se poate comporta normal, ţinând cont de

cele întâmplate.

Mercedes: Pentru mine e foarte important să obţin postul ăsta. Mama n-o să învie dacă eu

alerg acum într-un suflet la spital. Ne-aţi fixat nişte reguli şi am de gând să le îndeplinesc

până...

Enrique: Hei, eu n-am fixat nici o regulă. Sunt un candidat ca şi voi.

54
Fernando: Da, dă-i înainte! Ţine-o una şi bună... Foarte bine. Dacă ăsta e jocul, să-l

jucăm! Dar să fie clar că eu te-am ghicit din prima.

Mercedes: Mai durează mult până primim următorul rol?

Enrique: De unde să ştiu eu?

Mercedes: Fiindcă mi se pare evident că dacă rămân dovedesc cât de mult mă interesează

postul. Dacă rămân, o fac cu un scop. Dacă postul depinde de jocurile astea, atunci hai să

ne jucăm, dar repede.

Uşiţa se deschide.

Fernando: Uite, te-au ascultat.

Mercedes: Mulţumesc.

Mercedes se îndreaptă spre cutia de scrisori. Enrique o opreşte.

Enrique: Stai puţin.

Enrique se duce la cutie şi o închide fără să ia plicul.

Enrique: Nu-i nevoie. Aveţi dreptate. Mă numesc Esteban Ripoll. Sunt psiholog la

serviciul personal, în firma Dekia.

Fernando: Ştiam deja.

Enrique: Mai rămăseseră două probe, dar cred că în situaţia actuală putem renunţa la ele.

Mercedes: Mulţumesc.

Fernando: Din prima! Să fie clar! Ce mai, jocul tău e colosal, eşti un actor de zile mari!

Sper că nu te-ai şifonat de tot ce ţi-am zis.

Enrique: Carlos Bueno a ieşit din concurs. Aţi rămas doar voi doi.

Mercedes: Şi acum ce o să faceţi, cum o să decideţi?

Enrique: Din ce-am văzut până acum.

55
Mercedes: Ascultă, dacă mai aveţi şi alte probe, din punctul meu de vedere nu-i nici o

problemă.

Fernando: Da, stai liniştită. De-acum se ocupă pompele funebre!

Mercedes (către Enrique): Vorbesc serios.

Enrique: Mă rog... Mai putem încerca o ultimă probă. Una care era prevăzută.

Mercedes: O să dureze mult?

Enrique: De voi depinde.

Mercedes: Păi, hai să încercăm. Dă-i drumul.

Fernando: Iartă-mă, pot să te întreb ceva?

Enrique: Dacă vreţi, la sfârşit o să vă explic tot procedeul, dar acum trebuie să daţi ultima

probă. Însă, Mercedes, îţi repet ce-am zis mai înainte. Înţeleg perfect că trebuie să pleci.

Sunteţi ultimii doi candidaţi. Vă putem chema într-o altă zi.

Fernando: Eu pot să revin în altă zi, dar ea a vrut să rămână.

Mercedes: Prefer să termin acum.

Enrique: Precis?

Mercedes: Da.

Enrique: Cum doreşti. Iată ultima probă. E un joc.

Priveşte spre tavan, face un semn şi uşiţa se deschide. Scoate două plicuri.

Enrique: Fiecare dintre voi are un obiectiv de îndeplinit. Cine reuşeşte primul rămâne,

celălalt pleacă. Fiecare dintre voi va primi un plic. Înăuntru e un bilet pe care scrie exact ce

trebuie să obţineţi de la celălalt. Îl citiţi, reintroduceţi biletul în plic şi-l lăsaţi pe masă. Cel

ce atinge obiectivul propus, îi va arăta celuilalt biletul, iar acesta din urmă va părăsi

încăperea. Aşa se poate sfârşi proba. Dar mai e o posibilitate. Dacă unul dintre voi ghiceşte

56
ce trebuie să facă celălalt, înainte ca acesta să reuşească s-o facă, poate s-o spună. Dacă

ghiceşte, a câştigat. Aţi înţeles? (Cei doi consimt.) Eu o să ies din cameră şi o să vă las

singuri. Fernando, plicul tău are numărul 1. Mercedes, al tău e cel cu numărul 2. (Le dă

plicurile.) Citiţi-vă fiecare biletul. (Cei doi îşi citesc biletele).

Fernando: La naiba! Asta e...

Enrique: Dacă nu vrei s-o faci, poţi renunţa.

Fernando: Nu, nu. Dar e... Bănuiesc că şi ea are o misiune la fel de complicată.

Enrique: Nu pot să zic nimic. Păstraţi-vă biletul. Lăsaţi plicul pe masă.

Fernando: Să vedem dacă am înţeles bine. Dacă reuşesc ce scrie aici, câştig, dar dacă ea

ghiceşte înainte, pierd.

Enrique: Exact. Cine reuşeşte primul obiectivul sau ghiceşte intenţiile celuilalt, rămâne.

Celălalt va trebui să plece.

Mercedes: Şi dacă eu ştiu ce vrea el să obţină şi mă uit în plic şi nu e ce credeam?

Enrique: Pleci. Mai întâi spui, apoi te uiţi în plic, iar dacă nu ghiceşti, pleci.

Mercedes: S-a făcut.

Lasă plicurile pe masă.

Enrique: Succes!

Enrique pleacă din cameră.

Fernando: O nimica toată, nu-i aşa?

Mercedes: Da.

Fernando: Of, eu trebuie să... În fine, dacă şi misiunea ta e la fel de grea putem să stăm

aici toată noaptea.

Mercedes: Eu n-am toată noaptea la dispoziţie.

57
Fernando: Nu, fireşte. (Coborând vocea). Într-adevăr, jocurile astea sunt... (Face semnul

nebuniei, cu arătătorul.)

Mercedes: Şi cu toate astea, joci.

Fernando: La cât plătesc oamenii ăştia, le dansez şi pe imnul Suediei, dacă mi-o cer. Dar

una e treaba asta, şi alta e ce faci tu.

Mercedes: Ce fac?

Fernando: Păi nu pricep: maică-ta a păţit ce-a păţit, şi tu stai aici de parcă nu s-ar fi

întâmplat nimic.

Mercedes: Stau, dar nu-i ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Tu ce-ai fi făcut în locul

meu?

Fernando: Nu ştiu. Nu mi s-a întâmplat niciodată chestia asta, dar... Mi-ar plăcea să te văd

explicând familiei c-ai stat aici şi te-ai jucat de-a ghicit obiectivele şi că de-asta n-ai ajuns

mai repede la spital.

Mercedes: Nu trebuie să explic nimic familiei.

Fernando: A, bine, bine... Nu-i treaba mea.

Mercedes: Exact.

Fernando: Dar hai să trecem la subiect, ce zici? Fiindcă am impresia c-o să dureze ceva

treaba.

Mercedes: Ce treabă?

Fernando: Jocul ăsta. Trebuie să-l determinăm pe celălalt să facă ceva, dar trebuie s-o

luăm pe ocolite, nu direct, fiindcă dacă greşim, am încurcat-o. E bine gândită chestiunea. În

fond sunt tehnici de vânzare.

Mercedes: Nu văd legătura.

58
Fernando: Asta înseamnă să vinzi. Eu am început cu excursii cu bunici. Îi băgam într-un

autocar, zicându-le că urmau să vadă castelul nu ştiu care, dar ideea era să le vindem de

toate. Le vâram pe gât damigeana cu vin şi când erau piliţi bine, îi închideam într-o cameră

şi până nu cumpărau tot ce voiam să le băgăm pe gât, nu ieşea nimeni de-acolo. Doamne,

ce ne mai distram... Într-o zi am arătat douăsprezece casete video unui grup cu

cincisprezece bunici. Douăsprezce. Şi-ţi jur că nici unul dintre cei care le-a cumpărat nu

avea video acasă.

Mercedes: Eşti însurat?

Fernando: De ce mă întrebi?

Mercedes: Ca să ştiu.

Fernando: Nu, nu sunt însurat.

Mercedes: De ce nu?

Fernando: Aşa am vrut. Tu eşti măritată?

Mercedes: Nu, nici eu. Dar am trăit cu cineva.

Fernando: A, foarte bine. Mă bucur.

Mercedes: Copii?

Fernando: Nu, din câte ştiu eu.

Mercedes: Ce vrea să însemne „nu, din câte ştiu eu”.

Fernando: Ai dreptate. E un răspuns idiot. Ca şi cum n-ar trebui să ştim dacă avem sau nu

copii. Am fost mereu atent, dar dacă rămânea vreuna gravidă, oare tăcea? Da’ de unde! Îmi

spunea imediat! Nu, n-am copii.

Mercedes: Îţi place muzica?

59
Fernando: Nu, nu-mi place. Şi să fie clar că duc greul discuţiei fiindcă aşa vreau eu. Să

nu-ţi închipui cumva că deţii controlul.

Mercedes: Ce-ţi place?

Fernando: Ce muncesc.

Mercedes: Ai prieteni?

Fernando: Fireşte că am prieteni.

Mercedes: De unde sunt?

Fernando: Păi... De unde sunt toţi prietenii! De ici, de colo...

Mercedes: Dar sunt prieteni adevăraţi?

Fernando: Nu, sunt păpuşi gonflabile.

Mercedes îşi aprinde încă o ţigară.

Mercedes: Fumezi?

Fernando: Nu.

Mercedes: Vrei să-ţi spun tot ce cred despre treaba asta? Cred că n-o să ne aleagă. Nici pe

mine, nici pe tine.

Fernando: De ce?

Mercedes: Intuiţia.

Fernando: Şi pe cine crezi c-o să aleagă, pe prietena ta de la Esade?

Mercedes: Am impresia că se joacă cu noi.

Fernando: Doamne, dar asta e limpede de mult. Dar aşa sunt psihologii ăştia. Chiar dacă

nu ne-au pus să jucăm jocul cu scaunul lipsă, sau să imităm răcnetele animalelor...

Mercedes: Eu am un fel de al şaselea simţ. L-am avut mereu. Când vor să-mi tragă clapa,

mi se aprinde beculeţul şi uite, de un timp s-a aprins.

60
Fernando: Mergi la ţintă, aşa-i? Ce vrei, să mă faci să cred că toată treaba asta e doar o

păcăleală? Asta trebuie să obţii? Nu, că dacă ar fi fost asta, n-ai fi fost aşa directă. Mă pui

la încercare... Ţi-am mai spus-o. Vezi că sunt uns cu toate alifiile, ştiu toate şmecheriile.

Mercedes: Crezi ce vrei. Cred că n-or să ne dea postul, totuşi e ceva care mă face să

rămân. Curiozitatea, presupun.

Fernando: A naibii curiozitate trebuie să fie asta! Căci ţi-a murit mama şi tu stai aici, la

taclale. Tu eşti dintr-alea care suferă că se moare de foame în lume, şi dai bani la Medici

fără frontiere, dar moare maică-ta şi te doare în cot.

Mercedes: Iar tu eşti un nemernic care crezi că poţi să-i arunci omului în faţă tot ce-ţi trece

prin cap! Carlos nu ţi-a tras una zdravănă, cum ai fi meritat; vezi să nu ţi-o ard eu acum!

Fernando: Iartă-mă, nu te supăra. Eu te admir. Ţi-a murit mama şi nu poţi să mai faci

nimic, dar aici ai ocazia să obţii un post formidabil şi lupţi pentru el! N-o să pleci în ultima

clipă pentru nişte amărâte de douăzeci de minute! Admir oamenii practici şi tu eşti unul

dintre ei. Mi-eşti simpatică. Pe bune. Se vede că eşti o femeie care ştie ce vrea. Uite, îţi

mărturisesc: dacă păţeam ce-ai păţit tu, aş fi făcut la fel! Când o să câştig, o să mă simt

prost. Ne-ar putea lua pe amândoi. Am face o echipă pe cinste, nu crezi?

Mercedes: Ai iubit vreodată pe cineva?

Fernando: Drace, dar cum mai schimbi vorba!

Mercedes: Dacă nu vrei, nu răspunde.

Fernando: Nu, nu-i nici o problemă. O femeie, vrei să zici?

Mercedes: Da, o femeie.

Fernando: Păi... cred că nu. O să-ţi spun ceva, dar nu ştiu dacă e relevant. O dată i-am

cerut unei femei să se mărite cu mine.

61
Mercedes: Şi te-a refuzat.

Fernando: A acceptat. Eram sigur c-o să accepte. Altfel n-aş mai fi cerut-o de nevastă.

Mercedes: Şi apoi ai părăsit-o, aşa-i?

Fernando: În săptămâna următoare.

Mercedes: Nu-i adevărat.

Fernando: A, nu?

Mercedes: Nu. Ţi-am spus că am un al şaselea simţ.

Fernando: Păi fată, dacă şi celelalte cinci funcţionează ca ăsta, du-te să te cauţi.

Mercedes: De ce te-a părăsit?

Fernando: Eu am lăsat-o pe ea... N-are importanţă. Încerc să descopăr unde vrei să ajungi

cu toate întrebările astea, dar am impresia că încă nici n-ai început. Vrei să mă bagi în

ceaţă. Începi cu o chestie care n-are nici o legătură, iar apoi, când sunt încolţit, ataci prin

surprindere, dar n-o să-ţi meargă, dragă. Am prins ceva cheag aici, şi n-o să-mi vii tu acum

de hac. Deci dacă ai de gând să-ţi pierzi vremea aşa, n-ai decât! Am mult mai mult timp la

dispoziţie ca tine; dacă o ţii tot aşa, n-o să ajungi nici la înmormântare.

Mercedes: Ţi-am mai spus-o şi înainte. Nu mă pierd cu firea din pricina comentariilor tale

idioate! Ca să ştii cum stau lucrurile: îi cunosc bine pe cinici.

Fernando: Eu nu sunt cinic. Şi chiar am început să te apreciez.

Mercedes: Ce, deja ştii ce urmăresc?

Fernando: Nu, dar când o ştiu, o să fii prima care o să afle.

Mercedes: Prea eşti sigur pe tine. Nimeni nu-i aşa! Sunt convinsă că pozezi. Ca să te

protejezi.

62
Fernando: Scuză-mă că schimb eu subiectul acum. Să nu crezi că nu-mi place să vorbesc

despre mine. E unul dintre subiectele mele preferate. Dar trebuie să-ţi spun că sufăr pentru

tine. Te aşteaptă la spital... Ar fi mai bine să renunţi. Cu mine n-o s-o scoţi la capăt.

Mercedes: Dar tu cu mine crezi că da?

Fernando: Păi sigur. Chiar dacă ar fi să te dau gata, şi tot o să reuşesc. Gândeşte-te puţin în

ce situaţie eşti. Tocmai ţi-a murit mama şi tu stai aici străduindu-te ca un tip, pe care nu-l

ştii de loc, să facă naiba ştie ce. E absurd. Postul e bun, fireşte, dar... vrei să spui că merită

să faci ceea ce faci? Dacă pleci acum, nu va trebui să dai nici o explicaţie. O să ajungi cu

un sfert de oră mai târziu decât ai fi ajuns dacă te duceai când te-au sunat. Găseşti tu o

scuză. Încerc să fiu sincer cu tine. Dacă obiectivul tău seamănă cu al meu, şi presupun că

aşa e, e imposibil să reuşeşti. Dacă te duci la spital o să fii mult mai împăcată, iar rezultatul

o să fie acelaşi, fiindcă n-o să mă învingi, oricât ai încerca.

Mercedes: Nu poate fi adevărat.

Fernando: Ce anume?

Mercedes: Nu poate fi aşa uşor. Sau poate că da. Tu zici c-o să mă învingi, fie şi

epuizându-mă... Şi încerci să mă convingi... Poate că obiectivul tău e... Încă nu afirm nimic.

Gândesc cu voce tare. De-asta n-ai încercat nimic în tot acest timp, fiindcă singurul lucru

pe care trebuie să-l faci e să aştepţi... Dacă obiectivul tău e ca eu să plec de bunăvoie... Încă

n-o spun, doar...

Fernando: Gândeşti cu voce tare.

Mercedes: Dar dacă ăsta e scopul, argumentaţia ta ar fi prea banală, prea evidentă.

Fireşte... Văd deja... Mi-ai întins momeala, să vezi dacă muşc. Tu voiai să te cred, să mă uit

în plic şi s-o încurc. Bună încercare, dar nu; regret, băiete, n-o s-o fac.

63
Fernando: Vai, dar ce te mai complici! Nu era nici o intenţie ascunsă. Ţi-am spus-o cu cea

mai bună credinţă.

Mercedes: Da, sigur.

Mercedes se uită la ceas.

Fernando: Dacă vrei să suni...

Mercedes: Nu, nu vreau să sun.

Fernando: Păi sora ta o să te sune în curând. Ce o să-i spui?

Mercedes închide mobilul.

Mercedes: Acum n-o să mă mai sune.

Fernando (pe jumătate decepţionat): Ooo!

Mercedes: Ce-i?

Fernando: Aproape că n-am avut nimic de făcut...

Mercedes: Ce se întâmplă?

Fernando: Şi dacă ţi-aş spune că obiectivul meu era ceva atât de simplu, cum ar fi să

închizi mobilul?

Mercedes: Nu mai spune!

Fernando ia plicul şi scoate biletul.

Mercedes: La naiba!

Fernando se uită la Mercedes, păstrează biletul şi lasă plicul pe masă.

Fernando: Nu. Nu-i ăsta.

Mercedes: Eşti un... Foarte amuzant.

Fernando: Iartă-mă, nu mă băga în seamă.

64
Mercedes: Ştii de ce-am rămas? Fiindcă mi-eşti atât de antipatic, că tare mi-aş dori să te

înving.

Fernando: Maică-ta ar fi tare mândră de tine.

Mercedes: Tu eşti orfan, nu-i aşa?

Fernando: Orfan?

Mercedes: Dacă ai avea mamă, n-ai face atâta mişto.

Fernando: Am mamă şi tată.

Mercedes: Sper că n-or să te solicite niciodată pentru nimic!

Fernando: Tot ce-şi vor dori, vor primi. Şi să ştii ceva, treaba asta e sfântă pentru mine.

Pot părea orice, dar pentru mine părinţii sunt pe primul loc. Deci să nu insinuezi vreodată

c-aş putea fi ca tine! Şi nu vorbesc de o situaţie ca asta, care ţine direct de tribunal! Vorbesc

de toată viaţa: să nu le greşeşti niciodată! Părinţii mei mi-au oferit atâtea, că orice aş face

pentru ei, oricât aş încerca să mă revanşez faţă de ei, n-o să reuşesc să fiu la fel de generos

ca ei! Acum mi-ai atins tu fibra, tu... Ştii de ce n-am copii? Fiindcă nu i-aş putea iubi cum

m-au iubit pe mine ai mei! Tata... Tu vii dintr-o familie bună, se vede clar. Eu nu, eu sunt

băiat de cartier. Tata era controlor pe tren. Controlor de bilete toată viaţa. Muncea mai

multe ore decât avea ziua. Erau nopţi când nu dormea acasă. Când venea, aducea de fiecare

dată un cadou. Bagatele. Uneori doar o bomboană. Dar mereu, şi când zic mereu, aşa e, mi-

a adus câte ceva. Era un fleac, dar unul care voia să spună că niciodată, dar niciodată, nu

m-a uitat. Uneori lipsea câte o săptămână şi atunci mama cumpăra fasole cu o zi înainte de

venirea lui şi o curăţam amândoi, iar mama gătea fasolea în stil catalan, fiind mâncarea

preferată a tatei. Nu înţelegi de zic, nu-i aşa? La tine acasă nu se mânca fasole, bineînţeles.

Dar la mine da, iar pentru mine era cel mai grozav lucru s-o ajut pe mama să gătească

65
fasolea pentru tata. Chiar şi acum îi mai facem uneori fasole, pe ascuns. Şi chiar şi acum, la

patruzeci de ani, tata mă ia de braţ şi-mi spune: cred c-ai ajutat-o pe maică-ta să cureţe

fasolea, şi-mi trage un bobârnac ca atunci când aveam şase ani, dar tu n-ai cum să înţelegi:

văd ochii lui taică-meu şi ştiu că şi acum e mândru de mine. Iar maică-mea la fel. Dar tu n-

ai nici cea mai vagă idee ce înseamnă chestiile astea. Tu îţi închizi mobilul. Nu te-ai furişat

niciodată în camera părinţilor tăi, când ţi-era frică noaptea? Ce crezi, că maică-tii nu-i era

frică astăzi? Ştii ce contează cel mai mult pentru mine în viaţa asta? Ştii de ce lucrez, de ce

vreau să reuşesc în munca mea? O să-ţi spun, chiar dacă n-o să înţelegi. Vreau ca tata şi

mama să mă privească mereu cu aceiaşi ochi mândri cu care mă priveau când aveam şase

ani şi făceam bine ceea ce făceam. De-asta lupt, la naiba! De-asta sunt gata de orice, să-mi

pun o mitră de vicar sau orice altceva. Fiindcă vreau ca părinţii mei să ştie c-am reuşit! Iar

tu mă consideri cinic? Crezi că ce faci tu arată cât eşti de puternică, că postul ăsta e foarte

important pentru tine? Singurul lucru pe care-l dovedeşte e că n-ai curaj! N-ai curaj să

înfrunţi viaţa. Şi mă mai şi întrebi dacă am iubit vreodată pe cineva... Ascultă-mă bine,

fiindcă poate o să înveţi ceva azi. O să vină o zi, răsfăţato ce eşti, când o să ţi se lase curul,

iar ţâţele or să-ţi atârne ca o cârpă; o să vină o zi când din cariera ta grozavă o să-ţi rămână

doar o pensie ridicolă, o să vină o zi când toate lucrurile bune vor fi doar o amintire! Ziua

asta a venit deja pentru părinţii mei, dar mă au pe mine şi or să mă aibă până la sfârşit, şi o

să fac tot ce pot pentru ei, pentru ca să simtă că viaţa lor a avut un rost. Dar tu, tu ce-o să

ai? Nimic. O să priveşti în urmă şi o să vezi doar un mare căcat.

Fernando o priveşte fix pe Mercedes.

Mercedes: Dumnezeule mare...

Mercedes plânge.

66
Fernando: Te simţi bine?

Mercedes scoate un şerveţel şi îşi şterge nasul.

Fernando: Iartă-mă, dar nu mi-au dat o treabă prea uşoară.

Fernando ia plicul, scoate biletul şi i-l arată lui Mercedes.

Fernando: Trebuia să te fac să plângi.

Mercedes citeşte biletul.

Mercedes: Eşti un ticălos nenorocit!

Fernando: Dar am câştigat, nu-i aşa?

Mercedes îşi strânge lucrurile.

Fernando: Bineînţeles. Maică-mea a murit, iar cu taică-meu n-am mai vorbit de

cincisprezece ani. (Mercedes îi mai aruncă o privire şi pleacă. Fernando a rămas singur.

Nu prea ştie unde să se uite...) S-a sfârşit, nu-i aşa?... Şi acum ce-i de făcut? Ies, rămân,

aştept...? Eu respect regulile, aţi spus că dacă ieşim, suntem eliminaţi. Deci aştept.

(Fernando se aşază. Câteva clipe... Îşi ia geanta diplomat.) Nu vă deranjează dacă citesc

ziarul, nu-i aşa? (Fernando ia ziarul şi începe să citească. Citeşte un timp. Apoi brusc

închide ziarul şi se ridică.) În fine, nici n-o să stau să dorm aici. Mă aude cineva?

(Fernando se duce spre cutia de scrisori şi bate în ea, ca şi cum ar fi o uşă.) Hei? E cineva

aici?... Ei, ies o clipă, dar doar ca să văd dacă e cineva. (Fernando se duce spre uşa dublă.

Încearcă s-o deschidă, dar nu reuşeşte.) Ce naiba...! Hei, chestia asta nu se deschide!

Facem glumiţe, nu-i aşa? (Fernando se îndraptă spre uşa laterală. Încearcă s-o deschidă,

dar şi ea e încuiată.) Ce-i asta, încă un joc de-al vostru? Nu v-aţi jucat destul? Şi acum ce

vreţi să fac, s-o deschid izbind-o cu picioarele? (Fernando se duce la fereastră şi încearcă

să privească afară; nici fereastra nu se poate deschide.) Dacă vreţi să-mi puneţi răbdarea

67
la încercare, să ştiţi că reuşiţi. Am făcut tot ce aţi cerut. Dar asta mi se pare deja... prea de

tot. (Fernando îşi scoate mobilul şi sună undeva.) Dekia?... Mi-aţi putea face legătura cu

cei de la Personal?... Nu e nimeni? Cum adică nu e nimeni? Eu sunt aici, lângă serviciul

personal... Da, aici, în clădire. Am venit la un interviu.... În fine, un interviu... nu mă faceţi

să comentez. Trebuie să fie cineva. Încercaţi la alt interior... Nu, domnule, n-au plecat, nu

se poate să fi plecat. Sunt aici de peste o oră, cu încă trei persoane... Nu, adică nu, să vă

explic, cele patru persoane de aici n-au plecat; eu sunt aici înăuntru şi n-am plecat, fiindcă

nu pot să deschid uşa... Era unul Esteban Ripoll, un psiholog de la serviciul personal... Nu-

mi spuneţi că nu-i nimeni cu numele ăsta, că... Nu, cele patru persoane n-au semnat la

ieşire... Cum să fi semnat la ieşire dacă mai sunt încă înăuntru? Vreţi să fiţi vă rog amabil,

să urcaţi şi să-mi deschideţi uşa? Sunt într-o sală de şedinţe de la etajul unsprezece... La

etajul unsprezece nu-i nici o sală de şedinţe? Încep să-mi ies din pepeni. Nu, nu glumesc...

Nu sunt cumnatul dumneavoastră, Mariano. Fă-mi naibii plăcerea să urci chiar acum...! Să

te duci tu la dracu’! (I-au închis telefonul în nas.) Foarte nostim, da, grozav de amuzant...

(Fernando mai încearcă o dată să deschidă uşa.) Care-i treaba? Vreţi să vedeţi cine

oboseşte mai repede? Dacă nu-mi deschideţi uşa în cinci minute, chem pompierii!

(Fernando ia loc.) Bineînţeles... (Fernando ia plicul lui Mercedes, îl deschide, se uită la

bilet.) Nu scrie nimic pe el.

Se deschide uşa laterală şi intră Mercedes. Are o mapă sub braţ.

Mercedes: Domnule Augé... Scuzaţi-mă. Sunt Nieves Puerta, psiholog în cadrul serviciului

personal.

68
Fernando: Ce?

Mercedes: Interviul s-a terminat.

Fernando: Ce vreţi să spuneţi?

Mercedes: Să vi-i prezint pe colegii mei. (Intră Carlos şi Enrique, cu un zâmbet larg şi

amabil, toţi trei cu mape sub braţ.) Miguel García. Estepan Ripoll.

Carlos: Încântat de cunoştinţă.

Enrique: Încântat.

Îşi dau mâna în tăcere. Fernando nu ştie ce să zică.

Mercedes: Şi ei sunt psihologi în acelaşi departament. Văd că sunteţi surprins. Recunosc

că nu-i un sistem obişnuit...

Fernando: Ei, e foarte tare, la un moment dat m-am gândit eu, dar... În fine, pe urmă am

avut îndoieli şi nu... Dacă ar fi durat ceva mai mult, aş fi descoperit singur.

Mercedes: Credeţi?

Fernando: Sunt sigur.

Mercedes tace câteva clipe.

Mercedes: Aţi putea aştepta o clipă afară?

Fernando: Da, fireşte.

Fernando se duce la uşă. Se întoarce către psihologi, le zâmbeşte ironic.

Mercedes: E deschisă.

69
 Fernando deschide uşa şi iese, trăgând uşa după el.

Enrique: Care-i treaba?

Mercedes: Să-i dăm drumul, să-l punem la încercare.

Carlos: Parcă te grăbeai!

Mercedes: Poate că aveţi dreptate. Nu cred, dar...

Carlos: Nu pierdem nimic dacă îl punem la încercare.

Enrique: În plus, cu ăsta, la câte gogoşi a turnat, e mişto dacă-l fierbem niţel.

Mercedes: Dar să meargă repede, vă rog. Aveţi dosarul?

Carlos: Da.

Mercedes: Bine, păi îl rupem şi vedem cum reacţionează. Dacă rămâne şi luptă, mai

vorbim; dacă pleacă, să-l ia naiba! Du-te după el.

Carlos se duce după el. Fernando intră în încăpere.

Mercedes: Luaţi loc, vă rog.

Se aşază cu toţii.

Mercedes: De foarte puţin timp aplicăm acest tip de probă. E un test dezvoltat de Isaias

Grönholm, un psiholog suedez care este directorul nostru de Personal, la Centrala din

Stockholm. Metoda urmăreşte să evalueze răspunsul candidatului în faţa diverşilor stimuli

emoţionali. Măsoară ceea ce el numeşte „inteligenţă creatoare”.

Fernando: La naiba cu Grönholm ăsta...

Mercedes: Nu te văita că n-ai descoperit cine eram noi. Nu asta se evalua.

Fernando: Dar... Nu înţeleg, tu... dumneavoastră aţi spus că lucraţi la Rawental şi

cunoşteaţi oameni de acolo.

70
Carlos: Am lucrat la Rawental şi am încă mulţi prieteni acolo. M-am gândit că am mai

multă credibilitate în faţa dumneavastră.

Fernando: Înţeleg... Foarte bună chestia cu schimbarea sexului.

Carlos: Mulţumesc.

Mercedes: Sper că nu v-a deranjat nimic din cele întâmplate aici.

Fernando: Nu, nu. Deloc.

Enrique: Cum bine presupuneţi, totul e confidenţial.

Mercedes: Sincer vorbind, cel mai mult ne-a surprins faptul că n-aţi manifestat empatie în

nici unul dintre cele trei cazuri.

Mercedes se uită peste hârtiile din mapă.

Mercedes: Ştim că după moartea mamei un an de zile n-aţi lucrat, că aţi fost căsătorit şi

soţia v-a părăsit, ştim despre concedierile din pricina depresiei şi mai ştim că aveţi un frate

homosexual. V-am prezentat trei cazuri asemănătoare şi n-am zărit nici urmă de

compasiune. E clar că nu vă influenţează motivele personale, dar...

Fernando: De unde aţi scos toate astea?

Carlos: Dumneavoastră aţi minţit în tot ce-aţi spus, cuvânt cu cuvânt.

Fernando vrea să vorbească, dar...

Enrique: Da, înţelegem că aţi făcut ceea ce vi se părea mai bine pentru a trece probele şi a

obţine postul; apreciem lucrul acesta, dar...

Carlos: Ştiţi ce înseamnă efectul bumerang?

Fernando: Păi... Nu.

Mercedes: Trebuie să fiţi atent cu agresivitatea, fiindcă se poate întoarce împotriva

dumneavoastră, mai ales în cazul de faţă. De ce? Fiindcă aţi fost de o agresivitate falsă. Nu

71
era reală. Era o atitudine exterioară. Ce i se poate întâmpla unei persoane ca dumneavoastră

în faţa unui conflict?

Carlos: Să genereze un conflict şi mai mare.

Enrique (adresându-se lui Mercedes şi lui Carlos): În privinţa asta suntem cu toţii de

acord, dar poate că la sfârşit ar fi trebuit să-l lăsăm mai mult timp singur, ca să fi văzut ce

făcea. În protocol se acordă multă importanţă momentului în care rămâne singur şi...

Mercedes: Da, domnule... O dată pot să ajung şi eu acasă înainte să-i culce pe ăia mici, şi

uite că trebuie să pierd vremea studiindu-l pe ipocritul ăsta.

Fernando: Ştiţi...

Mercedes: Poate că moaca lui de bărbat dur îl ajută în căcatul ăla de laborator al lui, dar

aici e total nepotrivit. Deciziile lui au fost corecte, nu neg, dar modul în care... Trebuie să

fii un ticălos, dar să nu fie chiar aşa de evident, la naiba!

Carlos: Sunteţi opusul omului căutat de noi. Treaba e... Ce mai, aşa cum vă văd eu... Mă

uit în dosarul dumneavoastră şi văd că, în fond, păreţi un om bun.

Enrique: Şi cult. Când am pus muzica şi am comentat dacă era Mozart, ne-aţi privit şi v-a

scăpat un „Mozart” dispreţuitor. (Lui Fernando) Ştiaţi foarte bine că nu era Mozart, dar aţi

tăcut, ca să nu păreţi prea intelectual. Mă înşel cumva?

Fernando: Scuzaţi-mă, dar...

Mercedes: Nu căutăm un om bun care să pară un ticălos. Nouă ne trebuie un ticălos care să

pară un om bun.

Carlos: Ca să fim bine înţeleşi... aţi dat-o în bară de la început până la sfârşit.

Mercedes: Aveţi noroc că treaba asta rămâne între noi, fiindcă aţi fost lamentabil. (Se uită

la ceas.) E foarte târziu. (Privindu-i pe psihologi.) Suntem de acord, aşa-i?

72
Carlos: Absolut. Din punctul meu de vedere, nici gând.

Mercedes: Esteban?

Enrique: Nu, nu, acum văd clar. Ar fi o mare greşeală să-l angajăm.

Mercedes: Bine, regret. Cred că-i mai bine să ştiţi de-acum, să nu vă mai încărcaţi mintea,

nutrind vreo speranţă falsă.

Carlos: Cu încărcatul minţii, nu e cazul, că e loc destul în capul lui...

Mercedes: Am terminat. Mulţumesc.

Cei trei se ridică şi strâng hârtiile. Fernando rămâne aşezat.

Mercedes ia dosarul Augé din mapă, îl rupe şi-l aruncă la gunoi.

Mercedes: La ce oră vine următorul mâine?

Enrique: Dimineaţă, la zece. Trebuie s-o fac pe-aia cu handicapatul, aşa-i?

Mercedes: Nu, mâine e criza de epilepsie şi pe urmă...

Enrique: A, da, da. Ai dreptate.

Mercedes (lui Fernando): Ştiţi pe unde e ieşirea, nu-i aşa?

Fernando îi priveşte câteva clipe, gândindu-se ce să facă.

Ia mobilul şi sună pe cineva.

Fernando (la telefon): Bună, băiete... Da, da, am terminat. Ştii ce, o să vin la cină... Nu,

dimpotrivă, mi-au dat postul. Voiau să semnez contractul, dar în ultima clipă am avut o

revelaţie şi i-am trimis la dracu’… Aşa cum auzi! Le-am zis că nu, mulţumesc, pot să-şi

bage în cur firmuliţa aia a lor... Fiindcă sunt ţăcăniţi rău! O bandă de smintiţi, îţi jur! Ne-au

dat nişte probe... Când o să-ţi povestesc, n-o să-ţi vină să crezi...(În timp ce vorbeşte,

Fernando se ridică şi îşi strânge lucrurile. Ceilalţi îl studiază. Fernando nici nu-i bagă în

seamă.) Sunt toţi într-o ureche! N-aş lucra în firma asta, nici dacă mi-ar face-o cadou... Păi

73
ne-au băgat într-o încăpere pe toţi patru, chipurile candidaţii care voiam postul... Da, da, pe

toţi patru împreună, dar stai să-ţi spun, că e ca la nebuni...

În timp ce vorbeşte, Fernando se îndreaptă spre uşă, o deschide şi pleacă.

Trage uşa după el. Când rămân singuri, cei trei psihologi se privesc între ei.

Enrique: OK. Aveai dreptate.

Mercedes: Altceva?

Enrique: Ca de obicei.

Mercedes: E un om de nimic, era clar. Dar în fine, aşa v-aţi convins şi voi. Să mergem

acasă.

Carlos şi Mercedes încearcă să iasă în acelaşi timp pe uşa laterală.

Carlos (lui Mercedes): Poftim, treci.

Mercedes: Nu, treci tu.

Carlos: Te rog.

Mercedes (glumind): De ce? Fiindcă sunt femeie?

Carlos (glumind şi el): Da, fiindcă eşti femeie. (Imitându-l pe Fernando): Cu un cur şi

două ţâţe, ca toate gagicile.

Mercedes: Ştii ce... tare idiot mai eşti!

Mercedes iese. După ea, iese şi Carlos. Ultimul iese Enrique, care stinge lumina.

Întuneric.

74
75
76
77
78