DOUĂ PIESE DESPRE DUMNEZEU, DIAVOL ŞI OAMENI COMPLET NORMALI

A doua piesă

Iadul este amintirea

fără puterea de a mai schimba ceva
de Jonas Gardell

In romaneste de Carmen Vioreanu

1
Reprezentări în România

Martie 2004 Teatrul Bulandra (Sala Izvor)

Spectacol-lectură
Regia: Radu Apostol
Distribuţia: Maria Ploae, Irina Petrescu, Mihaela Rădescu, Antoaneta Cojocaru, Mădălina
Ghiţescu

2
SCENA 1

AGNES, doar în cămaşă de noapte, închide ambele uşi de la balcon. Noaptea, vântul, frigul şi
sunetele şi agitaţia oraşului o izbesc, perdelele fâlfâie. AGNES face câţiva paşi afară pe balcon,
în picioarele goale, de la balcon, oraşul vuieşte cu viaţa şi mişcarea lui. Urcă pe balustradă.
Pentru un moment aproape că dă impresia că vrea să sară.

SCENA 2

La cumpăna dintre secole. În faţă de tot, pe scenă. Cântă o flaşnetă mică, un abajur de sticlă
sfârâie. În abajur, o balerină care stă pe vârfuri într-o rochie albă strălucitoare, cu broderie de
argint. Melodia este tristă. O fată şade pe podea şi se holbează ca hipnotizată în abajur. După
ce flaşneta amuţeşte, ea rămâne în aceeaşi poziţie, uitându-se fix în abajur.
Paşi pe scară. O scară de lemn. Paşi care fac ecou, tot mai puternic. Pe fundal, o uşă.
Uşa e deschisă. O umbră creşte tot mai mare, e ameninţătoare şi imensă. Se zăreşte o femeie,
mama fetei. Urcă scara, intră în cameră. Are o lampă cu petrol lampant în mână. Îşi luminează
calea. E îmbrăcată în rochie neagră, cu şal. Silueta ei aruncă o umbră lungă, se opreşte şi o
priveşte pe fată.).

MAMA
Kristina. E vremea să mergi la culcare. Kristina. E aşa de târziu, că toate celelalte fetiţe din lume
deja dorm. Tu eşti ultima, ca de obicei. Le auzi cum sforăie?

KRISTINA
Da, mamă. (se ridică şi începe să se dezbrace.)

MAMA
Totuşi nu poţi să faci asta. Eu una nu aud nimic.

KRISTINA
Dar…

MAMA
Minţi. Ce-am spus noi despre minciună şi adevăr, Kristina.

3
 KRISTINA
(Mecanic.) Că aşa trebuie să-ţi fie vorba, că da e da, şi nu e nu, şi ce e în afară de asta, e de
prisos.

MAMA
(Dă din cap afirmativ) De prisos, Kristina, uită-te la mine! (Îi ridică faţa.) Promite-mi să nu
minţi niciodată! Promite să n-o dezamăgeşti niciodată pe mama ta! Am jertfit totul totul totul
pentru tine.

KRISTINA
Nu, mamă, promit.

MAMA
Promite!

KRISTINA
Dar promit!

MAMA
(îi dă drumul, se uită sceptică la ea.) O iubeşti pe mama ta, nu?

KRISTINA
Mai mult decât orice altceva.

MAMA
(I-o retează.) Trebuie să-l iubeşti pe Dumnezeu mai mult decât orice altceva.

KRISTINA
Îl iubesc mai întâi pe Dumnezeu şi după aceea pe mama.

MAMA
E bine, Kristina. Acum spune-ţi rugăciunea de seară.

KRISTINA

4
(În genunchi în faţa patului.) Se plimbă un înger în jurul casei noastre. Poartă două lumini
aurite... Amin. (Sare în pat, îşi trage plapuma peste ea.) Pot să întreb un lucru, mamă? (Mama
nu răspunde. Este cufundată încă în rugăciune.) Mamă?

MAMA
(se roagă intens.) ... AMIN!

KRISTINA
Mamă, pot să întreb un lucru? (Mama se aşează pe marginea patului, o mângâie pe păr.) Mamă,
despre diavol... (plină de zel) El n-are două coarne. El nu vine la fetiţe noaptea, când ele dorm.
Nu face asta. Nu s-a întâmplat ca fetiţele să înceapă să sângereze când merg la biserică. Înainte,
înainte, pe vremuri, se credea că bolnavii sunt posedaţi de diavol. E ridicol, nimeni nu mai crede
în aşa ceva în zilele noastre.

MAMA
(Întârzie cu răspunsul, o mângâie îngândurată pe păr.) Nu, Kristina. Nu e ridicol. Adevărul e că
diavolul vine întotdeauna noaptea. Biata mea fetiţă. În fiecare noapte diavolul vine la paturile
fetiţelor, stă acolo în picioare şi se uită la voi cum dormiţi. La sufletele voastre vrea să ajungă,
diavolul, la trupurile voastre tinere, e invidios că el unul a îmbătrânit. Aşa că stă acolo, îşi ţine
lumina lui albastră în mână, cu o flacără rece ca gheaţa. Stă acolo, în picioare, la paturile voastre,
şi se uită la voi, tânjeşte după căldură. Pesemne că-ţi poţi închipui cât de frig îi e diavolului. O,
ce frig îi mai e! Săracul, săracul de el. (o înveleşte bine.) Dar acum nu ne mai gândim la asta, ci
noapte bună. (o sărută, se ridică.)

KRISTINA
Las-o aprinsă!

MAMA
Acum n-o să te copilăreşti. (închide lumina, pleacă.)

KRISTINA
(E trează, ascultă speriată sunete. Aude bătăi şi scârţâieli în casă. Se ridică brusc şi închide uşa.
Se întinde din nou. Tremură. Se ridică brusc în capul oaselor, bâjbâie după chibrite şi aprinde
lampa, strigă.) Doamne Iisuse! Doamne Iisuse! Doamne Iisuse!

5
(Iarăşi se aud paşi. Tot mai puternici, pe scară. Cineva se apropie. Ecouri de paşi
înspăimântători. Se opresc în faţa uşii. Fata tremură de groază. Mânerul este răsucit.)

SCENA 3

Aprilie 1980.

(Agnes se trezeşte dintr-un coşmar strigând.)

AGNES
O drace! O, ajutor!

(Se scoală din pat în cămaşă de noapte. Doarme în camera menajerei. Păşeşte încet în
bucătărie, toarnă apă în ceainic şi dă drumul la aragaz. Merge mai departe în sufragerie, care e
încărcată cu cutii de carton, albume cu fotografii, jucării vechi, suveniruri. Camera nu dă
impresia de haos, mai curând de parcă cineva face un inventar minuţios şi sistematic. Agnes
trage draperia de la balcon, deschide uşile de la balcon. Afară e o lumină de zori de zi şi aer
limpede, proaspăt. Face un pas afară pe balcon şi respiră, se întinde. După care păşeşte mai
departe către uşa albă închisă, cu oglinzi cu rame de lemn. Bate la uşă şi deschide.)

AGNES
Mamă? Nu sunt decât eu. Să te întorc şi să-ţi dau ceva de băut?

(Intră. Trece poate o jumătate de minut. Pe urmă, Agnes iese iar pe uşa albă.)

AGNES
Aşa, mămică, acum ies cu tava şi spăl ceva vase şi după aceea intru să văd ce faci.

(Închide uşa după ea. E îmbrăcată. E după-amiază. Are o tavă în mâini cu cele trebuincioase
pentru îngrijirea mamei ei. Un lighean, cârpe de spălat, pulverizator de apă, bluze, scutece
folosite. Duce tava în bucătărie. Aruncă scutecele şi cârpele de spălat. Pe urmă şterge marginea
chiuvetei, deja curată. După care se uită în jurul ei să vadă dacă mai e ceva de şters. Totul e
curat. Atunci împătureşte cârpa de menaj cu grijă şi o atârnă peste robinet. Aruncă o privire la
ceasul de mână, pe urmă dă drumul la radio. O emisiune de ştiri. Auzim o încercare de eliberare
a ostaticului american de la Ambasada din Teheran. Ascultă, îl închide. Pe urmă se duce în

6
sufragerie, caută ceva de făcut, aşează un scaun, un obiect decorativ. Iese pe balcon, se uită jos,
se întoarce în cameră.)

AGNES
Când te gândeşti că mi-am găsit vechiul meu certificat de naştere zilele trecute, într-un sertar. Ce
bine, m-am gândit, mă gândesc dacă primeşti banii înapoi dacă ai păstrat chitanţa. Mi-a plăcut
gândul acela. Să priveşti viaţa ca pe un bun cumpărat cu dreptul de a returna marfa. M-am gândit
că atunci când o să ajung în ceruri, ce naiba, o să bat cu pumul în masă şi o să-mi solicit banii
înapoi. (Zâmbeşte la acest gând.) Nu, glumesc doar. N-are nici o importanţă. Apropo, mă
cheamă Agnes. Agnes din Visul, Agnes-fiica zeilor. E păcat de oamenii pe care-i cheamă Agnes
bla bla bla. Nu l-am înţeles niciodată pe Strindberg. Atât de înverşunat, pe urmă atât de
sentimental. Ca toţi bărbaţii. Da da, asta este. Imediat, telefonul de pe masa de acolo va suna. E
sora mea, Viola. Vrea să ştie cum se simte mama. Ce să răspunzi la asta? Mama e în comă.
Medicii au spus că e doar o problemă de zile, poate ore. Viola vrea să fie sigură că va fi aici când
se va întâmpla. Când nu se întâmplă nimic, nu vrea să fie aici. Micuţa Viola a fost întotdeauna
atât de îngrozitor de eficientă. Dar şi are o viaţă a ei. (Sună telefonul.) Ia uite. Mai e şi punctuală.
Deşi devii punctual dacă lucrezi în teatru. Spune Viola. (Sună telefonul.) Să nu laşi niciodată
publicul să aştepte. (Sună telefonul.) Da, nu vreau să par prea stângace. (Sună telefonul.
Răspunde.) 40 74 07. A, bună, Viola, tu erai. Daa, mulţumesc. Şi tu? Nu, e ca până acum, nu se
trezeşte. Deşi scânceşte puţin şi ochii se mişcă uneori mult prea aşa, repede, sub pleoape, de
parcă ar visa. Îi e mai greu să respire, şi asta. Cred că din cauza flegmei din gât. Sigur că aşa fac,
dar nu e aşa de uşor. Da, sigur că ar fi cel mai bine pentru ea. Ar fi cel mai bine pentru noi toţi.
Nu, cred că n-a mai rămas mult. Nu, nu pot să spun câte ore. Nu e ca şi cum am avea o pâine la
cuptor. Da, înţeleg că ai multe pe cap. Da, respiră foarte greu. Nu, n-am de gând să încerc s-o
imit. Da, dar Doamne, poţi să vii aici să-ţi încerci norocul! Cu puţină baftă, moare cât eşti aici. O
putem ruga să fie atât de amabilă! Da, scuze. Da, ai dreptate, a fost nedrept, n-am vrut – Da,
sună mai târziu. Sună când vrei. La revedere, micuţă Viola, la revedere. (Pune receptorul în
furcă.)

Da, ea era. Era Viola. Iubita soră. Steaua sărbătorită. Cea insuportabil de încununată de succes.
Ba da, înţeleg că pe ea vreţi s-o vedeţi, dar până îşi va face intrarea trebuie să vă mulţumiţi cu
mine. Nu, glumesc doar. N-are nici o importanţă. (Se aşează şi curăţă argintăria.) Şi ce să mai
povestesc? Mă bate gândul să-mi iau o pisică. Da, dar nu e nimic ciudat în asta, nu? O grămadă
de oameni de toate soiurile au pisici în zilele noastre. Le găseşti şi la şefii de companii, şi la
directorii generali. Nu e minunat? Sunt aici de ceva vreme. Am avut grijă de mama. Am făcut

7
plimbări după-amiaza, da, trebuie să iei puţin aer, trebuie, nu? Ieri după-amiază n-aveam absolut
nici un plan, aşa că m-am dus la parterul magazinului NK şi mi-am făcut nişte cărţi de vizită. Ca
să ştiu cine sunt. Staţi să vă arăt. (Aleargă după poşeta de pe băncuţa din bucătărie ca să ia o
carte de vizită, observă ceva care ar putea fi o pată şi şterge bănucţa înainte de a se întoarce pe
marginea scenei şi de a da cartea de vizită cuiva din public.) Sunt extrem de drăguţe, cu un
îngeraş într-un colţ. Sau heruvim sau ce e. Da, eu nu ştiu niciodată nimic. Păstreaz-o, mi-am
făcut 100 de bucăţi. 100 de bucăţi! La ce-mi trebuie toate? (Şterge cu cârpa masa din sufragerie
şi spetezele scaunelor.) Nici aşa mulţi prieteni nu am. Fiindcă nu am colegi de serviciu, nu mă
întâlnesc zilnic cu câte cineva. Deci, acum voi spune imediat că am multe cunoştinţe, nu e deloc
păcat de mine. Dar prieteni foarte apropiaţi nu am decât câţiva, şi ei sunt mereu ocupaţi cu
altceva. Într-un fel, nu dau nici un semn de viaţă. Nu cred că din cauza mea. N-am făcut nimic.
Mai curând s-a ajuns pur şi simplu la asta. Unoeri mă gândesc că cei care-mi plac cel mai mult,
nu mă plac aşa de mult. La rândul lor deci. Cred că mai mult au conştiinţa încărcată atunci când
eu dau un semn de viaţă, fiindcă sunt aşa de deschisă cu ei, ca o idioată care nu pricepe nimic.
Dacă ei zic că nu se pot întâlni seara cu mine, eu propun ziua următoare. Când ei zic că nu pot
ziua următoare, eu propun week-endul. Când ei spun că nu pot nici în week-end, atunci eu
propun oricând. Atunci ei zic că o să mă sune ei. Da, aşa să faceţi! strig eu, fiindcă sunt o idioată.
Şi din când în când sună telefonul, fireşte. De la Svenska Dagbladet sau de la vreun alt ziar care
vrea să-mi fac abonament. În week-enduri e o linişte de mormânt. Uneori ridic receptorul ca să
verific dacă telefonul funcţionează. Dacă nu e stricat. Telefonul nu e stricat. Aţi auzit-o
vreodată? Nu e niciodată stricat. Stricat deci. Telefonul nu e stricat. Eu sunt cea stricată. Acum
glumesc doar. Nu vă faceţi griji. (Se uită la ziar.) Aşa e. Nuu, acum e vremea să mă întorc la
mama şi să fac seara. (Se ridică.) N-am fost niciodată căsătorită. N-am avut niciodată copii. N-a
fost să fie. E o dezamăgire. Când eram mici, jucam un joc. Strigam: ”Câââţi copii voi avea când
voi fi maaare!” Aruncam pietriş în sus şi întorceam mâinile aşa, şi câte pietricele îţi rămâneau în
mână, atâţia copii urma să ai. Se înţepenea pietriş în mâinile mele. Am luat-o ca pe o promisiune.
Acum mă simt păcălită. (Se duce la uşa mare, albă, deschide, se întoarce în deschizătura uşii.)
Sau aşa: Când Dumnezeu l-a chemat pe Abraham, Abraham a răspuns: “Ce vrei de la mine, mă
duc fără să am urmaşi.” Şi atunci Dumnezeu l-a condus pe Abraham în noaptea deşertului şi i-a
spus să numere stelele. Atâţia urmaşi avea să aibă. Eu însămi stau acolo acum şi mă uit în sus în
întunericul nopţii. Nu văd nici măcar o stea. Da. (Se întoarce din nou şi intră în camera mamei.)
Aşa, mamă, să trag jaluzelele şi să te spăl iar.

(Trece o jumătate de minut. E seara târziu. Agnes iese din camera mamei.)

8
Atunci noapte bună, mamă, ne vedem mâine.

(Când se îndreaptă spre bucătărie, sună telefonul. Răspunde.)

40 74 07, da, bună,Viola. Tocmai am fost la ea în cameră. Nu, tot nu pot să stabilesc sentinţa,
cam cât trebuie să fi rămas. Nu, dacă n-ai dormit bine azi-noapte, poate că ar trebui să încerci să
dormi cum trebuie la noapte. Doar sunt eu aici. Sun dacă e ceva. Noapte bună, dragă Viola… nu,
să n-ai conştiinţa încărcată. De ce? Ne auzim mâine, da, aşa rămâne, ne auzim mâine. (Pune
receptorul în furcă. Zâmbeşte.) Ce contează. N-are nici o importanţă.

(Iese în bucătărie, dă drumul la radio, ştirile pe scurt, rferendumul suedez despre forţa
nucleară, din luna precedentă, ceva despre ostaticul american de la Ambasada de la Teheran
ocupată şi ceva despre Margaret Thatcher. Agnes se schimbă în cămaşă de noapte, se întoarce
la aparatul de radio.)

AGNES
Da, ce preocupări mai au şi ăştia. (Închide radioul, ia un pesmet dintr-o cutie, pune la loc
capacul pe cutie, pune cutia la loc în dulap, mănâncă pesmetul în picioare, în grabă, ca pe
anafură la împărtăşanie, şterge după aceea imediat marginea chiuvetei de eventuale firimituri.)
Ştiţi, stau aici şi strâng de săptămâni întregi. Ce altceva să fac? Spăl chiuveta, spăl oglinda de la
baie, împăturesc haine, şterg marginea chiuvetei, curăţ robinetul de la bucătărie, aranjez
farfuriile, împăturesc ziarele ca să aibă loc mai bine în pungile de hârtie – da, ar trebui, fireşte, să
anulez abonamentul mamei, la ce-i mai trebuie – încerc să nu mă mai gândesc, încerc să nu mai
simt.. Când totuşi gândesc, mă silesc singură să gândesc: N-am voie să mă gândesc! N-am voie
să mă gândesc! N-am voie să mă gândesc! De obicei trece. (Îşi unge faţa cu cremă nutritivă de
noapte, se duce la culcare.)

SCENA 4

Pe marginea stângă a scenei stă mama la un pupitru şi scrie. Fiica se apropie de ea.

KRISTINA
Mama ar dori să vorbească cu mine.

9
 MAMA
(Îi face Kristinei semn cu mâna să tacă. Continuă să scrie, îi face semn să se aşeze, continuă să
scrie. Scrie cu un stilou, pune un punct clar.) Sigur te întrebi ce voiam. Îţi vei potoli curiozitatea.
Vino aici mai întâi, să mă uit la tine. (Kristina se apropie cu grijă de Mamă, Mama o apucă tare
de braţ şi o trage spre ea.) Te-ai făcut femeie mare, Kristina. Curând eşti adultă. (Kristina
încearcă să se ascundă cu braţele.)

KRISTINA
Nu, mamă!

MAMA
Aşa, Kristina. Dă-ţi jos mâinile! (Kristina ascultă. Mama o studiază.) Eşti încă un copil. Dar în
curând o să fii femeie.

KRISTINA
Nu, mamă!

MAMA
O, asta nici eu, nici tu nu putem împiedica. Eva s-a lăsat ademenită de şarpe să guste din fructul
oprit şi omul a fost alungat din paradis, şi îngerul cu paloşul învăpăiat a fost pus să-l păzească.
Eşti curând adultă, Kristina. Trebuie să simţi traiul de aici ca pe o închisoare.

KRISTINA
Nu, mamă!

MAMA
Cât o să-mi lipseşti, fata mea!

KRISTINA
Dar nu plec nicăieri.

MAMA
Cât o să-mi lipseşti. Intenţionez să te trimit de-acasă.

10
 KRISTINA
Dar dragă mamă, ce tot spune mama?

MAMA
Trebuie, spre binele tău, să înveţi să faci diferenţa dintre bine şi rău. Eu nu pot să stau acolo şi să
aleg pentru tine tot timpul, nu? Trebuie să înveţi să alegi corect, Kristina! Gândeşte-te că noi cei
care credem, noi suntem vii. Ceilalţi sunt morţi vii. (Îşi toarnă ceai.) Totul ar fi fost perfect dacă
lumea ar fi fost bună. Dar există suspiciune şi invidie – lumea diavolului. (îşi pune un cub de
zahăr după altul, unu, două, trei, patru, cinci cuburi de zahăr, amestecă, bea.) E o lume rea cea
în care te trimit, dar nu am altă soluţie, nu-i aşa? Nu, nu am, facă-se voia lui! (Bea.)

KRISTINA
(Se aruncă jos la picioarele mamei.) Dar dragă mamă, lasă-mă să rămân, mamă, dragă mamă, nu
vreau. O să fiu bună, mamă. N-o să fiu obraznică şi neascultătoare, doar să-mi dai voie să rămân.
Te rog, te rog, mamă, nu mă trimite de-acasă, mamă! Te rog, te rog, mamă!

SCENA 5

(Agnes se trezeşte, se aşează în fund pe pat.)

AGNES
Doamne Dumnezeule! (Se ridică în grabă din pat şi se îndreaptă spre uşa mare, albă, intră în
grabă la mamă, iese iar, mult mai liniştită, se duce la telefon, formează un număr.)

AGNES
Viola, te-am trezit, n-am ce face. Două. E două. Dimineaţa, da. Ce altceva ar putea să fie?
Oricum, e vremea să vii, acum. M-am gândit că ai vrea să ştii. Da, bineînţeles că faci cum vrei.
Dar acum e vremea să vii.

(Aşează telefonul în furcă. Se duce la uşile de la balcon, le deschide. Vântul umflă perdele. Iese
pe balcon.)

11
În Biblie scrie că diavolul l-a luat pe Iisus cu el pe un munte foarte înalt şi i-a arătat toate
împărăţiile lumii şi măreţia lor şi a zis: “Toate acestea ţi le voi da dacă vei cădea şi mi te vei
închina mie.” (Se întoarce.) Deşi mie diavolul nu mi-a zis niciodată aşa ceva. Eu n-am primit o
asemenea ofertă. Eu n-am primit nimic. Dar mi-a luat sufletul, în orice caz.

(Întuneric.)

ACTUL 2

SCENA 6

(Viola iese pe uşa albă. Agnes e în urma ei. În bucătărie şade Denise, fiica de 15 ani a Violei, şi
citeşte o carte la masa din bucătărie. Viola începe să vorbească imediat cum deschide uşa albă.)

VIOLA
Ei, mai mult nu pot face pentru ea! Am stat şi-am ţinut-o de mână timp de mai multe ceasuri.
Aşa am senzaţia, cel puţin. Tu ai spus că a venit vremea, nu-i aşa? Şi nici n-am putut să închid un
ochi azi-noapte, eu care de fapt aveam nevoie să dorm.

AGNES
Da, scuze, n-aveam de unde să ştiu, am crezut.

VIOLA
Dar pare aşa de mică, nu? Ca o pasăre, n-am dreptate? Şi îşi încrunta fruntea de parcă o durea
stomacul. Crezi că o doare stomacul, Agnes? O, măcar de-ar putea să cedeze! Dar tu ai spus că

12
acum a venit vremea. Şi medicii spun că nu e nimic de aşteptat. De ce nu cedează? I-am spus
asta acolo, înăuntru.

AGNES
Am auzit.

VIOLA
”Fii curajoasă şi cedează, mămică!” i-am zis.

AGNES
Da, am auzit.

VIOLA
”Sunt aici acum, iubită mamă!” am zis. ”Sunt aici acum.” (E mişcată şi începe să plângă.) Şi pe
urmă i-am mulţumit pentru tot ce ne-a dat. Da, ce poţi să faci. (O ia de mână pe Agnes, nu
aşteaptă răspuns.) Nuu, exact. Nimic. Nu e nimic de făcut. Nimic!

(Fiica Violei iese din bucătărie ca să intre la bunica ei.)

VIOLA
Cum te simţi, Denise, scumpa mea, te simţi mai bine acum?

DENISE
Despre ce vorbeşti? Mă simt bine.

VIOLA
Deci nu ai febră? Vino încoace să pun mâna pe tine, eşti caldă?

DENISE
Vreau să intru la bunica. Mă simt bine, am zis. Nu mă simt absolut deloc bolnavă.

VIOLA
Nu vorbi prostii, vino încoace să pun mâna pe tine. (Pune mâna pe fruntea fiicei.) Daaa… da… –
nu eşti puţin fierbinte? Mi se pare că eşti puţin fierbinte. Cu gâtul cum stai? (Pipăie amigdalele
fetei.) Ştii, cred că sunt umflate. (O îmbrăţişează pe fată, o leagănă.) Săraca, săraca fetiţă, nu te

13
simţi deloc bine. Amândouă suntem bolnave, tu şi cu mine. (Se ridică.) Cred că trebuie să iau
câteva Treo Comp. (Către soră.) Tu vrei? (Denise intră în camera bunicii.)

AGNES
Eu? Nee, nee, eu sunt sănătoasă tun.

VIOLA
Da, da, cum doreşti. (În timp ce se duce în bucătărie, Agnes o urmează.) Nu înţeleg cum de
trebuie să fiu mereu bolnavă. Ce frumos ar fi fost să mă pot simţi şi eu mai bine, măcar o dată.
(Deschide mai multe dulapuri ca să găsească pahar.) Dar ce-a făcut cu paharele? (Agnes
deschide un alt dulap şi îi dă un pahar. Viola deschide sertare, caută o lingură. Oftează. Agnes
deschide sertarul corect şi îi întinde o lingură. Viola pregăteşte o tabletă efervescentă de Treo,
de parcă ar fi un cocktail. Agnes şterge marginea chiuvetei în urma ei.) Dar, dar, asta e. Ştii,
copiii şi bărbatul şi munca şi toată tărăşenia, deşi e clar, de unde să ştii tu toate astea. Nu, scuze,
chiar n-am vrut să mă exprim aşa. (Râde. Agnes reia frecatul argintăriei.) A fost doar o glumă,
Agnes, o glumă. Doamne Sfinte, nu lua totul atât de în serios. Nu, auzi, sunt multe, în orice caz,
şi un lucru trebuie să-mi dai voie să spun: Munceşti şi tragi din greu sau ce mai faci, şi plăteşti
impozit şi contribui la la la – drumuri şi şcoli şi spitale şi toate câte or mai fi. Poate fiindcă crezi
că într-o zi cineva va spune un simplu – mulţumesc. Dar în ţara asta? Nu. Da, şi pe urmă mama
care e pe moarte, colac peste pupăză, da, Doamne Dumnezeule.

AGNES
Da, nu înţeleg cum poţi.

VIOLA
Nu, ştiu, ştiu. Dar trebuie să strângi din dinţi, ştii tu. (Descoperă că Agnes se află în cameră.)
Aici eşti! Ce măreaţă eşti tu care te-ai jertfit în felul ăsta şi care eşti aici zi şi noapte şi toate
astea.

AGNES
Da, eu –

VIOLA
Da, eu am, fireşte, sentimente îngrozitoare de vinovăţie, pe care tu sigur le înţelegi.

14
 AGNES
Aş, doctorul a zis de fapt că e doar o chestiune de zile, poate chiar numai de ore. Şi de ce să nu
poată sta acasă dacă şi-a dorit aşa de mult. Poate la fel de bine să moară aici, ca şi la spital. Eu
am timp să stau aici.

VIOLA
Da, deja te-am lăudat pentru asta.

AGNES
Da, dar nu la asta m-am referit. Cred că e… bine că am timp. Tu, tu ai atâtea de făcut tot timpul,
cu teatrul şi toate lucrurile şi e lesne de înţeles. Şi îi ai pe Denise şi pe Mikael de care să ai grijă
şi pe Harald la care să te gândeşti.

VIOLA
Deci vrei să zici că viaţa mea e aşa de al dracu’ de lipsită de valoare, că poţi la fel să stai aici,
asta vrei să spui? (Îşi deschide necessairul pe care-l are tot timpul la ea şi îşi retuşează
machiajul.)

AGNES
Dar nu asta am spus.

VIOLA
Ba e exact ceea ce spui.

AGNES
Nu-i adevărat, nu fac decât să constat că, după pensionarea înainte de termen, e singurul lucru pe
care-l am – timpul.

VIOLA
Da da da, nu te mâhni.

AGNES
Sigur că înţeleg şi că aş putea să-mi caut o slujbă nouă, deci, dar ce să spun, chestia e că piaţa
muncii nu prea ţipă după femei de 55 de ani. În acelaşi timp, am citit undeva că media de vârstă
pentru femeile din ţările vestice a crescut la 88 de ani. Deci eu am – conform statisticilor – încă

15
33 de ani. 33 de ani. Vor fi al dracu’ de multe integrame, îţi spun sigur. Şi acum s-a întâmplat ca
mama să aibă nevoie de mine, şi s-a întâmplat ca eu să am timp, şi asta, fireşte, pentru că nu am
familie de care să am grijă şi nici cine ştie ce cercuri sau –

VIOLA
Nu, dar, ia mai pupă-mă undeva! Auzi, drăguţo, chiar crezi că eşti singura persoană care e
singură? Cine crezi că are prieteni adevăraţi? Î? Cunoştinte avem toţi! Şi cu asta basta! Şi nu e
nimic în neregulă să ai cunoştinţe. Numai că nu trebuie să-i confunzi cu prietenii. Prietenii, vezi
tu, prietenii – sunt cei care te ajută şi cărora le pasă. Adică asistenţii şi şefii de PR – şi maseurii şi
femeile de serviciu şi şoferii şi recepţionerii. (Îşi retuşează rujul.) Da da da, nu ai monopolul pe
cinism, şi eu pot fi cinică, aşa că suntem amândouă pe un loc. (Plescăie. Îşi închide oglinda de
buzunar. Îşi închide necessairul. O împinge enervată pe Agnes.) Dormi în vechea ta cameră de
fată sau stai aici?

AGNES
Nuu, auzi, nici aşa de tare nu ne vom distra. M-am culcat în camera menajerei.

VIOLA
(Aruncă un ochi sceptic în cameră.) Vai, ăsta e cel mai îngust pat pe care l-am văzut.

AGNES
Pentru mine e bun. (Se uită la ceasul de la mână, dă repede drumul la radio, e muzică, îl închide
iar.) Of, am pierdut emisiunea de ştiri.

VIOLA
Ceva special?

AGNES
Nuu, voiam numai să aflu dacă s-a întâmplat ceva cu ostaticul de la Ambasada din Teheran.

VIOLA
O, bieţii de ei, ce coşmar! A, eu n-aş suporta niciodată să fiu ostatică.

AGNES

16
Mda, poate că n-ai avea prea mult de ales. Adică, dacă e să fii ostatic, eşti şi gata. (Se reîntoarce
la frecatul argintăriei.) Şi altfel, a trecut ceva vreme de când nu ne-am mai văzut. Ce mai face
Harald? Cum o duceţi?

VIOLA
(Extrem de directă) N-o ducem prea bine chiar acum, poate că asta te bucură. Deşi nici nu e ceva
ciudat, asta ca să-ţi fie clar, de fapt nimic îngrijorător, tristeţe cotidiană, pur şi simplu, ştii tu. Sau
nu ştii, oricum, nu contează. De tristeţea cotidiană nu scapi, înţelegi tu, când ai o relaţie.

AGNES
Nu te-ai gândit niciodată să-l părăseşti ?

VIOLA
Sigur că m-am gândit, dar unde ar putea să fie? El are simţul orientării foarte prost. În acelaşi
timp, nu ştiu, gândul că aş putea îmbătrâni singură –

AGNES
N-ai fi singură prea mult.

VIOLA
Nu, n-aş fi, nu? Bărbaţii se tot îndrăgostesc de mine, aşa e. (Îşi trece degetele prin păr.) Nu că aş
înţelege de ce. (E clar că înţelege.) Şi ia zi, tu, cum stai pe frontul dragostei?

AGNES
Ei, tu ce crezi?

VIOLA
Şi nu mai ţii legătura cu Peter?

AGNES
De ce aş face-o? (Se reîntoarce la frecat.) Nu, nu ştiu, crezi că poţi să anticipi în ce constă
umilinţa, dar nu se poate. Crezi că dacă în sfârşit îl părăseşti, atunci lui o să-i fie dor, va suferi,
atunci va înţelege ce-a pierdut. Aşa că-l părăseşti. Şi pe urmă nenorocitul îşi găseşte altă femeie,
o fufă nenorocită, după două săptămâni. Două săptămâni! Şi e fericit şi îndrăgostit şi-a lăsat în
urma lui tot ce era vechi. Lua-l-ar dracu’, ce jigodie!

17
 VIOLA
Şi cât a trecut de-atunci?

AGNES
18 ani. Da, ei sunt în continuare căsătoriţi şi au copii şi totul, cel mai mare trebuie să fie major
de-acum. Da da, asta e, bărbatul din viaţa mea îşi trăieşte viaţa lui cu o altă femeie, şi singurele
scutece pe care le-am schimbat vreodată au fost cele ale propriei mele mame. (Râde amar.)

DENISE
(Intră în bucătărie.) Doar iau cartea.

VIOLA
O, Denise, drăguţa de tine, vino şi îmbrăţişeaz-o pe mama, Agnes şi cu mine stăm aici şi vorbim
despre dragoste, înţelegi tu, şi totul e atât de îngrozitor de trist, aşa că ascultă un sfat bun, Denise,
şi nu te căsători! O, m-am plictisit aşa de tare de mitul că cel mai bun lucru care i se poate
întâmpla unei fete e să crească, să înceteze să mai mănânce, şi la douăzeci şi cinci de ani
împliniţi să se mărite cu un bărbat de şaizeci de ani şi pe urmă să-şi dedice zece ani fantastici ca
să-l escorteze în senilitatea lui.

AGNES
Dar, dragă Viola!

VIOLA
Ce dracu’, nu sunt o dragă, dacă viaţa se pune cu mine, atunci să mă ia dracu’ dacă nu mă pun şi
eu cu ea! Nu, Denise, ascultă ce-ţi spun, nu te căsători! Fă-te lesbiană sau ceva de genul ăsta!

DENISE
Şi care-i problema cu lesbienele? Karin Boye era lesbiană.

VIOLA
O, nu aşa, scumpa mea, eu îi iubesc pe homofili. Cu adevărat! De fapt, eu am iubit un homofil
patru ani de zile, fiindcă primul meu bărbat şi-a dat seama că e homo după aia. Asta spune ceva
despre cât de fantasică trebuie să fi fost eu la pat, nu? (Râde.) Da, Doamne Dumnezeule, şi biata
Denise, ce fetiţă deşteaptă, să stea ea lângă bunica doar ca noi să stăm aici şi să sporovăim. Dar

18
am fost obligată să iau o scurtă pauză, chiar că am fost. Şi nu e aer foarte închis acolo înăuntru?
Miroase oribil, eu sunt atât de sensibilă la mirosuri. Nu s-ar putea deschide o fereastră să se
aerisească puţin? Sau poate că mamei i-ar fi prea frig. Da da, e aşa cum e, vino şi dă-i mamei o
îmbrăţişare, iubita mamei, eşti sigură că nu te doar capul sau altceva? Am şi Treo şi cred că şi
altceva la mine, stai să văd.

DENISE
Sunt ok.

VIOLA
Da, dar, aşa facem, scumpo, aleargă la bunica din nou, şi venim şi noi imediat. Deci hai, pleacă,
aşa, aşa. (Denise pleacă.) Ei nu, uite o recenzie la “Raţa sălbatică”, Doamne Dumnezeule,
trebuie să fie de acum douăzeci şi cinci de ani! (Îşi pune ochelarii.)

AGNES
Ai ochelari?

VIOLA
Da şi Daomne fereşte să spui cuiva! Dar uite ce drăguţă sunt! (Pune la o parte articolul decupat,
ia un altul.) Şi aici o avem pe Ofelia, nu, dar draga mea, ce făptură mică şi delicată. Gândeşte-te
că încă mergeam la şcoală când am jucat-o pe Ofelia. Dar nu eşti deloc rea. Da, Doamne, ce
roluri am primit. Când eram tânără şi drăguţă şi aveam sfârcuri care indicau – (îşi duce mâinile
la sâni şi arată cu degetul arătător în sus. Râde.) Ce-am auzit. Meryl Streep a zis odată: “Există
două avantaje cu lipsa rolurilor bune pentru femei în vârstă ca mine. În primul rând, ai mai mult
timp liber pentru copiii tăi. Al doilea avantaj l-am uitat. (Se ridică, se plimbă prin cameră.) E aşa
de tipic. După ce-ai împlinit patruzeci de ani, sau aşa cum ar trebui să se spună, când femeia a
împlinit patruzeci de ani, şi când în sfârşit începe să aibă puţină experienţă, puţin habar de ceea
ce face şi despre ce e vorba, atunci nimeni nu mai e interesat de ea. Nu, dragă. Atunci nu mai
exişti. Nu mai există roluri. Nu, cum? Eşti prea bătrână să joci Ofelia şi prea tânără ca să fii
bunică sau să alăptezi. În cazuri excepţionale, vreo vrăjitoare poate din milă să joace, dar în rest
te afli în marele neant, înţelegi cum spun, marele neant, şi acolo contează un singur lucru, să arăţi
totuşi veselă, înţelegi cum spun. Da, sigur, înţelegi tu, să strângi din dinţi şi să pari veselă şi să
nu te plângi, ca să nu fii judecată drept o persoană amară, o babă pizdoasă dificilă, căci atunci
eşti complet scoasă din circulaţie.

19
 AGNES
Dar Viola! Cum vorbeşti. Gândeşte-te la mama!

VIOLA
Dar asta e situaţia, înţelegi, pentru o biată stea care a comis oribila infracţiune de a împlini 46 de
ani.

AGNES
Dar tu nu ai 46, ai 52.

VIOLA
Da, da, da, ştiu, am redus câţiva ani. Aşa face şi Dietrich, şi nimeni nu s-a plâns niciodată. Eşti
aşa de bătrân dacă ai chef, nu? Doamne Dumnezeule, numărătoarea asta! Lumea nu face decât să
numere şi să ţină statistici. Cât de mare, cât de mic, cât de lung, cât de lat. Sau ca chestia asta.
Aveam scena aia cu Liv Ulmann într-un serial de televiziune, cu ceva timp în urmă, sau, da,
Doamne, sigur acum trei ani, Doamne, ce trece timpul, şi ea tocmai venise acasă de la
înregistrările la Sonata toamnei unde o jucase pe fata lui Ingmar Bergman, şi tu ştii că Liv
câştigase trofee de aur şi chestii şi făcuse carieră în SUA şi toate lucrurile posibile, şi nu e nici o
problemă cu ea, atenţie, nu e nici o problemă cu ea, e o fată dulce şi aşa, dar să fie atât mult mai
bună decât o alta, sincer vorbind, dacă ai arăta scena aia pe care eu şi cu ea o făcusem în faţa a,
să zicem, zece chinezi, ai zice: care din cele două e stea în SUA, şi îţi promit că ei n-ar putea
spune, n-ar putea spune!

AGNES
Nu, dar n-ar înţelege suedeza.

VIOLA
Ce anume, pricepi ce vreau să spun, nu?

AGNES
În plus, poate că n-ar fi văzut Sonata Toamnei, dacă sunt chinezi, deci.

VIOLA
Nu, cu tine nu se poate vorbi sub nici o formă. Aşa că nu mai vorbim.

20
 AGNES
I-auzi! Şi altfel, î? Tu ce faci acum? Repeţi sau cum?

VIOLA
Da, da. Puţin din fiecare, am putea spune. Nu, altfel e destul de linişte, de fapt, pentru moment.

AGNES
Am văzut că vor da iar la televizor “Scrisorile către Thomas”.

VIOLA
Da, da. (Bea praful pentru durere de cap.)

AGNES
Apropo, ce mai face Krister Wendel, de mult nu l-am mai văzut în ceva. (Spală paharul.)

VIOLA
Nu, să ştii, nu ţinem deloc legătura.

AGNES
Dar eraţi extraordinari împreună. De fapt, câte filme aţi făcut împreună?

VIOLA
Mult prea multe. Nu, tu, Krister Wendel… Ştii, conform zvonurilor e foarte klu klu klu.

AGNES
Crezi?

VIOLA
Te rog, eu nu cred nimic, eu doar transmit mai departe bârfa, e un principiu pe care-l am. Ce
pasăre e aia care ciripeşte, e mierla neagră?

AGNES
Ce altceva ar mai putea ciripi în perioada asta a anului? Vulturul-de-mare?

VIOLA

21
(Brusc cu disperare.) Nu, nu ştiu, ce facem? Poate dura oricât de mult! Facem o cafea? (Se
aşează. Îşi ascunde faţa în mâini. Agnes face cafea.) Da, Doamne Dumnezeule! Aveţi lapte?
(Agnes scoate lapte.) Dar ce-o să facă, o să zacă acolo şi-o să gâfâie după aer ca un peşte pe
uscat? Nu, eu chiar nu ştiu dacă o să pot face faţă. Scumpă, scumpă mamă. Dar ce dracu’, să mă
pui să conduc până aici, în toiul nopţii! La dracu’! Ştii cât de greu îmi e să adorm? Ştii? Nu, nu
ştii! Habar n-ai!

AGNES
Dar atunci du-te acasă, dacă asta simţi.

VIOLA
Da, ce bine te-ai mai simţi, nu? Viola nici măcar n-a fost aici când a murit mama. Nu, drăguţa de
tine. Nici aşa de tare nu ne vom distra. De data asta n-o să pui singură stăpânire pe mama,
înţelegi tu. (Se ridică, caută ceşti.) Nici aşa de tare nu ne vom distra. Da da, ştiu că ai stat aici şi
ai jertfit tot ce-a fost posibil. Dar e şi mama mea, nu numai a ta. Unde dracu’ a pus baba ceştile?
Toată ordinea asta e doar… greşită. (Agnes îi arată unde sunt ceştile.) Termină! Pot şi singură!
Amin, asta e ca atunci când am fost la prânzul ăla blestemat astă-vară şi tu: “Mama nu vrea
orez”, “mamei nu-i place peştele cu piele”, “pe mama o doare stomacul de la vin alb”. I-ai tăiat
mâncarea şi-ai stat cu ochii pe ea ca un uliu nenorocit.

AGNES
Nu înţeleg ce vrei să spui. ( Freacă argintăria.) Dar e ridicol.

VIOLA
Ai scos chiar şi un ”Cred că mama trebuie să meargă la toaletă să facă pipi până plecăm”. Şi eu
tot timpul: ”Vai, la asta nu m-am gândit”, ”vai, nu ştiam”, ”vai, am uitat”. Dar acum nu spun
decât: Termină cu toate astea! Termină!

AGNES
Dar termină tu. Ce crezi că faci?

VIOLA
Ce fac? Ce faci tu? Termină! (Bate cu mâinile peste tacâmurile de argint, astfel încât multe
dintre ele cad pe podea.) Mă crezi tâmpită, crezi că nu pricep! Ba da, actriţa ştie ce rol se

22
aşteaptă de la ea să joace în piesa asta, doar că n-are de gând să-l facă. Deci nu te mai osteni să
încerci, înţelegi tu, draga mea.

(Agnes se aşează în patru labe şi adună tacâmurile.)

VIOLA
Da, vai, vai vai. Jos pe podea şi adună şi ridică fără un sunet. Ce om bun trebuie să fii totuşi, nu?
Auzi, descalecă de pe piedestalul tău!

AGNES
(Aruncă tacâmurile.) Nu, nu mai rezist. Tot ceea ce primesc nu sunt decât cuvinte de ocară. Nu
există nimeni mai rău decât eu.

VIOLA
(Îşi toarnă cafea şi se aşează. Suflă în cafea.) Mai rău decât mine.

AGNES
Ce anume?

VIOLA
Mai rău decât mine, aşa se spune, mai rău decât mine. Mă enervează de mor când oamenii nu
vorbesc corect. Aşa sunt eu. (Suflă în cafea, bea.) Şi dacă asta era, că te simţeai nasol şi aveai
nevoie să te descarci, nu trebuia decât să suni.

AGNES
Oricum n-ai fi venit.

VIOLA
De unde ştii? Eu am fost lăsată pe dinafară, ca de obicei. Ca întotdeauna. Tu eşti fata care face
totul pentru mămica ei, în timp ce eu sunt fata căreia nu-i pasă.

AGNES
Dar o faci?

VIOLA

23
Ce anume fac?

AGNES
Îţi pasă?

VIOLA
(Rece.) Doar e iubita mea mamă.

AGNES
Nu asta am întrebat.

VIOLA
Nu, ştii ce, (se ridică) acum intru şi o veghez iar pe mama. Nu vreau ca Denise să fie nevoită să
stea singură acolo.

SCENA 7

(Sus, în camera ei, fata merge de colo-colo, în timp ce-şi împachetează lucrurile în nişte cutii de
carton.)

MAMA
E bine, Kristina, nu mai vreau să mai văd feţe triste.

KRISTINA
Nu, mamă.

MAMA
Nu, ai atâtea lucruri pe care să le aştepţi cu bucurie.

KRISTINA
Da, mamă.

MAMA

24
Mi se rupe inima când te văd cum împachetezi, dar înţelegi, nu? Iubita mea fetiţă, auzi cum mi se
rupe inima?

KRISTINA
Dar dragă mamă, dacă mama simte aşa, nu poate mama să-mi permită să rămân? Nu vreau să mă
despart niciodată de mama. O iubesc pe mama. (Încearcă s-o îmbrăţişeze şi s-o sărute pe mamă.
Mama se dă la o parte.) Te rog, mamă!

MAMA
Nu, Kristina! Încetează imediat! Ştii ce, să te comporţi ca un copil mare. Nu se cade. Nu se cade.

KRISTINA
(Reia împachetatul.) Nu, mamă. Iartă-mă, mamă.

MAMA
Şi după ce termini de împachetat, să faci baie înainte de a merge la culcare. Vreau ca fiica mea să
fie o fată curată.

KRISTINA
Da, mamă.

MAMA
Vin să spun noapte bună mai încolo.

KRISTINA
Mamă. Un lucru, ceea ce mama mi-a povestit despre diavol ieri seară, că vine la paturile fetelor
când ele dorm, nu e adevărat, e numai ceva ce mama a spus doar ca să mă sperie.

MAMA
Nu, fata mea. E foarte adevărat. Dar tu nu-l observi dacă nu te trezeşti, nu? Rămâi cu bine, pe
curând. (Ridică lampa de pe jos. Coboară scările cu o lampă care aruncă o umbră lunguiaţă.)

SCENA 8

25
Viola iese din camera în care zace Mama şi intră în bucătăria în care a rămas Agnes. Angnes şi-
a ascuns faţa în mâini.

VIOLA
Tot aici eşti? (Viola îşi face încă un Treo. Agnes îşi ridică privirea spre ea.) Nu, nimic. Zace
acolo şi gâfâie greu, n-are aer. Ca un peşte. Deci, am o durere de cap fulgerătoare. Oooo, ce
noapte blestemată! Şi ce zi blestemată va fi.

AGNES
Pot să intru eu puţin, să mai facem cu schimbul.

VIOLA
(Îşi deschide neseserul şi îşi reface machiajul.) Şi eu care aveam un prânz important azi, dar cum
îl cheamă oare, da, nu trebuie decât să-l anulez, decât să-l anulez.

AGNES
Şi trebuie să te machiezi tot timpul?

VIOLA
(Închide cutia de pudră.) Deci, de ce n-a putut să moară la spital? De ce trebuie neapărat să
moară acasă, ca totul să pice pe umerii noştri? Al dracului de tipic. Nu, nu, curând o să mă lase
puterile.

AGNES
Da, eşti liberă să pleci când vrei.

VIOLA
Da, ştiu că asta este părerea ta. (Respiră adânc.) Aşa, acum mă simt bine, acum intru iar la
mama.

AGNES
Vin şi eu. (Face o încercare să se ridice.)

VIOLA

26
Dar ce deşteaptă eşti, să cureţi tu toată argintăria. Te-ai gândit să pui stăpânire pe ele după aceea,
sau?

AGNES
Deci, ce grosolană poţi fi! (Începe iar să cureţe argintăria.)

VIOLA
(Dă din umeri.) Nu, dar tu te fâţâi de câteva zile pe aici. E clar că te-ai gândit la ce vrei să iei.
Crezi că vreunul din tablouri are vreo valoare? Nu prea, î? Mama nu obişnuia să bage bani în
cărţi? Ai controlat temeinic toate rafturile cu cărţi? Ar trebui s-o faci, vezi tu.

AGNES
Dar ce e asta, iubită şi micuţă Viola? Ce crezi că faci?

VIOLA
Aş, acum cred că putem înceta cu toate şaradele astea, iubită şi micuţă Agnes. Dacă vrei să
vorbim pe şleau, o să vorbim pe şleau. Ştii foarte bine că mama nu m-a iubit niciodată. Că doar
tu ai contat. Tu ai primit totul, iar eu n-am primit nimic. Hai să nu umblăm cu ascunzişuri! E
doar o constatare.

AGNES
Ce tot zici acolo? Eşti nebună?

VIOLA
Ca şi chestia cu rochia.

AGNES
Ce rochie?

VIOLA
Nu te sclifosi! Ştii exact la ce rochie mă refer, cea cu broderie de argint pe care ai primit-o când
aveam, câţi ani aveam, zece ani sau cam aşa ceva.

AGNES
Dar asta fiindcă eu dansam. Tu nu dansai.

27
(Agnes deschide o cutie de carton, scoate o rochie de copil cu broderie de argint. Amândouă
privesc rochia într-o clipă de evlavie.)

VIOLA
E chiar foarte drăguţă. (Denise iese din camera albă. Viola se întoarce şi o descoperă şi îşi
schimbă imediat tonul.) Denise, scumpa mea, e totul în ordine? Cum e, vino şi dă-i mamei o
îmbrăţişare! (O îmbrăţişează şi o leagănă pe fata ei cu o anumită brutalitate.) E oribil acolo, la
bunica? Nu e nici un pericol, ştii asta, e doar o carapace, bunica va fi în curând acolo unde e
bunicul acum, în ceruri – şi e bolnavă de atâta timp şi e aşa de bătrână, cred că îşi doreşte să
moară, nu crezi, de fapt ar trebui să fim vesele, căci în curând bunica nu va mai suferi – poate că
a fost o prostie că am luat-o şi pe ea. Dar m-am gândit că ar fi frumos să-şi poată lua la revedere
de la bunica ei, şi pe urmă nu puteam să fiu singură, n-aş fi putut, pur şi simplu.

DENISE
Nu putem să aprindem o lumânare pentru bunica?

AGNES
Da dar, e o idee foarte bună. Aprinde lumânarea de acolo, de deasupra şemineului, e bine. Sunt
chibrite alături, acolo, da.

DENISE
Aşa, bunico, lumânarea asta e pentru tine. (Denise aprinde lumânarea pe fundul şemineului.
Agnes o cuprinde în braţe. Privesc împreună flacăra lumânării.)

VIOLA
Aici, Denise, alo, Denise! (Denise se întoarce spre mamă. Agnes îşi retrage braţul.) Ai văzut ce
rochie frumoasă? (Se ridică şi ţine rochia în sus.) Nu e frumoasă? N-a fost a mea, fireşte. Nu, a
fost a lui Agnes, care era prinţesa familiei, vezi tu. Înţelegi că, atunci când aveam musafiri,
Agnes prezenta întotdeauna un moment artistic. Cânta cântecele şi dansa, aşa făceai, nu, apoi
dădea din cap şi primea aplauze. Totul era foarte extenuant.

AGNES
A fost singura dată din viaţa mea când am primit aplauze, aşa că înţeleg că nu suportai asta. Da,
nu asta vreau să spun, deloc, dar nu e nimic în asta, nu aveam talent.

28
 VIOLA
Numărul de bravură al lui Agnes era când intra în rochia aceea albă cu broderie de argint.
Bănuiesc că era o lebădă pe moarte sau ceva în stilul ăsta. Ciudăţenia nu consta totuşi în
momentul artistic, ci în rochie. O, rochia aceea! (Surorile o mângâie pe rând.) Cum de mama şi
tata i-au cumpărat-o lui Agnes, nu pricep nici în ziua de azi.

AGNES
Nu, ce bizar. Vanitatea nu era obişnuită în căminul nostru creştin, înţelegi tu, Denise, căci acolo
trebuia să fii integru şi curat şi vesel, şi ce era în plus, dacă nu de rău augur în orice caz, era de
prisos.

VIOLA
Doar ca exemplu, Denise, poate ţi se pare mişto. Când eram mici, ne spălam pe cap la
paisprezece zile. Să ne spălăm mai des era de prisos. Asta pentru tine, care te speli pe cap în
fiecare zi.

AGNES
Exista şamponul cu gudron de la Syster Ella –

VIOLA
(Continuă.) Şamponul cu gudron de la Syster Ella, şamponul medicinal cu muşeţel de la Syster
Ella şi şamponul cu pucioasă de la Syster Ella.

AGNES
Şi mai era unul care costa cu cinci öre mai mult şi se numea –

VIOLA
(Continuă.) Şamponul cu violete de la Syster Ella. Şi la ăsta visam noi, surorile, îndelung şi în
zadar. (Râde.) Şamponul cu violete era îngrozitor de nefolositor. Era de prisos. În orice caz,
fiindcă eu nu eram o maimuţică de teatru, n-am primit niciodată o rochie care măcar să semene
cu cea primită de Agnes. (Agnes vrea să protesteze.) Nu, dar n-am primit. Termină. Nu te mai
prosti. Eu n-am primit nici o rochie, tu ai primit o rochie, atât de simplu este, şi rochia aia era un
vis, un vis aproape insuportabil. (Mângâie rochia din nou.) În plus, îmi trezea propriile mele vise

29
tainice şi le făcea să iasă la iveală, fremătând şi dureroase, cu un iz interzis de violete şi cinci öre
în plus.

AGNES
Dar încetează odată!

VIOLA
Da, dar chiar aşa era. Dar acum o să ai ce auzi, scumpa mea. Şi Agnes, biata prostănacă, a
înţeles, fireşte, că i se dăduse un vis, şi s-a străduit din răsputeri să-şi facă numărul ei de lebădă
la perfecţie. Mergea în vârful picioarelor ca să semene cu o balerină adevărată, dar nu avea
pantofi cu poante. Din ăştia chiar nu primise. A încercat să-şi înfăşoare picioarele ca să ajungă
mai sus, dar n-ar fi trebuit să facă asta, căci bandajele au ajutat-o să ajungă puţin puţin mai sus
când mergea în vârful picioarelor, tip, tip, tip, şi mai sus, şi mai sus, pe vârfuri şi pe urmă – pac –
şi-a rupt brusc toate degetele de la picioare. (Râde.) S-au îndoit şi s-au rupt, în toiul unei
reprezentaţii, şi a fost sfârşitul lebedei muribunde din familia noastră. (Agnes se ridică şi se duce
la uşa de la balcon, se uită fix afară.) A durat un an până când degetele de la picioare s-au
vindecat şi n-au mai durut-o, îţi aduci aminte, Agnes! Şi când pe urmă ai probat rochia, rămăsese
prea mică.

DENISE
Ei, nu! Ce trist!

AGNES
Ce ţi se pare aşa de amuzant la povestea asta?

VIOLA
Închipuie-ţi că Agnes era maimuţica de teatru când eram mici. Nu eu. Nu. Aproape că am uitat.
Îţi aminteşti, Agnes, că tu erai cea care visa la “scenele de teatru care se numesc lumea”. (Agnes
se întoarce.) Eu una nu visam decât la lume.

DENISE
Intru iar la bunica.

VIOLA

30
Da, foarte bine, draga mea. (Denise intră la bunica, iar Viola încetează să mai zâmbească chiar
în acea clipă.) Apropo, rochia e doar un exemplu. Tu şi cu mama formaserăţi un pact nenorocit,
şi aşa era pe deplin imposibil pentru cineva din afară să se bage. Da da, vă ştiu jocul nenorocit,
să ştii. Şi la drept vorbind, cum îţi aşterni, aşa dormi. Mama nu mă plăcea şi acum poate să-şi
facă mutarea.

AGNES
Cum poţi fi atât de dură ? Mama, care şi-a jertfit totul pentru noi. Da, eu o iubesc în orice caz, pe
mama mea.

VIOLA
Sigur că faci asta. Doar ai primit rochia.

AGNES
De fapt n-are de-a face cu nici o rochie.

VIOLA
Te-ai linguşit şi te-ai băgat şi te-ai făcut înţeleasă. Micuţa balerină a familiei.

AGNES
Auzi, tu, care vii aici ca o primadonă şi pozezi la patul de moarte al mamei şi-ţi ţii mâna şi oftezi
”Mulţumesc pentru toate câte mi-ai dat, mămică!” Dar asta nu te transformă de fapt în ”fiică”.

VIOLA
Ce anume? Poate că ăsta e stilul meu. Te deranjează sau cum? Ai drept exclusiv asupra a cum
trebuie să fie o fiică, poate?

AGNES
Sigur că nu, doar că… ei, lasă!

VIOLA
Doar că ce, micuţă Agnes?

AGNES
Un singur lucru îţi spun: nu ai dreptul să vorbeşti aşa de urât despre mama.

31
 VIOLA
I-auzi! Ea nu m-a iubit. Eu n-am iubit-o. N-am dreptul să vorbesc aşa despre mama mea?

AGNES
(Îşi pune mâinile la urechi.) Nu vreau să aud, nu vreau să aud, nu vreau să aud!

VIOLA
Eu n-am iubit-o pe mama. Eu n-am iubit-o pe mama. Eu n-am iubit-o pe mama.

AGNES
(Serioasă, îngândurată.) Cred… cred că fiecare copil, fiecare copil tânjeşte după iubirea
părinţilor, şi dacă n-o primeşte, atunci…

VIOLA
Da, ce anume, Agnes, ce face atunci? Ce face un copil care nu este iubit?

AGNES
Dar ok, atunci, aşa doreşti. Dacă vrei să dăm cărţile pe faţă, hai să le dăm! Acum o să afli,
înţelegi tu, scumpă prietenă. Aici, uită-te la asta doar! (Îi dă Violei un decupaj dintr-un ziar.)

VIOLA
Ce-i asta?

AGNES
O poezie pe care a decupat-o mama. Citeşte-o!

VIOLA
”Nu-ţi dezgoli sufletul!”

AGNES
Citeşte ce-a subliniat!

VIOLA

32
”Aşa că nu-ţi dezgoli sufletul în încredere, cu atât mai puţin printre oameni! N-o face! Nu comite
greşeala aceasta!” ”Binecuvântează atunci când tu însuţi eşti blestemat! Adu-ţi aminte că Iadul
este amintirea fără puterea de a mai schimba ceva.” (Îşi scoate ochelarii. Gravă.) Iadul este
amintirea fără puterea de a mai schimba ceva. Dar e oribil de trist, Agnes.

AGNES
Atunci ce zici de asta! (Se duce la şemineu, ia o mână de resturi de hârtie arse din cenuşă.)
Toate scrisorile mamei, scrisori de dragoste de la tata, diplome vechi de şcoală, totul – ars
complet! N-au mai rămas decât resturi.

VIOLA
E ca naiba.

AGNES
Şi uite aici. Ştii ce e asta? Ştii? (Goleşte nişte bucăţi de hârtie dintr-un plic.) Sunt toate
fotografiile cu mama pe care le avea cu ea!

VIOLA
O, Doamne Dumnezeule!

AGNES
Rupte, distruse, toate. Fiecare fotografie în parte! (Viola scurge bucăţile de hârtie printre degete,
ca pe nisip.) Aşa că ce ştii tu? De fapt, ce ştii tu despre mama? Ce ştii despre cum a dus-o,
despre cum a suferit? Înţelegi cum trebuie să se simtă un om ca să facă un asemenea lucru? Î?
Care îşi arde toate amintirile pentru că nu le mai suportă. Care îşi rupe în bucăţi fiecare imagine
cu ea. Iadul este amintirea fără puterea de a mai schimba ceva. Atunci totul, totul, totul este prea
târziu. Şi stai aici, cu ce drept, cu ce drept stai tu aici – stai – în faţa camerei în care ea zace şi
moare şi o bârfeşti şi vorbeşti rahat şi îţi iei drepturi? (Izbucneşte în plâns.) Deci, ar trebui să-ţi
fie ruşine, Viola, ar trebui, ar trebui să-ţi fie ruşine! Să-ţi fie ruşine! Dar bănuiesc că eşti mult
prea preocupată de tine însăţi!

VIOLA
Eu – (Se stăpâneşte.) Agnes, dragă, eu – Hai, nu plânge…

AGNES

33
Înţelegi cum trebuie să se simtă un om ca să facă un asemenea lucru? Î? Nu, nu înţelegi.

VIOLA
Agnes, n-am vrut… (Întinde mâna ca pentru a-şi mângâia sora, dar ezită. Brusc, uşa albă se
deschide şi iese Denise.)

DENISE
Mamă, mamă, vino repede, e ceva cu bunica, cred că nu mai respiră.

AGNES
O, Doamne Dumnezeule! (Se ridică.)

VIOLA
Mamă!

(Uşa albă se închide cu un pocnet. Cele două surori şi fata se întorc îngrozite spre uşă.
Întuneric.)

ACTUL 3

SCENA 9

Fata e îmbrăcată de călătorie şi are o geantă de voiaj în mână. Stau în faţa casei care e
amplasată pe un deal.

KRISTINA
Da, rămâi cu bine, mamă, atunci plec.

MAMA
M-am răzgândit, Kristina, am vrut doar să te pun la încercare. Dacă mă părăseşti acum, mor.

KRISTINA
Nu vorbi aşa, dragă mamă.

34
 MAMA
Atunci viaţa mea s-a sfârşit.

KRISTINA
Dar dragă mamă, ne grăbim dacă vrem să ajungem la gară. (Se ridică în vârful picioarelor şi se
uită în zare.) O, acum văd că e plin de oameni pe peron. Toţi aşteaptă trenul. Ce mulţi oameni. Şi
ce veseli par cu toţii. Grăbeşte-te, mamă, altfel nu ajungem la timp.

MAMA
Deci eu nu însemn nimic pentru tine, Kristina?

KRISTINA
O, acum văd cum intră trenul în gară, acum se opreşte imediat. Acum se deschid uşile. Încă mai
pot să ajung, dacă alerg, mamă. Sărută-mă şi urează-mi noroc.

MAMA
Ei, atunci pleacă! Pleacă!

KRISTINA
Te rog, mamă, sărută-mă şi urează-mi noroc. Lumea urcă în tren. E o îmbulzeală şi un haos. Ce
se mai grăbesc cu toţii. Mamă, mamă, repede! Închid uşile. O să pierd trenul. Sărută-mă şi
urează-mi noroc. Mamă! Acum trenul a plecat şi eu nu sunt în el! Trenul a plecat, mamă!

MAMA
Ce s-a răcorit! Se observă că vine toamna. Uite, ce umbre lungi aruncă copacii. Hai acum,
Kristina, să mergem acasă. (Se îndepărtează.) O iubeşti pe mama ta, nu?

KRISTINA
(Se întoarce şi se uită după trenul care a dispărut. Nefericită.) Da, mamă. Mai mult decât orice
altceva.

SCENA 10

Agnes iese din camera mamei, se îndreaptă spre rampă.

35
 AGNES
(Se roagă cu ochii închişi.) Tatăl nostru care eşti în ceruri. Sfinţească-se numele tău. Vie
împărăţia ta. Facă-se voia ta, precum în cer, aşa şi pe pământ. (Amuţeşte după ”Aşa şi pe
pământ”, închide ochii de parcă ar încerca să plângă, deschide din nou ochii.) Nu. Da. Deci aşa
a fost. Nu ştiu ce să spun. (Pauză. Îşi suceşte mâinile, se spală pe mâini.) E nostim. (Plescăie cu
buzele.) Aşa trebuia să meargă. Doar o ştiam. (Se uită la mâinile ei.) Nu înţeleg. Astea sunt
mâinile unei femei mature. (Se duce la masa pe care se află fotografiile rupte ale mamei. Le lasă
să cadă printre degete.) Acum câteva nopţi, când nu puteam dormi şi stăteam întinsă în camera
menajerei şi încercam să mă gândesc că n-am voie să gândesc – până la urmă am ieşit doar în
cămaşa de noapte şi am deschis uşa de la balcon. Şi noaptea, vântul şi răcoarea, m-au pocnit, dar
totuşi am ieşit pe balcon, în picioarele goale, şi mi-am amintit că exact aşa obişnuiam să fac când
eram mică şi nu puteam să dorm, obişnuiam să mă scol în toiul nopţii şi să ies pe balcon doar în
cămaşă de noapte şi să mă aplec peste balustrada balconului, şi jos, în faţa mea, se aflau oraşul şi
toate luminile, şi era de parcă lumea începea acolo, în faţa balconului, tot ce avea să vină, tot
ceea ce mă aştepta. Dar acum, când am stat acolo, cam cât să fie, aproape 50 de ani mai târziu,
nu mai era nici o lume care să mă aştepte, nu mai era absolut nimic care să vină, acolo nu erau
decât noaptea şi frigul şi vântul. O scurtă clipă chiar am fost gata să săr. Dar fireşte că n-am
făcut-o. N-am sărit. Doar am stat acolo. Până când mi-a venit ideea că aş putea răci dacă mai
rămân acolo. Atunci am intrat la loc. (Trece fotografiile rupte printre degete, încă o dată.) Şi pe
urmă nu mai e nimic.

Viola iese din cameră, îşi şterge nasul. Agnes se grăbeşte să plece de lângă fotografii de parcă
ar fi fost prinsă făcând ceva nepermis.

VIOLA
O, Agnes, plângi, e minuant să poţi plânge.

AGNES
Ştii ceva, nu plâng.

VIOLA
A fost cel mai bine pentru mama că a putut să închidă ochii. De fapt ar trebui să fim
recunoscătoare. Acum mama nu mai trebuie să sufere. (Spontană şi fericită.) Dar imaginează-ţi
că a deschis ochii o ultimă dată. A deschis ochii, Agnes, şi m-a privit! Şi era privirea mamei. A

36
mamei!

AGNES
Mda. Ce te-a mai privit. Din câte ştiu eu, a fost oarbă în ultimele săptămâni.

VIOLA
Nuuu. Sunt foarte sigură, foarte convinsă că s-a uitat la mine, că m-a recunoscut. Parcă ar fi vrut
să spună: ”Acum, micuţă Viola, acum nu mai rezist. Acum mă duc.” (O apucă pe Agnes.) Dar
Agnes, e adevărat, chiar s-a uitat la mine.

AGNES
Viola. Mama era oarbă. (Se eliberează.)

VIOLA
Tu poţi să spui ce vrei. Eu ştiu ce ştiu, eu ştiu la ce-am fost părtaşă. Şi a fost măreţ, Agnes, un
moment în care totul a fost parcă… adunat într-o privire. Eram aşa de aproape, Agnes, eram aşa
de aproape de ea. Era mama. Privirea mamei. Ochii ei albaştri. (Începe să plângă de atâta
emoţie.) Ştiu că n-ar trebui să plâng, numai că sunt atât de fericită că am fost aici, că am putut să
fiu şi eu alături.

AGNES
Ştii, aş cam avea nevoie de un Treo acum, dacă ai unul.

VIOLA
Şi închipuie-ţi că a deschis ochii şi m-a privit.

AGNES
Ce mă mai baţi la cap. În primul rând, mama era oarbă, în al doilea rând, nu a recunoscut nici o
persoană în ultimele săptămâni. Ar fi trebuit să ştiu, eu care am stat aici non stop şi am slugărit,
zi şi noapte, şi nici măcar pe mine nu m-a recunoscut, pot să-ţi spun. Deci, de ce s-ar trezi brusc
şi s-ar uita la tine, dar e ridicol.

VIOLA
Dar de ce te-ai enervat aşa?

37
 AGNES
Nu m-am enervat!

VIOLA
Dar scumpa mea, tu priveşti totul ca pe o competiţie!

AGNES
Nu fi absurdă!

VIOLA
Şi cred că te-am întrecut în cursă, nu-i aşa?

AGNES
Termină! O, ce antipatică îmi eşti uneori!

VIOLA
”Am câştigat!” Se poate spune aşa?

AGNES
Termină, am zis! Nu te laşi niciodată, nu? Nici măcar acum, când mama tocmai a (Coboară
vocea.) murit, tu o ţii una şi bună. Dar să ştii că nici măcar n-o să ascult.

VIOLA
(Îşi deschide neseserul şi îşi retuşează machiajul.) O, dar eşti atât de nevoită! Acum nu suntem
decât tu şi cu mine, înţelegi tu, acum nu ne avem decât pe noi. Spune-mi ce simţi. Eu una mă
simt mişcată, şi pătrunsă, şi simt că e un soi de, cum să-i spun, secret, acolo, înăuntru, în camera
mamei. Tu nu simţi că e ceva sfânt în camera mamei, chiar acum?

AGNES
Eu nu simt nmic. A, ba da, mă simt şomeră.

VIOLA
Da da da, e păcat de oameni, asta ştim deja.

AGNES

38
Nuu, tu, nu e păcat, mi-e nu mi-e nici un pic milă de oameni, mie mi-e milă rău de tot de mine,
ajunge.

(Denise iese de la bunica.)

VIOLA
O, Denise! Imaginează-ţi că a deschis ochii şi că m-a privit, chiar înainte de a înceta să mai
respire. Ai văzut sigur asta, nu-i aşa, Denise?

AGNES
Da, nu mai am putere să mai spun încă o dată că era oarbă, că nu vedea nimic, dar asta a fost, în
orice caz.

VIOLA
(Se uită în jurul ei.) Când te gândeşti că aici am copilărit. (Se duce la jucăriile care se află
printre lucrurile sortate de Agnes. Păpuşa e pe pat.) Şi uite-aici, Denise! Vechile noastre păpuşi.
Şi patul păpuşilor! Şi serviciul de masă pentru păpuşi. O, îţi aduci aminte, Agnes! (O ridică.)
Asta nu era a ta? Cum o chema?

AGNES
Kristina.

VIOLA
Kristina, da! Uite-aşa, acum Kristina va sta întinsă aici pe pat. E aşa de târziu, că toate celelalte
fetiţe din toată lumea deja dorm. Kristina e ultima, ca de obicei.

AGNES
(Ridică păpuşa-mamă.) Şi pe asta n-o chema în nici un fel. Întotdeauna mi-a fost frică de ea.
Uită-te la ea! Arată în continuare sinistru. Uhu! O veritabilă păpuşă-diavoliţă.

VIOLA
(Îi ia păpuşa.) Dar bag-o la loc. (Bagă păpuşa-mamă în dulapul cu cearşafuri.) Pun păpuşa
sinistră în dulap. Să stea acolo şi să-i fie ruşine. Da, gândeşte-te, Denise! În apartamentul ăsta a
crescut mama – şi a dispreţuit fiecare clipă!

39
 AGNES
N-o asculta pe mama ta. Micuţa Viola aici de faţă a fost iubită foarte mult. Era comoara noastră
cea mai de preţ. Eu, eu nu eram decât nasoala de soră cea mare.

VIOLA
Nici aşa. Agnes obişnuia să alerge la mama şi să spună minciuni despre mine şi să susţină că am
fost neascultătoare. Sigur că nu fusesem, dar mama venea şi mă apuca tare de braţe, mă ciupea
de nu mai puteam de durere, înţelegi tu, şi în spatele ei stătea Agnes, care scotea limba şi se
strâmba.

AGNES
Nu-i adevărat. Tu erai păpuşica mea, Viola, nu-ţi aminteşti?

VIOLA
Nu-mi amintesc decât că mi-era frică de tine.

AGNES
Dar ce prostii mai sunt şi astea? Făceam totul împreună. Complet inseparabile. Ne jucam
împreună, dormeam împreună.

VIOLA
Ştiu că făceam baie.

AGNES
Da da, aşa e. În fiecare seară. Aveam cadă cu picioare şi făcea ecou când băteai în ea. A fost
schimbată după aia, cândva în anii ’70. Ce prostie. A fost aruncată, simplu. Acum nu se mai
găsesc asemenea căzi. Viola şi cu mine făceam baie în fiecare seară.

VIOLA
Sigur că Agnes a încercat să mă înece în cadă.

AGNES
(O loveşte uşor pe Viola.) Termină, de ce vorbeşti aşa?

VIOLA

40
Da, am o amintire cu cineva care-mi ţine capul sub apă şi cum nu puteam să respir.

AGNES
Ah! Prostii! De ce-ar face cineva aşa ceva? Făceam baie fiindcă mama considera că e extrem de
important să fim curate când mergem la culcare. Dar Viola făcea pipi în apa din cadă, deci nu
ştiu cât de curate ne făceam de fapt. Pe urmă mama ne ştergea cu un prosop mare şi cald, după
care ni se ordona să intrăm în bucătărie unde tata băga în noi –

VIOLA
Untură de peşte! Acum îmi amintesc, untură de peşte.

AGNES
Zicea că e folositor pentru noi, dar eu vomitam de la ea.

VIOLA
Da?

DENISE
Da? Doamne, ce scârbos!

AGNES
Când vomitam şi-mi clăteam gura primeam o caramea pe care o sugeam după rugăciunea de
seară, în timp ce adormeam.

VIOLA
Şi pe urmă tata a murit.

AGNES
Pe urmă tata a murit. Şi mama a rămas singură.

VIOLA
Şi îţi aduci aminte când urma să devenim stele de cinema? Da, dar e o poveste foarte amuzantă.
Mătuşa noastră, Bea, locuia în Mälardalen, şi noi auzisem o poveste cum că Edvard Persson sau
să fi fost Thor Modéen, locuia şi el în Mälardalen, şi pe Edvard Persson şi Thor Modéen sigur îi

41
cunoşteau toţi de la Hollywood, şi noi acolo voiam să ajungem, la Hollywood, o yes! Pe-asta ţi-o
aminteşti, Agnes?

AGNES
Dar sigur că mi-o amintesc. Când familia era în vizită la mătuşa, Viola şi cu mine făceam
plimbări lungi, lungi, lungi. Ne hotăram să arătăm cât se poate de drăguţ şi vorbeam numai în
engleză. Eu ştiam să zic pe englezeşte „Yes box, alright!”, aşa că o spuneam de fiecare dată cât
de tare îndrăzneam, în timp ce făceam ture înainte şi înapoi în rochiile noastre fine.”Yes box!”
spuneam eu. ”Alright!” răspundea Viola, asta era preocuparea noastră.

VIOLA
Ne gândeam, înţelegi tu, că într-o zi, dacă eram destul de răbdătoare, menajera lui Edvard
Persson sau grădinarul lui Thor Modéen tot vor trece pe lângă noi şi pe urmă se vor duce într-
un suflet acasă la Edvard Persson sau Thor Modéen şi vor striga: "O, erau două fete dulci care
vorbeau englezeşte şi care s-ar potrivi foarte bine la Hollywood!"

AGNES
Şi Edvard Persson sau Thor Modéen vor ridica imediat receptorul şi-l vor suna pe şeful casei de
film din America, cel care făcuse toate filmele cu Shirley Temple, şi-l va anunţa de descoperirea
lui şi pe urmă era clar.

VIOLA
Yes box, alright! (Râde.) Înţelegi, era aşa de amuzant. De fapt, Agnes trebuia să ajungă actriţă.
Şi când a venit vremea să meargă la şcoala de teatru, m-am dus cu Agnes la examen, mai mult
să-i ţin companie. Îţi aminteşti că asta a fost, Agnes? Că de fapt tu ai dat examen şi că pe mine
m-au acceptat? Ce incredibil de amuzant poate fi, simplu ca bună ziua, dar da, da, pe urmă, când
am început şcoala, a fost serios, fireşte. Am aparţinut unei generaţii fantastice. Erau Janne
Berglund şi Kicki Nylin şi Ingvar Hartman. Cum a fost, tu n-ai mai dat niciodată examen, nu,
Agnes?

AGNES
(Stă tăcută mai întâi.) Ba da. Ba da, am dat.

VIOLA
(Uimită.) Chiar aşa? Deci ai dat? Da, Doamne Dumnezeule, unde se poate ajunge.

42
 AGNES
(Deschide uşile de la balcon. Iese pe balcon. Se uită afară. Intră din nou.) De şapte ori. Am mai
dat examen de şapte ori.

VIOLA
Ei, nu! Habar n-aveam. Ce nostim!

AGNES
Când tu făceai Ofelia pe Scena mare, eu dădeam examen cu Ofelia la şcoală. Mama mă ajuta cu
textele. Stăteam la masa din bucătărie şi repetam. “Du-te la mănăstire, Ofelia, du-te la
mănăstire!” Pe urmă, mama şi cu mine stăteam în salon şi aplaudam când tu o făceai pe bune.
(Scoate decupajul din ziar şi îl priveşte.) Şi când ai jucat Hedvig în Raţa sălbatică, eu am dat
examen cu Hedvig din Raţa sălbatică.

VIOLA
Ei, nu, de ce n-ai spus nimic despre asta?

AGNES
Fiecare rol pe care l-ai făcut, l-am făcut şi eu. Şedeam acolo în salon şi ştiam fiecare replică, eu
eram umbra ta şi tu nu mă observai niciodată, stăteam acolo în salon şi mă gândeam: Ar fi trebuit
să fiu eu

VIOLA
Dar e de-a dreptul trist, Agnes. Ştii, sunt foarte mişcată de ceea ce-mi spui. Da, dar chiar sunt!

AGNES
Mi-ai furat viaţa.

VIOLA
(Râde.) Da, Doamne Dumnezeule, ce nostim poate fi. (Se opreşte din râs.) Ce-ai zis, apropo?

AGNES
Mi-ai furat viaţa. Ai luat ceea ce trebuia să fie al meu. Te urăsc.

43
 VIOLA
Nu, dar eşti serioasă. (Pune rochia de-o parte.) Dar termină odată, Agnes, nu mai e amuzant. Nu
poţi să vorbeşti serios.

AGNES
Acum vreau să intru la mama. (Intră la mamă.)

VIOLA
(Se duce după ea.) Dar Agnes! Tu vorbeşti serios! Stai, nu pleca!

AGNES
(Se arată din nou în deschizătura uşii.) Tu n-ai fost aici în timpul bolii, Viola. Tu nu ştii cum a
fost. Cum se făcea din ce în ce mai mică şi cum se transforma din ce în ce mai mult în – altceva.
A fost îngrozitor. Eu am fost aici, Viola, eu am fost obligată să fiu aici tot timpul. Şi de ce,
Viola? De ce am fost eu aceea? Poţi să-mi spui? De ce eu am fost aici şi nu tu?

VIOLA
Mda, pentru că tu şi cu mama, da, eraţi voi două.

AGNES
Tu crezi că n-aş fi vrut să scap şi eu? Nu ţi-a trecut niciodată prin minte că poate şi eu am vrut să
renunţ, să fac altceva, să fac ceva din viaţa mea?

VIOLA
Dar poţi renunţa acum! Cine te-a tratat nedrept? Cine te-a împiedicat să faci ceva ce ai vrut?

AGNES
Aha, deci atunci ar fi trebuit s-o părăsesc pe mama, nu?

VIOLA
Da.

AGNES
I-auzi, ar fi trebuit. Deci ar fi trebuit s-o las baltă, pur şi simplu. Da, acum înţeleg. Ar fi trebuit s-
o părăsesc. S-o fi lăsat-o să se descurce cum poate mai bine? Asta trebuia să fi făcut?

44
 VIOLA
Da, după părerea mea.

AGNES
S-o fi părăsit. Cum ai făcut-o tu! Cum crezi că ar fi fost?

VIOLA
Mda, atunci ar fi primit serviciul social la domiciliu.

AGNES
Mama a refuzat să primească vreun serviciu social la domiciliu. Ştii câţi chiloţi murdari de rahat
am spălat? Ştii câte scutece am schimbat? Câte bale am curăţat de pe podea? Câte cuvinte de
ocară am încasat? Tu nu ştii nimic, Viola, tu nu ştii nimic. (Dispare din nou.)

VIOLA
Dar Agnes! Denise, du-te puţin în bucătărie, dacă eşti drăguţă, pe urmă plecăm. Agnes! (Intră la
mamă, închide uşa după ea.)

SCENA 11

Fata doarme.Cu un sunet brusc, scârţâit, se deschide uşa de la camera ei. Intră diavolul care e
mama, dar cu o vagă schimbare la chip. Are în mână o lumină albastră. Păşeşte spre pat şi o
luminează pe fată cu lumina sa, de la capătul patului.

DEMONUL
Kristina! Kristina.

Fata se trezeşte, se sperie şi se ridică în capul oaselor.

KRISTINA
Mama?

DEMONUL

45
Iată-mă, copila mea.

KRISTINA
Tu eşti, mamă?

DEMONUL
Ia-mă în braţe, Kristina!

Fata îşi îmbrăţişează mama.

KRISTINA
De ce mama mă trimite mai întâi la drum, pentru ca după aceea să mă împiedice să plec?

DEMONUL
O, Kristina. Mi-e atât de frig.

KRISTINA
Să nu-ţi fie frig, mamă scumpă. (Se eliberează.) Fiindcă eşti mama, nu?

DEMONUL
Mi-e aşa de frig! Mi-e aşa de frig! Ţine-mă în braţe, fetiţo, mi-e aşa de frig! (O îmbrăţişează pe
fată, o ţine foarte aproape şi strâns şi vorbeşte cu o altă voce, mult mai dură.) Vrei să ştii cine
sunt, nu? Să-ţi şoptesc numele meu la ureche?

KRISTINA
Nu vreau! (Îşi pune urechea la gura demonului.)

DEMONUL
Eu sunt Diavolul, copila mea, şi sunt mama ta acum. Nu-i aşa că am vocea mamei tale? Ascultă
numai ce spune mama ta: Nu te-am iubit niciodată. Nu, nu fugi. Uită-te adânc în ochii meu şi vei
vedea că e adevărat. Nu te-am iubit niciodată. Tu n-ai fost niciodată iubită. Eu nu te-am vrut
niciodată. Eu n-am vrut-o decât pe sora ta.

KRISTINA
Termină! Ştiu că nu eşti tu, mamă, ştiu că nu vorbeşti serios.

46
 DEMONUL
Tu n-ai fost niciodată iubită. Eu n-am iubit-o decât pe sora ta. Am iubit-o doar pe sora ta. (Râde.
Îi dă drumul.)

KRISTINA
Mamă!

SCENA 12

(Agnes părăseşte camera, înverşunată, se duce în bucătărie, umple un castron cu apă călduţă,
scoate cârpe curate de spălat şi le aşează pe o tavă. Viola o urmează.)

VIOLA
Poţi măcar să te uiţi la mine? Auzi, chiar cu tine vorbesc. Nu poţi să scoţi din tine orice şi pe
urmă să nu mai vorbeşti cu mine. Nu poţi să te linişteşti acum, hai! Denise, scumpa mea, plecăm
imediat. Eu şi Agnes trebuie doar să rezolvăm chestiunea asta.

AGNES
Scuze. (Trece pe lângă Viola cu tava.) Tu nu ştii nimic, scumpa mea, tu nu ştii nimic.

VIOLA
(O urmează în camera mare.) Ce o să faci acum?

AGNES
Ce crezi că o să fac? O s-o spăl pe mama înainte de a suna la spital, ca să fie curată. Ca să nu
zacă acolo murdară. Tu nu prea pari doritoare s-o speli, nu? Acum când ai avut parte de marea
despărţire şi împăcare, poţi să-mi laşi mie chestiunea asta de rahat.

VIOLA
Acum chiar că eşti extrem de nedreaptă.

AGNES

47
(Se întoarce în faţa uşii albe, se îndreaptă spre Viola care dă câţiva paşi înapoi.) Sunt? Sunt
nedreaptă? Aveai dreptate mai devreme. (Aşează tava la o parte.) Şi eu credeam că eram eu şi cu
mama, că eram noi, într-un fel. Cele două care am rămas pe dinafară. Tu, tu aveai totul, aşa că
mă gândeam: măcar eu o am pe mama. Tu, tu cucereai lumea, şi ce dacă? Eu măcar o aveam pe
mama. Tu făceai tot ceea ce eu visam, tot ceea ce aş fi făcut. Tu doar intrai în joc şi luai cartea
cea mare – cu o naturaleţe care era înspăimântătoare. Nu, nu înspăimântătoare. (Viola închide
uşa la bucătărie, unde se află Denise.) Nimicitoare. Şi în jurul tău toţi stăteau şi aplaudau şi o
admirau pe Viola cea fără de pereche. Şi eu, nu-i vorbă. Eu aplaudam cel mai mult dintre toţi.

VIOLA
Tu ai fost întotdeauna cel mai mare sprijin al meu. N-am negat asta niciodată.

AGNES
Şi pe urmă, când ai luat totul şi-ai dispărut, ce ţi-a rămas? Mie ce mi-a rămas?

VIOLA
Dar aşa nu se poate –

AGNES
Mama. Exact. Mama. Mama şi viaţa ei care a încetat prematur. A fost bine, nu? Am putea să
stăm aici şi să ne amărâm împreună. Şi pe urmă a venit boala. Exact în ziua în care mă hotărâsem
că e de ajuns, că acum e rândul meu, acum eu urma să-mi încep, în sfârşit, viaţa. Atunci a venit
boala. Şi tu unde erai atunci? Nicăieri, ca de obicei, pot să-ţi spun că nu eşti decât plină de rahat.

VIOLA
Nu, acum plec. Acum terminăm toate astea. Înţeleg că eşti nervoasă şi amară. Dar nu sunt
obligată să ascult toate astea.

AGNES
Tu nu ştii nimic. (Se ridică.) Hai cu mine, să-ţi arăt.

VIOLA
Nu, n-am de gând să văd nimic.

AGNES

48
Ba da, hai cu mine, am zis! (Agnes o trage de mână pe sora ei.) Acum eşti aşa de bună să vii
aici.

VIOLA
Auu! Dă-mi drumul! (Agnes o împinge pe Viola în sufragerie, deschide albume cu fotografii şi
cutii de carton.) Aici! Uită-te prin ele şi-ai să vezi. Numai uită-te! Uită-te! Asta am făcut. Mi-am
dedicat săptămâni să sortez toate fotografiile mamei şi toate scrisorile şi toate articolele decupate
din ziare şi am pus de-o parte toate desenele din copilărie şi rahatul şi mizeria – şi uită-te numai!
Uită-te să vezi ce-a păstrat ea!

VIOLA
Da, exact, asta e o fotografie cu mine.

AGNES
Şi asta?

VIOLA
Da, e vechea mea carte de aritmetică.

AGNES
Pot să-ţi spun că eşti tu tot timpul.

VIOLA
(Uitându-se prin material.) Asta nu înseamnă nimic.

AGNES
Ce spui că nu înseamnă nimic? Eşti tu tu tu. Decupaj după decupaj. Ai ochi cu care să vezi, sper.

VIOLA
Aha, şi cum ar fi putut să existe decupaje cu tine? Tu n-ai apărut niciodată la ziar. Sau fotografii?
Dar e foarte clar că există fotografii cu mine, doar am fost fotografiată! (Răsfoieşte într-un
album cu fotografii.) Apropo, aia nu cred că sunt eu. Arată ca o purcică. Trebuie să fii tu.

AGNES
Nu, mulţumesc, draga de tine, tu eşti. Şi aia şi aia şi aia.

49
 VIOLA
(Iritată) Da da da da!

AGNES
Vezi cât de multe de la tine sunt aici. Nu trebuie decât să vezi cu propriii ochi.

VIOLA
Nu înseamnă totuşi nimic.

AGNES
Cum să nu însemne nimic? Tu eşti pretutindeni, în fiecare sertar, în fiecare cutie, în fiecare
mapă! Eşti tu, tu, tu. 95% din tot ce-a păstrat ea a fost cu tine. Viola aici Viola încolo.

VIOLA
I-auzi, da. Atunci asta e şi deci nu mai vorbim despre treaba asta.

AGNES
Şi eu care am fost alături de ea. Tot timpul. De fiecare dată când ea o cerea. Eu am fost aici şi-
am avut grijă de mama, pentru că era ea şi cu mine, totuşi, şi cineva trebuia, nu, şi starea mamei
se înrăutăţea, şi când era mai rău devenea şi mai răutăcioasă, deşi tu nu ştii nimic despre asta,
pentru că n-ai fost aici, dar eu am fost aici, eu am fost aici în fiecare zi şi-am văzut-o cum se
descompune, am văzut-o îmbolnăvindu-se din ce în ce mai tare. M-am cazat în camera menajerei
ca o altă slugă. Am început să trec prin lucrurile mamei ca să am ceva de făcut, şi ce descopăr eu
atunci? Ce faţă fac, da, mai întâi de uimire de fapt, fiindcă crezusem că eram eu şi mama, că noi
avusesem pactul ăla despre care vorbeai tu – şi de ce-mi dau seama? Că totuşi tu ai fost. La o
adică, tu ai fost. Oricât de multe am făcut, oricât am ajutat, tot tu erai cea care contai. Erau
fotografiile tale, articolele tale din ziare, toată viaţa ta reuşită. Şi brusc am înţeles că eu nu sunt
nimic. Nu am fost decât cineva care a existat dintotdeauna şi pe care nimeni nu şi l-a dorit. Până
şi în viaţa mamei, eu fusesem un… nimeni.

VIOLA
Acum eşti incredibil de nedreaptă. Şi faţă de tine însăţi, şi faţă de mama.

AGNES

50
Da, sigur, am încercat s-o pun faţă-n faţă cu asta, dar atunci se simţea deja foarte rău, că nici nu
mă mai recunoştea. Se holba la mine de parcă eram un străin, vaca dracului! Aşa am stat,
înţelegi, şi-am spălat-o şi-am aşteptat-o şi-am hrănit-o şi-am schimbat-o şi rahat şi mizerie şi
între ele am sortat dragostea nenorocită a mamei pentru mine.

VIOLA
Nu ştiu, nu ştiu ce să spun.

AGNES
Să nu spui nimic, să-ţi ţii fleanca, atât! Şi vrei să ştii care e absolut cel mai rău lucru? Spre
sfârşit, chiar înainte de zilele când a căzut în comă, ştii ce a zicea atunci când intram la ea? Ştii?
Îî?

VIOLA
Eu cred că trebuie să – (Deschide neseserul şi îşi caută pudra. Agnes închide capacul cu un
pocnet.)

AGNES
Singurul lucru care i-a venit să-l scâncească atunci când am intrat la ea, a fost :”Tu eşti, micuţă
Viola? Viola, tu ai venit?” Şi vrei să ştii care e cel mai cel mai rău lucru dintre toate? Vrei, î? Cel
mai rău lucru e că am zis da. Am zis da, înţelegi?”Da, sunt Viola. ”Da, mamă, eu sunt Viola.” Eu
sunt Viola. Eu sunt Viola. Eu sunt Viola.

VIOLA
Doamne Dumnezeule, Agnes, poezia aia. Poezia aia pe care a decupat-o mama. Pe care mi-ai
arătat-o mai înainte.

AGNES
”Nu-ţi dezgoli sufletul”. ”Aminteşte-ţi că Iadul este amintirea fără puterea de a mai schimba
ceva.”

VIOLA
Nu mama a păstrat poezia aceea şi a făcut sublinierile alea. Ci tu.

AGNES

51
Deci ai înţeles în sfârşit. Nu-ţi dezgoli sufletul. Iadul e amintirea fără puterea de a mai schimba
ceva. N-ar fi trebuit să am grijă niciodată de mama. N-ar fi trebuit să renunţ niciodată la Peter.
N-ar fi trebuit niciodată să te las să mergi cu mine atunci, la şcoală, când trebuia să dau examen
de admitere. N-ar fi trebuit niciodată să-mi rup degetele de la picioare. Iadul e amintirea fără
puterea de a mai schimba ceva.

VIOLA
Dar dragă, iubită, scumpă Agnes.

AGNES
Du-te dracului, Viola.

VIOLA
Şi pozele tăiate ale mamei?

AGNES
Foarte corect. Eu le-am tăiat mărunţel. Pe fiecare în parte.

VIOLA
(Se duce la fotografiile distruse şi le strecoară dintr-o mână în cealaltă.) Şi cutiile de carton,
toate cutiile de carton cu amintirile mamei?

AGNES
Pe acelea n-am apucat să le ard, o să le dau foc azi, pe ziuă. Ai ceva împotrivă?

VIOLA
Nu, eu –

AGNES
Pe urmă voi face foarte foarte curat aici. Voi lăsa apartamentul frumos şi dichisit în urma
noastră, ca să nu lăsăm o grămadă de rahat după noi. Trebuie făcută şi asta. Sau nu? Nu vrem să
lăsăm o grămadă de mizerii în urma noastră, nu-i aşa?

VIOLA
Agnes, nu ştiam, habar n-aveam.

52
 AGNES
Şi acum vreau să pleci. Vreau să rămân singură cu mama pentru o clipă. O s-o spăl şi o s-o
aranjez. Da, de fapt consider că îmi datorezi asta.

(Intră cu un lighean de apă şi cârpe la mamă. Închide uşa în urma ei. Viola se cuprinde cu
braţele, de parcă i-ar fi frig.)

VIOLA
Denise! Denise! Haide odată, plecăm! Mă doar capul îngrozitor! (Pune mâna pe fruntea fiicei.)
Şi pe tine te doare capul? Da, sigur că da. (Oftează.) O iubeşti pe mama, nu?

DENISE
Mai mult decât orice altceva.

VIOLA
E bine, Viola, e bine. Şi eu te iubesc, draga mea. (Îi dă fetei geaca şi fularul.) Îmbracă-te cum
trebuie, să nu răceşti! Pe mine mă ustură gâtul. (Îndreaptă nemulţumită geaca şi fularul fetei.)
Hai să plecăm.

DENISE
Nu ne luăm rămas-bun de la mătuşa Agnes?

VIOLA
Cred, cred că o lăsăm aşa, în pace. (Pleacă. Întuneric.)

SCENA 13

(Lumina galbenă a sfârşitului de secol. Mama intră la Fată. Fata face câţiva paşi în spate.)

DEMONUL
Vino la mine, Kristina! Voi intra în tine! Voi sălăşui în tine! Voi fi mereu o parte din tine!

KRISTINA
De ce nu m-ai vrut niciodată, mamă?

53
 DEMONUL
De mine nu scapi niciodată!

KRISTINA
De ce numai ea a murit? (Ridică un cuţit de pe masă.)

DEMONUL
Kristina!

KRISTINA
Mamă! (O taie pe Mamă cu cuţitul.)

DEMONUL
(Râde.) Ooo, m-a durut! Hahaha! Ooo, m-a durut!

(Mama moare. Fata se prăbuşeşte lângă ea.)

KRISTINA
Mamă! Iertare! Doamne Dumnezeule, mamă! Trezeşte-te, mamă!

DEMONUL
(Vocea Demonului) Ce-ai făcut, Kristina!

KRISTINA
N-am vrut.

DEMONUL
Ai fost o fetiţă obraznică, Kristina.

KRISTINA
Iertare, n-am vrut.

DEMONUL
Nu are nici un rost să-ţi ceri iertare, căci nimeni nu te va ierta niciodată.

54
 KRISTINA
N-am vrut. Te iubesc, mamă! Te iubesc! (O îmbrăţişează pe Mamă.)

SCENA 14

(Se face lumină iar. Suntem în camera mamei. Mama e moartă pe pat, Agnes stă în picioare la
câţiva metri, cu cârpele în mână. Ligheanul e pe noptieră.

AGNES
Aşa, mamă, eşti curată şi frumoasă. Atât de curată şi de frumoasă, da. Sunt aici şi am grijă de
tine. Scumpa ta Viola e aici. Totul va fi aşa de bine. Acum, când ne-avem una pe cealaltă. Acum
toţi ceilalţi au plecat. Mă întind aici, lângă tine, să nu-ţi fie frig. (Se ghemuieşte în pat lângă
mamă, cu capul la pieptul moartei.) Vezi, aproape că n-am loc. Mi-am făcut cărţi de vizită, stai
să ţi le-arăt. (Scoate o carte de vizită din buzunarul jachetei şi o ţine în faţa mamei.) Ca să ştiu
cine sunt. Viola Berglund. Vezi că e un heruvim, sau ce e pe margine, un îngeraş. (Dă drumul
cărţii de vizită şi o îmbrăţişează pe mama moartă ca un copil mic şi speriat.) Te iubesc, mamă!
Te iubesc. Dacă şi tu m-ai fi iubit –

(Se face întuneric. Un reflector luminează o flaşnetă mică, care se roteşte încet, licărind, pe
melodia tristă. Balerina în rochia albă cu brodură de argint se învârte lent în jurul flaşnetei.)

55