Matei Vişniec

Teatru vag
(micropiese)

*Scene selectate

1
Despre exctincţia voluntară a speciei umane

EA – A fost pentru ultima dată…

EL – Ce spui?
EA – Îţi spun ca să ştii…
EL – Ca să ştiu ce?
EA – Ca să nu-mi mai ceri niciodată…
EL – Să nu-ţi cer ce?
EA – Să nu-mi mai ceri niciodată să facem dragoste.
EL – Cum aşa?!
EA – Aşa cum ai auzit. Adineaori am făcut dragoste pentru ultima dată. De acum
încolo vom trăi altfel.
EL – Cum adică vom trăi altfel? Mă părăseşti? Ai înnebunit?
EA – Nu. Nu.
EL – Ce înseamnă asta nu, nu?
EA – Nu te părăsesc. Nu am înnebunit.
EL – Dar nu mai vrei să facem dragoste…
EA – Nu.
EL – Şi ţi-a venit aşa, dintr-o dată?
EA – Nu dintr-o dată, m-am gîndit mult.
EL – Mai mult de un minut?
EA – Da, mai mult. M-am gîndit ieri toată ziua.
EL – Şi ai ajuns la concluzia că nu mai vrei să faci dragoste cu mine.
EA – Nici cu tine şi nici cu altcineva. Niciodată.
EL – Şi de ce mă rog? Vrei să te duci la mănăstire?
EA – Nu, vreau să contribui la exctincţia voluntară a speciei umane.
EL – Eva…
EA – Da?
EL – Poţi să repeţi te rog?
EA – Omul nu merită să mai trăiască pe pămînt.
EL – Şi de ce anume?
EA – Pentru că este un porc. Pentru că a făcut prea multe porcării pe pămînt…
EL – Şi din cauza asta mă penalizezi pe mine…
EA – Nu. Toată specia umană trebuie acum să plătească. Şi să asume faptul că
Pămîntul va fi mai curat şi mai frumos fără oameni.
EL – Eva, m-ai dat gata. Eşti formidabilă. Şi mai sunt şi alte fete care ţi-au luat
exemplul?
EA – Da, suntem o întreagă mişcare.
EL – Eu nu am auzit de mişcarea asta. Cînd a început această mare mişcare?
EA – A început acum.
EL – Acum?!
EA – Acum şi aici.

2
EL – Acum şi aici? În pat cu noi?
EA – Da.
EL – Şi tu eşti primul membru al mişcării…
EA – Exact.
EL – Eva, ce să spun… Sunt onorat. Şi eu înseamnă că sunt primul bărbat care
este informat despre existenţa acestei formidabile mişcări?
EA – Da. Din cauza omului a dispărut delfinul de apă dulce.
EL – Unde ai citit asta?
EA – Pe Facebook. Şi dispar şi albinele. Curînd vom rămîne singuri pe planetă.
EL – Ah, nu, după părerea mea vom rămîne cu şobolanii. Şobolanii nu vor dispare
din cauza omului. Dimpotrivă, şobolanii proliferează din cauza omului.
EA – Oricum e trist. Tigrul siberian este şi el pe cale de dispariţie. Iar în lume
dacă au mai rămas zece rinoceri.
EL – OK, omul e o bestie şi trebuie să dispară. Dar nu înţeleg de ce, pînă ce
dispare, să nu mai aibă voie să facă dragoste?
EA – Ca să nu rişte să mai facă vreun copil…
EL – Eva, jur că nu vreau să am copii cu tine. Tot ce vreau este să mai facem
dragoste.
EA – Ah, ştiam!
EL – Ce?
EA – Ştiam, am simţit eu că mă utilizezi ca pe o păpuşă gonflabilă.
EL – Dar nu-i adevărat. Te utilizez pentru că te iubesc.
EA – Atunci, dacă mă iubeşti, te primesc în mişcare.
EL – Eva, eu vrea să mă mişc în tine…
EA – Porcule!
EL – Eva!
EA – Voi, bărbaţii, sunteţi principalii vinovaţi de toate porcăriile. Voi faceţi
războaie, voi aveţi nevoie de sclavi, vouă vă place competiţia, voi aţi răvăşit
planeta.
EL – Eva, tu ştii că eu n-am făcut armata, că sunt leneş şi că n-am luat niciodată
nici un premiu la şcoală tocmai pentru că nu-mi place competiţia.
EA – Nu mă poţi minţi tu pe mine. Oceanul a devenit o pubelă. Bîtlanii înghit
pungi de plastic şi mor în chinuri.
EL – Păi hai să facem mai bine o mişcare împotriva pungilor de plastic.
EA – Nu. Pe mine nu mă mai întoarce nimeni din drum. Singura soluţie morală
pentru viitorul planetei este ca specia umană să-şi înţeleagă eşecul.
Aventura umană a fost un eşec, o serie nesfîrştită de masacre precum şi
tone, tone de suferinţă. De ce i-aţi exterminat pe incaşi?
EL – Cine i-a exterminat pe incaşi?
EA – Tu. Voi, bărbaţii… Voi v-aţi dus să descoperiţi chipurile Lumea nouă şi aţi
omorît tot ce aţi găsit în Lumea nouă. Asta a fost noutatea voastră. I-aţi
măcelărit pe incaşi, pe maiaşi şi pe azteci.
EL – Eva…

3
EA – Da?
EL – Cînd a fost emisiunea asta cu incaşii, maiaşii şi aztecii?
EA – Aseară, pe Antena 2.
EL – Bun, ne oprim aici sau mai delirăm puţin?
EA (începe să plîngă) – Tu nu mă crezi, dar eu ştiu că aceasta este singura soluţie.
Ca să nu dispară curînd şi fluturii, şi balenele, şi urşii panda trebuie să
dispară omul.
EL – Deci ne despărţim.
EA – N-am spus că ne despărţim. Dimpotrivă, ar fi frumos să fim noi primul cuplu
de pe Pămînt care decide să nu mai facă dragoste. Şi să îi convingem şi pe
alţii că extincţia voluntară a speciei umane este singura soluţie. Dacă toată
lumea aderă la mişcare, peste o sută de ani planeta va fi salvată.
EL – Şi poate că vor veni înapoi şi dinozaurii…
EA – Tu mă iei la mişto dar eu vorbesc serios. Ceva trebuie făcut. Şi dacă noi,
femeile, nu luăm iniţiativa, voi, bărbaţii, veţi continua să ucideţi tot ce
mişcă în jurul vostru…
EL – Şi din cauza asta plîngi tu acum, pentru că dispar fluturii şi mor bîtlanii cu
pungi de plastic în gîtlej.
EA – Da. Plîng pentru că mă simt responsabilă…
EL – Eva, n-ai vrea tu să începem mişcarea asta de mîine?
EA – De ce de mîine şi nu de azi?
EL – Pentru că mîine e luni. Mai bine începem ceva serios de luni. Şi în felul ăsta
ne şi pregătim mental pentru mişcare. Nu crezi că e mai bine să începem de
mîine dimineaţă? Dar serios...
EA – Ba da.
EL – În felul ăsta îmi pun şi eu gîndurile în ordine. Ne facem un plan de bătaie.
EA – Bine.
EL – Azi ne mai iubim şi de mîine începem exctincţia.
EA – OK. Dar promiţi că începem?

4
 Metodă de chitară fără profesor

DIRECTOAREA ŞCOLII – Şi mama unde e?

TATĂL – În Italia, la lucru…
DIRECTOAREA ŞCOLII – De mult?
TATĂL – De trei ani. Dar ce s-a întîmplat?
DIRECTOAREA ŞCOLII – Nu s-a întîmplat mare lucru, dar aş fi preferat să
vorbesc mai degrabă cu doamna…
TATĂL – Pot să vă dau numărul ei de telefon…
DIRECTOAREA ŞCOLII – Ei, sunt şi lucruri care nu se rezolvă prin telefon.
TATĂL – Păi, spuneţi-mi mie, că eu mă ocup de ea zi de zi. Că notele văd că sunt
bune.
DIRECTOAREA ŞCOLII – Acasă cu ce se ocupă?
TATĂL – Păi… învaţă, citeşte… mai ascultă muzică. Dar să ştiţi că efectiv eu nu
am probleme cu ea acasă. Sunt fete în ziua de azi pe care nu le mai
stăpîneşte nimeni de la 12 ani. Olguţa e un înger.
DIRECTOAREA ŞCOLII – Şi cine mai locuieşte cu voi în casă?
TATĂL – Bunică-sa, mama soţiei mele.
DIRECTOAREA ŞCOLII – Bine… Deci… cum spuneţi şi dumneavoastră Olguţa
e o fată bună, nimic de spus. Oricum, pînă acum nici un profesor nu mi s-a
plîns de ea. Văd că îi place muzica, anul trecut chiar a cîntat la chitară la
sfîrşit de an şcolar… Am auzit-o şi eu şi mi-a plăcut.
TATĂL – Da, asta e tot ce a cerut să-i aducă maică-sa din Italia, o chitară. Altceva
nu i-a cerut nimic niciodată, nici haine, nici parfumuri, nici nimic… Şi a
învăţat singură să cînte, după o metodă fără profesor…
DIRECTOAREA ŞCOLII – Doamna mai stă mult în Italia?
TATĂL – Nu mai ştim nici noi… În fiecare an spunem că gata, ăsta e ultimul, dar
după aceea tot nu ne ajung banii şi iar pleacă.
DIRECTOAREA ŞCOLII – Şi cum se face că dumneavoastră nu v-aţi dus?
TATĂL – Eu mă descurc de bine de rău şi aici, decît să fac pe salahorul la ei acolo
pe un şantier… Dar, haideţi, doamnă Directoare să trecem la subiect că m-
aţi îngrijorat. Ce Dumnezeu a putut face Olguţa?
DIRECTOAREA ŞCOLII – Cum să vă spun… că îmi este şi jenă să vă spun…
Păi, vine la şcoală fără sutien.
TATĂL – Poftim?!
DIRECTOAREA ŞCOLII – Vine fără sutien. Nu-şi pune sutien.
TATĂL – Asta-i bună!
DIRECTOAREA ŞCOLII – Ştiaţi că pleacă de acasă fără sutien?
TATĂL – Nu. Dar nici nu am… verificat.
DIRECTOAREA ŞCOLII – Cine o supraveghează cît de cît cînd se îmbracă?
TATĂL – Păi… ea singură. Eu nici nu mi-am pus problema să…

5
DIRECTOAREA ŞCOLII – Bunică-sa se îngrijeşte de ea puţin, îi spune anumite
lucruri?
TATĂL – Îi spune, ştiu eu ce-i spune… Dar ea singură îşi cumpără hainele, ea
decide ce îşi pune pe ea cînd pleacă. Noi supraveghem doar să fie curat
totul…
DIRECTOAREA ŞCOLII – Aveţi maşină de spălat acasă?
TATĂL – Sigur.
DIRECTOAREA ŞCOLII – Şi n-aţi observat nimic, acum, de cînd s-a făcut
frumos?
TATĂL – Ce să observ? Nici nu mi-a trecut prin cap…
DIRECTOAREA ŞCOLII – Şi n-aţi văzut că pleacă doar în tricou?
TATĂL – Nu…
DIRECTOAREA ŞCOLII – Şi că sub tricou totul se vede?
TATĂL – Nu, doamnă, n-am băgat de seamă.
DIRECTOAREA ŞCOLII – Domnule Pavel, nu e chiar grav. Numai că acum a
venit o vîrstă cînd ar fi fost bine ca maică-sa să fie mai mult pe lîngă ea.
Noi am avertizat-o de două ori, dar văd că se încăpăţînează… Şi aici devine
grav.
TATĂL – Aţi avertizat-o… cum?
DIRECTOAREA ŞCOLII – Am chemat-o deja de două ori să stăm de vorbă,
imediat după ce mi s-a semnalat…
TATĂL – După ce vi s-a semnalat că…
DIRECTOAREA ŞCOLII – Da, s-au plîns profesorii. Că se vede… I se văd sînii
prin tricou, domnule Pavel.
TATĂL – Şi e interzis în regulament?
DIRECTOAREA ŞCOLII – Nu înţeleg întrebarea dumneavoastră.
TATĂL – Întreb şi eu ca să mă lămuresc.
DIRECTOAREA ŞCOLII – Sigur că e interzis. Adică, în regulament scrie că
elevii trebuie să vină îmbrăcaţi decent. Cînd eram noi elevi nu aveam
probleme din astea, ştiţi şi dumneavoastră toţi eram în uniformă…
TATĂL – Şi ea ce a zis, cînd aţi chemat-o?
DIRECTOAREA ŞCOLII – Prima data a zis că ne înţelege, dar că nu vede
problema. A doua oară am avertizat-o că riscă să fie exmatriculată
administrativ pînă cînd vine cum trebuie la şcoală…
TATĂL – Şi ea ce a zis?
DIRECTOAREA ŞCOLII – A zis că că în cazul acesta ar trebui inventat un sutien
şi pentru băieţi.
TATĂL – Doamnă, eu cred că toată povestea asta este o copilărie. Olguţa nu ne
face probleme acasă, nu am cu ea discuţii în contradictoriu, nu umblă serile
haihui, ştie ce vrea să facă după liceu…
DIRECTOAREA ŞCOLII – Ce?
TATĂL – Actriţă.
DIRECTOAREA ŞCOLII – Actriţă? Hm…

6
TATĂL – Da, vrea să dea la teatru.
DIRECTOAREA ŞCOLII – Bine, eu zic să o chemăm şi să mai stăm o dată de
vorbă cu ea. Să fiţi şi dumneavoastră de faţă.
TATĂL – Of, e cam jenant, doamnă… Eu sunt un tată, aşa, mai pudic. Olguţa e
domnişoară acum, are camera ei, eu nici în camera ei nu mai intru, ea îşi
face singură curat… Doar bunică-sa se mai duce ca să-i spele geamurile.
DIRECTOAREA ŞCOLII – În orice caz, nu putem lăsa lucrurile aşa, domnule
Pavel. Regulamentul este regulament, fetele nu au voie să vină cu string
sau să-şi arate buricul. Minijupa este interzisă şi ea…
TATĂL – Şi băieţii? Că îi văd pe unii care umbă cu pantalonii cam lăsaţi…
DIRECTOAREA ŞCOLII – Nu, la noi în şcoală n-au voie cu pantalonii lăsaţi şi
în orice caz nu adimitem să i se vadă cuiva chiloţii, nici la fete şi nici la
băieţi. După ce ies elevii din curtea şcolii n-au decît să facă tot ce vor ei, nu
mai suntem noi responsabili…
TATĂL – Şi înafară de profesori s-a mai plîns cineva?
DIRECTOAREA ŞCOLII – De Olguţa? Nu.
TATĂL – Deci pentru colegii ei nu e o problemă…
DIRECTOAREA ŞCOLII – Nu, dar s-ar putea să devină… Şi noi suntem puşi
aici tocmai ca să le prevenim.
TATĂL – Doamnă, poate că dacă v-aţi preface că nu vedeţi nimic s-ar rezolva
mai repede. Au şi ei, cred, momentele lor de revoltă. Le-am avut şi noi, deşi
noi eram mult mai controlaţi. Îmi amintesc ce problemă era cînd aveam eu
16 ani dacă îmi lăsam perciuni şi plete…
DIRECTOAREA ŞCOLII – Revoltă, nerevoltă, nu avem ce face domnule Pavel.
Sutienul are şi el un rol educativ. Este o formă de respect faţă de ceilalţi.
TATĂL – Da, ştiu… O întrebare, totuşi… Dar cînd vin fetele cu sutien şi se vede
sutienul pe sub tricou sau pe sub cămăşuţă, nu e nici o problemă?
DIRECTOAREA ŞCOLII – Nu, cînd se vede sutienul, nu…

7
Discurs politic 1

Domnilor parlamentari, dragi colegi…

Domnilor, eu...
Domnilor, eu iată ce... eu iată ce... eu iată ce…

Eu, pentru ţara noastră, eu cred că pentru ţara noastră, pentru ţara asta care,
pentru noi care, pentru ţara care, pentru care, pentru cine, pentru ce, iată…
Iată de ce spun că, iată de ce spun ce spun…
Ce spun şi ce trebuie înţeles cînd spun, că nu spun în vînt, că trebuia spus,
că trebuia spus o dată pentru totdeauna, că de aceea se întîmplă ce se
întîmplă, că nu spunem.

Da, nu spunem şi de aceea, pentru că nu spunem, pentru că nu, pentru că

da, pentru că spunem, pentru că toţi cînd spunem ne spunem, iată ce a ajuns
spusa, spuza, spuzenia, spuzania, spuma spuselor, spumoasa spovedanie
spomeganie spomegîlniţă, spontaneitatea noastră spumoasă latino-
dunăreană!
Da, latino-dunăreană, da, mie nu mi-e frică de cuvinte cînd spun, cînd
trebuie spus, nu, de cuvinte nu mi-e frică.
Mie de urechi mi-e frică... De urechi... da, de urechi...
Iată de ce, spunînd, îmi vine şi inima la loc, pentru că din păcate nu era la
locul ei, din cauza aceasta am decis să spun totul, să pun punctul pe i, să
pun degetul pe rană, să extrag răul de la rădăcină, să extrag sămînţa răului
însuşi din… din… din…

Pentru că dacă nu spunem noi ce avem de spus, ce avem pe inimă, ce avem

şi nu avem pe suflet, dacă nu spunem noi totul aici, unde dracu’ să spunem?
Că nu avem unde ne duce. Că nu avem alt loc unde să poată fi spuse toate
cele nespuse, de nespus, de negîndit, de nespus în cuvinte, de negîndit în
cuvinte, în spuse şi în gînduri spuse, în marea spusă naţională, în idealul
nespus de sus, de… de… de…

Hai, recunoaşteţi dragi colegi parlamentari, paraelementari, paranespuşi,

parpuşi pe spus, pentru binele cuvintelor care şi ele sunt ale ţării, că ele,
cuvintele, ne văd şi se bucură că le spunem…

Hai recunoaşteţi că acum, că totul a fost spus, că am găsit cuvintele care

spun esenţialul despre noi, despre grijile noastre, despre dragostea noastră
nespusă de ţară, haideţi, recunoaşteţi că acum şi vouă v-a venit inima la
loc…

8
Că nu o aveaţi la locul ei, recunoaşteţi că nu o aveaţi la locul ei, dar că acum
v-a venit inima acasă, la locul ei… Ca să vedeţi ce mare e puterea cuvîntului
spus, cînd avem curaj să spunem, să punem, să ne punem pe spus.

Să ne fie de învăţătură!

9
 Nu iese fum fără foc

Ea aprinde lumina de pe noptieră.

EA – Mihai… Mihai, trezeşte-te! Mihai!

EL – Ce e?!
EA – Trezeşte-te că vreau să-ţi spun ceva. Ceva grav.
EL – Ce s-a întîmplat?
EA – Te-am visat…
EL – M-ai visat?
EA – Te-am visat acum cîteva secunde…
EL – Şi de asta mă trezeşti, ca să-mi spui că m-ai visat?
EA – Da, pentru că nu te-am visat bine.
EL – A!
EA – Am visat că erai cu altă fată.
EL – A!
EA – Mihai, eu vorbesc serios. E grav. Şi încetează să spui a!
EL – Păi ce vrei să spun, scumpa mea? Stai să mă dezmeticesc. Ce vină am eu că
tu mă visezi cu o altă fată?
EA – Mihai, nu iese fum fără foc.
EL – Cum adică nu iese fum fără foc?
EA – Nu iese fum fără foc. Din moment ce am visat că erai cu altă fată înseamnă
că s-a întîmplat ceva în viaţa ta.
EL – S-a întîmplat ceva în visul tău, Eva, nu în viaţa mea. Te rog nu confunda
planurile şi hai să ne culcăm.
EA – A, nu, eu nu mai pot să dorm acum. Gata. Mi-a sărit somnul. Cînd îmi faci
lucruri din astea sper că îţi imaginezi că după nu mai am chef de somn.
EL – Bun, hai să lămurim imediat cum stau lucrurile. Visele, uneori, sunt emanaţii
ale angoaselor noastre. Este normal ca oamenii să viseze exact situaţiile pe
care nu doresc să le trăiască. Deci nu e nici grav şi nici adevărat ce ai visat,
eu sunt cu tine, aici, în pat, te iubesc, peste două săptămîni ne căsătorim la
sfatul civil, te ţin în braţe cam toată noaptea cînd dorm cu tine, aşa că, gata,
stinge lumina şi noapte bună.

El stinge lumina. Pauză. Ea aprinde lumina.

EA – Nu e aşa simplu.
EL – Ce nu e aşa simplu?
EA – Chiar dacă nu eşti acum cu o altă fată s-ar putea ca peste cîţiva ani să te
plictiseşti şi să începi să te uiţi la alte fete.
EL – Eva, niciodată în viaţa asta eu nu mă mai uit la alte fete. Nu mai am ochi
decît pentru tine. Ştii că aveam o mie de ochi cu care mă uitam la foarte

10
 multe fete, dar între timp i-am scos şi nu mi-au mai rămas decît doi. Adică
numai ochii care sunt făcuţi să se uite la tine. Toţi ceilalţi ochi au fost
extirpaţi, s-a terminat cu ei. Acum te-ai liniştit?
EA – Da.
EL – Pot să sting?
EA – Da.
EL – Merci.

În întuneric.

EA – Mihai?...
EL – Da?
EA – Cîţi ochi spui că ai avut?
EL – O mie.
EA – Deci te uitai cu ei la cinci sute de fete, nu-i aşa? Hai, recunoaşte că e
adevărat.
EL – E adevărat, recunosc. Numai că între timp mi-am scos 998 de ochi.
EA – Deci la 499 de fete nu te mai uiţi.
EL – Nu.

În întuneric.

EA – Mihai?...
EL – Da?
EA – Pot să te sărut pe ochii ăştia doi care ţi-au mai rămas?
EL – Da, dar fără să aprinzi lumina…

11
 Jogging

MAMA – Unde-i Nelu ?

FIUL – A plecat să alerge.
MAMA – Aşa aleargă el în fiecare dimineaţă?
FIUL – Da, îi place să alerge.
MAMA – Văd că e foarte sportiv.
FIUL – E.
MAMA – Şi nici cafea nu bea.
FIUL – Nu bea.
MAMA – Nici măcar dimineaţa?
FIUL – Nu, bea numai lapte.
MAMA – E mai bine. Că tu bei prea multă cafea.
FIUL – Nu beau multă.
MAMA – Păi uite cîtă cafea îţi faci!
FIUL – Mamă, asta e mai mult apă decît cafea. Mie îmi place mai mult aroma de
decît gustul de cafea.
MAMA – Ce să-ţi mai dau? Dulceaţă de vişine de la soră-ta?
FIUL – Da, vreau…
MAMA – Şi de cînd vă ştiţi?
FIUL – Cine?
MAMA – Tu şi cu Nelu…
FIUL – Păi, ne ştim din anul întîi.
MAMA – Văd că îi place la noi…
FIUL – Îi place că poate să alerge în pădure.
MAMA – Şi la el nu are pădure?
FIUL – Nu, mamă, el e din Timişoara.
MAMA – Aha… Ce să vă fac să mîncaţi la prînz?
FIUL – Orice. Oricum tot ce faci tu e bun.
MAMA – Văd că el nu prea stă bine cu carnea.
FIUL – Ba da, mănîncă orice…
MAMA – Mănîncă pentru că e politicos. Da’ văd că nu-i place porcu’.
FIUL – Nu-i place carnea grasă. Dar mănîncă pui, mănîncă peşte.
MAMA – Am să vă fac pui cu smîntînă…
FIUL – Mamă, nu roboti toată ziua ca să ne faci nouă de mîncare…
MAMA – Ceva trebuie să vă pun pe masă. Acu’ că tot e musafir.
FIUL – Fă-ne o supă de legume. Lui Nelu cel mai mult îi plac legumele.
MAMA – Şi la el la Timişoara te-a invitat vreodată?
FIUL – La el am să merg poate de Crăciun.
MAMA – A, deci de Crăciun nu mai vii acasă…
FIUL – Poate că vin să te văd puţin, dar am să stau mai mult la Timişoara.
MAMA – Părinţii lui ce sunt?

12
FIUL – Mama lui e doctor veterinar. De taică-său nu ştiu mare lucru, de altfel
părinţii lui sunt divorţaţi.
MAMA – Şi el era mic cînd au divorţat?
FIUL – Avea zece ani…
MAMA – Nu sunt bune divorţurile…
FIUL – Fiecare cu viaţa lui, mamă…
MAMA – Pe la soră-ta cînd te duci?
FIUL – Mă gîndeam să mă duc mîine.
MAMA – Cu Nelu?
FIUL – Cu Nelu, da. Gica vrea şi el să-l cunoască.
MAMA – Aşa ţi-a zis ea, că vrea să-l cunoască?
FIUL – Da, aşa a zis.
Mama începe brusc să plîngă.

FIUL – Mamă, ce ai?

MAMA – Nimic… Mă gîndeam că poate să-ţi aduc salteaua din pod. Văd că
dormiţi împreună.
FIUL – Nu ne trebuie nici o saltea. Avem destul loc.
MAMA – Ce rost are să dormiţi înghesuiţi? Stă salteaua aia în pod degeaba.
FIUL – Mamă, nouă ne place să dormim împreună.
MAMA – Da… nu mai zic nimic.
FIUL – Mamă, ce rost are să plîngi?
MAMA – Plîng, că eu te-am făcut…
FIUL – Şi cum aşa, plîngi că m-ai făcut?
MAMA – Plîng, Răduţule, pentru că eu te-am făcut şi nu te-am făcut bine… Plîng
pentru că e vina mea…
FIUL – Mamă, uite-te la mine… Nu spune prostii. M-ai făcut cum m-ai făcut şi
sunt foarte bine aşa. Aşa sunt eu, ăsta sunt, nu am nimic de reproşat
nimănui. Şi sunt foarte mulţumit aşa cum sunt.
MAMA – Undeva s-a greşit totuşi ceva…
FIUL – Ce să se greşească, mamă?
MAMA – Nu ştiu, Radu, da’ ceva s-a greşit. Poate că l-am supărat cu ceva pe
Dumnezeu. Şi de asta te-am greşit.
FIUL – Mamă, Dumnezeu nu are nici o treabă aici. Lasă-l în treaba lui pe
Dumnezeu şi nu-ţi mai bate capul şi nu te mai frămînta… Eu sunt un om
mulţumit de viaţa mea, mamă.
MAMA – Da, dar uite că taică-tu pleacă de acasă cînd vii tu.
FIUL – Mamă, fiecare lucru la timpul său…
MAMA – Uf, ce-o să ne facem?
FIUL (îi şterge lacrimile) – Gata, gata, nu mai plînge degeaba că superi pe
Dumnezeu. Hai să te ajut să curăţăm legume… Mamă, nu vreau să te văd
plînsă. Uită-te la mine. Sunt întreg, negreşit, viu. Zău aşa… Hai, că uite,
vine Nelu de la jogging.

13
Discurs politic 2

Domnilor miniştri, domnilor deputaţi, există o soluţie! Iată, de aceea

îndrăznesc să iau cuvîntul, de aceea îndrăznesc să fiu ferm, să vă privesc
drept în ochi, chiar dacă pînă acum nu am fost de acord, chiar dacă pînă
acum nu am putut, nu am reuşit, nu am fost capabili să fim, să ne punem în
numele intereselor comune în aceeaşi, în acelaşi, în cum să spun?

Dar nu mai contează, pentru că, sincer vobind, nu mai contează, soluţia
există şi este aici, în minţile noastre, în inimile noastre, pentru că toţi o
vrem, toţi o aşteptăm, în adîncul nostru toţi am visat-o, toţi am crezut în ea.
Şi uite că ea a venit, că ea nu ne-a abandonat, deşi poate că noi nu am
meritat-o, da, acest lucru îndrăznesc să-l spun, să-l asum, unii dintre noi nu
am meritat soluţia, unii dintre noi…

Dar ce mai contează, ce mai contează cînd…

Ce mai contează cînd în această zi, mare zi, iată, soluţia se profilează la
orizont…

Domnilor miniştri, domnilor deputaţi, domnilor patrioţi, totuşi, dincolo de

toate diferenţele dintre noi, dincolo de ceea ce gîndeşte fiecare dintre noi,
dincolo de ceea ce nu gîndeşte fiecare dintre noi, dincolo de faptul că
gîndim sau nu gîndim, dincolo de ceea ce ne uneşte, nu ne uneşte, ne atrage,
nu ne atrage, ne tentează, nu ne tentează, ni se pare, nu ni se pare, ne loveşte,
nu ne loveşte, ne ispiteşte, nu ne ispiteşte, ne provoacă, nu ne provoacă şi
aşa mai departe…

Dincolo de ceea ce este departe, aproape, apropiat, îndepărtat, aproape

îndepărtat sau apropiat-îndepărtat, dincolo de orice şi de oricine, orice s-ar
spune şi orice s-ar orice s-ar orice s-ar orice s-ar…

Eu iată, astăzi trec la obiect. Există o soluţie şi soluţia sunt eu.

Ştiu că, ştiu că nu este uşor de… de… ştiu că pare, cum să spun, că pare
puţin, sau chiar mai mult decît puţin, în sfîrşit, ştiu cam tot, ştiu, vă ştiu şi
pe dumneavoastră, vă ştiu ca pe degetele, ca pe cele zece degete, ca pe cele
douăzeci de degete, vă ştiu şi mă ştiţi, deci aveţi motive să ştiţi, aşa cum aţi
ştiut poate deja, cum aţi bănuit deja, că toţi aţi avut o bănuială, o bănuielniţă,
o bănuitură, o bănuizbîrcitură, o bînuicrîcneală, o bănuvîntureală şi o
bănuirătăcire…

14
Soluţia, suloţia, siluţoa, siloţua, saluţio, sluoţia, însutita de soluţie slută
sunt eu.

Că vreţi, că nu vreţi.

15
Mecanica extatico-onirico-orfistă

EA – Să ştii că s-ar putea să spun nu.

EL – Cum adică?
EA – Te previn că s-ar putea spun nu.
EL – Eva…
EA – Da?
EL – Cum adică mă previi că s-ar putea să spui nu?
EA – Te previn că eu aşa sunt făcută. Uneori spun da dar de fapt în adîncul meu
da e nu. Iar uneori în ultimul moment spun nu chiar dacă pînă atunci a fost
da.
EL – Eva, totuşi… Una e să spui da şi alta e să spui nu. Da e da, şi nu e nu. Nu
poţi să le amesteci aşa, cum vrei tu.
EA – Eu nu le amestec, dar îţi spun că eu aşa funcţionez. La mine da se poate
transforma în ultimul moment în nu. Şi invers. Dar în cazul ăsta e mai
serios.
EL – Păi atunci, dacă un eşti sigură că ai să spui da, mai bine nu ne ducem.
EA – Nu putem anula totul…
EL – A, deci nu vrei să anulăm…
EA – Nu, nu vreau să anulăm. Că doar nu mi-am făcut rochie degeaba.
EL – A, deci din cauza rochiei nu vrei să anulăm…
EA – E păcat şi de costumul tău…
EL – Eva, tu mă sperii uneori pe mine. Adică vrei să mergi cu mine la cununia
civilă că tot ţi-ai făcut rochie dar în ultimul moment s-ar putea să spui nu.
EA – Da, Mihai, pentru că mă enervează să ştiu că toată lumea aşteaptă să spun
da. E chiar absurd, nu se poate să faci un pas ca ăsta fără suspans. Simt eu
că în clipa în care am să fiu acolo, şi în clipa în care toată lumea va aştepta
ca să iasă din gura mea un da, eu s-ar putea să spun nu. Mai ales că nu e
sigur că tu ai să spui şi tu da.
EL – Ba nu, la mine e sigur. Eu am să spun da.
EA – Şi oricum nu-mi convine că întîi te vor întreba pe tine dacă vrei să mă iei de
soţie şi abia apoi pe mine. Eu nu înţeleg de unde vine regula asta macistă şi
paternalistă. Imaginează-ţi că în ultima clipă tu spui nu. În cazul ăsta eu nici
nu mai are rost să spun ceva, nici nu şi nici da. Numai dacă tu spui da, eu
mai dreptul să deschid gura. Că dacă tu spui nu de la început, eu ies de
proastă…
EL – Eva, hai să facem o repetiţie, vrei?
EA – Da.
EL – Vrei să fii soţia mea?
EA – Dar tu vrei?
EL – Eu da, din moment ce eu îţi pun întrebarea.
EA – Nu e foarte clar.

16
EL – Eva, e foarte clar.
EA – Bine, hai întreabă-mă.
EL – Eva, vrei tu, iubita mea, dulceaţa mea, viaţa mea, să fii soţia mea?
EA – Nu.
EL – Păi cum nu?
EA – Uite aşa, nu. Dar poate că la starea civilă am să spun da.
EL – Şi nu poţi să spui da de pe acum, ca să te obişnuieşti?
EA – Ascultă, şi actorii la repetiţii sunt la fel. Mai ezită, mai greşesc, mai
improvizează. Important este ca să iasă totul cum trebuie la premieră.
EL – Bine, dar promiţi că la premieră ai să te concetrezi.
EA – Sau poate că am să spun da, dar numai ţie, la ureche.
EL – Eva, în lege scrie că soţii trebuie să spună da cu voce tare, ca să audă toată
lumea.
EA – Sau poate că am să trec pe la toţi cei care vor fi de faţă, am să le spun la
fiecare da la ureche, ca să se liniştească, dar ţie n-am să-ţi spun nimic.
EL – Atunci am să-l rog şi eu pe ofiţerul stării civile să pună întrebarea altfel, de
exemplu: sunteţi de acord să v-o luaţi pe cap pe nebuna asta de Eva?
EA – Iar eu am să-l rog pe ofiţerul stării civile să mă întrebe sunteţi de acord să-
l suportaţi toată viaţa pe idotul ăsta de Mihai care crede că vă iubeşte deşi
el nu ştie ce este dragostea că n-avea de unde să afle că nu ştie nici măcar
să sărute şi nici măcar să mîngîie o femeie că pînă să mă cunoască pe mine
a făcut sport, s-a plimbat cu bicicleta în loc să ia lecţii de tantra şi să
studieze cît de cît mitologia erotică, anatomia feminină, disciplinele
hedoniste şi mecanica extatico-onirico-orfistă.

Pauză lungă.

EL – Promit că mă apuc acum.

EA – Iar acestor macişti care au făcut legea cu căsătoriile poate că trebuie să le
spunem că a venit momentul să schimbe întrebarea.
EL – Le spun eu să schimbe întrebarea. Spune tu ce să schimbe şi îi pun eu să
schimbe.
EA – Păi să te întrebe aşa: Mihai, promiteţi în faţa lumii şi în faţa universului că
o veţi face fericită pe jumătatea dumneavostră Eva?
EL – Da!
EA – Iar pe mine să întrebe aşa: Eva, promiteţi cît de cît aproximativ relativ dar
ferm că îl veţi face fericit pe acest individ, prenumit Mihai, care se pretinde
a fi cincizeci la sută din fiinţa dumneavoastră?
EL – Şi tu ce ai să zici?
EA – Am să zic da. Dacă am să am chef.

17
 Un moment detestabil

EA – Tată… mamă… vi-l prezint pe iubitul meu Mihai.

TATA – Bună ziua, Mihai…
MAMA – Bună ziua, Mihai…
EA – Vă rog să nu-i puneţi nici o întrebare şi să nu-i adresaţi nici un cuvînt. V-
am promis că vi-l aduc, dar i-am interzis să deschidă gura.
MAMA – Cum aşa? Păi nu ne punem la masă?
EA – Ne punem la masă dar nu vorbim.
TATA – Eva, nu crezi că exagerezi puţin?
EA – Nu exagerez de loc. În primul rînd nu vreau ca să vă facă o impresie
proastă…
TATA – Păi cum să ne facă o impresie bună dacă nu îl laşi să spună numic?
EA – Ştiu eu ce fac. E mai bine aşa. Toţi părinţii, cînd îl văd pentru prima dată pe
viitorul lor ginere, îl scrutează de parcă i-ar face o radiografie. Ei bine, eu
nu vreau să-l scrutaţi. In orice caz, nu din prima zi.
MAMA – Bine, Eva… Spune-i atunci să ia loc, să-i oferim ceva de băut.
EA – Ia loc Mihai, dar nu accepta nimic de băut. Aşează-te frumos, nu pune picior
peste picior şi nici nu sta crăcănat. Vezi bine că ai mei abia aşteaptă să te
critice.
TATA – Ba nu e adevărat…
MAMA – Nicidecum…
EA – Ba da, ba da… Acesta este momentul cel mai penibil din viaţa unei familii.
Cînd fiica le prezintă părinţilor pe viitorul ei soţ. Moment detestabil,
detestabil…
TATA – Eva…
MAMA – Eva, se poate?
EA – Mamă, ştii bine că din punctul tău de vedere nici un băiat din lume nu este
destul de bun pentru mine.
MAMA – Ba eu cred că Mihai este foarte bun…
EA – Mihai este un leneş care nu are habar ce vrea să facă în viaţă… (Mihai
protestează muţeşte. Eva îl admonestează.) Mihai, stai la locul tău. (Către
părinţi.) Deci, ca să fie clar, băiatul ăsta cu care mă voi căsători nu va fi
capabil să mă întreţină, nu va face nici o carieră strălucită, nu are bani dar
este extrem de cheltuitor, părinţii săi nu sunt bogaţi şi oricum îl detestă…
(Mihai protestează, Eva îl admonestează.) Ţi-am spus să stai cuminte… Ce
spuneam?
TATA – Spuneai că îl iubeşti şi că de asta îl ei…
EA – Ah, nu! Nici măcar. Nu-l iubesc de loc. (Mihai protestează.) Gura, Mihai.
De fapt îl iau din milă…
MAMA – Pentru că ţi-a fost milă de el…

18
EA – Da, mamă. Ca să fie clar, şi să nu te aştepţi la nimic măreţ. Îl iau din milă
pentru că este jerpelit, nu are unde sta, nici nu sunt sigur că îşi va termina
facultatea pentru că e leneş şi în plus şi cam prostănac… (Mihai
protestează.)
TATA – Stai liniştit, Mihai, nu mai protesta. Ştim cum e Eva, că doar noi am
făcut-o…
MAMA – Bine, păi… poate să trecem la masă acu’ că am făcut cunoştinţă.
EA – Eu zic că mai bine nu.
MAMA – De ce nu? Păi dacă tot am gătit pentru voi.
EA – Nu cred că e bine, mamă… Tu găteşti atît de bine, atît de divin, iar parazitul
ăsta va începe să se obişnuiască cu mîncarea bună şi după aceea nu mai
scapi de el… (Mihai oftează, se scarpină în cap, etc.) Deci e mult mai bine
să nu guste din ceea ce faci… Mîncăm noi şi el n-are decît să se ducă să
fumeze în balcon.
MAMA – Păi cum aşa, să fumeze pe inima goală?
EA – Nu e grav, oricum nu mai are mult de trăit, că fumează cîte două pachete de
ţigări pe zi. (Mihai protestează. Eva îl admonestează.) Mihai, nu mă
contrazice!
TATA – Poate să-i dăm totuşi o felie de pîine…
MAMA – Cu unt…
EA – O felie de pîine, da… sunt de acord. Dar fără unt. (Grimasă exasperată pe
faţa lui Mihai.) Am zis fără unt! Vrei să te îngraşi? Să te faci ca un purcel?
Şti că ai colesterol. Ştii că ai început să gîfîi cînd urci scările. (Mihai neagă
din cap.)
MAMA – Pot să vă întreb cum v-aţi cunoscut?
EA – Ne-am cunoscut într-o discotecă.
MAMA – A!
EA – A, ce?
MAMA – Nimic, nimic, continuă…
EA – Păi nu mai e nimic de spus. A venit la mine şi m-a invitat la dans…
TATA – Formidabil! Cum, băiatule, ai îndrăznit să o inviţi pe fata mea la dans?
Într-o discotecă?
MAMA – Iulian, te rog să te abţii…
TATA – Păi, cum să mă abţin, Marieta… Tu ne vezi că e grav? Şi tu, Eva, ai
acceptat să dansezi cu el?
EVA – Da, ca o proastă.
TATA – E vina noastră pentru că te-am crescut prost.
MAMA – Taci, Iulian. (Către Eva.) Şi după aceea? V-aţi schimbat numerele de
telefon?
EVA – Nu, că n-a fost nevoie.
MAMA – Cum aşa?
TATA – Marieta, nu înţelegi? După aceea nu s-au mai despărţit.
MAMA – A!

19
TATA – A, ce?
MAMA – Nimic, nimic… (Către Eva.) Şi de cîtă vreme sunteţi împreună?
EVA – De trei ani.
MAMA – De trei ani…
EVA – De trei ani.
MAMA – Bine… Hai să trecem la masă că se răceşte supa.
EVA – Dar să ştiţi că nu vreau să fac copii cu el…

Mihai protestează.

EVA – Deşi am impresia că sunt însărcinată…

20
Strada Cometei

– Nu vă supăraţi, ştiţi cumva unde este strada Cometei?

– Strada Cometei?
– Strada Cometei, da…
– Parcă îmi spune ceva… Aşa vi s-a spus, că e pe aici, pe lîngă Foişorul de
foc?
– Exact.
– Păi… Cred că nu sunteţi departe, din cîte îmi amintesc, dacă o luaţi la
dreapta pe Popa Tatu…
– Ce stradă caută domnu’?
– Strada Cometei.
– Ah, păi e aici, în spate. După florărie.
– Am fost acolo dar aceea e strada Lirei.
– A! Pardon. De fapt toate numele astea seamănă între ele. Eu stau pe strada
Planetei.
– Da, numai că domnu’ caută strada Cometei.
– Ceva mai încolo, dacă mergeţi încă o sută de metri, o să daţi de strada
Saturn.
– Parcă a tunat şi le-a adunat.
– Eu zic să-l întrebaţi pe taximetristul care stă acolo, că el trebuie să ştie…
– Vă duceţi cumva la domnul avocat Săndoiu? Că el stă pe strada Cometei.
– Nu, nu mă duc la domnul avocat… Am un comision de făcut…
– Dar aţi auzit de avocatul Săndoiu? L-au dat şi la televizor.
– Lăsaţi-l, doamnă, în pace, cu avocatul Săndoiu. V-a spus că nu se duce la
avocatul Săndoiu.
– Dar dumneata ce te bagi? Vorbeam şi eu.
– Păi nu vedeţi că domnul caută strada, nu pe avocat? Parcă suntem nebuni.
Trăim toţi aici în cartier şi nici măcar nu ştim unde e strada Cometei.
– Domnu’, domnu’, fiţi amabil! Avem aici pe cineva care vrea să ajungă pe
strada Cometei. Nu cumva e mai sus şi la dreapta, după strada Mecet?
– A, nu… Nu, nu, Cometei este dincolo de bulevard.
– Adică?
– Traversaţi bulevardul, ajungeţi pe Eminescu, şi după aceea imediat la stînga
o să vedeţi un magazin specializat în instalaţii de baie. Acolo începe
Cometei, dar să ştiţi că e barată.
– Nu-i nimic, că nu mă duc cu maşina, mă duc pe jos.
– Dar dacă îl căutaţi pe avocatul Săndoiu să ştiţi că s-a mutat.
– Nu, nu-l caut pe domnul avocat Săndoiu.
– Şi oricum, vă spun din experienţă că Misinescu este mai bun decît Săndoiu.
– Nu mă duc la avocaţi, am un comision pentru un student.

21
– Şi eu am avut un student în chirie dar mi-a plecat. Brusc. Acu’ am o camera,
la subsol, liberă, dacă auziţi pe cineva…
– Mulţumesc, vă spun dacă…
– Ce a fost aici, accident?
– Nu, căuta cineva o stradă şi l-am îndrumat.
– Că azi parcă e ziua accidentelor, aţi auzit că a fost călcat cineva de o
motoretă pe bulevard?
– Poate că dacă a fost motoretă nu e grav…
– Ba e grav, i-au dus la spital pe amîndoi.
– Pentru că astăzi toţi circulă ca nebunii. Ar trebui ca străzile astea mai
liniştite să fie închise.
– Păi aşa au făcut la mine, pe strada Cometei, nu mai intră acolo decît
riveranii…
– V-am spus eu că era barată.
– A, staţi chiar pe strada Cometei?
– Tocmai a trecut cineva care căuta strada Cometei.
– Ah, nu, căuta strada Meteoriţilor.
– La noi aici parcă s-a adunat galaxia. Eu stau pe strada Venus.
– Domnu’, domnu’… pe cine căutaţi pe strada Cometei? Vedeţi că e foarte
scurtă, iar numărul 7 s-a desprins, lipseşte.
– Ia te uită, şi la mine numărul 7 a fost dezlipit.
– Poate că e cineva care fură numere şi are boală pe şapte.
– Nu vă supăraţi, nu aţi văzut o pisică tărcată?
– Motan sau pisică?
– Pisică. Are şi zgărdiţă…
– Şi eu am avut o pisică tărcată dar s-a prăpădit…
– Unde s-or fi ducînd ăştia cu sirenele la maximum? O fi vreun incendiu pe
undeva?
– Păi cum, n-aţi auzit? A explodat nu ştiu ce în magazinul de instalaţii de
baie…
– Care, că sunt două pe bulevard?
– Ăla care este colţ cu strada Cometei.
– Doamnă, vedeţi că aţi pierdut o portocală…
– Mulţumesc, plasele astea de aţă sunt vai de capul lor.
– Am auzit că se închide Foişorul de foc pentru reparaţi, o fi adevărat?
– A fost cumva accident aici?
– Nu aici, a fost incendiu pe strada Cometei, a murit un sudent se pare…
– Cum aşa, doamne fereşte! Da’ de unde ştiţi?
– Îl căuta taică-său pe aici înnebunit.
– Cîte se mai întîmplă în ziua de azi!
– Da’ ce căuta studentul acasă la ora asta? Nu era la facultate?
– Nu, că lucra la un magazin de instalaţii de baie. Culmea e că a căzut de pe
acoperiş pentru că a vrut să-şi salveze pisica.

22
– Pisica? Chiar pisica lui?
– Da, avea o pisică tărcată care după explozie s-a speriat şi a urcat pe
acoperiş.
– Da’ de unde ştiţi toate astea, aţi fost de faţă?
– Nu, da’ ne-a povestit tatăl băiatului care a trecut pe aici. Tocmai a dus pisica
la veterinar.
– Sper că a dus-o la domnul Săndoiu, că celălalt, Misinescu, e un escroc. Am
avut eu o problemă cu un canar dar n-a fost capabil să facă nimic.
– S-a întîmplat ceva aici?
– S-a întîmplat, a trecut un nemernic de taximetrist şi a călcat o pisică. Şi nici
n-a oprit, a plecat ca din puşcă.
– Şi unde e pisica?
– A luat-o un student şi a dus-o la veterinar, pe strada Cometei. Da’ nu se ştie
dacă scapă.
– Şi portocalele astea cine le-a pierdut?
– Nu ştiu, că eu cînd am venit tocmai spăla cineva sîngele cu furtunul. Uite
că sunt stropi chiar şi pe Foişorul de foc.
– Circulaţi, domnilor, circulaţi… Haideţi, gata, totul s-a rezolvat.
– Ce să se rezolve, domnule plutonier? Nu vedeţi că ne omoară de vii ăştia
cu motoretele lor? Trec ca nişte nebuni.
– Da’ ce s-a întîmplat?
– A trecut un student pe motoretă şi l-a călcat pe avocatul Săndoiu. Că ăştia
tinerii nu visează la nimic altceva. Viteza şi numai viteza…
– Aici, la noi, la Foişor, intersecţia asta a devenit toxică. Aseară m-am întîlnit
cu un domn care căuta strada Cometei şi ştiţi ce i s-a întîmplat?
– Ce?
– S-a repezit la el o doamnă, aşa ca din senin, şi a început să arunce în el cu
portocale!
– Nu se poate!
– Vă jur. O femeie nebună. Că cică i-ar fi speriat pisica. Şi striga la el, la
domnul despre care vă vorbesc, nu ţi-ar fi ruşine, dai cu piciorul în pisici…
Şi arunca în el cu portocale.
– A, ştiu cine e! Dacă avea o pisică tărcată înseamnă că e doamna Misinescu
de pe strada Cometei.
– Sau poate că e doamna Săndoiu de pe strada Mecet că nici ea nu e întreagă
la minte…
– Ce-i aici, a fost accident?
– Da, domnule, s-a izbit maşina pompierilor de o motoretă…

23
Discurs politic 3

Eu, dacă ar fi… Eu, dacă m-aş… cum să spun, eu…

Eu, dacă… Eu…
Dacă eu, cînd eu, cu mine eu, da, eu, eu, eu…
Iertaţi-mă, o iau de la început…
Eu…
Dar mai bine pun problema altfel, pentru că eu, întrucît eu, dat fiind că eu,
eu…
De fapt, eu, ori de cîte ori încerc… Eu… Sincer să fiu, ori de cîte ori eu
vreau să vorbesc despre ceilalţi tot la mine ajung… Adică la EU, la eul
meu… Nu că nu m-aş gîndi şi la… Dar acest EU… Uitaţi-vă la mine, fac
eforturi să mă gîndesc la voi, la EU-l vostru, la EU-l celorlalţi, dar domnul
EU personal….
Ah nenorocit fie acest EU al meu care revine ca o muscă. Nu mai ştiu ce să
fac, ce să mă fac, cum să scap de aceste EU care una, două, care una, două…
(Goneşte o muscă imaginară.)
Du-te, du-te, cără-te…
Este insuportabil acest EU, acest eu care ori de cîte ori încerc să ies din EU-
l mei revine ca o… ca o…
(Gonind musca.)
Pleacă! Pleacă!
Vă jur că fac tot posibililul ca să mă gîndesc şi la… În orice caz încerc, am
voinţă, mă forţez încerc din toate puterile eului meu să mă gîndesc şi la eul
vostru numai că…
(Goneşte musca.)
Numai că, numai că, imediat ce mă gîndesc şi la voi, şi la ei, şi la… Uite
cum mă atacă iar… Una, două, acest EU, această muscă urît mirositoare,
această gînganie, acest EU invadator, eu şi numai eu, acest eu umflat şi…
(Gonind musca.)
Du-te! Pleacă!
Nu pot să duc la bun sfîrşit o… un…
(Gonind musca.)
Lasă-mă! Lasă-mă! Du-te! Pleacă! Mai lasă-mă în pace, spurcăciune,
spurcătură de eu, tu şi numai tu… Eu, eu, eu… Caracatiţă! Mocirlă!
Deci, ca să reiau totul… Da, am putea fi mai buni, mai generoşi dacă…
dacă… noi toţi n-am avea eu… Dar toţi avem eu şi uite cum vin toţi aceşti
eu…
Eu, eu, eu… Uite cum vin ca un stol…
(Luptînd cu un roi de eu-ri.)
Plecaţi! Afară cu voi! Gata! Să nu vă mai văd! Să nu vă mai prind! Să nu…
Nu mai pot! Nu mai pot!

24
Cum încerc să fac ceva pentru… pentru ceilalţi, pentru voi, pentru… Uite
cum vine iar… Vine domnul EU şi se pune pe mine, mi se pune pe creştet,
pe… Poate că ar trebui ca măcar o zi pe săptămînă să nu avem EU… Sau o
oră pe zi. Dacă n-am avea EU timp de o oră, poate că am putea face ceva,
am putea împinge puţin lucrurile… Am putea obţine nişte… nişte… Dacă
măcar timp de un minut… în fiecare zi… n-am avea EU… Poate că…
Bun, în orice caz e clar, acum aţi înţeles de ce nu merg bine lucrurile la noi
pentru că muştele astea… EU-rile astea… Uite cum sunt tot mai grase, mai
umflate, mai…
(Îşi scoate haina şi începe să se lupte cu eu-rile ca şi cum ar goni muştele
dintr-o încăpere.)
Plecaţi, plecaţi, lăsaţi-ne să respirăm puţin… Domnilor, doamnelor, ajutaţi-
mă vă rog, ajutaţi-mă să gonesc muştele astea euforice din încăpere…
gîngăniile astea care…
(Un EU ca un fluture i se aşează în palmă.) Ce vrei? Ce vrei tu de la mine?
Ce vrei tu, măi drăguţule, măi EU-le măi, măi EU-şorule, măi EU-şoraşule,
măi EU-niţă măi, măi Niţă măi…
(Închide pumnul şi îl duce la ureche.)
Te zbaţi, ai? Te zbaţi… Vrei să ieşi? Ei bine, nu-ţi dau voie să ieşi. Azi stai
acolo… Închis. Azi nu ieşi la plimbare… Azi mai înghiţi în sec… Că azi
vom vorbi despre noi…
(Deschide brusc palma şi cu cealaltă striveşte EU-l ca şi cum ar omorî un
ţînţar. Apoi de debarasează de cadavru ştergîndu-şi mîna de pantalon.)
Ce scîrboşenie…
Vă rog ajutaţi-mă, haideţi să le gonim ca să putem vorbi şi despre noi…
despre ei… despre ceilalţi…
(Ideal ar fi ca actorul să antreneze tot publicul în gonirea EU-rilor care se
strecoară în mintea oamenilor împiedicîndu-i să se gîndească şi la alţii.)

25
Chiar o să ne daţi la televizor?

Nu vă supăraţi, dom’ şef…

Nu facem nimic rău, stăm şi noi aici pe peron. Că suntem pensionari.
Oricum nu avem nimic mai bun de făcut.
Şi oricum nu stăm toată ziua. Vedeţi bine că ne adunăm cam pe la ora patru
după-amiaza.
Ştim că nu mai trece nici un tren pe aici, dar noi venim totuşi…
Venim fiecare cu cîte o valiză, ca să avem pe ce sta.
Că văd că scaunele din sala de aşteptare au fost scoase.
Păcat că n-am ştiut cînd le-aţi scos şi le-aţi aruncat… Că eu unul mi-ar fi
plăcut să salvez un scaun din ăsta. Să-l ţin acasă, în grădină. Să mai stau pe
el. Sînt scaune care au avut multă răbdare…
Nu suntem nici nebuni şi nici băuţi, vedeţi bine.
Pur şi simplu ne e milă de gara asta…
Ne e milă şi de calea ferată. Ia uitaţi-vă cum au năpădit-o bălăriile.
Nu, nu vrem să facem nici o revoluţie. Şi nici cu noul patron nu avem nimic
de împărţit.
Dar totuşi…
Totuşi, nu ne vine să credem că prin oraşul nostru nu va mai trece niciodată
nici un tren.
De aia venim aici şi aşteptăm trenul… Ca să nu moară gara.
Da, ştim că a fost privatizată, ştim că a cumpărat-o cineva.
Dar noi sperăm totuşi că aşteptînd vom încerca să trezim din somn oraşul.
Ştim că nimănui nu-i mai pasă de gară…
Azi toată lumea are maşină, toată lumea se deplasează în maşină mică, sau
în microbuz…
Dar pentru noi gara asta face parte din fiinţa oraşului.
Cînd ne gîndim la trenurile care au trecut pe aici…
Cîte şase sau şapte pe zi. Unele erau pentru navetişti. Altele veneau tocmai
de la Bucureşti.
A fost o vreme, da, cînd venea un accelerat de la Bucureşti şi se oprea şi la
noi.
Toţi copiii noştri au plecat la muncă sau la facultăţi luînd trenul de aici.
Cînd am plecat eu în armată, cu cei de leatul meu, de aici am luat trenul.
Chiuiam şi strigam…
Au fost zile cînd gara asta era neîncăpătoare. Se urcau oamenii în tren ca
apucaţii, fugeau repede să prindă un loc.
Cît am fost profesor navetist, plecam din gara asta la ora şase dimineaţa.
Cum mă aşezam pe bancheta de lemn, adormeam pe loc. Şi mă trezeam
brusc cînd se oprea trenul la halta Bivolărie. Parcă eram întors cu ceasul.
Toată lumea mai aţipea în tren, dimineaţa…

26
Vedeţi, dumneavoastră, gara asta este memoria noastră. De aceea venim
aici. Nu avem nici o putere că e mult mai puternic domnul care a cumpărat
gara. Dar vom continua să venim aici, cu valizele, ca să stăm aşa, la
căpătîiul gării…
Că nici ea nu vrea să moară.
Dacă aţi asculta ce spune gara, v-aţi convinge, domnişoară reporter. Gara
asta mai respiră încă şi vrea să trăiască.
Mă omorîţi din prostie. Iar într-o bună zi o să vă coste de zece ori mai mult,
de o sută de ori mai mult, ca să repuneţi tronsonul ăsta în funcţiune. Nu,
domnişoară, nu eu vorbesc, repet ce spune gara.
Cîte speranţe s-au vînturat în gara asta… Cîte vise, cîte iluzii, cîte lacrimi,
cîte oftaturi, cîte strigăte de bucurie, cîte îmbrăţişări, cîte mîini spunînd la
revedere, cîte nerăbdări, cîte blesteme, cîte dîrdîituri de frig, cîte guri
uscate, cîte broboane de sudoare, cîte valize, cîţi saci şi cîte genţi, cîţi copii
cu gura căscată, cîte pufăituri de locomotivă, cîte scame intrate în ochi, cîte
picioare trepidînd de nerăbdare, cîte chipiuri de impiegaţi, cîţi ochi care s-
au văzut pentru ultima oară, cîte buze umede în aşteptarea unor săruturi,
cîte momente de panică neagră, cîte surîsuri false şi cîte grimase chinuite,
cîte bătăi de inimă accelerate pînă la sufocare, cîte ciori speriate cînd şuiera
locomotiva, cîte anunţuri prin megafon, cîte suflete golite după plecarea
trenului, cîte suflete reîmprospătate la sosirea trenului, cîte vorbe, vorbe,
vorbe spuse peste tot, în sala de aşteptare, pe peron şi în vagoane…
Gara asta este plină de cuvinte. Milioane de cuvinte s-au sedimentat aici, în
spaţiul acesta din jurul gării, un fel de nod cosmic s-a format aici, e destul
să ciuleşti urechea şi auzi cum se rotesc vorbele în aer, vorbe încă vii…
Locul ăsta este încă plin de energii, de magnetisme şi de efluvii verbale.
Locul ăsta nu este un loc ca oricare, aici, dacă am putea privi totul de sus,
de la distanţă celestă, am vedea cum s-a solidificat timpul, cum s-a
stratificat memoria oraşului…
"Rămîne cum ne-am înţeles, da?"
"Şi cum ajungi ne telefonezi, da?"
"Şi mai aruncă cîte un ochi şi la valiză, da?"
"Ai pus biletul unde trebuie? Ia verifică!"
"Şi să-i spui lui Ancuţa că are salutări şi de la Virginia, da?"
"Vezi că la Burdujeni nu stă mult, dă-i pachetul dar nu coborî din tren, ne-
am înţeles?"
"Să aveţi zile cu soare… Şi aşteptăm o carte poştală…"
"Şi roagă pe cineva să te ajute să-l dai jos ca să nu-ţi rupi spatele."
"Da’ nu mai plecăm o dată, mamă?"
Gara asta, pentru noi, e ca un muzeu. Un muzeu al cuvintelor. Un muzeu al
sufletului.

27
De aceea venim aici în fieare zi. La început am fost doar doi sau trei…
Acum suntem vreo treizeci sau patruzeci… Şi poate că vom fi din ce în ce
mai mulţi.
Chiar o să ne daţi la televizor, domnişoară?
Vreţi cumva să vă deschidem valizele? Nu de alta, doar ca să vedeţi că
aşteptăm în mod serios.
Valizele noastre nu sunt goale. Avem în ele tot ce ne trebuie pentru o
călătorie.
Pijama, pastă de dinţi, pulovere groase… Cămăşi şi ciorapi de schimb.
Medicamente… Lanternă… Umbrelă… Galoşi în caz de vreme rea.
Mîncare pentru trei zile…
Vedeţi că nu suntem nişte farisei? Nu ne facem doar că aşteptăm. Suntem
pregătiţi să şi urcăm în tren în caz că ar veni…
Şi avem şi bani de bilete, în caz că se deschide casieria.

28
Epoca post-majoritară

LACHE – Tu vezi ce văd eu?

MACHE – Ce adică?
LACHE – Iar manifestează ăştia…
MACHE – Ei şi?
LACHE – Mă întreb ce-o fi oare în capul lor?
MACHE – Cum aşa, Lache? Păi e democraţie. Sunt şi ei nemulţumiţi.
LACHE – Mache, eu vorbesc de metodă.
MACHE – Adică?
LACHE – Azi nu obţii numic prin manifestaţii.
MACHE – Păi de ce?
LACHE – Pentru că trăim în post-democraţie. Tu nu ştiai?
MACHE – Uite că nu ştiam.
LACHE – Păi a venit momentul să ştii. Am intrat în epoca post-democraţiei şi a
post-adevărului.
MACHE – De cînd, Lache?
LACHE – De cînd cu hiperglobalizarea, cu uberizarea şi cu googlizarea. Ca să nu
mai zic de amazonizare.
MACHE – Mache, tu stai prea mult pe Internet, ăsta-i defectu’ tău.
LACHE – Stau pe Internet dar şi gîndesc. Tu vezi ce ne-au făcut ăştia cu Europa?
MACHE – Ce?
LACHE – Păi ne-au băgat în post-suveranism. In post-suveranism, în post-etatism
şi în pluriculturalism. S-a terminat cu naţiunile.
MACHE – Hai că la noi ajung toate astea mai greu.
LACHE – Ba ai să vezi că se accelerează. Economia se financiarizează şi la noi…
MACHE – Se financiarice?
LACHE – Se financiarizează economia, Mache. Şi ai să vezi ce-o să ni se întîmple
cînd vin şi nanotehnologiile…
MACHE – Ei, ce-o să ni se întîmple? Vreau s-o aud şi pe asta.
LACHE – Vom intra în epoca post-biologică şi a transumanismului. Adică n-o să
mai murim, Mache! Ingineria genetică, biotehnologiile şi industria clonilor
ne vor condamna la viaţa veşnică!
MACHE – Aoleu, aici chiar că mă îngrijorez puţin. Tie ţi-ar place să trăieşti
veşnic, Lache?
LACHE – N-o să avem încotro. Ai să vezi, ca să mori va trebui curînd să plăteşti
o taxă. Că nu va depinde de noi.
MACHE – Da’ de cine?
LACHE – Mache, toate astea vin acum grupate, nu mai vin pe rînd. Suntem deja
controlaţi de inteligenţa artificială.
MACHE – Auzi, ce-ar fi să faci o pauză, să nu te mai informezi o vreme? Ai să
vezi că ai să fii mai liniştit. Sau, şi mai bine, fă ca mine: citeşte un singur

29
 ziar. Cînd citeşti în fiecare zi acelaşi ziar, nu contează care, dar să fie
acelaşi, după o vreme începi să-ţi spui că există o coerenţă în lume.
LACHE – Şi tu citeşti ce?
MACHE – Eu, ca să fiu sincer, nu mai citesc nimic că am înţeles totul.
LACHE – Mache, nu fi cretin. Trebuie să citeşte presa politică.
MACHE – Păi n-ai spus tu că am intrat în epoca post-politică? La ce bun să mai
citeşti ziare?
LACHE – Hai că te las. Degeaba te-nvăţ că nu pricepi.
MACHE – Păi unde pleci, acuma, brusc? Vezi, ăsta-i defectu’ tău, cum te
contrazice cineva devii brusc.
LACHE – Mă duc puţin la manifestaţie, băiatule.
MACHE – Păi n-ai spus că ăştia manifestează degeaba? Că nu mai au metodă?
Da’ mai bine du-te, du-te şi explică-le că am intrat în epoca post-stradală.
LACHE – Mache nu mă lua peste picior. Ce ţi-am spus eu e valabil. Am intrat în
era post-politică nu pentru că ar dispare partidele, ci pentru că lupta reală
se dă acum între lobby-uri şi lobbişti.
MACHE – Şi cum aşa, Lache, nu mai are rost nici măcar să mergem la vot?
LACHE – Nu, Mache. Chestia asta e fumată, că dacă obţii 50 la sută din voturi
plus unu ai cîştigat puterea.
MACHE – Şi atunci cui îi revine puterea?
LACHE – Minorităţilor care au suferit. Dacă eşti minoritar, azi ai şansa să-ţi iei
revanşa. Tu nu înţelegi că a început o nouă epocă, post-majoritară? Şi că de
acum încolo majoritarii ar face bine să tacă puţin din gură?
MACHE – Hai, că m-ai dat gata cu asta. Plătesc eu o tură. Da’ cum se face că ştii
tu toate subtilităţile astea?
LACHE – Le ştiu pentru că am un stetoscop în creier şi ascult tendinţele din
mersul lumii. Şi, în plus, eu însumi sunt minoritar şi am de gînd să-mi cer
drepturile.
MACHE – Ce fel minoritar eşti tu, Lache, că te cunosc mai bine ca pe mine
însumi? Evreu nu eşti, ungur nu eşti, armean nu eşti, homosexual nu eşti,
bisexual nu eşti, travesti nu eşti, greco-catolic nu eşti, musulman nu eşti,
străin nu eşti, refugiat nu eşti, clandestin nu eşti, clonă nu eşti, hibrid nano-
uman nu eşti… Şi nici de pe lună nu ştiu să fi venit. Pe cine vrei tu să
prosteşti ca să iei puterea?
LACHE – Mache uită-te puţin în berăria asta…
MACHE – Mă uit.
LACHE – Ce beau majoritatea clienţilor?
MACHE – Beau bere.
LACHE – Şi mai ce?
MACHE – Şi din cînd în cînd cîte un pahar de vin. Sau şpriţ.
LACHE – Şi mai ce?
MACHE – Şi mai trag şi cîte o vodcă uneori.
LACHE – Iar eu ce am în faţă, Mache?

30
MACHE – Ai un pahar de vermut.
LACHE – De cîţi ani venim noi aici în berăria asta, Mache?
MACHE – De mulţi…
LACHE – Şi pe mulţi ai mai văzut tu cerînd zi de zi vermut?
MACHE – Pe nimeni, doar pe tine.
LACHE – Păi vezi că sunt minoritar?

31
Cuvintele vagi pe care şi le spun oamenii atunci cînd intră pentru
prima dată în contact sunt ca nişte prime pasarele între două cutii
negre

– Doamnă, ştiu că s-ar putea să mă consideraţi nepoliticos, dar îndrăznesc

totuşi să mă explic. M-am aşezat aici alături de dumneavoastră pentru că
mi s-a părut că ar fi fost ipocrit dacă m-aş fi aşezat pe banca din dreapta sau
pe cea din stînga… sau chiar mai departe, la două bănci distanţă de
dumneavoastră… În pustietatea asta, cînd doi străini stau pe două bănci
diferite, parcă pare straniu… De aceea mi-am zis că dacă tot nu trece nimeni
pe aici, că dacă tot e atît de încremenită plaja asta, mai bine mă aşez lîngă
dumneavoastră.

In felul acesta dăm măcar impresia că suntem împreună. Nu? Să

presupunem că efectiv ar trece pe aici cineva avînd gînduri ascunse, sau
chiar de-a dreptul rele. În nici un caz n-ar îndrăzni să se oprească lîngă
banca noastră, sau să deschidă vreo discuţie cu noi. I s-ar părea evident că
suntem împreună şi ar pleca mai departe. Ne-ar lăsa în pace.

Acesta este şi avantajul cînd doi oameni sunt împreună într-o zonă atît de
tristulie, atît de părăsită… Observaţi că din cauza ceţii nici oraşul nu se mai
vede. Iar marea parcă a amuţit. Dar aşa se întîmplă cînd începe refluxul.
Marea amuţeşte uşor, parcă îşi pierde vocea.

În orice caz, bine faceţi că nu-mi răspundeţi. Şi vă înţeleg perfect. Este

atitudinea cea mai convenabilă. Oricum nu m-am prezentat în momentul
cînd m-am aşezat lîngă dumneavoastră. Iar acum, nu ştiu de ce, mi se pare
prea tîrziu ca să o mai fac. Dar gîndiţi-vă ce ridicol ar fi fost dacă v-aş fi
spus, apropiindu-mă de dumneavoastră, "nu vă supăraţi, îmi permiteţi să vă
ţin companie cinci minute?". M-am gîndit la un moment dat să o fac, să
încerc să vă privesc în ochi şi să vă spun "nu vă supăraţi, îmi permiteţi să…"
Numai că nu am îndrăznit, în primul rînd din stimă pentru mine… Şi din
respect pentru atmosfera aceasta de reculegere intensă care domneşte aici…

Nu există nici o lege care să le interzică oamenilor să vorbească singuri…

Observaţi totuşi că nu v-am întrebat nimic şi nici nu mi-aş putea permite să

vă întrerup contemplarea cu vreo întrebare stupidă. Aş vrea să vă spun
totuşi ceva. Dacă n-aţi fi fost aici, şi dacă toate băncile de pe faleza aceasta
ar fi fost libere, şi dacă ar fi trebuit să aleg una dintre ele, ei bine tot pe
aceasta aş fi ales-o. Nu ştiu de ce dar din punctul acesta parcă avem o

32
deschidere maximă… Iată un prim punct comun între noi, stimată doamnă,
avem acelaşi instinct al contemplării orizontului…

– Domnule, nu vreau să vă dezamăgesc, dar decizia mea a fost luată chiar

din clipa în care v-aţi aşezat lîngă mine. Mi-am spus atunci: "fie ce-o fi, eu
nu intru în dialog cu acest om". De unde şi explicaţia tăcerii mele de acum.
Faptul că privim în aceeaşi direcţie, şi eventual faptul că avem aceleaşi
emoţii în faţa acestui spectacol al naturii nu sunt motivaţii suficiente pentru
a începe o conversaţie. Cuvintele schimbate între oameni nu duc la nimic
bun. Am mai avut astfel de experienţe în cursul vieţii şi, credeţi-mă, le-am
regretat ulterior.

Primele cuvinte schimbate între o femeie şi un bărbat, atunci cînd nu se

cunosc încă, sunt extrem de vagi. Dar au în ele şi o anumită încărcătură de
tandreţe. Aceste preliminarii verbale nu sunt lipsite de o anumită poezie, de
altfel… Personal, ori de cîte ori am fost în situaţia de a rememora parcursul
unei relaţii cu un bărbat, această fază iniţială mi s-a părut cea mai
interesantă. De fapt, nu ar trebuie să ieşim niciodată din atmosfera
cuvintelor vagi. A primelor fraze vagi schimbate într-un context în care
hazardul a avut şi el un cuvînt de spus.

Cuvintele vagi pe care şi le spun oamenii atunci cînd intră pentru prima dată
în contact sunt ca nişte prime pasarele între două cutii negre. Pentru că doi
oameni care intră în contact, în prima fază, sunt două cutii negre, altfel spus
pline de evenimente ascunse, de tulburări, gînduri şi contradicţii invizibile.
Nimic nu răzbate înafara noastră atunci cînd intrăm pentru prima dată în
contact. Iar apoi, toată viaţa, nu facem decît să ne golim cutiile negre unii
în faţa celorlalţi. Ah, cîtă indecenţă, cîtă inconştienţă! Cînd relaţiile ar fi
mult mai interesante dacă am continua dialogul, cu cuvinte vagi, poate chiar
din ce în ce mai vagi, dar fără a încerca să ne cunoaştem, să ne povestim
copilăria sau anii studenţiei sau cine ştie ce alte întîmplări stupide din
minuscula şi insignifianta noastră viaţă…

Nu vă întreb dacă sunteţi sau nu de acord cu mine, pentru că nu vreau să

ştiu acest lucru.

Dar vă propun, după cum observaţi, să rămînem misterioşi, contradictorii

şi vagi. A întreţine o relaţie vagă presupune, în orice caz, mult mai multă
imaginaţie şi un mult mai mare efort de construcţie ludică. Sincerităţile sunt
ca nişte vipere care ţîşnesc dintr-o cutie neagră şi înveninează apoi totul în
jur, şi oamenii şi vieţile lor. De aceea vă întreb, dar vă rog mult să nu-mi
răspundeţi în nici un fel la întrebare: n-aţi vrea ca mai degrabă să rămînem
două fiinţe vagi, care să nu se lase muşcate de şerpi?

33
 Acum am înţeles efectiv totul

BĂTRÎNA DOAMNĂ – De cîte zile plouă?

CHELNERUL – De trei.
BĂTRÎNA DOAMNĂ – Şi credeţi că va continua să plouă în felul acesta încă
multă vreme?
CHELNERUL – Doamnă, îmi pare rău dar nu vă pot răspunde la această întrebare.
BĂTRÎNA DOAMNĂ – Ciudat. Trebuia să iau masa aici cu cineva dar îmi dau
seama că nu îmi este foame. Poate că din cauza aceasta persoana respectivă
nici nu a mai venit.
CHELNERUL – De bunăseamă, doamnă.
BĂTRÎNA DOAMNĂ – De fapt, nici nu mai ştiu cu cine trebuia să iau masa.
Virgil, dacă vezi că intră un străin în cafenea şi se îndreaptă spre masa mea,
întreabă-l te rog dacă are ceva să-mi spună.
CHELNERUL – Aşa voi face, doamnă.
BĂTRÎNA DOAMNĂ – Numele tău este Virgil, nu-i aşa?
CHELNERUL – Virgil, da.
BĂTRÎNA DOAMNĂ – Observi că în ce te priveşte memoria mea nu face erori.
CHELNERUL – Văd, doamnă, şi mă bucură acest lucru.
BĂTRÎNA DOAMNĂ – Dar nu eşti dumneata omul cu care trebuia să iau masa,
nu?
CHELNERUL – Nu mai sunt nici eu sigur de nimic. Ploaia asta care durează de
trei zile parcă m-a diminuat.
BĂTRÎNA DOAMNĂ – Deci eşti de acord că realitatea se fisurează uşor în jurul
nostru…
CHELNERUL – Sunt perfect de acord cu dumneavoastră, doamnă. Se produce o
înceţoşare din interior a lucrurilor.
BĂTRÎNA DOAMNĂ – Deci ai observat şi tu că în momentul în care am intrat
aici aveam cu mine trei umbrele.
CHELNERUL – Da.
BĂTRÎNA DOAMNĂ – Ori, două dintre ele nu puteau să fie ale mele…
CHELNERUL – Nicidecum.
BĂTRÎNA DOAMNĂ – Le-am găsit pur şi simplu pe o bancă, pe faleză. Veneam
la întîlnirea cu persoana cu care ar trebui să iau masa şi am găsit aceste două
umbrele, deschise, aşezate pe bancă. Mă întreb de trei zile dacă nu am greşit
cumva luîndu-le cu mine.
CHELNERUL – Nu aţi greşit, sunt convins că le-aţi salvat de la înec.

Pauză.

BĂTRÎNA DOAMNĂ – Virgil?

CHELNERUL – Da, doamnă?

34
BĂTRÎNA DOAMNĂ – De cîte zile plouă?
CHELNERUL – De cinci zile.
BĂTRÎNA DOAMNĂ – Ciudat, conversaţia aceasta îmi aminteşte de o alta pe
care am avut-o, cu mulţi ani în urmă, chiar pe faleza care se vede acolo, în
ceaţă. Oare tot ceea ce facem am mai făcut o dată?
CHELNERUL – În mod cert. O dată sau de mai multe ori. Orice gest este
reverberaţia altuia care l-a precedat.
BĂTRÎNA DOAMNĂ – Ieri am fost cu soţul meu ca să vedem o casă. Pentru că
vrem să ne cumpărăm o casă aici, nu departe de mare. Ei bine, îţi poţi
imagina că în momentul cînd ni s-a arătat sufrageria, am simţit un fel de
senzaţie de panică?
CHELNERUL – Ştiu, doamnă. Aţi şi vomitat.
BĂTRÎNA DOAMNĂ – A, deci eraţi şi dumneavoastră acolo!
CHELNERUL – Bineînţeles.
BĂTRÎNA DOAMNĂ – Oh, Virgil, mulţumesc… Acum înţeleg efectiv totul.
Pauză.
CHELNERUL – S-a făcut frig, daţi-mi voie să vă pun pardesiul pe umeri.
BĂTRÎNA DOAMNĂ – Poţi să mi-l pui. Dar cum îţi dai seama că s-a făcut frig?
CHELNERUL – Cînd scade intensitatea luminoasă a zilei se face automat frig.
BĂTRÎNA DOAMNĂ – A!
Pauză.
BĂTRÎNA DOAMNĂ – Iată un alt lucru pe care ar trebui să mi-l notez. Sau poate
că l-am şi notat undeva dar nu găsesc niciodată bileţelul potrivit atunci cînd
am nevoie. (Scoate un teanc de bileţele din buzunarul pardesiului şi începe
să le citească.) "De căutat în buzunar bileţelul cu numărul 30 cînd mi se
aduce ceaiul." Spune şi tu, Virgil, dacă are sens această notiţă?
CHELNERUL – Nu are.
BĂTRÎNA DOAMNĂ – "De căutat în buzunar bileţelul cu numărul 15 cînd urc
într-un taxi." Incredibil! Cineva încearcă să-mi complice viaţa.
CHELNERUL – Căutaţi totuşi bileţelul cu numărul 15 ca să vedeţi ce scrie pe el.
BĂTRÎNA DOAMNĂ – Numărul 15… "De întins acest bileţel taximetristului ca
să ştie la ce adresă să mă ducă." Hm… Spune-mi Virgil, toţi oamenii au
bileţele de genul ăsta în buzunarele lor?
CHELNERUL – Da, doamnă, absolut toţi.
BĂTRÎNA DOAMNĂ – Şi la fiecare pas trebuie să consulte cîte o astfel de notiţă?
CHELNERUL – Da, absolut la fiecare pas.

Pauză.

BĂTRÎNA DOAMNĂ – Ce lume haotică. De cîte zile plouă, Virgil?

CHELNERUL (scoate o notiţă şi o consultă) – De şapte zile, doamnă.
BĂTRÎNA DOAMNĂ – Să-ţi poveste o amintire. O amintire care mă roade. De
fapt, este vorba de o vinovăţie. O vinovăţie care mă roade. Eu am fost o fată

35
fără sîni. Ceea ce m-a destabilizat teribil. Toate prietenele mele aveau sîni
frumoşi iar eu nu aveam de loc. Doar nişte mici protuberanţe. Toată
adolescenţa am suferit din cauza asta. Iar pe mama am urît-o întrucît m-a
făcut fără sîni. Curios lucru, sînii mi-au crescut după 40 de ani. Cînd de fapt
nu mai aveam aşa de mare nevoie de ei. La 17 ani eram sigură că nu mă voi
mărita niciodată, că nimeni nu mă va lua de soţie aşa cum eram, fără sîni.
Dar probabil că aveam alte calităţi, de care nu-mi dădeam seama. Aveam
ochi frumoşi, de exemplu. Oricum, tatăl tău s-a îndrăgostit de mine din
prima clipă cînd ne-am văzut. Apoi totul a mers atît de repede… Ne-am
căsătorit repede. Eu, după ce ne-am căsătorit, am sperat să mergem în
fiecare duminică la bal. Mie îmi plăcea să dansez. Dar tatăl tău era cu zece
ani mai mare decît mine. Lui nu-i plăcea să meargă la bal. Îmi spunea "acum
eşti femeie măritată, nu putem merge în fiecare săptămînă la bal." Apoi te-
ai născut tu. Prea repede. Iar eu nici măcar nu aveam sîni ca să te alăptez.
Şi oricum aveam impresia că din cauza ta toată tinereţea mea se ducea pe
apa Sîmbetei, imposibil să mai merg vreodată la bal. Aşa că te-am detestat.
Nu mi-a plăcut să fiu mamă. Şi oricum, nu prea aveam nici un contact tactil
cu tine. Întrucît nu aveam sîni şi nu te puteam alăpta, n-am simţit niciodată
acea bucurie intimă pe care o au mamele cînd îşi hrănesc copiii la sîn. N-
am fuzionat niciodată cu tine, n-ai fost prelungirea mea… Preferam de fapt
să nu te văd, să te las cu bona. Citeam Balzac şi Proust. Pe Balzac l-am citit
integral de două ori în primii tăi ani de viaţă, iar pe Proust de trei ori. Iar tu
aveai nevoie de lapte… Pe vremea aceea era o piaţă la noi în oraş care se
numea Piaţa Doicilor. Femei de la ţară care aveau sînii doldora de lapte
veneau ca să-şi vîndă laptele matern. Stăteau acolo, aşezate pe cîte un
taburet, şi aşteptau. Incepuse războiul şi în oraş nu se mai găsea nimic de
mîncare. Femeile mai înstărite din oraş care aveau copii mici se duceau să-
şi hrănească pruncii la sînii doicilor sosite satele din jur. Timp de patru luni
te-am dus şi eu la doicile care îşi vindeau laptele direct din sîni. Aşa că ai
supt lapte de la zeci şi zeci de femei. Nu le-am numărat niciodată, dar poţi
spune că ai supt de la o sută de mame. Uneori dădeam peste aceeaşi doică,
şi tu parcă recunoşteai sînul respectiv. Erai hrăpăreţ, pentru că nu te duceam
la supt decît o dată pe zi. Şi tu ştiai că trebuia să-ţi faci provizii pînă a doua
zi. Deseori te trimiteam însă cu bona noastră, pentru că mie mi se făcea
greaţă din cauza mirosului de lapte. Şi vomitam. In piaţa aceea micuţă,
ascunsă după halele de carne, mirosul de sîni, de lapte şi de urină era
insuportabil. Iţi spun toate aceste lucruri ca să ştii că de fapt ai avut cam o
sută de mame. Nu ştiu dacă faptul ăsta s-a reflectat apoi, într-un fel, în firea
ta, în ceea ce ai gîndit şi în raporturile tale cu lumea. Poate că da. Această
multitudine de mame se regăseşte poate în stilul tău vag de a fi. Poate că te-
ai simţit mereu pierdut într-un labirint de mame… Pe mine nu mă miră în
orice caz că plouă de şapte zile…

36
Discurs politic 4

Domnilor, există o întrebare pe care nu o putem ocoli: de ce suntem atît de

răi?

Acum, că tot s-a întîmplat să ne propunem să fim sinceri timp de o seară,

aici, împreună, vă propun să medităm la această întrebare. Suntem răi şi
brutali, încrezuţi şi neciopliţi. Nu ne pasă de nimic, călcăm peste furnici, nu
de preocupă decît propria noastră burtă, propriul nostru tub digestiv.

Ne place să-i umilim pe inferiorii noştri dar stăm drepţi şi facem plecăciuni
în faţa superiorilor noştri. Ne plac banii şi ne place să arătăm că avem bani,
că avem maşini scumpe, că avem femei frumoase… Binele obştesc este
pentru noi un fîs, zero, neant, ultima roată de la căruţă, ceva ce ne face să
zîmbim, ba chiar să rîdem în hohote.

Pe toţi cei din jurul nostru îi considerăm proşti, iar noi ne considerăm nişte
mari experţi. Faptul că avem buzunarele pline cu bani, conturile pline cu
bani, saltele pline cu bani, ne face să credem că ştim totul despre lume,
despre geopolitică, despre credinţă… . Nu există domeniu în care să nu fim
capabili să ne dăm cu părerea. Toţi am putea fi preşedinţi, prim miniştri,
miniştri de externe, directori de mari intreprinderi…

Ne credem buricul pămîntului, suntem cu nasul pe sus, şi mai şi semănăm

fizic unii cu alţii pentru că toţi ne îngrăşăm în acelaşi timp. Ne place de fapt
mîncarea bună, ne place să tragem cîte un chef zdravăn şi să ne lăudăm. Pe
scurt, ne place să ne dăm mari. Ne place să avem noi ultimul cuvînt. Dacă
prietenul meu îmi spune că a văzut o maşină foarte frumoasă, e bine atunci
eu îi explic că şi eu am văzut una şi mai frumoasă. Iar dacă prietenul meu
îmi spune că a fost în vacanţă la Antalya în Turcia eu îi spun că am fost la
Miami în America.

Deci, revin la întrebarea, de ce suntem aşa de răi, aşa de lipsiţi de conştiinţă,

aşa de putrezi şi de rapace? De ce ni se pare că suntem mai deştepţi decît
occidentalii şi că putem goli de sens tot ceea ce ne vînd ei ca valori, ca
principii democratice, ca stat de drept? Ei umflă baloane dar noi le
dezumflăm imediat… Uneori ne mai caută justiţia dar noi suntem mai
deştepţi decît justiţia. Iar justiţia o vom pune cu botul pe labe, că de aia ne-
am adunat aici.

Dar revin la întrebarea mea iniţială, de ce suntem atît de răi?

37
Ei bine, dragii mei prieteni şi colaboratori, iată răspunsul real: suntem răi
pentru că suntem activi.
Da, da, am avut eu această revelaţie care explică întregul mecanism al
prosperităţii în ţara noastră. Dacă nu eram noi activi, să lansăm afaceri, să
mişcăm cît de cît cîte ceva, să facem să circule banul, să aducem produse,
să creem intreprinderi, alţii ne-ar fi luat locul. Ori, iată ce cred eu: cînd eşti
activ nu poţi să fi bun că eşti luat de prost.

Piaţa liberă şi capitalismul nu sunt gîndite pentru oi şi capre, ci pentru cîini

şi lupi. Acumularea primitivă a capitalului în ţara noastră nu se putea face
altfel, decît cu oameni activi care fură, păcălesc, manevrează, spun
minciuni… Suntem răi, dar am creat locuri de muncă şi bogăţie. Dacă eram
buni n-am fi creat nimic. Ne-am zbătut şi am pus în mişcare capitalismul în
ţara asta. Imposibil să-ţi asumi o astfel de misiune fără să nu te murdăreşti
pe mîini şi fără să nu-ţi vinzi puţin sufletul.

Deci, ca să trag concluzia finală, suntem răi pentru că am crezut în progres,

în bunăstare, în ieşirea noastră din neant. Am fost şi sîntem precum lupii şi
precum hienele pentru că aşa funcţionează sistemul, dragi colegi. Pentru că
aceasta este logica unei lumi ale cărei globule albe şi roşii sunt banii cinstiţi
şi banii necinstiţi. Nu poţi să faci bani cinstiţi dacă nu demarezi operaţiunea
cu bani necinstinţi.

Nu cred că exagerez cînd spun că de fapt societatea ar trebui să ne fie

recunoscătoare. Suntem răi, dezgustători, aroganţi, fără scrupule pentru că
ne-am asumat misiunea de a fi locomotive, de a deschide porţi, de a dărîma
ziduri…

Să nu ne fie deci ruşine că suntem răi. Şi de altfel, noi, în adîncul nostru, nu

ne credem răi. Noi credem că ni se face o nedreptate cînd suntem calificaţi
de răi, de dictatoriali şi de brutali. Noi, în adîncul nostru, credem ceea ce v-
am spus eu mai înainte. Altfel spus noi credem că suntem buni. Pentru că
în adîncul nostru nu credem că am făcut ceva rău, noi credem că am făcut
ceva bun.

Ştiţi şi dumneavoastră că poporul nostru are această vorbă, tot răul spre
bine. Ei bine, noi am fost tot răul care a declanşat drumul spre bine. Că
poporul nu e prost. Poporul ştie ce spune. Tot răul spre bine. Auziţi cum
sună? E vorbă veche şi plină de înţelepciune.

Deci să nu ne mai facem sînge rău. Răul şi binele sunt fraţi. Sunt de fapt
unul şi acelaşi lucru. Ies din burta aceleiaşi mame. Răul este de fapt binele.

38
Pînă la urmă, dacă ne gîndim bine, rău înseamnă bine. De unde concluzia
că noi nu suntem de fapt răi, suntem buni.

Sigur, ne-am putea pune acum întrebarea de ce suntem atît de buni. Dar
cînd eşti bun nu-ţi pui de fapt această întrebare. Suntem buni prin natura
noastră, iată de ce suntem buni.

Şi vom rămîne buni în continuare. Că aşa ne dictează natura şi aşa vrea şi

bunul Dumnezeu. Haideţi acum să ciocnim! Doamne-ajută!

39
Rătăciri

MACHE – Lache…
LACHE – Da?
MACHE – Te-aş întreba ceva…
LACHE – Întreabă.
MACHE – Tu crezi că…
LACHE – Nu!
MACHE – Eşti sigur?
LACHE – Absolut.
MACHE – Hm…

Pauză.

MACHE – Că eu îmi spuneam că…

LACHE – Că ce?
MACHE – Ştii cum e omul…
LACHE – Dar nu în cazul ăsta.
MACHE – Eşti tu sigur?
LACHE – Sută la sută.

Pauză.

MACHE – Şi dacă pînă la urmă…

LACHE – Mache, nu mai insista.
MACHE – Că există şi portiţe de scăpare.
LACHE – Iluzii, Mache. Iluzii.
MACHE – Ştii cum e omul…
LACHE – Hai să fim serioşi!

Pauză.

MACHE – Şi Pandele?
LACHE – Şi Pandele, ce?
MACHE – Păi, cazul Pandele.
LACHE – Păi tu crezi ce zic ei?
MACHE – Totuşi…
LACHE – Auzi, Mache, tu să crezi ce spun eu!

Pauză.

40
MACHE – Hai, că nici tu…
LACHE – Mache, fi atent ce spui.
MACHE – Nu spun decît atît, că nici tu…
LACHE – Mache, fi atent ce spui. Că pînă la urmă tot împotriva ta se întoarce.
MACHE – Eu nu spun decît ce spune lumea în astfel de…
LACHE – În astfel de ce?
MACHE – De cazuri, de situaţii…
LACHE – De rătăciri, vrei să spui…
MACHE – De rătăciri…
LACHE – Şi de…
MACHE – Şi de…
LACHE – Mache, de ce nu mă laşi să-mi duc vorba pînă la capăt?
MACHE – Eu?
LACHE – Vezi cum mă întrerupi?
MACHE – Eu?
LACHE – Mă întrerupi şi cînd tac.
MACHE – Eu?

Pauză.

MACHE – Degeaba te superi…

LACHE – Eu?
MACHE – Te superi cînd ar fi mai bine…
LACHE – Ce?
MACHE – Să…
LACHE – Să ce?
MACHE – Să vorbim şi cu ea.
LACHE – Să vorbim cu ea!
MACHE – Da…
LACHE – Să vorbim cu ea, aşa crezi tu că ar fi mai bine?
MACHE – Da…
LACHE – Mache, mă dezamăgeşti.
MACHE – De ce?
LACHE – Mache eu nu te mai recunosc. Îmi pierd aici timpul cu tine. Te învăţ de
bine şi tu mă fentezi pe la spate.
MACHE – Păi cum pe la spate?
LACHE – Păi acum e clar ce vrei.
MACHE – Ba nu e clar de loc.
LACHE – Mache, vorba spusă nu se mai întoarce.
MACHE – Cum aşa? Nici cînd n-am spus nimic?
LACHE – Ei bine eu, mai bine mort, dar cu ea, niciodată.
MACHE – Ei bine uite că şi tu spui prostii. Că nu eşti buricul pămîntului.
LACHE – Nu sunt buricul pămîntului…

41
MACHE – Nu eşti.
LACHE – Aşa vorbeşti tu cu mine…
MACHE – E o constatare.
LACHE – Aşa vorbeşti tu cu mine…
MACHE – E o constatare. N-are legătură cu…
LACHE – Aşa vorbeşti tu cu mine. După ce…
MACHE – Ti-am spus că n-are legătură cu…
LACHE – Şi tu vrei să te cred…

Pauză.

LACHE – Şi tu chiar vrei să te cred…

MACHE – Mă crezi, nu mă crezi. Spun ce văd. Şi Eusebio a spus-o.
LACHE – Iar ne-ntoarcem la Eusebio.
MACHE – Nu ne-ntoarcem, da’ a spus-o.
LACHE – Eu dacă mai aud numele lui Eusebio ştii ce fac?
MACHE – Ce?
LACHE – Sparg paharul ăsta uite aşa. În mîini… (Sparge paharul, se răneşte.)
Uite aşa ca să-mi intre bucăţile de sticlă în mînă… Şi să-mi ţîşnească
sîngele… Şi să-mi curgă sîngele pe masă. Poftim! Acu’ eşti mulţumit? Acu’
ţi-e clar? Poate mai aud o dată de numele lui Eusebio…
MACHE – Doamne, da’ ce copil eşti!

Mache îşi scoate eşarfa de la gît şi-i pansează mîna lui Lache.

42
 O doamnă cu un buchet de flori

DOAMNA CU PĂLĂRIE – Nu supăraţi…

DOAMNA ÎN NEGRU – Poftim?
DOAMNA CU PĂLĂRIE – Faceţi parte din familie?
DOAMNA ÎN NEGRU – Nu, sunt o cunoştinţă…
DOAMNA CU PĂLĂRIE – Aha!
DOAMNA ÎN NEGRU – Da’ de ce întrebaţi?
DOAMNA CU PĂLĂRIE – Întreb pentru că vă văd atît de plînsă…

Pauză.

DOAMNA CU PĂLĂRIE – Deci l-aţi cunoscut…

DOAMNA ÎN NEGRU – Da, l-am cunoscut. Dar văd că l-aţi cunoscut şi
dumneavoastră…
DOAMNA CU PĂLĂRIE – Da, l-am cunoscut şi eu.
DOAMNA ÎN NEGRU – I-aţi fost amică?
DOAMNA CU PĂLĂRIE – Amică, aşa cum ziceţi…
DOAMNA ÎN NEGRU – Eh, acum totul s-a sfîrşit.

Pauză.

DOAMNA CU PĂLĂRIE – Şi cum l-aţi cunoscut, dacă nu e cu supărare?

DOAMNA ÎN NEGRU – Da’ de ce mă întrebaţi?
DOAMNA CU PĂLĂRIE – Din curiozitate.
DOAMNA ÎN NEGRU – L-am cunoscut la Eforie.
DOAMNA CU PĂLĂRIE – A!
DOAMNA ÎN NEGRU – Şi dumneavoastră?
DOAMNA CU PĂLĂRIE – Eu l-am cunoscut la Sinaia.

Pauză.

DOAMNA CU PĂLĂRIE – Şi cam prin ce an l-aţi cunoscut la Eforie?

DOAMNA ÎN NEGRU – Parcă ce contează?
DOAMNA CU PĂLĂRIE – Oricum, acum nu mai avem nimic de ascuns.
DOAMNA ÎN NEGRU – Da, să-i fie ţărîna uşoară…

Pauză.

DOAMNA ÎN NEGRU – La Sinaia, la Cazinou?

DOAMNA CU PĂLĂRIE – Poftim?
DOAMNA ÎN NEGRU – La Cazinoul din Sinaia l-aţi cunoscut?

43
DOAMNA CU PĂLĂRIE – La Cazinou, da. Da’ de unde ştiţi?
DOAMNA ÎN NEGRU – Mi-am imaginat…
DOAMNA CU PĂLĂRIE – Adică ce vreţi să spuneţi?
DOAMNA ÎN NEGRU – Nimic. Doar că mi-am imaginat că…
DOAMNA CU PĂLĂRIE – Oricum, acum nu mai contează.
DOAMNA ÎN NEGRU – Deci aţi fost apropiaţi…
DOAMNA CU PĂLĂRIE – Oricum, acum nu mai contează.
DOAMNA ÎN NEGRU – Da, aşa era el…

Pauză.

DOAMNA CU PĂLĂRIE – Din păcate tot Cazinoul l-a mîncat…

DOAMNA ÎN NEGRU – Cum aşa?
DOAMNA CU PĂLĂRIE – Avea un noroc chior la cărţi. Dar la sfîrşit pierdea
tot.
DOAMNA ÎN NEGRU – Uite că nu ştiam…
DOAMNA CU PĂLĂRIE – Parcă cine l-a cunoscut cu adevărat?
DOAMNA ÎN NEGRU – Totuşi, eu cred că l-am cunoscut cît de cît…
DOAMNA CU PĂLĂRIE – Aşa ne iluzionăm noi…
DOAMNA ÎN NEGRU – Noi, cine?
DOAMNA CU PĂLĂRIE – Noi, femeile…
DOAMNA ÎN NEGRU – Totuşi, Pandele era un om dintr-o bucată.
DOAMNA CU PĂLĂRIE – Aşa voia el să pară. Dar de fapt era făcut din mai
multe bucăţi. Ba chiar era fărămiţat rău.
DOAMNA ÎN NEGRU – Înţeleg că l-aţi iubit.
DOAMNA CU PĂLĂRIE – Păi şi dumneata l-ai iubit…
DOAMNA ÎN NEGRU – Noi am fost doar prieteni.
DOAMNA CU PĂLĂRIE – Doamnă, nu vă mai ascundeţi după deget. Nu vedeţi
că sunteţi toată în negru?
DOAMNA ÎN NEGRU – Sunt în negru pentru că nu am nimic de ascuns. În timp
ce dumneavoastră…
DOAMNA CU PĂLĂRIE – Poate că nu ştiţi, dar cu mine a vorbit ultima oară…
DOAMNA ÎN NEGRU – Adică?
DOAMNA CU PĂLĂRIE – Marţi seară, înainte de a…
DOAMNA ÎN NEGRU – Şi ce v-a spus?
DOAMNA CU PĂLĂRIE – Mi-a spus aşa, "Ginuţo, dacă se întîmplă o
nenorocire, să nu porţi niciodată doliu după mine."
DOAMNA ÎN NEGRU – Ah, deci dumneavoastră eraţi Ginuţa!
DOAMNA CU PĂLĂRIE – Eu…
DOAMNA ÎN NEGRU – Tare v-am mai detestat…
DOAMNA CU PĂLĂRIE – Cum aşa?
DOAMNA ÎN NEGRU – Oricum, acum nu mai contează.

44
 Pauză.

DOAMNA ÎN NEGRU – Deci de aia mergea el atît de des la Sinaia?

DOAMNA CU PĂLĂRIE – Nu venea chiar atît de des…
DOAMNA ÎN NEGRU – Ce prefăcut! Mare prefăcut a fost! (Se apleacă asupra
mormîntului.) Mare prefăcut ai fost, domnule Pandele! Să te ia naiba! Să te
mănînce cît mai repede viermii!
DOAMNA CU PĂLĂRIE – Doamnă! Se poate?
DOAMNA ÎN NEGRU – Dumneata ce te bagi? (Deasupra mormîntului.) Hoţule!
Mi-ai furat cinci ani din viaţa! Deci la dumneaei trăgeai cînd te duceai la
Sinaia! Ah, ce m-ai prostit! Ah, ce m-ai dus cu preşu’! Şi eu ca proasta m-
am îmbrăcat în negru…
DOAMNA CU PĂLĂRIE – Doamnă, nu-i frumos ce faceţi. Vă vede lumea.
DOAMNA ÎN NEGRU – Nu ne vede nici dracu’. Nu vedeţi că suntem singure în
cimitir?
DOAMNA CU PĂLĂRIE – Totuşi, puţină decenţă… Mai sunt şi alţi morţi pe
alături.
DOAMNA ÎN NEGRU – Nu te băga, Ginuţo. E treaba mea ce fac. E între mine
şi el. (Deasupra mormîntului.) Auzi, domnule Pandele? Te urăsc şi te
detest! Şi sper să rămîi singur printre morţi, să te deteste toţi morţii ăştia şi
să nu te primească nimeni la masa lui. Să-ţi întoarcă spatele toţi morţii şi să
n-ai cu cine schimba un cuvînt. Să te usuci de singurătate, domnule
Pandele!
DOAMNA CU PĂLĂRIE – Hai, că aţi întrecut măsura! Cum puteţi să vorbiţi
aşa cu om care a trecut în nefiinţă?
DOAMNA ÎN NEGRU – Ginuţo, lasă-mă în pace! E între mine şi el.
DOAMNA CU PĂLĂRIE – Pe mine să nu mă luaţi cu Ginuţo… Că n-am fost de
loc apropiate.
DOAMNA ÎN NEGRU – Lasă că ne-a apropiat suficient dumnealui.
DOAMNA CU PĂLĂRIE – Bine, atunci vă las. Aşa nu se poate. Mă duc să mă
plimb şi revin după ce plecaţi. E chiar indecent, zău aşa, ce faceţi. Să nu se
poată omul reculege la un mormînt.
DOAMNA ÎN NEGRU (deasupra mormîntului) – Auzi, Eusebio, ce zice Ginuţa?
Că vrea să revină… Numai că eu nu mai plec de aici. Cu tine, rămîn,
escrocule. Uite aici, mă bag sub plapumă în pămînt, cu tine. Om nemernic
ce m-ai minţit!
DOAMNA CU PĂLĂRIE – Nu mai ţipaţi aşa, că uite, vine cineva…
DOAMNA ÎN NEGRU – Cine vine?
DOAMNA CU PĂLĂRIE – Vine o doamnă cu un buchet de flori…

45
Urcaţi sau nu urcaţi?

– Domnule, ţin de la bun început să vă spun că nu sunt ceea ce credeţi că

sunt. În orice caz, nu azi. Îmi permit această introducere întrucît voiam să
vă cer un foc. Dar ca să nu vă sperii am preferat să încep prin a spune că nu
sunt o tîrfă, nu vreau să vă agăţ, nu vreau să vă propun servicii sexuale.

Dar totuşi, dacă aveţi un foc, putem discuta.

Bineînţeles, în cazul în care fumaţi. Pentru că eu, după cum vedeţi, fumez.
Dar nu am niciodată foc asupra mea. Vreau să spun că nu am nici brichetă
şi ninci cutie de chibrituri. Nici nu aş avea unde să le pun, după cum vedeţi.
Nu am buzunare, iar în această mică gentuţă nu ţin decît prezervativele,
pachetul cu ţigări şi un pachet de batiste din hîrtie. Unde să mai încapă o
brichetă sau o cutie cu chibrituri?

Vă spun toate acestea ca să putem crea o primă pasarelă de comunicare între

noi. Există bărbaţi care preferă să fie întrebaţi mai degrabă cît e ceasul decît
dacă au un foc. În definitiv este mult mai plauzibil ca un bărbat să aibă la
el un ceas decît o brichetă. Personal aş spune că există chiar riscul ca la
întrebarea mea "aveţi cumva un foc?" să mi se răspundă "îmi pare rău, nu
fumez". Eu însă îmi asum acest risc.

Sigur, aş fi putut să vă întreb "nu vă supăraţi, ştiţi cumva cît e ceasul?" Dar
ar fi fost o întrebare nesinceră. Arăt eu ca o femeie care se grăbeşte? Poate
fi considerat locul acesta ca unul în care timpul contează cît de cît? După
cum vedeţi, în ciuda faptului că sunt pentru dumneavoastră o totală
necunoscută, acum aţi început să mă cunoaşteţi puţin. Eu însumi încep să
vă cunosc puţin pentru că în ultimele treizeci de minute aţi trecut de două
ori pe aici. Iar aceasta este a treia oară. Prima dată nu am îndrăznit să vă
spun nimic, nu eraţi decît un trecător. A doua oară însă v-am remarcat, v-
am înregistrat în memorie, v-am fotografiat ca să spun aşa. Iar acum, iată,
îmi permit să vă cer un foc. Şi o fac fără să mă simt vinovată, nu sunt decît
o femeie care ţine între degete o ţigară. Iar dumneavoastră treceţi pentru a
treia oară pe aici, prin faţa mea, pe această stradă rău famată care este casa
mea. E ca şi cum aţi fi bătut la uşa mea. E ca şi cum mi-aţi fi intrat deja în
casă. De altfel nici nu cred că mai are rost să-mi aprind ţigara, oricum
fumatul mă oboseşte puţin. Aşa că nu are nici un rost nici să-mi răspundeţi,
dacă aveţi sau nu o brichetă sau o cutie de chibrituri la dumneavoastră.

Dat fiind că de zece minute mă ascultaţi fără să faceţi nici un gest deduc că
vă intersează ceea ce vă spun. Cuvintele mele nu vă sunt indiferente, ba

46
chiar vă ajută să înţelegeţi mai bine de ce aţi venit aici, pe această străduţă.
În această clipă vă confruntaţi fără îndoială cu un fel de dilemă, cu un fel
de luptă interioară. Ceva vă împinge spre mine, spre ceea ce aş putea în
continuare să vă spun, spre ceea ce aş putea să vă fac. Dar în acelaşi timp
ceva vă face să ezitaţi, un fel de frică, un fel de crispare. Nu sunteţi obişnuit,
cred eu, cu acest tip de conversaţie. In loc să vorbiţi preferaţi să mestecaţi
gumă. Poate că am să vă fac să zîmbiţi, dar modul în care vă mişcaţi
maxilarele mestecînd gumă este destul de excitant. Vreau să spun, mişcarea
regulată şi mecanică a gurii dumneavoastră are ceva erotic. Nu spun asta ca
să vă fac plăcere, nici ca să vă flatez. Pur şi simplu simt acest lucru… Mă
gîdilă undeva, în zona abdomenului, această mişcare continuă a gurii
dumneavoastră.

Dar dacă vreţi putem trece la etapa următoare. A ajuns fără îndoială la
dumneavoastră informaţia că astăzi este o zi specială. Că este ziua porţilor
deschise. Zi gratuită pentru oricine vrea să ne cunoască mai bine. Despre
noi se spun atît de multe lucruri… Atîtea fantasme negative se construiesc
în jurul celor care contează cu adevărat. Da, nu a fost o glumă, astăzi este
ziua internaţională a favorurilor sexuale gratuite. Sigur, această zi nu e
recunoscută de ONU şi de nici o altă instituţie internaţională sau naţională
sau de cine ştie ce altă natură. Totul rămîne discret şi între noi. Dar e
adevărat. Vă confirm acest lucru, pentru că aţi trecut de trei ori prin faţa
mea iar acum staţi aici de douăzeci de minute şi mă ascultaţi. Tot ce doriţi
de la mine, tot ce aţi putea dori de la mine, chiar şi lucuri pe care nu
îndrăzniţi să le cereţi, veţi avea în mod gratuit. Într-un fel pot spune că va
fi răsplătit curajul dumneavoastră de a veni aici… de a veni în întîmpinarea
noastră…

În spatele meu este o uşă, după cum vedeţi. O uşă strîmtă care dă spre un
coridor strîmt care dă spre nişte trepte strîmte care duc spre etaj. Dacă vreţi
mă puteţi urma. Vă voi conduce spre încăperea destul de micuţă unde mai
putem sta de vorbă.

Profitaţi, domnule, de această zi, este un cadou pe care îl facem umanităţii.

Curaj, nu aveţi nimic altceva de făcut decît să spuneţi ceea ce v-aţi dori să
vi se împlinească… să se materializeze ca fantasmă… Ştiu că nu este uşor,
nu sunteţi primul bărbat care vrea şi nu vrea, care are şi care nu are curajul
de a se clarifica în raport cu pulsiunile sale secrete, uneori inconştiente. În
ziua de azi dimensiunea masculină, sau masculinitatea este într-o teribilă
pierdere de viteză, de încredere în sine, de curaj. Acesta este şi motivul
pentru care ne-am decis, noi, ştiţi despre cine vorbesc, să vă oferim o zi de
servicii gratuire… Aş spune chiar de iniţiere.

47
Vedeţi bine că vă lipseşte ceva, ceva care să vă facă să fiţi întreg, să vă
simţiţi întreg sau să redeveniţi întreg. Iar bucăţica asta care vă lipseşte se
află în mîinile mele, în gura mea, între sînii mei, în odăiţa mea de sus… Iar
astăzi v-o înapoiez gratuit.

Deci, urcaţi sau nu urcaţi?

48
 Un fel de ghem cu ochii închişi

EL – Mie mi-ar place Melina. Dacă va fi fetiţă. Şi Eduard, dacă va fi băiat.

EA – Melina? Ai avut o iubită pe care o chema Melina…
EL – Nu am avut nici o iubită pe care o chema Melina…
EA – Şi atunci de unde ţi-a rămas în cap Melina?
EL – Nu ştiu.
EA – E important să ştii.
EL – Poate de la Melina Mercuri.
EA – Ti-a plăcut ţie de Melina Mercouri?
EL – Da… cred că da.
EA – Ei bine, mie îmi place de Johnny Depp.
EL – Nu putem să-l numim Johnny, dacă va fi băiat.
EA – De ce?
EL – Ascultă, nu se poate. Trebuie să-i dăm un prenume care să fie numai al lui.
N-am chef să mă gîndesc la Johnny Depp ori de cîte ori îmi voi striga fiul
pe nume.
EA – Preferi un prenume de sfînt?
EL – Nu, prefer ceva… frumos şi interesant.
EA – Ioan… Şi de cîte ori o să-l strigăm o să ne amintim cum i-au tăiat capul lui
Ioan botezătorul…
EL – În nici un caz Ioan.
EA – De ce?
EL – Prea banal… Şi nu vreau un prenume biblic.
EA – Am citit undeva că prenumele, odată ales, începe să aibă un rol modelator.
EL – Adică?
EA – Adică noi nu de dăm seama, dar prenumele construieşte apoi, uşor, uşor,
personalitatea copilului. Şi mai tîrziu a omului…
EL – Atunci e grav.
EA – De ce să fie grav?
EL – Pentru că în loc să-l lăsăm pe copil să se dezvolte singur, îl modelăm noi de
la naştere.
EA – N-avem încotro. Trebuie să-i dăm un prenume. Că nu-i putem da un număr.
EL – Normal ar fi ca la 16 ani, sau cînd devine major, să-şi aleagă el prenumele.
Eu, de exemplu, n-am fost niciodată convins că prenumele meu mi se
potriveşte.
EA – Cum aşa?
EL – Nu ştiu. Aşa am simţit eu. Chiar şi azi, ori de cîte ori mă strigă cineva Mihai
întîi mă uit instinctiv în jur să văd dacă nu răspunde altcineva în locul
meu…
EA – Şi de ce nu mi-ai spus toate astea de la început?

49
EL – Pentru că nu a venit vorba…
EA – Ba trebuia sa-mi spui, ca să nu te mai strig Mihai.
EL – Oricum, nu e foarte grav…
EA – Ba da, pentru că din punctul tău de vedere, ori de cîte ori îţi spuneam Mihai,
tu aveai impresia că mă adresam alcuiva…
EL – Oarecum da, dar nu e grav.
EA – Mihai!
EL – Da?
EA – Dar măcar ţi-ai dat seama, cu timpul, ce prenume ţi-ar fi plăcut să ai?
EL – Mi-ar fi plăcut să mă cheme, de exemplu, Fernando.
EA – Fernando?
EL – Fernando…
EA – Nume de clovn.
EL – Poate că e de clovn, dar are în el ceva… ceva deschis, ceva vesel şi
autoironic.
EA – Şi aşa te crezi tu, deschis, vesel, şi cu simţul autoironiei?
EL – Oarecum.
EA – Dar mie ţi se pare că Eva mi se potriveşte?
EL – De loc.
EA – De loc?
EL – Absolut de loc.
EA – Şi îmi spui asta abia acum…
EL – Pentru că acum a venit vorba.
EA – Deci de patru ani îmi spui Eva, Eva în sus, Eva în jos, Eva la mijloc, Eva de
o sută de ori pe zi, Eva şoptit, Eva răstit, Eva cu semn de întrebare, Eva cu
semn de exclamare, Eva în gînd, Eva cînd ai tu chef de Eva, dar de fapt nu-
ţi prea place.
EL – Eva…
EA – Da?
EL – Nu e chiar aşa.
EA – De acum să-mi spui Fernanda.
EL – Nu ţi se potriveşte ţie Fernanda.
EA – Ca să fim doi clovni. Fernando şi Fernanda. Iar pe copil, dacă e fetiţă îi
spunem Lola iar dacă e băiat îi spunem Bobo.
EL – Ascultă, Eva, poate că ar trebui totuşi să ne lămurim întîi dacă e băiat sau
dacă e fetiţă.
EA – Eu nu vrea să ştiu dacă e băiat sau dacă e fetiţă. O să aflăm cînd se naşte.
EL – Atunci propun să-i dăm un prenume după ce se naşte.
EA – Adică văzut şi făcut.
EL – Ne uităm la ea, sau la el, şi alegem în funcţie de ce vedem.
EA – Bun, mare lucru n-ai să vezi, va fi un fel de ghem cu ochii închişi şi cu gura
mare.
EL – Ai să vezi că ghemul ne va sugera el un prenume…

50
EA – Adică se va ridica aşa, din el, ca o emanaţie, un prenume… ca o aură… din
scîncetele lui noi o să ne dăm seama cum trebuie să-l prenumim.
EL – Eu aşa cred.
EA – Proşti mai sunt părinţii, dragul meu.
EL – Eu aşa cred.
EA – Proşti şi naivi.
EL – Eu aşa cred.
EA – Fac şi ei un ghem şi au impresia că au creat universul. Că începe big-bang-
ul cu copilul lor.
EL – Şi nu-i adevărat?
EA – Mihai…
EL – Da?
EA – Pardon, Fernando…
EL – Da?
EA – Vino să mă pupi.

51
 Marea este mormîntul tuturor secretelor
sau
Prima tentativă de reunire într-un mănunchi a poveştilor precedente

Domnule Procuror,
Vă înaintez concluziile anchetei legată de dubla crima aparent gratuită
comisă pe data de 25 februarie anul curent pe faleza de la Eforie Sud de către un
agent imobiliar pe nume Eusebio Pandele, în vîrstă de 47 de ani, domiciliat la
Bucureşti pe strada Cometei numărul 7, specializat în vînzarea de vile de caracter,
proprietar a două agenţii imobiliare, una situată lîngă Foişorul de Foc şi alta chiar
la Eforie Sud, nu departe de Cazinou. De altfel susnumitul făcea naveta între
Bucureşti şi Eforie, lucrînd trei zile în capitală şi trei zile pe ţărmul Mării Negre.
Asasinul s-a sinucis el însuşi prin îngurgiturare de barbiturice după
comiterea dublei crime, şi este înmormîntat actualmente la Cimitirul Fundeni.
Cele două victime, ea prenumită Elvira şi el prenumit George, formau un cuplu
aflat în pragul pensionării, ea directoare de liceu şi el scriitor. Cuplul tocmai
cumpărase, prin agenţia imobiliară a asasinului, o vilă la Eforie Sud. Menţionez
că achiziţia s-a făcut de la senatorul Săndoiu, care exercita însă şi meseria de
avocat, dar care ispăşeşte în prezent o pedeapsă de cinci ani şi şase luni de
închisoare în urma unor afaceri ilegale la Cazinoul din Sinaia. Semnalez ca un
element agravant faptul că numitul Săndoiu, deci fostul proprietar al vilei de la
Eforie Sud, încarcerat actualmente, locuia tot la Bucureşti şi, culmea, tot pe strada
Cometei, în acelaşi imobil cu asasinul Eusebio Pandele.
Crima a fost comisă pe faleza de la Eforie Sud în ziua de 25 februarie pe
timp ploios, fără martori în jur. Respectivul cuplu aflat în preajma pensiei a fost
înjunghiat cu un briceag elveţian, pe la spate, în timp ce admira, probabil aşezat
pe o bancă, peisajul ceţos şi întinderea vagă a mării. Din motive imposibil de
explicat asasinul a transportat apoi cadavrele într-o remiză din spatele unui
restaurant, Perla Orientului, lăsînd însă la locul crimei cele două umbrele care
aparţinuseră victimelor, ambele negre, deschise şi însîngerate.
Motivul pentru care asasinul a tîrît cadavrele în remiza restaurantului Perla
Orientului rămîne obscur. Am aflat totuşi că mama asasinului, suferind de un
început de Alzeihmer, fusese plasată într-un centru de tratament tot la Eforie Sud,
dar i se permitea să iasă singură la plimbare pe malul mării. In urma investigaţiilor
am descoperit că mama asasinului trecea zilnic pe la Perla Orientului, unde lua
masa la prînz. În mod ciudat, mama nu-şi mai recunoştea fiul, dar avea lungi
conversaţii amicale cu proprietarul restaurantului, un prenumit Victor, poet în
timpul liber şi autor de discursuri politice incoerente pe care le plasa sub foliile
de plexiglas de pe mesele stabilimentului său.
Cum am precizat deja, crima pare absolut gratuită, deşi în viaţa personală a
asasinului se acumulaseră numeroase tensiuni. El se afla în situaţie de ruptură cu
soţia sa, prenumită Sonia, implicată de altfel într-un complicat scandal cu saloane
de masaj ilegale la Bucureşti. În plus, Eusebio Pandele se afla într-un conflict grav

52
cu unul dintre fiii săi, pe nume Nelu, probabil din cauza tendinţelor homosexuale
ale acestuia. De neînţeles rămîne însă şi atitudinea asasinului Eusebio Pandele faţă
de fiul său mai mic, prenumit Mihai, care era căsătorit şi tocmai devenise tată, cu
două zile înaintea de comiterea crimei. Asupra asasinului s-a găsit de altfel un
telefon mobil cu un mesaj din partea fiului său Mihai, care îl anunţa naşterea
nepoţilor săi gemeni, Fernando şi Fernanda.
Cum am mai precizat şi în alte împrejurări, natura umană este complexă şi
contradictorie, ca un iceberg din care nu i se vede decît vîrful. Nu este exclus ca
naşterea acestor gemeni să fi declanşat în mintea asasinului nişte reacţii negative,
de respingere, dat fiind că şi el avea un frate geamăn. Gemenitatea sa a fost însă
una dramatică, după cum am descoperit. În ciuda faptului că 99 la sută dintre
gemeni sunt extrem de apropiaţi şi chiar nedespărţiţi, între Eusebio şi fratele său
geamăn prenumit Lache nu a existat nici un raport afectiv. Din motive obscure
Eusebio şi Lache au intrat de mici într-o rivalitate morbidă şi maladivă, fiecare
dintre ei găsindu-şi de fapt refugiul în alte prietenii. Incă de la vîrsta de patru sau
cinci ani Eusebio s-a lipit de un coleg de grădiniţă, pe nume Gică, în timp ce
fratele său geamăn Lache s-a lipit de un alt coleg, prenumit Mache. Timp de 40
de ani apoi, asasinul a fost nedezlipit de prietenul său Gică, actualmente şi el
închis pentru o afacere cu prostituate care îşi atrăgeau clienţii pretinzînd că
celebrau o zi internaţională a favorurilor sexuale gratuite. In paralel, după cum am
putut afla de la vecinii lor, Lache şi Mache au fost şi ei nedezlipiţi, locuind de fapt
în acelaşi cartier, nu departe unul de altul, primul pe strada Meteoriţilor şi al doilea
pe strada Venus.
S-ar părea, dar este greu de verificat, că cei doi gemeni s-au detestat întrucît
Lache a fost invidios pe prenumele fratelui său. Iar acesta din urmă (deci Eusebio)
şi-a bătut joc de mic de prenumele Lache care îl făcea să pufnească în rîs ori de
cîte ori îl pronunţa. Mă întreb la rîndul meu dacă părinţii lor au fost normali la cap
numindu-l pe unul din gemeni Lache şi pe altul Eusebio.
Coincidenţa face că eu însumi am un cumnat care locuieşte în cartierul de
la Foişor, avocat de meserie, pe nume Iulian Misinescu, şi care se întîlneşte de ani
de zile, o dată pe săptămînă, cu Lache şi Mache ca să joace canastă. De la acest
cumnat al meu am putut afla şi un alt detaliu care ar putea justifica brusca
dezechilibrare mentală a lui Eusebio Pandele: s-ar părea că în urmă cu exact un
an, în timp ce ieşea din incinta agenţiei sale imobiliare de lîngă Foişor, cineva i-a
aruncat în cap o pisică moartă, fapt care a provocat şi un accident de circulaţie,
întrucît viitorul asasin, trezindu-se cu animalul mort în stare de putrefacţie în cap,
a dat să traverseze brusc strada izbindu-se de un biciclist care a căzut pe macadam
şi şi-a luxat mîna. Poate că şi acest şoc a avut un rol în declanşarea accesului de
nebunie din ziua de 25 februarie, despre care v-am vorbit. Toată această afacere
mai are un semn de întrebare, întrucît persoana care i-a aruncat pisica în cap a fost
o adolescentă elevă de liceu, pe nume Olguţa, avînd note excelente, fiica celui mai
bun prieten al fratelui geamăn al asasinului, frate geamăn despre care v-am mai

53
vorbit, pe nume Mache, care îşi creşte singur fata întrucît soţia sa Gica lucrează
11 luni pe an în Italia.
Mai semnalez că soţia asasinului ne-a vorbit de unele simptome bizare
observate la Eusebio Pandele în ultimile şase luni, şi anume o propensiune pentru
a aborda necunoscuţi, mai ales pe faleza de la Eforie Sud unde sîmbăta se aşeza
pe cîte o bancă lîngă diverse persoane şi intra apoi în vorbă cu ele.
În legătură cu arma crimei: ea se află actualmente aruncată în mare şi după
toate probabilităţile nu o vom putea recupera niciodată. Marea este mormîntul
tuturor secretelor.
Precizez că eu însumi am spălat în mare cele două umbrele stropite cu sînge.
Iar după descoperirea cadavrelor cele două victime, tot în mare s-au dus ca să se
spele de sînge.

54
Asta, da, înmormîntare

– Asta, da, înmormîntare.

– Da’ cine e defunctul?
– Parcă ce mai contează…
– Trebuie că e un om de vază.
– In orice caz, e impresionant ce se vede…
– Eu înmormîntare cu fanfară nici n-am mai vazut în ultimii ani.
– Păi, nu, că azi parcă ce respect mai are lumea faţă de morţi?
– Trebuie că e un fost militar…
– N-am observat, îl duc deschis sau închis?
– Deschis, deschis. Că era încă un om în floarea vîrstei.
– Aţi văzut că în frunte mergea un cioclu cu o pernuţă în mînă? Eu nici n-am
mai văzut aşa ceva.
– Doamnă, pe pernuţă ea pusă decoraţia defunctului.
– Aha.
– Probabil că era Comandor al Serviciului Naţional.
– Înseamnă că are dreptul şi la salve de artilerie.
– Nu chiar de artilerie, dar or să tragă cu puşca.
– Tot e bine că se revine la tradiţie. Că viii nu mai au respect faţă de morţi.
Măcar să ştie omul că pe ultimul drum e dus cu respect.
– Parcă la ce-i mai ajută omului cînd e dus cu respect pe ultimul drum? Mult
mai important este să i se arate respectul în viaţă.
– Am aflat cine e defunctul.
– Cine?
– Ei bine, n-o să credeţi…
– Păi spune dacă te-ai informat.
– Este jurnalist.
– Zău?
– E tipul ăla care făcea emisiunea aia… aia care trecea vineri seara…
– Vineri la zece seara?
– Nu, ăla e încă în viaţă. E tipul care făcea emisiunea de la ora 23 şi 30…
– Eu la aia nu mă uitam că era prea tîrziu…
– Cum se chema, domnule, că doar m-am tot uitat la ea… emisiunea aia
despre obezitate…
– A! Cu unt sau fără unt?
– Exact.
– Zău, el e mortul?
– El e.
– Păi era tînăr.
– Era tînăr dar era obez.
– Şi de ce-l duc cu dricul?

55
– Poate că aşa a lăsat el cu limbă de moarte.
– Ce facem, iubito, ne ţinem după ei sau…?
– Hai să mai mergem puţin…
– Jos pălăria, asta este o înmormîntare de antologie…
– Ar trebui dată la televizor.
– E deja în direct pe facebook…
– A, uite că s-au oprit…
– S-au oprit că acolo era sediul lui.
– Sediul cui?
– Sediul postului de televiziune de rahat pentru care lucra el.
– Se poate? Cum puteţi vorbi aşa? Totuşi, puţin respect pentru un om care îl
duce acum oraşul pe ultimul drum.
– Eu cu omul n-am nimic. Eu pe om îl respect. Dar postul de televiziune pe
care l-a servit este de rahat. Asta am dreptul să spun.
– Nu e chiar aşa. Sunt şi momente cînd e bine să mai tacem din gură.
– Şi eu zic, în faţa morţii…
– Păi dacă e să acceptăm raţionamentul dumneavoastră… ar însemna să ne
ţinem gura încleştată tot timpul. Că în fiecare zi moare cîte un om.
– Da, dar nu e dus în fiecare zi cu dric cu cai şi cu fanfară.
– Eu, ca să fiu sincer, m-am luat după cortegiu mai mult din cauza cailor.
– E drept că sunt frumoşi…
– Patru cai la dric. Eu nici n-am mai văzut aşa ceva.
– Domnule, astăzi sunt agenţii care te înmormîntează cum vrei. Tu plăteşti
din timpul vieţii şi spui: vreau să fiu dus cu dricul, vreau să fiu dus pe afet
de tun, vreau să fiu dus cu dirijabilul… Cînd plăteşti orice capriciu ţi se
împlineşte.
– Eu am citit undeva că în China se fac şi înmormîntări cu striptis.
– Adică cum cu striptis?
– Adică angajează familia stripitizeuze ca să atragă cît mai multă lume.
– Lasă că şi caii sunt eficienţi. Patru cai frumoşi, sunt chiar mai spectaculoşi
decît o striptizeuză.
– Şi oricum sunt goi…
– Măi, băiatule, vezi că spui tîmpenii.
– A, uite că avem dreptul şi la un discurs.
– Asta e directorul televiziunii de rahat unde lucra mortul.
– Domnule, dacă nu-ţi place de ei, de ce te uiţi la emisiunile lor?
– Păi tocmai că nu mă uit. Doamne fereşte, cum să mă uit la emisiunile lor de
rahat?
– Păi cum ştii că sunt de rahat dacă nu te uiţi la ele?
– Păi ştiu că ştiu cum au achiziţionat pe nimica imobilul în care s-au instalat.
– Am aflat cu îl cheamă…
– Şi cum îl cheamă?
– Ceva cu Z…

56
– Păi n-ai spus c-ai aflat?
– Mi-a spus cineva la ureche dar n-am înţeles bine…
– Hai, iubito, hai să plecăm… Că doar n-o să ne pierdem toată dimineaţa cu
mortul…
– Hai să mai stăm puţin că uite, sîntem filmaţi. O să ne vedem deseară la
televizor.

57
Răzbunarea inconştienţilor

SĂNĂTOIU – Au venit? Deja?

ELVIRA – Nu, e Ginculescu care vrea sa-ţi spună ceva.
SĂNĂTOIU – Ce mai vrea şi incapabilul ăsta? Ce să-mi mai spună acum?
ELVIRA – Nu ştiu, Fănele. Poate că a reuşit totuşi…
SĂNĂTOIU – Ce să reuşească? N-a reuşit cînd s-a putut, o să reuşească acum în
ultimul moment? Cu haita asta la gîtul meu? Uite-i cum stau şi aşteaptă să
mă sfîşie. Toţi… Toţi, împotriva mea. Asta e justiţie? (Intră Ginculescu.)
Ce vrei, Ginculescule?
GINCULESCU – Domnule Senator…
SĂNĂTOIU – Hai, mai slăbeşte-mă cu domnul Senator. Nu mai sunt senator, nu
mai sunt nimic. Sunt un hoit. Sunt un hoit pe care abia aşteptaţi, voi toţi, să
vi-l împărţiţi. Aşa, cu dinţii…
ELVIRA – Fănele, nu vorbi aşa…
GINCULESCU – Domnule Sănătoiu, nu e chiar aşa… Ştiţi de cîtă apreciere aveţi
parte din partea…
SĂNĂTOIU – Măi, Ginculescu… Măi, băiatule, măi… Hai, nu mai improviza
că nu mă încălzeşte cu nimic. Spune ce vrei şi lasă-mă în pace.
GINCULESCU – Păi, tocmai, am negociat cu ei ca să se deruleze totul în mod
demn.
SĂNĂTOIU – Adică cum în mod demn?
GINCULESCU – Adică n-or să vă mai pună cătuşe.
ELVIRA – O, doamne! Vezi, Fănele, că unele lucruri se mai aranjează.
GINCULESCU – Tu nu te mai băga! Gata, nu mai vreau să te aud nici pe tine.
Dacă tot am rămas singur, vreau să rămîn singur. De fapt singur am fost tot
timpul. Singur m-am luptat pentru nişte principii, pentru ca ţara asta să
cunoască un salt…
ELVIRA – Fănele, nu mai turui degeaba. Ascultă-l pe domnul Ginculescu că are
ceva să spună.
SĂNĂTOIU – Ai grijă cum vorbeşti cu mine că încă nu sînt după gratii. Şi poate
că-ţi trag una…
GINCULESCU – Domnule Sănătoiu… Doamnă Sănătoiu…
SĂNĂTOIU – Ce vrei să spui cu cătuşele?
GINCULESCU – Am negociat ca pînă la sediul procuraturii să fiţi dus în calitate
de martor asistat, fără cătuşe la mîini.
SĂNĂTOIU – Că de fapt voiau să vină să mă ridice ca pe un bandit, nu? Şi să mă
scoată în stradă cu cătuşe la mîini… Ca să mă fotografieze toţi nemernicii
ăştia…
GINCULESCU – Uzanţa era în orice caz cu cătuşe…
SĂNĂTOIU – Ca la americani… Ca să facem puţin spectacol. Nu destul că
distrugem un om, dar trebuie să-l şi umilim. Ca să vezi ce societate am

58
 construit. E o societate normală la cap, asta, domnule Ginculescu?
Dumneata, ca avocat, ai luat vreodată atitudine în faţa acestei mascarade,
să spui măcar o dată clar şi tare că suntem într-o putrefacţie mediatică de
categorie inferioară? Tagma dumitale de jurişti ce zice?
ELVIRA – Fănele, vezi că ne superi pe toţi.
SĂNĂTOIU – A, adică eu intru în puşcărie şi tot voi vă supăraţi. Poate că ar trebui
să vă pup mîinile şi să vă spun la toţi, nu vă supăraţi pe mine că noaptea
asta am să dorm la pîrnaie, cu infractorii cei mai jegoşi din ţara asta, eu
care v-am făcut să existaţi în Europa…
GINCULESCU – Domnule Sănătoiu…
SĂNĂTOIU – Spune, Ginculescule, au voie indivizii ăştia să stea aglutinaţi în
faţa casei mele? De trei zile stau aici jegoşii ăştia… Au dormit aici, au
mîncat aici, s-au pişat pe stradă…
ELVIRA – Hai că nu s-au pişat pe stradă…
SĂNĂTOIU – Elvira, nu mă contrazice! Deci, s-au pişat pe stradă, nici măcar nu
pot să deschid fereastra ca să aerisesc… Stau ascuns după perdele că mă
mitraliază ăştia cu aparatele lor. Au voie ei să comită acest act de agresiune
în faţa unei proprietăţi private? Au voie să se dedea ei la hărţuire mediatică,
să distrugă carosabilul, să împiedice circulaţia?
GINCULESCU – N-am ce să zic, situaţia fiind excepţională…
SĂNĂTOIU – Adică eu nu mai am drepturi, asta vrei să spui? Păi de ce să nu am
dreptul să sun la poliţie şi să spun atenţie, s-a adunat o gloată de jegoşi în
faţa casei mele, nu pot nici măcar să aerisesc, veniţi vă rog cu tunul de apă
să-i măturaţi de aici…
ELVIRA – Haideţi să ne calmăm… Haideţi să vă fac o cafea.
SĂNĂTOIU – Mie pune-mi un scotch.
ELVIRA – Fănele, nu!
SĂNĂTOIU – Elvira, serveşte-mă cu un scotch! Şi oferă-i şi domnului avocat
Ginculescu unul că tot este un incapabil şi nu a reuşit să facă absolut nimic
pentru mine deşi l-am plătit regeşte şi chiar ultra-regeşte…
GINCULESCU – Domnule Sănătoiu, ceea ce am negociat eu pentru
dumneavoastră nu a mai reuşit nimeni în ţara asta… Aşa să ştiţi.
SĂNĂTOIU – A, ia te uită. Că aud şi lucruri noi. Păi ce ai obţinut tu pentru mine,
Ginculescu, înafară de faptul că peste o oră or să mă ridice fără cătuşe?
ELVIRA – Tot e bine, Fănele. Gîndeşte-te… Totuşi, măcar n-o să avem parte de
momentele astea penibile.
SĂNĂTOIU – Ai dreptate, Elvira. Tu mereu ai avut dreptate, de fapt. Retrag, tot
ce-am spus. Mulţumesc, Ginculescu, măcar asta să fie răzbunarea mea.
Toată lumea, toată suflarea asta publică voia să mă vadă cu cătuşe la mîini,
ştiu… Tot e bine dacă nu le oferim plăcerea asta…
ELVIRA – Păi nu?

Sănătoiu se uită discret în stradă.

59
SĂNĂTOIU – Uite că continuă să mai vină. Trăiască circul!
ELVIRA – Domnule, Ginculescu, totuşi, chestia asta nu e normală…
GINCULESCU – Nu am nici o putere în privinţa asta, doamnă.
SĂNĂTOIU – Ai auzit, Elvira? Ce putere să aibă justiţia cînd vine vorba de
umilirea inutilă a unui om… şi de transformarea populaţiei într-o haită?
Justiţia are putere cînd este vorba de eliminarea cuiva care a adus bunăstare
pentru cinci milioane de oameni… şi demnitate istorică pentru alte douăzeci
de milioane…
ELVIRA – Zău, domnule Ginculescu, sper că oamenii ăştia n-or să rămînă aici şi
în zilele următoare… Că eu nu pot să trăiesc aşa… Am de dus copiii la
şcoală…
GINCULESCU – Nu, doamnă, n-or să rămînă, vă garantez eu că…
SĂNĂTOIU – Ai auzit, Elvira? Justiţia ne garantează că spectacolul se termină
chiar azi. Tot ce voiau dumnealor era să mă vadă ieşind între doi poliţişti
cu cătuşe la mîini. Asta-i tot. Răzbunarea inconştienţilor… Ginculescule,
eşti sigur că oamenii ăştia, dacă or să mă vadă ieşind fără cătuşe, n-or să
facă spume la gură de furie şi n-or să se arunce asupra mea? Ştii cum e, cînd
stai la coadă să prinzi un bilet la un meci şi se termină biletele în faţa ta,
simţi că îţi vine să urli de furie…
GINCULESCU – Domnule Sănătoiu, dacă îmi daţi voie să vă mai fiu util încă o
oră… Uitaţi ce vreau să vă spun. Veţi ieşi însoţit de doi domni în civil. Nu
ştiu cîţi jurnalişti sunt aici, o sută, sau mai mulţi…
ELVIRA – O sută şaptespreze am numărat numai eu…
GINCULESCU – Deci, din momentul cînd se va deschide uşa şi pînă în momentul
cînd se va închide portiera maşinii vor trece cam treizeci, patruzeci de
secunde. Fiecare secundă va fi imortalizată din toate unghiurile,
fotografiată şi filmată. Iată ce vreau eu de la dumneavoastră, ca să pot lucra
mai departe pe acest dosar. Vă rog să ieşiţi demn dar în nici un caz să nu vi
se vadă pe faţă vreun zîmbet dispreţuitor, sau arogant. Aceste treizeci de
secunde sunt esenţiale pentru ceea ce va gîndi mai tîrziu opinia publică.
SĂNĂTOIU – Si ce vrei tu, domnule Ginculescu? Să ies poate plîngînd?
ELVIRA – Nici plîngînd, dar nici rîzînd…
GINCULESCU – Doamna are dreptate. Pentru imaginea dumneavoastră care se
reconstruieşte din acest moment ar fi bine să ieşiţi cu o expresie
responsabilă pe faţă.
SĂNĂTOIU – Adică să se vadă ce pe faţa mea? Dumneata vrei să se vadă pe faţa
mea ceea ce vrea haita?
GINCULESCU – Domnule Sănătoiu, în funcţie de ce se va vedea astăzi pe faţa
dumneavoastră eu voi putea, sau nu, să vă reduc pedeapsa în anii
următori…
ELVIRA – Vezi? Vezi, Fănel? Ia să te văd. Uită-te puţin la mine. Uită-te fără nici
o grimasă. Nu fi ironic, nu fi provocator, nu fă pe deşteptul, nu fi zeflemitor,

60
 nu fi răzbunător. Fii demn, fii uman, gîndeşte-te la copiii noştri, încearcă să
arăţi că ai înţeles că ai mai şi greşit… (Caută repede pe telefon o imagine.)
Uite, încearcă să semeni cu Al Pacino după ce îl împuşcă pe De Niro în
Heat. Nici urmă de ură sau de triumf, doar o tristeţe responsabilă…
GINCULESCU – Poftim, doamna a înţeles perfect.
SĂNĂTOIU – Aşa e bine?
ELVIRA – Şi nu-ţi muşca buzele…
GINCULESCU – Da, nu vă muşcaţi buzele că nu se ştie niciodată. Să nu vă prindă
cineva cu un vîrf de limbă scoasă. Imaginile scoase din context pot deservi
teribil.
ELVIRA – Vino să te pieptăn puţin… (Către Ginculescu.) Sau e mai bine să iasă
cu părul vîlvoi?
GINCULESCU – Nu, să nu pară nici prea panicat şi nici nepregătit.
SĂNĂTOIU – Panicat nu sînt, dar nepregătit sînt.
ELVIRA – Cu cravată sau fără cravată?
GINCULESCU – În cămaşă dar fără cravată. Şi dacă se poate să nu fie o cămaşă
de marcă. Şi nici costumul, să nu fie doamne fereşte un costum Gucci sau
Dolce & Gabana…
ELVIRA – Hm… Uite că aici ne-aţi pus o problemă… Mă duc să caut.
GINCULESCU – Cînd ieşiţi, ideal ar fi să nu fiţi nici foarte relaxat dar nici să nu
vă mişcaţi ca un automat ca şi cum aţi fi drogat sau în transă. Poate că nu
vă pare important acum, dar prima privire pe care o veţi dirija spre oamenii
din faţa dumneavoastră va cîntări enorm în ochii opiniei publice în perioada
următoare. Deci nu care cumva să ieşiţi cu o privire de om absent, nu vreau
o privire în gol… Vreau o privire care nu refuză contactul cu realitatea, o
privire de om care reflectează la ceea ce se întîmplă. O privire scurtă, de o
secundă, spre toată lumea, şi apoi puteţi coborî privirile ca să avansaţi spre
maşină.
SĂNĂTOIU – Ah, doamne, de ce nu m-am făcut eu mai bine actor…
ELVIRA (revine cu o vestă) – Hai, că tot ai fost puţin actor… Deci ai grijă, nu te
deplasezi spre maşină cu coada între picioare.
SĂNĂTOIU – Şi dacă mi se pun întrebări, răspund?
GINCULESCU – În nici un caz…
SĂNĂTOIU – Şi vii şi tu cu mine, Ginculescule?
GINCULESCU – Deci, am negociat şi acest aspect… În momentul în care veţi
intra în maşină… Vă veţi aşeza în spate, împreună cu mine, iar unul dintre
agenţi se va aşeza alături de şofer. Ceea ce ca imagine este cît se poate de
cool.
SĂNĂTOIU – Deci nu voi fi în spate, între doi agenţi?
GINCULESCU – Nu.
ELVIRA – Vezi, Fănele? Vezi că totuşi domnul Ginculescu ştie ce face?
SĂNĂTOIU – Mulţumesc, Ginculescule. Aici ai o bilă albă…

61
 Telefonul mobil al Elvirei sună, Elvira răspunde.

GINCULESCU – Şi ca să nu aveţi nici o problemă cu mîinile, pentru că marea

problemă în astfel de situaţii sunt mîinile…
SĂNĂTOIU – Chiar voiam să te întreb ce fac cu mîinile…
GINCULESCU – Cel mai bine este să ieşiţi cu un pardesiu pe mînă.
SĂNĂTOIU – Pe mîna dreaptă sau pe mîna stîngă?
GINCULESCU – Păi, pe ce parte îl duceţi de obicei?
SĂNĂTOIU – Pe mîna stîngă.
GINCULESCU – Atunci faceţi ca de obicei…

Elvira revine cu o expresie de mare nelinişte pe faţă.

ELVIRA – Fănel, avem o propunere…

SĂNĂTOIU – Propunere din partea cui?
ELVIRA – Canalul Media Total.
SĂNĂTOIU – Ce vor?
ELVIRA – Vor o declaraţie exclusiv pentru ei dar să fii cu cătuşe la mîini.
SĂNĂTOIU – Ceee?
ELVIRA – Oferă cincizeci de mii de euro pentru o declaraţie de jumătate de
minut, dar să fie exclusiv pentru ei. Cu condiţia să ai cătuşele la mîini…

Pauză.

SĂNĂTOIU – Cine era cel care ţi-a vorbit?

ELVIRA – Era cine era.
SĂNĂTOIU – Ce zici, Ginculescule?
GINCULESCU – Păi ce să zic…?
ELVIRA – Eu una zic…
SĂNĂTOIU – Nu mă interesează ce zici tu, vreau să aud ce zice el…
GINCULESCU – Păi ce să zic…?
SĂNĂTOIU – Poate că… dat fiind…

Telefonul Elvirei sună din nou.

ELVIRA – Aşteptaţi puţin…

Elvira se îndepărtează şi vorbeşte din nou la telefon.

SĂNĂTOIU (pentru sine) – Lumea e nebună… E nebună, şi eu am căzut la

mijloc…

Elvira revine.

62
ELVIRA – Şaizeci de mii de euro.
GINCULESCU – Cine, tot ei?
ELVIRA – Nu. Cei de la Glob News Tomorrow.
SĂNĂTOIU – Ce zici, Ginculescule, revenim la varianta cu cătuşe? Poţi negocia
chestia asta?

63
Fetiţele sunt şi mai rele

EA – E băiat…
EL – Cum îţi dai seama?
EA – Simt…
EL – Simţi ce?
EA – Simt că e lacom.
EL – Cum adică?
EA – Mă epuizează… Simt cum mănîncă mult.
EL – Eva, lucrurile astea nu se simt. Poate să fie şi fată şi să mănînce mult.
EA – Şi dă din picioare…
EL – Aşa dau ei toţi din picioare.
EA – Îţi spun eu… Ştiu eu ce simt. E băiat şi o să fie hiperactiv.
EL – Foarte bine.
EA – Eu nu ştiu dacă o să fie chiar aşa de bine.
EL – Ba o să fie foarte bine… E copilul nostru.
EA – O să plîngă.
EL – Toţi bebeluşii plîng.
EA – Ăsta o să plîngă mai mult decît toţi. Ai să vezi. O să urle noaptea. O să ne
trezească din somn.
EL – E normal.
EA – După o săptămînă sau două n-ai să mai zici că e normal. O să ne epuizeze.
Ai să vezi. N-o să ne lase să dormim. Ai să te enervezi.
EL – Nu am să mă enervez de loc.
EA – Spui aşa acum. Dar ai să te enervezi că nu poţi dormi. Şi nici n-ai să mă mai
iubeşti.
EL – Ba am să te iubesc ca şi pînă acum.
EA – Uite ce grasă sunt! Am să rămîn grasă. Ai să-ţi găseşti o amantă. Una pe
care o s-o cheme Melina.
EL – N-o să rămîi grasă, ai să revii la normal, ai să fii o mamă splendidă şi
radioasă, ai să fii şi mai sexy după naştere şi eu nu am să-mi iau nici o
amantă.
EA – Va trebui să-l ducem în parc să se joace. O să alerge peste tot. O să se
murdărească. O să bată fetiţele.
EL – Poate că n-o să bată fetiţele.
EA – Toţi băieţeii cînd sunt mici bat fetiţele.
EL – Ei bine, al nostru n-o să bată fetiţele. Nici eu nu am bătut fetiţele cînd eram
mic.
EA – Da, dar al nostru e hiperactiv.
EL – Eva, termină cu prostiile astea.
EA – Ai să vezi. O să ne scoată peri albi. O să regretăm că l-am făcut. O să se bată
cu alţi băieţi.

64
EL – N-o să ne scoată peri albi, o să ne ocupăm de el, şi nu regret că l-am făcut.
Şi abia aştept să mă joc şi eu cu el.
EA – Ştiu, abia aştepţi să mă laşi singură. Să joci fotbal cu el şi pe mine să mă
laşi singură.
EL – Eva, ai spus destule prostii azi. Acum poţi să te opreşti.
EA – Ce ştii tu ce înseamnă să fii mamă? Mai ales cînd fiul tău o să fie un golan.
EL – N-o să fie un golan.
EA – O să umble după fete.
EL – Ei, şi ce?
EA – N-o să înveţe nimic. O să rămînă repetent. N-o să-i placă să citească. O să
stea toată ziua cu capul în jocuri electronice. Pe care tu ai să i le cumperi.
Că n-o să te lase inima. Că şi ţie îţi plac. O să semene cu tine.
EL – Ei, bine află că sunt foarte încîntat dacă o să semene cu mine.
EA – O să vrea bicicletă.
EL – Păi am să-i cumpăr bicicletă.
EA – Şi o să cadă de pe bicicletă.
EL – Toată lumea trebuie să cadă măcar o dată de pe bicicletă ca să poată învăţa
să umble cu bicicleta.
EA – Mihai, o să-şi spargă capul… Ce ne facem?
EL – Îl pansăm. Nu e grav.
EA – După bicicletă o să vrea motoretă.
EL – Am să-i iau motoretă.
EA – N-o să mai avem o secundă de linişte. O să umble fără cască. La 16 ani o
să vrea un permis de condus maşina.
EL – Maşina mai încolo…
EA – O să-şi aleagă o facultate de rahat, care n-o să-i asigure nici un viitor.
EL – Adică ce facultate?
EA – O să se facă actor. Ai să vezi…
EL – Abia aştept să se facă actor. Abia aştept să-l văd jucînd.
EA – Da, ţie ce-ţi pasă, tu vrei să te amuzi la teatru dar a fi actor, astăzi, este o
meserie de rahat. Şi tot la noi o să vină să-l ajutăm cu banii…
EL – Nu e grav. O să-l ajutăm cît o să putem.
EA – O să fie un actor prost!
EL – Ba o să fie un actor genial.
EA – O să uite rolul pe scenă pentru că i se vor scurge ochii după fetele din sală.
O să înceapă să bea. O să lipsească nopţile. N-o să ştim unde se duce şi cu
cine. Şi nici n-o să ne sune ca să ştim ce face. Or să treacă zile în şir fără să
avem nici o veste de la el. O să mă înnbunească. Asta nu e viaţă.
EL – N-o să uite rolul, o să bea ca toată lumea, o să lipsească nopţile şi nu e grav,
ne vom înţelege cu el ca să ne spună unde este ca să dormim liniştiţi, o să
ne îngrijoreze din cînd în cînd dar eu sunt fericit că o să ne îngrijoreze din
cînd în cînd pentru că exact asta e viaţa.

65
EA – Văd că îţi cam vine să rîzi dar eu sunt panicată. Într-o bună zi o pipiţă o să
pună mîna pe el.
EL – Abia aştept s-o cunosc pe fata aia care o să pună mîna pe el.
EA – Mihai, nu e de glumă. O să-i facă un copil.
EL – Cine?
EA – Ea, lui… Ca să-l oblige s-o ia de nevastă.
EL – Păi s-o ia.
EA – Da, şi tot noi o să-i creştem copilul… Tu chiar nu înţelegi? Suntem legaţi
de mîini şi de picioare. Poate să-i facem imediat şi o soră.
EL – Perfect de acord.
EA – Surorile sunt bune în viaţă. Îi mai temperează pe tembelii de băieţi care sunt
hiperactivi.
EL – Sunt de acord să-i facem o soră.
EA – Poate să-i facem două. E mai bine să aibă două surori ca să-l tempereze pe
tembel.
EL – OK, Eva… Îi facem cîte surori vrei. De fapt eu îmi doresc mai mult fetiţă
decît băiat. Hai acum să ne culcăm.
EA – Promiţi?
EL – Ce?
EA – Că îi facem o soră, două, ca să-l mai ţină în frîu?

Pauză.

EA – Mihai…

Pauză.

EA – Ţie ce-ţi pasă, dormi… Şi dacă or să fie trei băieţi?

Pauză.

EA – Şi de ce mă rog îţi doreşti mai mult fetiţă decît băiat? Fetiţele sunt şi mai
rele…

66
 Să stăm fiecare la locul lui şi să aşteptăm

– Nu vă supăraţi, v-aţi uitat cumva la ceas cînd am intrat în tunel?

– Nu, de ce?
– Pentru că mi se pare cam lung…
– Ei, aşa sunt tunelurile astea din munţi.
– Da, dar totuşi…
– Să ştiţi că şi mie mi se pare că trebuia să ieşim de mult.
– Poftim, şi doamna e de aceeaşi părere cu mine.
– Vorbiţi despre tunel?
– Da, nu vi se pare că e cam lung?
– Păi s-a anunţat de la început că vom merge prin el timp de douăzeci de
minute.
– S-a anunţat? Cînd s-a anunţat?
– A auzit toată lumea, s-a anuţat prin difuzor.
– Eu n-am auzit nimic. Poate eram la toaletă.
– Bun, poate că s-a anunţat, numai că de atunci au trecut treizeci de minute…
– Sunteţi sigur?
– Sunt foarte sigur. Eu nu prea suport tunelurile, ascensoarele şi spaţiile
închise, şi chiar m-am uitat la ceas ca să ştiu cît va trebui să îndur…
– Eu nu cred totuşi că au trecut treizeci de minute. Cred că e o problemă
psihologică. In absenţa luminii timpul pare mai lung.
– Domnule, îmi pare rău dar nu aveţi dreptate. Au trecut treizeci de minute,
iar de cînd vorbim noi au mai trecut cinci minute, deci suntem în tunel de
treizeci şi cinci de minute, şi trebuia să fi ieşit din el de cincisprezece
minute.
– Vă rog, nu vă mai panicaţi că îmi speriaţi copiii…
– Copiilor le place în tunel, nu asta e problema.
– Sincer să spun, şi eu am impresia că nu e totl în regulă... Ceva, ceva se
întîmplă… Şi nu atît din cauza tunelului. Mie mi se pare că trenul merge
din ce în ce mai repede.
– A, deci aţi remarcat şi dumneavoastră…
– Chiar vi se pare că…?
– Da, da, de cînd a intrat în tunel parcă a început să accelereze…
– Păi, tocmai, accelerează ca să iasă din tunel. Eu zic să nu ne mai agităm
degeaba. O să iasă cînd o să iasă. Că e tren. Nu poate da înapoi.
– Poate că ar trebui totuşi să-l căutăm pe controlor.
– Dar aţi văzut vreun controlor în tren? Eu de cînd m-am urcat, şi m-am urcat
acum trei ore, n-am văzut nici un controlor.
– Ei, trebuie să fie un controlor pe undeva…
– Eugen, nu vrei tu să te duci să-l cauţi totuşi pe controlor? Totuşi, suntem de
patruzeci de minute în tunelul ăsta…

67
– Poate suntem în cădere…
– Doamnă, nu mai spuneţi prostii…
– Nu spun prostii, reflectez şi eu.
– Ei bine, glumele proaste, într-un moment ca ăsta…
– Ce vreţi să spuneţi cu momentul ăsta? Are ceva special momentul ăsta?
– Păi nu vedeţi că mergem cu trei sute de kilometri pe oră? E normal pentru
un tunel?
– Ştie el, conductorul, ce face.
– Şi dacă nu ştie?
– Ei zic să mergem toţi la locurile noastre şi să ne vedem de treabă. Poate că
aşa e traseul. Mai bine tragem un pui de somn dacă tot suntem în tunel.
– Dumneavoastră sunteţi optimist, dar uite că trebuia să ieşim de douăzeci de
minute din tunel şi nu se întîmplă nimic.
– Domnule, poate că ceasul dumneavoastră este greşit. Poate merge alandala.
– Cum să meargă alandala? E ceas nou.
– Tocmai, toate ceasurile astea noi electronice, numerice, solare, pulsatorii,
vibratorii şi nu mai ştiu cum fac ce vor ele.
– Cum să facă, doamnă, ce vor ele? Măsoară timpul, ca toate ceasurile.
– Măsoară dar şi accelerează…
– Cum aşa?
– Am citit eu un articol… Sunt intreprinderi în care în mod intenţionat
ceasurile din birouri sunt reglate să meargă mai încet ca funcţionarii să
lucreze mai mult.
– Şi credeţi că aici în tren toate ceasurile s-au sfătuit ca să meargă mai repede?
– Nu e vorba de sfătuit, că nu s-au dus să stea la taifas. E vorba că există
uneori fluxuri magnetice speciale…
– Eu zic să încheiem discuţia că începem să deraiem. Trenul merge normal,
tunelul e mai lung decît altele, nu avem ce face, să stăm fiecare la locul lui
şi să aşteptăm.
– Da, numai că uite, nici pe fereastră nu ai ce să vezi…
– Păi dumneata oricum te uiţi la filme de la bun început. Cred că nici nu ţi-ai
dat seama că avem o problemă.
– Am fost pînă la locomotivă dar nu am dat de nici un controlor.
– Bine, păi atunci du-te şi în sens invers, pînă la coada trenului…
– Mă duc, numai că să ştiţi că restul vagoanelor sunt goale…
– Cum adică sunt goale?
– Eu vă spun ce am văzut. Toate vagoanele pînă la locomotivă sunt goale.
– Hai, nu mai spuneţi astfel de gogomănii…
– Păi nu aveţi decît să vă duceţi să verificaţi.
– Adică vreţi să spuneţi că în tot trenul nu am mai rămas decît noi… unu, doi,
trei, patru… Nouă persoane?
– S-ar părea.
– Asta explică totul…

68
– Ce să explice? Doamnă, tot timpul veniţi cu nişte explicaţii care ne lasă
perplecşi.
– Atunci nu mai spun nimic. Dar peste cîteva zile veţi veni să mă rugaţi să vă
spun ce cred.
– Peste cîteva zile? Adică cum?
– Ce vreţi să spuneţi doamnă?
– Nu vreau să spun nimic. Lăsaţi-mă să citesc.
– Fiţi amabilă, am o curiozitate… Văd că pe corperta cării pe care citiţi scrie
Tuneluri fără sfîrşit.
– Da, şi ce-i cu asta?
– Nimic, poate că e o simplă coincidenţă… Mă întrebam doar… Cum se face
că pe copertă nu figurează şi un nume de autor?
– Pentru că eu o scriu, domnule. Povestea asta… O scriu în timp ce o citesc.

69
Despre ştergătoarele de picioare, din punctul de vedere al aricilor

Din punctul de vedere al ariciului pădurea este o divinitate cu ţepi gigantici.

Pajiştile cu iarbă sunt nişte zei mai mici, cărora nu li s-au întărit încă ţepii.
Cactuşii sunt spiritele aricilor morţi. Gardurile de sîrmă ghimpată sunt nişte
monumente funerare pentru aricii striviţi de maşini pe şosele, dar poate şi
ultimele imagini încremenite în mintea lor în momentul cînd sunt făcuţi
terci.

Din punctul de vedere al ariciului cuţitele sunt nişte ţepi furaţi din corpuri
care ulterior s-au ascuns ruşinate în locuri imposibil de identificat.

Aricii mai cred că maşinile de tuns iarba sunt un fel de vrăjitoare nemiloase
şi rele. Imposibil pentru un arici să înţeleagă de ce era necesară existenţa
maşinilor de tuns iarba, de ce în univers trebuia să existe un astfel de
monstru conceput numai şi numai ca să-i sperie pe arici, ca să-i gonească
din ascunzătorile lor vitale. Mamele arici şi taţii arici le povestesc copiilor
lor arici, încă de cînd sunt foarte mici, că mai devreme sau mai tîrziu se vor
întîlni cu un monstru eradicator de arici, care reprezintă răul absolut.

Cînd un arici ajunge în faţa unui ştergător de picioare, mai ales cînd acesta
este făcut din zimţi şi perii, în mod automat varsă o lacrimă şi simte un nod
în stomac. Pentru arici ştergătoarele sunt nişte foşti arici ale căror piei cu
ţepi au fost întinse în faţa unor uşi prin care oricum nu e bine să intri. Din
punctul de vedere al aricilor faptul că oamenii trebuie să-şi frece tălpile
pantofilor de foste piei de arici este un ritual barbar. Nici unui arici nu i-ar
trece prin minte de exemplu să se rostogolească zilnic prin iarbă numai
pentru plăcerea de a trage în ţeapă fluturi, viermi, gîndaci sau melci.

Aricii consideră că trandafirii cu ţepi sunt un omagiu adus lor de creatorul

lumii, un fel de recunoaştere a perfecţiunii lor. În preajma unei tufe de
trandafiri cu ţepi aricii se simt împliniţi şi intră într-o stare extatică. Este ca
şi cum omul ar întîlni pe Pămînt mici monumente destinate să-i omagieze
frumuseţea şi care ar fi sculptate chiar de mîna lui Dumnezeu. Aricii sunt
însă superiori omului tocmai prin acest lucru, prin faptul că recunosc
omagiul divin, în timp ce omul nu.

Aricii ştiu că în univers există şi alte forme de viaţă care nu au ajuns încă
la perfecţiunea ariciului. Deseori aricii se întreabă cum fac dragoste alte
fiinţe. O fiinţă fără ţepi este capabilă oare să înţeleagă ce se întîmplă în
sufletul a doi arici atunci cînd fac dragoste, cînd ariciul femelă îşi culcă
brusc cei cinci mii sau şase mii de ţepi pentru ca ariciul mascul să se poată

70
lipi de ea? Ce sens poate avea dragostea atunci cînd nu ai ţepi pe care să-i
transformi într-un culcuş moale şi tandru în momentul împreunării?

Din punctul de vedere al aricilor fiinţele care nu au ţepi nu vor şti niciodată
ce înseamnă dăruirea supremă, comuniunea profundă, topirea totală a două
vietăţi una în alta…

Din punctul de vedere al ariciului, dimineţile, răsăriturile de soare şi în

general lumina zilei sunt nişte erori arhitecturale. Nopţile sunt propice
vieţii, nu zilele. Ziua este ca un fel de corp fără ţepi, expus tuturor
primejdiilor. Noroc că noaptea oferă zilei un acoperiş temporar de ţepi, sub
care se poate derula viaţa.

În ultimul timp, ori de cîte ori mănîncă un vierme, aricii strîmbă din nas.
"Hm, nu mai are acelaşi gust" îşi spune ariciul. Nici melcii nu mai au acelaşi
gust, nici cărăbuşii, nici gîndacii, nici păianjenii. În ultimul timp aricii sunt
tot mai neliniştiţi întrucît îi doare burta, se sufocă, îi ustură ochii. "Aricii
ăştia mici care cresc nu vor mai şti niciodată care este gustul adevărat al
unui măr sau al unei ciuperci" îşi spune mama arici scuipînd sînge. "Da,
cineva ne pune otravă în mîncare", îşi spun aricii.

Ciudat, ciudat, ciudat, îşi spun aricii. Vom muri curînd cu toţii din cauză că
rîmele, larvele, coropişniţele, lăcustele şi libelulele nu mai au acelaşi gust.
Şi nici fructele. Merele, prunele şi coacăzele parcă au ceva ars în ele. Şi nici
măcar apa nu mare e ca altădată, a devenit acră, amară şi fumegoasă. Şi
chiar şi laptele pe care aricii mici îl sug de la mama arici nu mai are acelaşi
gust, e sălciu, e putregos, îi face pe aricii mici să vomite.

Ciudat, ciudat, ciudat, îşi spun aricii. Dacă e să calculăm aşa cum face omul,
în ani solari, noi suntem aici de 14 milioane de ani. Şi în tot acest timp
viermii, gîndacii, melcii şi şoarecii au avut gust, ca şi apa, ca şi laptele de
la mama arici. Oare de ce acum viermii, gîndacii, melcii, şoarecii, merele
şi apa au acelaşi gust ca ştergătoarele de picioare din faţa caselor în care
locuiesc oamenii?

71
În vecii, vecilor, nu!

MACHE – Lache, încep să mă cam plictisesc…

LACHE – Nu vorbi că sperii peştii.
MACHE – Care peşti? Tu nu vezi că stăm aici de două ore şi nu trage nimic?
LACHE – Păi de aia nu trage, că vorbeşti într-una.
MACHE – Hai că n-am vorbit chiar într-una.
LACHE – E suficient că vorbeşti din cînd în cînd. Tu nu-ţi dai seama, dar vocea
ta de bariton se reverberează pînă în adîncul lacului.
MACHE – Ei, na!
LACHE – Pe bune.
MACHE – Lache, tu vrei să mă flatezi. Adică vocea mea e mai puternică decît a
ta. A mea se reverberează şi sperie peştii, dar a ta, nu.
LACHE – Nu, eu am o voce de tenor.
MACHE – Şi vocile de tenor nu sperie peştii? E demonstrat ştiinţific?
LACHE – Exact.
MACHE – Şi de ce atunci n-ai prins nici unul? Te-ai lăudat că e plin de peşti.
Unde naiba sînt peşii?
LACHE – Mache, pescuitul este o disciplină interioară.
MACHE – Şi ce ar trebui să fac eu, în interiorul meu, ca să prind pînă la urmă
ceva? Măcar unul…
LACHE – Să fii pozitiv, să te concentrezi, să intri în ritm cu natura…

Pauză.

MACHE – Uite că sunt pozitiv, că mă concentrez, că am intrat în ritm cu natura

şi tot nu trage nimic.
LACHE – Mache, la pescuit e ca la table. Trebuie să crezi în zar. Concentrează-
te şi spune-ţi că uite, chiar acum, o să tragă… E ca atunci cînd ai nevoie de
un şase-cinci şi îţi spune în minte "şase-cinci" şi chiar dai şase-cinci.
MACHE – Şase-cinci…

Pauză.

MACHE – Şase-cinci…

Pauză.

MACHE – Lache, hai să ne dăm bătuţi şi ne întoarcem înainte ca să se lase

canicula.
LACHE – Mache, du-te singur. Eu nu mă dau niciodată bătut. Vezi că ne-am
înstrăinat de natură. Că nu mai ştim să-i ascultăm respiraţia. Încearcă să te

72
 impregnezi puţin de toată frumuseţea asta. Scopul nu este să prindem, că
nu pescuim ca să prindem efectiv peşte. Suntem aici ca să devenim zen.
MACHE – Eu eram zen şi acasă…
LACHE – Aşa crezi tu, dar de fapt am devenit cu toţii nişte mutanţi.
MACHE – Adică?
LACHE – Nu mai ştim să avem răbdare. Nu mai ştim să aşteptăm sezonul
fructelor. Vrem să mîncăm cireşte iarna. Să ne agităm continuu. Nu mai
vrem să avem timpi morţi. Ori, e foarte important să mai ai timpi morţi. Să
meditezi.
MACHE – Poate să punem totuşi nişte rîme adevărate. Că astea din plastic…
LACHE – Da, sunt de acord. Asta este o idee bună. Uite, ia lopăţica şi caută nişte
rîme adevărate.
MACHE – Nu vrei să le cauţi tu? Că poate ai mai mult noroc la rîme…
LACHE – Mache, a fost ideea ta, du-te şi caută rîme. Uite, sapă acolo la mal, unde
e umed… Ia borcănaşul ăsta şi fă-ne o provizie.
MACHE – A, nu… Eu caut pentru mine şi tu cauţi pentru tine.
LACHE – Mache, nu fi egoist!
MACHE – Poate că ar fi trebuit să ne sculăm mai de dimineaţă. Uite că nici rîme
nu găsesc.
LACHE – Sapă mai adînc. A fost secetă, rîmele s-au retras şi ele mai la fund.
MACHE – Bingo!
LACHE – Ai găsit?
MACHE – Cu gîndaci nu merge?
LACHE – Nu, ştiuca trage la rîme.
MACHE – Poftim, Lache. Ai o rîmă de la mine. Dar să ştii că îmi rămîi dator.
LACHE – Îţi voi fi veşnic recunoscător, dragule.

Cei doi potrivesc rîmele în cîrlige.

LACHE – Şi acu’ chiar ne concentrăm şi facem pauză vocală.

Pauză.

MACHE (în şoaptă) – Lache…

LACHE – Ce e?
MACHE – Hai să desfacem totuşi o bere.
LACHE – Nu Mache. Am promis că le desfacem numai după ce prindem primul
peşte.
MACHE – Asta a fost ideea ta. Tu ai promis, eu n-am promis nimic.
LACHE – Mache, doar n-ai să bei fără mine…
MACHE – Trage! Dumnezeule, trage!

73
LACHE – Ti-am spus eu că ne trebuiau rîme adevărate. Natura nu mai poate fi
păcălită în ziua de azi… Bravo, Mache… Nu te panica… Vezi nu brusca…
Trage încet… Cu nădejde… Dă-mi mie…
MACHE – Nu, nu, lasă-mă singur… Ăsta e al meu, nu-l împart cu nimeni…
Incredibil…
LACHE – Ce?
MACHE – Rezistă…
LACHE – Cum aşa… Vezi, nu scutura, lucrează lin…
MACHE – Lucrez da’… Pare enorm…
LACHE – Bravo, campionule, bravo… Vezi ce emoţii ne poate da natura? Uite
cum te-ai înroşit. Stai să-ţi fac o poză. Uită-te la mine…
MACHE – Mă uit, Lache, numai că… Uite că mă trage el pe mine.
LACHE – Mache nu te lăsa… Vezi că ai întins firul la maximum…
MACHE – Păi ajută-mă şi tu că îl pierd…
LACHE – Uşor, uşor, hai…

Cei doi scot vietatea din apă.

MACHE – Lache, ce-i asta?

LACHE – Păi nu ştiu, Mache, tu l-ai pescuit.
MACHE – Dumnezeule, e o broască gigantică…
LACHE – Nu poate fi broască, nu vezi că are ţepi?
MACHE – Nu e nici arici, nu vezi că are patru ochi?
LACHE – În orice caz, nu pune mîna pe el.
MACHE – Nu pun, da’ ce fac acum? Uite ce limbă are… Cum scot cîrligul din
el?
LACHE – Mache, eu animal acvatic ca ăsta nu am mai văzut. Să ştii că e un
mutant.
MACHE – M-ai înebunit cu mutanţii ăştia. Spune-mi cum scot cîrligul.
LACHE – În orice caz peşte nu e că nu are solzi.
MACHE – Uite în ce m-ai băgat! Nu eram eu mai liniştit acasă? Ai ţinut să venim
aici ca să extragem monştri din fundul mlaştinii.
LACHE – Nu e mlaştină, e lac.
MACHE – Da, numai că broscoiul ăsta aricios e plin de noroi… Uite cum a
început să vomită noroi… Lache, taie firul şi să plecăm!

Pauză. Cei doi îşi strîng lucrurile şi pleacă.

MACHE – Lache, arătarea se ţine după noi… Ne face semn cu trompa…

LACHE – Aleargă, aleargă… Nu te uita înapoi…
MACHE – S-a ridicat pe cele şase labe… Parcă e crab…
LACHE – Mache, am uitat berile în apă. Ce facem? Ne întoarcem?
MACHE – În vecii, vecilor, nu!

74
Interviu 1

JURNALISTA – Aţi iubit puterea?

FOSTUL MINISTRU – Dat fiind că tot v-am promis să fiu sincer… Da. Mi-a
plăcut şi îmi place şi acum. Poate că unii ajung la putere fără să le placă
puterea, mai mult din întîmplare. Dar 90 la sută dintre cei care ajung la
putere au ceva în comun: le place să deţină puterea. O savurează. O
consumă ca un drog. Devin dependenţi de ea. Este singurul lucru care le
conferă sens în viaţă. Ne putem compara cu alpiniştii. Cînd îi întrebi pe
alpiniştii înveteraţi de ce urcă pe Everest sau pe alte culmi din Himalaia
înalte de şapte mii de metri, ei îţi răspund pentru că aceste vîrfuri există.
Înţelegeţi? Asta este pasiunea lor, în aceasta constă forţa lor telurică, urcă
pe nişte stînci imposibile doar pentru că aceste stînci există. Îşi riscă viaţa,
şi chiar mor unii, ca să urce pe nişte înălţimi inospitaliere numai pentru că
aceste înălţimi provocatoare există. Şi noi, vrem să urcăm cît mai sus pe
scara puterii tocmai pentru că aceste trepte există.
JURNALISTA – Exisă o beţie a puterii?
FOSTUL MINISTRU – Există. Omul care se află la putere se hrăneşte în primul
rînd cu privirile celorlalţi. Privirile acestea te înebunesc. Îţi dau une fel de
stare de plutire. Imposibil să nu te simţi superior. Cum ajungi dimineaţa la
birou vezi deja privirile portarului. Apoi vezi cu ce priviri te salută oamenii
pe lîngă care treci. Tu nu saluţi de fapt pe nimeni, tu răspunzi la salut. Vezi
capete care se apleacă. Unele mai adînc, altele mai reţinut… Fiecare dintre
priviri funcţionează ca un termometru. Vezi în ele cît de mare este puterea
ta. Cît de solidă. Uneori termometrul scade… Ceva s-a strecurat în priviri.
Un rînjet abia vizibil. Îţi spui atunci, a, în absenţa mea a circulat un zvon.
Mai trec două, trei zile, zvonul nu se confirmă. Şi privirile redevin
aplecăcioase, reîncep să se gudure… Cînd ai în faţă, zi de zi, astfel de
priviri, simţi un fel de intensitate existenţială. Îţi spui, viaţa mea este mai
intensă decît a lor. Şi ai impresia că eşti nemuritor.
JURNALISTA – Dar în faţa celor mai mari decît dumneavoastră ce simţeaţi?
FOSTUL MINISTRU – Îi detestam considerîndu-i nişte incapabili. Dar în acelaşi
timp trebuia jucat jocul. Simulam respectul şi uneori mă guduram şi eu în
faţa lor, aşa cum se gudurau şi alţii în faţa mea. Piramida puterii este făcută
din straturi şi straturi de oameni care se gudură. Nu te guduri niciodată în
faţa etajului inferior, te guduri în faţa etajului superior. Doar cel care este
în vîrful piramidei nu se gudură în faţa nimănui, deşi îi este frică şi lui.
Presupunînd că ne-ar fotografia cineva de sus, de foarte sus, aşa, cu un filtru
infraroşu, s-ar vedea în fotografia o pirmidă de cozi şi de colţi. De cozi care
se gudură şi de colţi care rînjesc. Doar cel din vîrful piramidei nu are coadă
şi nu-şi arată colţii la nimeni.
JURNALISTA – Ceea ce îmi descrieţi este puţin dezgustător…

75
FOSTUL MINISTRU – Raporturile de putere sunt dezgustătoare, domnişoară. Şi
nu sunteţi prima care a observat asta. Nu degeaba au fost, în istorie, atîtea
revoluţii. Liberté, egalité, fraternité. Ce înseamnă de fapt acest slogan?
Abolirea totală a acestui dezgustător obicei de a te gudura. Francezii ştiau
ei ce ştiau. Unde s-a creat cea mai grotescă piramidă a gudurăturilor? La
Versailles, la curtea Regelui Soare. Se luptau curtenii între ei ca să poată
obţine privilegiul de a se ocupa de oala de noapte a regelui… Da, raporturile
de putere sunt dezgustătoare, au gust de vomă. În fiecare zi, seara, cînd s-a
întors în singurătatea lui, omul care joacă comedia puterii vomită… Într-un
fel sau altul se scutură de zgura care l-a acoperit în timpul zilei, de privirile
mieroase ale celor de jos şi de privirile carnivore ale celor de sus. Şi
anarhiştii au vrut acelaşi lucru. Să nu mai existe instituţii ale puterii pentru
ca omul să nu se mai gudure. Numai că e greu… E greu să faci să
funcţioneze societatea fără centre de putere, fără raporturi de putere. Sigur
că omul nu va deveni cu adevărat demn decît odată debarasat de obligaţia
de a se gudura şi de a muşca pe alţii. Dar nu cred că prindem noi momentul
ăsta…
JURNALISTA – Cum ar trebui regîndită democraţia ca să nu fie oamenii obligaţi
să se gudure?
FOSTUL MINISTRU – Există o singură soluţie. Pe care au încercat-o şi grecii
antici. Că tot de la ei ni se trage şi democraţia. Să fie desemnaţi şefii prin
tragere la sorţi. Iar la sfîrşitul mandatului, indiferent pe ce palier de
responsabilităţi a fost exercitată puterea, persoana care a exercitat-o să fie
judecată public.
JURNALISTA – Şi nu există pericolul ca în felul acesta oameni incompetenţi să
ajungă la putere?
FOSTUL MINISTRU – Da, dar el nu este mai mare decît pericolul ca oameni
incompetenţi să ajungă la putere pentru simplul motiv că iubesc puterea.
JURNALISTA – Cînd v-aţi dat seama pentru prima dată că iubiţi puterea?
FOSTUL MINISTRU – Eram în armată. Reuşisem la facultatea de filozofie, aşa
că am făcut armata doar nouă luni. Eram acolo mai mulţi studenţi, unii de
la politehnică, alţii de la medicina veterinară. Nu contează. Eram toţi egali
şi detestam cu toţii armata. Dar din masa aceea de oameni egali, la un
moment dat unii s-au remarcat. Ca să fie şefi de pluton, ca să fie ajutoare
de comandanţi… Cînd ieşeam la inviorare, sau la masă, sau la apel, ieşeam
grupaţi, şi unul dintre noi trebuia să dea comanda: "pluton,
drepţi!"; "pluton, înainte marş!"… Îmi amintesc foarte bine şi acum cînd
mi-a venit şi mie rîndul să comand plutonul. Am făcut cinci paşi înainte,
m-am întors spre camarazii mei şi am răcnit "Pluton, drepţi! Pluton, stînga-
mprejur! Pluton, la dormitor înainte marş!" Nu-mi amintesc prea bine
comenzile, dar cam aşa sunau. Ei bine, în acea seară, cînd am văzut cum
treizeci de băieţi execută într-o armonie perfectă comanda dată de mine, m-
a trecut un fior. Aveam nouăsprezece ani. Nici acum n-am uitat senzaţia

76
 aceea. Cînd treizeci de inşi au răspuns la unison, cînd şaizeci de bocanci au
făcut şlaf! şi cînd tot grupul acela, ca un singur om, s-a pus în mişcare…
Atunci mi s-a inoculat virusul puterii.
JURNALISTA – Bine, dar politica e totuşi altceva.
FOSTUL MINISTRU – Da, politica nu e chiar ca la armată, este mai degrabă o
junglă indisciplinată şi plină de trădări. Dar fiorul, fiorul despre care v-am
vorbit, rămîne acelaşi. Noi, oamenii care iubim puterea, facem parte dintr-
un club special. Ca şi cum am avea o grupă sanguină a noastră. Nu suntem
nici A, nici B, nici 0… Avem grupa P de la PUTERE. Şi ne recunoaştem
între noi. Chiar şi arunci cînd ne detestăm, cînd facem parte din formaţiuni
rivale, cînd ne distrugem unii pe alţii, o complicitate între noi tot există:
ştim că ne hrănim cu aceeaşi hrană.
JURNALISTA – Totuşi, un om politic reprezintă o ideologie, apără nişte idei…
FOSTUL MINISTRU – Ah, domnişoară, asta vi se spune dumneavoastră la şcoala
de jurnalism. Sigur că este vital pentru noi, oamenii puterii, ca populaţia să
creadă că suntem apărătorii unor principii, a unor idei înalte… Altfel n-am
mai putea ieşi pe stradă şi n-am mai putea apărea la televizor, ne-ar scuipa
oamenii imediat ce am ieşi din casă. Dar de fapt singura noastră ideologie
se poate rezuma printr-o frază: cum să facem ca să rămînem la putere. Cînd
cineva ajunge la putere prima sa grijă este să rămînă cît mai mult la putere.
Şi fiecare îşi construieşte programul politic în funcţie de cum îl pot ajuta
respectivele idei şi promisiuni ca să rămînă cît mai mult la putere, eventual
să se eternizeze la putere. Sensul cuvîntului ideologie este acesta: cum să
pretinzi că deţii adevăruri solide, eventual demonstrate ştiinţific, de natură
să servească poporul, pentru ca tu să rămîi cît mai mult la putere… Dar ce
faceţi, domnişoară, plîngeţi?
JURNALISTA – Nu, mi-a intrat o musculiţă în ochi.

77
Mie nu mi se pare normal să abandonezi aşa, din senin, un pian, pe o stradă
locuită…

– Uite, domnule, ce nesimţiţi!

– Ce?
– Păi nu vedeţi?
– Ce?
– Păi… pianul.
– A…
– L-au lăsat exact în mijlocul drumului.
– Dar cum a ajuns aici?
– Probabil că e de aruncat…
– Mie mi se pare că este nou-nouţ.
– Nu poate să fie nou-nouţ. Probabil că e total dezacordat.
– Al cui e pianul ăsta? Al dumneavoastră?
– Nu, doamnă. Ne uităm şi noi la el.
– Ăsta e pian de colecţionar…
– Cum vă daţi seama?
– Păi, după marcă. Uitaţi-vă ce scrie pe plăcuţă. Friedrich Ehrbar.
– O fi al doamnei Vernescu. Ea dă lecţii de pian.
– Atunci poate ar trebui să o chemăm…
– Doamnă Vernescu! … Doamnă Vernescu! … Aţi comandat cumva un
pian?
– Noroc că pe strada noastră nu trec maşini…
– Aţi văzut ce bine am făcut că am blocat-o? Eu am fost cu ideea… Şi cît m-
am luptat cu unii şi cu alţii…
– Da, dar ăsta nu e un motiv ca să ni se depună acum gunoaie pe mijlociul
străzii…
– Haideţi, că exageraţi. E vorba de un pian, nu de un gunoi.
– Păi nu vedeţi că e abandonat? Mie nu mi se pare normal să abandonezi aşa,
din senin, un pian, pe o stradă locuită…
– E pian de marcă, doamnă.
– Friedrich Ehrbar. Viena 1900.
– Ei, Viena, 1900!
– Păi uitaţi-vă pe plăcuţă.
– Doamna Vernescu, puteţi veni puţin?
– E cu coadă sau fără coadă? Că eu nu mă pricep…
– Bineînţeles că e cu coadă. Nu vedeţi coada?
– Mamaaaa… Vino să vezi! Avem pian cu coadă!
– Poftim, copiii ştiu să se bucure de un pian. Numai noi sutem circumspecţi.
– Domnule, eu, în calitate de gardian de imobil, am datoria să raportez ori de
cîte ori sunt depuse obiecte mari ancombrante în faţa intrării. Nimeni nu

78
 are voie să depună obiecte mari ancombrate în faţa intrării. Decît dacă sunt
livrate.
– Ştim, domnule Guduroiu, ştim… numai că aici, vezi, dumneata, suntem în
faţa unui mister.
– Eu ştiu cine l-a adus.
– Cine?
– Am auzit azi noapte.
– Azi noapte cînd?
– Azi noapte pe la trei şi jumătate dimineaţa. Poate patru. Au venit patru
oameni cu el. L-au adus şi l-au lăsat exact aici unde e.
– Ce spui, domnule Misinescu?
– Am văzut cu ochii mei. Că aveam insomnie. Erau îmbrăcaţi în negru.
– Cine?
– Oamenii care l-au adus. Toţi patru.
– Şi de ce n-aţi dat alarma?
– Păi, ce alarmă să dau? Că n-au făcut nimic rău…
– Mamăăăă…! Vino să vezi pian cu coadă!
– Bat pariu că n-are clape.
– Ba uite că are…
– Atunci înseamnă că e gol pe dinăuntru. O fi o carcasă.
– Uite că nu e gol…
– Ce se întîmplă, cine şi-a luat pian? Vai ce frumuseţe! Al cui e?
– Al nimănui, doamnă.
– E un cadou din partea municipalităţi…
– Domnule Misinescu, nu mai spuneţi prostii!
– Doamnă Vernescu, puteţi să verificaţi dacă e acordat?
– Da, dar am nevoie de un taburet.
– Aduc eu, imediat.
– Vai, doamnă, ce talent aveţi…
– E divin…
– Are şi pedale?
– Are tot ce-i trebuie…
– Doamnă Vernescu, cîntaţi-ne puţin Für Elise… Vă rog.
– Cu mare plăcere, domnule Senator.
– Ooooo….
– Ooooo…
– Mare e Beethoven!
– Mamă, vino la pestacol!
– Totuşi… Muzica îţi schimbă viaţa…
– Asta pentru că am blocat strada… Uite că acum parcă suntem o familie.
– Eu propun să facem un comitet ca să adoptăm pianul.
– Adică?
– Dacă tot s-a întîmplat să ne trezim cu el aici…

79
– Domnilor, din punctul meu de vedere, un obiect preţios care nu are
proprietar, în caz de abandonare în spaţiul public, trebuie declarat la poliţie.
– Şi de ce să nu ne bucurăm de el?
– Chiar, uite, doamna Vernescu poate da din cînd în cînd cîte un recital…
– Ce să vă mai cînt, domnule Senator?
– O nocturnă de Shopin… Dacă tot avem pian în stradă…
– Domnule Misinescu, nu ne mai aduci dumneata două sau trei scaune? Că
eşti cel mai aproape…
– Aduc, aduc…
– Mulţumesc, dumnule Misinescu… Suntgeţi atît de drăguţ.
– Cine mai vrea scaune?
– O, ce plăcut e… Să nu-ţi vină să crezi. Nici nu mai ai nevoie să mergi la
concert. Uite că vine concertul la tine acasă.
– Trebuia să facem lucrul ăsta de mult…
– Domnilor, doamnelor, dragi vecini, aplauze pentru doamna Vernescu!
Aplauze pentru strada Cometei. Vom organiza serate muzicale. Ne vom
înălţa sufletul. Ne vom cultiva. Vom fi mai buni, mai frumoşi… Muzica
rotunjeşte colţii interiori, asperităţile mintale… Poate că vom merge şi în
turneu… Veţi vedea că vom deveni celebri. Va veni televiziunea la noi. Vor
veni turiştii în pelerinaj…
– Vai, domnule Senator, sunteţi şi poet…
– Aţi văzut cît de puţin ne trebuie ca să transformăm monotonia în miracol?
– Poate să punem şi bilete la intrare? Dacă tot dăm concerte?
– Pe cei de pe strada Meteoriţilor trebuie să-i primim însă gratuit…
– Păi de ce? Să plătească dacă vor să asculte muzică de calitate…
– Nu se poate, domnule Gudoroiu. Suntem totuşi străzi înrudite…
– Să plătească cei de pe Lirei, dacă vor să vină…
– La Viena exista şi o sală Friedrich Ehrbar…
– Ia te uită…
– Da, Palatul Ehrbar… Eh, ce vremuri… Pianele astea sunt printre cele mai
bune din lume…
– Dar ce facem cu el în timpul zilei? Ar trebui să-l protejăm de soare…
– Aduc eu un cearceaf…
– A nu, ne trebuie o umbrelă de grădină…
– Poate să aducem şi nişte şezlonguri, pentru seara asta…
– Şi mai bine ar fi să comandăm un fel de foişor… Cum erau altădată în
parcuri…
– Mulţumim, doamnă Vernescu, aţi fost divină…
– Bine, vă las că am elevi… Ne vedem deseară.
– Ce facem, mai anunţăm poliţia?
– Nu anunţăm nimic. Eu cred chiar că fiecare stradă ar trebui să aibă pianul
ei… Pentru ca oamenii să fie mai buni, pentru ca armonia să intre în casele
noastre direct din stradă…

80
– Aşa li s-a întîmplat şi celor de pe strada Mecet.
– Adică?
– Întîi au venit patru oameni îmbrăcaţi în negru, la trei noaptea, şi le-au depus
un pian în mijlocul străzii… O, ce tămbălău a fost, s-au bucurat de el, au
făcut grătar pe stradă, au chemat un cîntăreţ de jazz, au băut şampanie…
– Şi?
– Şi în noaptea următoare a dispărut.
– Cum aşa?
– Simplu, s-ar părea că au venit din nou, cei patru bărbaţi îmbrăcaţi în negru,
şi au ridicat pianul.
– Şi de unde ştii dumneata toate astea?
– Ştiu pentru că am o butică de saxofoane.

81
 Lor le place să fie centrul cercului

– Te duci la ea, o priveşti drept în ochi şi îi spui: dansezi?

– Şi dacă spune nu?
– Ascultă, totul depinde de tine. Depinde cum o întrebi. Că dacă o întrebi
lăsîndu-i o portiţă ca să spună nu, atunci chiar că s-ar putea să spună nu. Tu
trebuie să o întrebi în aşa fel încît să nu-i dai voie să spună nu. Trebuie să
simtă că ştii ce vrei. Să simtă că îţi place de ea, şi că eşti decis să verifici
dacă îţi place cu adevărat de ea. Că poate şi ei îi place de tine. Chiar dacă
te vede pentru prima dată în viaţa ei, tot e interesată să verifice dacă i-ar
putea place de tine.
– Ascultă, nu cred că are ea timp să se gîndească la toate astea.
– Mihai, ai încredere în mine. Femeile au în mintea lor un fel de micro-
procesor. Intr-o fracţiune de secundă te-au scanat, au cules informaţia şi
apoi micro-procesorul le dă verdictul: da, merită să-l încerc, sau nu, nu
merită să-l încerc.
– În orice caz, e nostimă foc. Mă şi mir că e singură.
– Dacă nu te grăbeşti, s-ar putea ca peste un minut să nu mai fie singură. Poate
că toată viaţa ta se joacă se joacă în această secundă. Depinde de tine.
Încearcă, nu te costă absolut nimic. Cel mai mare duşman al tău e
timiditatea, ştii asta. Fii, atent, timiditatea poate fi şi semn de prostie. De
insuficienţă neuronală.
– S-a uitat la noi…
– S-a uitat pentru că simte ceva. Simte că vorbim despre ea. Iţi simte undele
energetice. Aşa sunt ele făcute. Simt de la distanţă dacă te gîndeşti la ele,
dacă le ai în vizor. Cum crezi că ar fi evoluat rasa umană dacă femeile n-ar
fi avut un micro-procesor pentru selecţionarea bărbaţilor? Tot ce vor ele
este să aibă de unde alege şi posibilitatea de a alege.
– Hai, că mergi prea departe. Nu vreau să fac copii cu ea, vreau să dansez cu
ea.
– Vrei să dansezi dar în adîncul tău natura vrea altceva. Ca şi în adîncul ei.
Suntem toţi programaţi aşa de patru milioane de ani. Tu nu-ţi dai seama dar
în adîncul tău totul este chimie. De fapt, de asta îţi place de ea pentru că
nişte senzori microscopici se agită în adîncul tău întrucît consideră că sunt
compatibili cu senzorii ei. Hai, du-te şi invit-o la dans ca să vă testaţi
compatibilitatea.
– Măi, Sandu, măi… De unde le ştii tu pe toate astea?
– Le ştiu pentru că gîndesc. Şi, din fericite, nu sunt în perioadă de rut.
– Şi eu sunt în perioadă de rut?
– Păi nu? Altfel de ce ai fi venit aici? La vîrsta asta suntem de fapt ca nişte
roboţi. Suntem sclavii hormonilor noştri, ai antenelor noastre invizibile care
se agită şi vor împlinirea ceremonialului. Noi credem că suntem liberi, cher

82
 ami, că aşa am învăţat din lecturi, dar de fapt suntem prelungirile unui soft
care a fost instalat în noi de la începuturile lumii.
– Şi la tine cum de nu funcţionează soft-ul că avem aceeaşi vîrstă?
– La mine e mai complicat… Deci, te duci sau nu te duci? Sau vrei să mă duc
eu ca să-ţi demonstrez că nu aşteaptă nimic altceva decît ca să nu mai fie
singură? Să ştii că pot să mă duc, dar o pierzi definitiv dacă mă duc eu. Ea
pe tine te-a scanat, nu pe mine. Pot să jur că în acest moment ştie cu precizie
despre ce discutăm. Pe tine te aşteaptă deci, nu pe mine. Şi pe tine te va
penaliza dacă nu ai curaj, nu pe mine. Pentru că ele nu se combină niciodată
cu parteneri care nu au curaj. Nu le lasă soft-ul.
– Aştept un blues şi mă duc…
– Atenţie, simt că începi să o dezamăgeşti. Vezi că a avut un gest nervos…
– Şi dacă e mai înaltă decît mine?
– Nu e.
– De unde ştii?
– Mihai, ai încredere în termometrul meu interior. Am măsurat-o deja pe
toate diagonalele. Este exact pe dimensiunile tale. Deci, uită-te le mine.
Dansezi?
– Poate să-i spun mai bine hai să dansăm, vrei?
– Nu, în nici un caz. Hai să dansăm sună ca un ordin, ori lor nu le place să
primească ordine. Nu din prima zi, în orice caz. Şi nici nu e bine să
demonstrezi de la prima frază eşti o persoană plină de contradicţii.
Analizează puţin stupizenia ta de frază… Întîi îi spui hai să dansăm, ceea
ce sună autoritar, iar apoi o întrebi dacă vrea. Te pui deci de la bun început
într-o lumină dubioasă. Şi ea simte, ele simt cînd masculii care se prezintă
în faţa lor sunt plini de contradicţii… Şi nu le place. Primele cuvinte pe care
i le adresezi trebuie să aibă cît de cît ceva misterios…
– Şi ce mare mister vezi tu în… dansezi?
– Mare mister nu e, dar cel puţin nu îţi dezvăluieşti caracterul din prima. Şi
depine de ceea ce se vede pe faţa ta cînd îi spui… dansezi? Şi depinde şi de
inflexiunea vocii. Uită-te la mine. Spune dansezi? ca şi cum ai spune
domnişoară, sunt puţin tulburat de dumneavoastră şi mi-ar face mare
plăcere să aflu de ce, iată de ce vă invit la dans, ca să-mi dau seama de ce
mă tulburaţi…
– Păi…mai bine îi spun fraza asta.
– Nu merge fraza asta la timizi. O astfel de frază poate funcţiona numai în
gura unui tip care este sigur de sine şi care îşi vinde experienţa. Pentru că
de fapt spunînd domnişoară, sunt puţin tulburat de dumneavoastră etcetera
etcetera spui aş vrea să vă ofer un moment agreabil şi vă puteţi baza pe
experienţa mea solidă în materie de tandreţe ca să gustaţi un moment
deosebit…
– Sandu, sincer, eu nu îneţeleg de ce, de ani de zile, tu nu ai nici o prietenă…

83
– Ei, ţi-am spus că la mine e mai complicat… Am citit prea mult
Dostoievski… Deci… îi spui dansezi? dar nu te uiţi la ea cu nişte ochi de
viţel şi nici nu înghiţi în sec ca să se vadă că te pierzi cu firea. Şi nici nu o
spui în mod flegmatic sau ironic. In nici un caz nu-i spui dansezi? ca şi cum
i-a spune hai că tot n-ai nimic de făcut, vino să dansezi cu mine dar să ştii
că dacă nu vrei mi se rupe…
– Aşa e bine… dansezi?
– Da, dar nu-ţi muşca limba. Şi apleacă puţin capul spre ea, nu-i vorbi de la
distanţă, ca să audă tot oraşul. Trebuie să audă doar ea, să fie ca un murmur,
ca un descîntec. Trebuie să sune ca o formulă magică. Cînd îi spui dansezi?
ea trebuie să înţeleagă ţin din tot sufletul să-ţi spun că am impresia că ai
putea să dai sens vieţii mele… Uită-te în ochii mei, imaginează-ţi că de
răspunsul meu depinde ceea ce vei fi tu şi ceea ce vei face tu în următorii
cincizeci de ani. Concentrează-te şi întreabă-mă…
– Dansezi?
– Fără umbra asta de oftat că nu te duci să lucrezi într-un abator…
– Dansezi?
– OK. Dă-i drumu’.
– Şi dacă zice da, ce fac?
– O iei de mînă şi o tragi spre mijlocul pistei…
– De ce?
– În nici un caz nu dansa cu ea pe margine, că lor nu le place, la început, să
fie văzute de toată lumea... Ia-o ferm de mînă şi topiţi-vă în miezul grupului
de dansatori. Drumul ăsta spre centru va fi o voluptate, ai să vezi… Şi ai să
vezi că te va urma instinctiv. Acolo, în centru, se simt ele în siguranţă. Că
ele au nevoie de genul ăsta de protecţie energetică… Şi oricum, e mai erotic
să fii la mijloc decît la margine… Lor le place să fie centrul cercului.

84
Despre incapacitatea omului de a se reconcilia cu sine însuşi, din
punctul de vedere al pisicii

Din punctul de vedere al pisicii, omul este o fiinţă monstruoasă care nu ştie
să gestioneze tandreţea. Cînd se freacă trei secunde de piciorul unui om,
cantitatea de tandreţe înmagazinată îi este suficientă pisicii pentru două sau
trei ore, ba chiar mai mult, pentru o jumătate de zi. Ba chiar mai mult, pentru
o zi şi o noapte. Ba chiar mai mult, pentru o săptămînă.

Pisica ştie să dozeze, omul nu. Dacă e nevoie, pisica îşi distribuie o picătură
de tandreţe în aşa fel încît să se poată hrăni din ea o lună, sau chiar două
luni. Sau chiar şase luni.

Ca o cămilă care stochează apă în cocoaşele ei, pisica înmagazinează

tandreţe în blana ei, în gesturile ei stilate, în totala ei lipsă de grabă… Pisica
ştie să economisească tandreţea, omul nu. Pisica nu cere mai multă tandreţe
decît îi este nevoie pentru a trăi într-un mod seren, omul da.

Din punctul de vedere al pisicii, omul este un risipitor neisprăvit. Un

risipitor de tandreţe în primul rînd, avid de ea în douăzeci şi patru de ore
din douăzeci şi patru. Pisica ştie că un jet continuu de tandreţe riscă să
altereze plăcerea de a primi tandreţe, omul însă nu ştie acest lucru. Iată de
ce pisica nu are încredere în om. Iată de ce pisica se apropie cu
circumspecţie de om şi se îndepărtează de el brusc, lăsîndu-l pe om uimit şi
uneori frustrat. Pisica ştie de ce trebuie să-i întrerupă brusc omului elanurile
de tandreţe, omul însă nu ştie.

Pisica nu-şi mai pune nici o speranţă în om, altfel spus nu mai crede că omul
ar putea într-o bună zi să înveţe cu adevărat cum trebuie gustată tandreţea.
Pisica stăpîneşte perfect arta de a capta un gest de tandreţe în intensitatea
sa, şi nu ca durată. Omul apreciază tandreţea cantitativ, îi numără
secundele, minutele. Hrăpăreţ, hulpav, lacom, omul scurmă în tandreţe în
loc să o savureze infinitezimal. Si ca orice vietate care scurmă, cea mai
mare parte din ceea ce ar trebui să primească omul se răspîndeşte de fapt în
aer, în jurul omului, în gesturi inutile, în cuvinte şi în întrebări stupide, în
grimase ridicole şi în frustrări, în oftaturi dezgustătoare, în tăceri volubile
şi în gînduri indecente.

Pisicii nu-i vine să creadă cînd vede că omul are un raport alunecos cu
tandeţea, ca şi cum tandreţea ar fi un peşte prins cu undiţa pe care omul nu
mai reuşeşte apoi să-l apuce apoi cu mîna, peştele i se zbate în palme şi
omul îl pierde în ultimul moment, îl scapă înapoi în apă. Pisica îl observă
pe om şi îi înţelege defectele esenţiale, de construcţie. Omul o observă pe

85
pisică dar nu înţelege mai nimic din ea pentru că este incapabil de eleganţă
reflexivă. În fiecare zi pisica îi acordă o nouă şansă omului dar omul o
risipeşte.

Cînd pisica stă la mîngîiat, ea o face pentru a-l educa pe om, pentru a încerca
să-i colmateze porii prin care i se evaporă tandreţea. Pisica are ochi interiori
pentru tandreţe, omul nu. Cînd o pisică începe să toarcă la mîngîiat, omul
prost crede că pisica o face întrucît se simte bine. El nu înţelege că pisica
munceşte în acel moment. Că de fapt întregul ei organism s-a transformat
într-un alambic prin care circulă energia obţinută din tandreţe pentru a fi
distilată apoi în forma cea mai pură şi stocată în fiecare celulă, în fiecare fir
din blană, pînă în profunzimea celor nouă vieţi ale pisicii.

Pentru că şi în materie de vieţi omul este o fiinţă de neînţeles. Pisica are

nouă vieţi, omul numai una. Din punctul de vedere al pisicii, o fiinţă care
are doar o singură viaţă este în mod fundamental imperfectă. Cînd ai o
singură viaţă te grăbeşti tot timpul. Cînd ai nouă, nu. Cînd ai o singură viaţă
nu ştii ce să faci mai întîi. Cînd ai nouă, ştii. Cînd ai o singură viaţă risipeşti
totul din prima, cînd ai nouă transmiţi tandreţea acumulată de la o viaţă la
alta.

Pisica se ataşează mai mult de case decît de oameni pentru că de fapt casele,
ca şi pisica, au mai multe vieţi. Pisica simte, cînd intră pentru prima dată
într-o casă, cîte vieţi a avut respectiva casă. Cum aduci pentru prima dată o
pisică într-o casă, pisica se duce să exploreze numărul de vieţi acumulate
de casă. Omul crede că pisica explorează casa, ca să se familiarizeze cu ea.
Greşit mai gîndeşte omul. Pisica se duce să numere de fapt vieţile
sedimentate în acea casă, şi mai ales ca să vadă dacă aceste vieţi se înţeleg
între ele.

Omul crede că o pisică este bună la casa omului pentru că aduce cu ea un

fel de energie pozitivă, un fel de blîndeţe abisală, un fel de răbdare naturală
benefică. Greşit mai gîndeşte omul. Pisica de fapt ştie să reconcilieze vieţile
care s-au suprapus în respectiva casă. Pisica este făcută să fie mediator între
vieţi, să le împace unele cu altele. Din cauza asta o pisică poate să aducă
tihnă într-o casă, pentru că ştie să reconcilieze vieţile între ele.

Pisica l-ar putea reconcilia şi pe om cu el însuşi, dacă ar avea şi el mai multe

vieţi. Dar din păcate omul n-are. Si atunci nu e nimic de făcut cu el.

86
 Blondă, brună, ochi albaştri?

EA – Vreau să facem o repetiţie…

EL – O repetiţie la ce?
EA – Într-o bună zi ai să vii să-mi spui că nu mă mai iubeşti. Şi că vrei să pleci.
Vreau să repetăm scena asta.
EL – Eva, nu mai inventa stupizenii.
EA – Oamenii se mai despart din cînd în cînd.
EL – Ei bine, noi n-o să ne despărţim niciodată.
EA – Nu se ştie. Peste cinci ani, peste zece ani, s-ar putea să te îndrăgosteşti de
altcineva…
EL – Eva, eu abia m-am îndrăgostit de tine. Nu am de gînd să mă îndrăgosesc de
altcineva.
EA – Ştii că asta nu depinde de noi.
EL – Ba depinde puţin de noi.
EA – Se poate întîmpla oricînd. Oamenii se îndrăgostesc, se dezîndrăgostesc şi
apoi se reîndrăgostesc. S-ar putea să mi se întîmple şi mie.
EL – Ce?
EA – Să simt într-o bună zi că nu mai simt nimic pentru tine.
EL – Eva, n-ar fi mai bine să trăim liniştiţi, acum cît suntem cît de cît îndrăgostiţi
unul de altul?
EA – Important e, ca atunci cînd unul dintre noi se va dezîndrăgosti de celălalt să
rămînem demni.
EL – Eu nu cred că am să pot să rămîn demn dacă într-o bună zi vii şi-mi spui că
ţi-ai găsit pe altcineva.
EA – Important este să nu urlăm unul la altul, să nu devenim nişte fiare. Deci e
mai bine să repetăm…
EL – OK, vino să-mi spui că nu mă mai iubeşti, dacă ai curajul.
EA – Tu întîi.
EL – Ba tu. Că tu ai fost cu ideea.
EA – Eu am fost cu ideea ca tu să vii întîi şi să-mi spui că nu mă mai iubeşti şi că
vrei să mă laşi cu tot cu copil şi să pleci cu altă femeie.
EL – Bine… Eva, iubita mea…
EA – Vreau să o faci serios. De obicei lucrurile astea se fac la masă, după masa
de seară. Hai să ne aşezăm la masă…
EL – Eva, iubita mea, eu nu te mai iubesc.
EA – Mihai…
EL – Da?
EA – Concentrează-te. Întinde o mînă, pune mîna pe mîna mea, priveşte-mă drept
în ochi.
EL – OK.
EA – Şi acum spune ce ai de spus. Dar serios.

87
EL – Eva…
EA (joacă rolul în locul lui) – Eva, am ceva să-ţi spun…
EL – Eva, am ceva să-ţi spun…
EA – Pe un ton mai tremurînd… Eva, am ceva să-ţi spun…
EL – Eva, am ceva să-ţi spun…
EA – E important şi îmi este greu să încep…
EL – E important şi este greu să încep… aşa că mai bine nu-ţi spun nimic.
EA – Îmi este greu să încep dar este important să ştii adevărul. Eu m-am
îndrăgostit de altcineva.
EL – Îmi este greu să încep dar este important să ştii adevărul. Eu nu m-am
îndrăgostit de altcineva.
EA – Nu ştiu cum s-a întîmplat, mă simt vinovat deşi în astfel de cazuri nu noi,
oamenii, suntem vinovaţi. Intîlnirile miraculoase ţin de o alchimie care ne
depăşeşte, care are nişte reguli necunoscute nouă, cosmice,
subconştiente…
EL – Continuă că le zici bine…
EA – Eva, îmi pare extrem de rău, mi se rupe sufletul că trebuie să-ţi spun acest
lucru, dar o fac pentru că te respect, pentru că eşti mama copilului meu.
Trebuie să plec. Dar asta nu înseamnă că am să te părăsesc, nici pe tine şi
nici pe copil. Am să fiu în continuare cel mai bun tată din lume…
EL – Eva, hai să nu ne mai jucăm cu astfel de lucruri…
EA – Stai aici, Mihai, şi repetă după mine… Iar noi sper să rămînem în continuare
cei mai buni prieteni.
EL – Iar noi sper să rămînem în continuare cei mai buni prieteni.

Eva îi trage o palmă lui Mihai.

EA – Ei bine, nu, prieteni n-o să rămînem. Şi nici pe copil n-ai să-l mai vezi. Şi
acum n-ai decît să te duci.
EL – Eva, suntem în repetiţii…
EA – Porcule! Gîndac scîrbos ce eşti! Oare pentru ce ţi-am dăruit cei mai frumoşi
ani din viaţa mea?
EL – Eva, ai spus că trebuie să ne păstrăm demnitatea. Să fim cool.
EA – Cum? Vrei să pleci cu altă femeie şi vrei să fiu cool? Ei bine, n-o să fie cool.
Nu am chef să fiu cool. Nu meriţi să fiu cool, nu meriţi tu acest cadou. Am
să-ţi scot ochii. Vreu acum, pe loc, să ieşi cu toate lucrurile în stradă…
EL – Eva, ce rost are să repetăm dacă te înfurii la repetiţii?
EA – Nu mă înfurii, încerc să-mi dau seama ce aş face dacă s-ar întîmpla cu
adevărat. (Schimbare de ton.) Să-mi spui imediat cine e?
EL – Cine e, cine?
EA – Femeia cu care vrei să pleci. Noua ta iubită. Cine e?
EL – Nu pot să-ţi spun, deocamdată.
EA – Vreau să ştiu cine e. Acum!

88
EL – Eva, nu vreau să intrăm într-un scandal interminabil, să urlăm, să-i
înnebunim şi pe prietenii noştri cu problema noastră…
EA – Nu e problema noastră, e problema ta. Spune-mi cine e, acum, pe loc! Că
pînă la urmă tot aflu. Nu mă obliga să fac pe detectivul. Că aflu în cinci
minute. E colegă cu tine la Universitate?
EL – Nu…
EA – E mai tînără ca mine?
EL – Nu. Este exact de vîrsta ta.
EA – Blondă, brună, ochi albaştri? Precis e blondă. Toţi sunteţi înnebuniţi de
blonde. Blondele vă ronţăie uite-aşa, una, două…
EL – Nu e blondă, e şatenă.
EA – Ai făcut deja dragoste cu ea?
EL – Da.
EA – Şi te-a înălţat în al noulea cer?
EL – Da.
EA – Să-mi spui imediat cum o cheamă!
EL – Eva.
EA – Vreau numele ei adevărat.
EL – Eva.
EA – Mă minţi. Aflu eu cum o cheamă. Deschide-ţi ordinatorul să-ţi văd mesajele.
Precis ai un cont secret. Nu mă păcăleşti tu pe mine. Dar nu e grav. Ei
bine, află că şi eu am pe cineva.
EL – Ce spui?
EA – Şi mie îmi face cineva curte.
EL – Vreau să ştiu imediat cine e.
EA – Şi vrea să mă mut la el cu tot cu copil.
EL – Gata, nu mai repet nimic cu tine.
EA – Bine, hai să ne oprim.

Pauză.

EL – Nu mai fac repetiţii din astea niciodată. Chiar m-ai enervat. Uite cum îmi
tremură mîna…
EA – Mihai, nu fi aşa emotiv. Ne-am jucat…
EL – Da, dar la un moment am avut impresia că vorbeşti serios.
EA – Şi eu am avut impresia că vorbeşti serios.
EL – Perfect, hai să ne împăcăm.
EA – OK, deci nu te mai duci…
EL – Unde?
EA – Cu ea… cu cealaltă…
EL – Nu… (O ia în braţe şi o sărută.) Dar nici tu…

89
Tot ce e mai misterios în univers

PRIMUL – Nu mi-a plăcut ce-ai făcut.

AL DOILEA – Dar ce-am făcut?
PRIMUL – Tu crezi că nu am observat dar eu am observat.
AL DOILEA – Ai observat ce?
PRIMUL – Am observat ce-ai făcut la sfîrşit.
AL DOILEA – Şi ce-am făcut la sfîrşit?
PRIMUL – Ai avut un acces de barbarie.
AL DOILEA – Asta-i bună!
PRIMUL – Şi mie nu-mi place să lucrez cu barbari. Şi nici cu nevrozaţi.
AL DOILEA – Dar nu am fost o singură secundă nevrozat.
PRIMUL – Ai avut o ieşire necontrolată. Să nu-mi spui că n-ai avut, că mă
jigneşti. Şi ştii că nu-mi place să fiu jignit.
AL DOILEA – Nu vreau eu să te jignesc, şefu’!
PRIMUL – Omul trebuie respectat. Omul poate fi uneori o fiinţă jegoasă, dar
totuşi este creaţia lui Dumnezeu.
AL DOILEA – N-am nici un motiv să te contrazic, şefu’!
PRIMUL – Deci trebuie respectat.
AL DOILEA – Eu cu respect fac ce fac.
PRIMUL – Nu m-ai înţeles.
AL DOILEA – Păi explică-mi şi am să înţeleg.
PRIMUL – Omul mort trebuie respectat.
AL DOILEA – OK.
PRIMUL – Nu e suficient că spui OK.
AL DOILEA – Am înţeles.
PRIMUL – Pe un cadavru nu scuipi niciodată. Asta este prima regulă a
respectului.
AL DOILEA – O bag la cap. Nici o problemă.
PRIMUL – Dacă ai de scuipat pe cineva, dacă simţi că trebuie scuipat un om
jegos, îl scuipi cît este în viaţă. Nu după. Că faci un păcat.
AL DOILEA – Deci dacă îl scuip înainte nu e un păcat.
PRIMUL – Nu. Înainte, cît e viu, poţi să faci ce vrei. Cît e viu, omul jegos îţi
aparţine. Poţi să-l sfîrteci cum vrei. Dar după ce moare corpul lui devine
sacru… Nu mai e al tău. Şi nici în puterea ta.
AL DOILEA – Şi dacă devine sacru ce trebuie să fac? Să mă închin în faţa lui?
PRIMUL – Bill, nu fi obraznic.
AL DOILEA – Nu sunt obraznic, şefu’.
PRIMUL – Învaţă, reţine, reflectează la ceea ce spun. După ce omori un om
cadavrul lui nu-ţi mai aparţine. Omul mort intră în alt domeniu, al
misterului cosmic, al libertăţii absolute. Şi trebuie să-l respecţi, pentru că
omul mort a trecut în altă dimensiune, şi ştie mult mai mult decît tine.

90
AL DOILEA – Reţin tot.
PRIMUL – Deci să nu se mai întîmple!
AL DOILEA – Nu se mai întîmplă, şefu’. Da’ eu tot nu ştiu cu ce am greşit.
PRIMUL – Ai greşit că ai mai înfipt o dată cuţitul în el deşi nu mai era nevoie.
AL DOILEA – Păi cum aşa?
PRIMUL – Bill, am văzut tot. Ultima lovitură a fost din ură. Ca să-i batjocoreşti
rămăşiţele pămînteşti.
AL DOILEA – Ba nu, şefu’, am vrut să fiu sigur că e mort.
PRIMUL – Ştiai că e mort.
AL DOILEA – Nu eram sigur, jur…
PRIMUL – Nu jura că mă jigneşti. Ştii că nu-mi place să mă jigneşti.
AL DOILEA – Şefu’, nici prin vis nu-mi trece să te jignesc. Şi învăţ. Din tot ce
spui învăţ.
PRIMUL – Erai sigur că e mort din a treia lovitură. Este?
AL DOILEA – Este.
PRIMUL – Şi atunci de ce i-ai mai dat şi a patra?
AL DOILEA – Nu ştiu. Eram înfierbîntat, aşa… parcă tremuram…
PRIMUL – Nu e bine să accepţi să ţi se întunece mintea. Pentru că din cauza asta
i-ai mai dat o lovitură în plus. Că ţi s-a întunecat mintea. Şi ţi-a făcut
plăcere să i-o dai.
AL DOILEA – M-am uşurat puţin, nu că mi-a făcut plăcere.
PRIMUL – Da, dar te-ai uşurat pe un cadavru, care intrase deja în sacralitate. Care
devenise deja sfînt, ca să fiu mai clar.
AL DOILEA – N-am ştiut.
PRIMUL – Dar de acum înainte ai să ştii.
AL DOILEA – Respectă cadavrul duşmanului tău, dacă vrei ca şi cadavrul tău să
fie într-o bună zi respectat. Asta este a doua mare regulă. Reţine şi repetă.
PRIMUL – Tot respectul pentru cadavrul duşmanului meu, pentru că şi eu vreau
să mi se respecte într-o bună zi cadavrul.
AL DOILEA – Şi nici că ţi-ai şters cuţitul de uniforma lui nu mi-a plăcut.
PRIMUL – Îmi pare rău. Acum că mi-ai explicat…
AL DOILEA – Suntem cum suntem, Bill, dar nici să picăm mai jos decît suntem
nu trebuie. Gîndeşte-te că omul pe care l-ai omorît îţi va fi recunoscător
dacă îi respecţi cadavrul.
PRIMUL – Dacă spui, tu, şefu’…
AL DOILEA – Asta e a treia regulă de aur. Cînd ai de-a face cu moartea ai de-a
face cu tot ce e mai misterios în univers. Cuţitul să ţi-l ştergi de acum
încolo în iarbă. Pentru că în felul ăsta îţi ceri şi iertare pentru ce ai făcut.
PRIMUL – Reţin.
AL DOILEA – Bine… Acum hai să plecăm că vine noaptea.
PRIMUL – Dar… poate că ar trebui să-l îngropăm totuşi… Dacă tot vorbeai de
respect.
AL DOILEA – Nu e nevoie. Îl îngroapă noaptea.

91