CUM AM ÎNVĂȚAT SĂ CONDUC

de PAULA VOGEL

scena 15
pentru examenul de teatru contemporan

DISTRIBUȚIA REGIA
MITITICA – MARA BABOIANU VLAD ISĂILĂ
PECK – VLAD PÂNZARU

UNATC 2020
Mititica: 1969. Zile şi cadouri. O numărătoare inversă:

Mititica/Peck: Un bilet. „3 septembrie, 1969. Mititico: Ești plecată doar două zile, dar mi se
par luni. Sper că e totul în regulă cu camera de cămin. Îţi trimit casetofonul ăsta – e un model
nou, aşa c-o să ai ceva muzică în cameră. Şi muzica aia despre care citeşti pentru curs – Carmina
Burana. Sper să-ţi placă. Mai sînt numai 90 de zile! Peck.”

Mititica/Peck: 22 septembrie. Un buchet de trandafiri. Un bilet: „Înnebunesc de dor. 69 de

zile...”.

Mititica/Peck: 25 septembrie. O cutie de bomboane de ciocolată. O carte de vizită: „Nu te gîndi

că te-ngraşi. Oricum arăţi perfect. Mi-am luat o căsuţă poștală, scrie-mi acolo. 66 de zile. Te
iubesc, bombonico.”

Mititica/Peck: 16 octombrie. Un bilet. „Încerc să citesc romanul ăsta al lui Jane Austin pe care-
l citeşti tu – Emma – uite o carte în schimb: Legături primejdioase. Sper să-ţi faci timp pentru
mine.” Mâzgălit pe margine, numărul: „47”.

Mititica/Peck: 16 noiembrie. „Mai sunt 16 zile. Sper că-ţi place parfumul. Nu prea pot să dau
de tine pe telefonul de la cămin. Cred că ești mai mult pe la bibliotecă. Gândeşte-te ce tare ar fi
să-ţi iau un telefon al tău, ca să putem vorbi!”

Mititica/Peck: 18 noiembrie. „Mititico. Am primit înapoi un pachet. Te-ai mutat la alt cămin?
Sună-mă la serviciu sau scrie-mi pe căsuța poștală. În continuare nici o înghițitură (de alcool).
Aştept să te văd. Mai sunt doar două săptămâni!”.

Mititica/Peck: 23 noiembrie. O scrisoare. „Mititico. Am fost aşa de dezamăgit că n-ai venit

acasă pentru curcan. Îţi trimit ceva bani să ai pentru o masă în oraş... Încă nouă zile!”.

Mititica/Peck: 25 noiembrie. O scrisoare:

Mititica/Peck: „Dragă unchiule Peck, îţi trimit asta la serviciu (scrisoarea). Nu veni weekend-
ul viitor pentru ziua mea. N-o să fiu aici...”.

Mititica/Peck: 10 decembrie 1969. O cameră de hotel. Philadelphia. În seara asta nu se vede

luna.

(O sticlă de şampanie stă într-o găleată cu gheaţă, într-o cameră de hotel foarte frumoasă.)

Peck: De ce nu te aşezi?

Mititica: Nu vreau. Şampania pentru ce e?

Peck: Am crezut că putem ciocni un pahar de ziua ta.

Mititica: ... M-ai enervat foarte tare, unchiule Peck.

Peck: De ce?
Mititica: Ce-ai, ești nebun?

Peck: Ce-am făcut?

Mititica: M-ai speriat de-am crezut că mor – tot trimiţându-mi chestiile alea prin poştă...

Peck: ...Erau cadouri! Voiam numai să-ţi dau nişte cadouri pentru primul tău semestru...

Mititica: Și ce naiba era cu numerele alea! Mai sunt 44 de zile, încă două săptămîni. Şi pe urmă
doar numere –13, 12, 11 – ca nu știu ce criminal în serie!

Peck: Mititico! Hei! Cu mine vorbeşti – încercam numai să-ţi ridic moralul, pentru ziua ta.

Mititica: Ziua cînd împlinesc 18 ani. Nu sunt un copil, unchiule Peck. Făceai numărătoarea
inversă pînă când împlinesc 18 ani.

Peck: Şi?

Mititica: Şi? Şi coruperea de minori ține până cînd fata împlineşte 18 ani. Ştim asta foarte bine,
şi tu, şi eu.

(Peck încearcă să nu se înfunde mai tare.)

Peck: Cred c-ai înţeles greşit.

Mititica: Cred c-am înţeles foarte bine. Ştiu ce urmează să faci cu cinci paşi înainte s-o faci.
Șofatul defensiv lecția numărul 1.

Peck: Atunci de ce ai propus să ne vedem aici şi nu la restaurant?

Mititica: Nu vreau să avem discuţia asta în public.

Peck: Bine. Bine. Avem multe de discutat.

Mititica: Mda. Avem. Ai putea... să-mi dai puţină şampanie?

Peck: Sigur, doamnă. Daţi-mi voie să fac onorurile. Nu ştiam ce-aţi prefera – Taittingers sau
Veuve Clicquot – aşa că m-am gîndit să-ncepem cu un clasic: Perrier Jouet. (Deschide sticla)

Repede, Mititico, paharul! (Unchiul Peck îi umple Mititicăi paharul. Pune sticla la loc în
gheaţă şi se duce după o doză de bere de ghimbir) Dă-mi voie să iau nişte suc – șampania mea
– şi să ciocnesc cu tine.

(Se întoarce şi vede că Mititica nu l-a aşteptat.)

Mititica: A, scuze. Stai să-mi iau altul. (Peck îi umple paharul şi se întinde după suc; ea îl
opreşte) Unchiule Peck, poate-ar trebui să bei cu mine nişte şampanie.

Peck: Vrei să... beau?

Mititica: Nu e politicos să laşi o doamnă să bea singură.

Peck: Păi, domnişoară, dacă insistaţi... Numai unul. A trecut ceva timp. (Peck umple altă cupă
pentru el) Uite. Aş dori să propun un toast pentru dumneavoastră şi ziua dumneavoastră de
naştere! (Peck ia o înghițitură) M-am cam dezobișnuit.

Mititica: Nu trebuie să pleci niciunde în noaptea asta, nu?

Peck: Sînt al tău. ...Doamne, ce bine e să te văd! Mă obişnuisem atât de tare să... să... vorbesc
cu tine în minte. Sunt obişnuit să te văd în fiecare săptămână – sunt atâtea – nici nu ştiu de unde
să încep. Cum e la şcoală, Mititico?

Mititica: E... e greu, unchiule Peck. Mai greu decât îmi închipuisem. Sunt în plină sesiune şi...
nu ştiu.

Peck: O să treci cu bine prin asta. Ca întotdeauna.

Mititica: Poate. S-ar putea... să fiu exmatriculată.

Peck: Tot timpul te gândeşti la ce-i mai rău, Mititico, dar ești o fată puternică... (Mititica ridică
din umeri şi-și mai toarnă un pahar) ...Hei, scumpo, ia-o mai uşor, ok?

Mititica: E foarte scump?

Peck: Pentru tine, numai ce-i mai bun. Dar nu contează cât costă, şampania trebuie băută cu
înghițituri mici. Uite... dacă ai probleme la şcoală... poţi oricînd să vii o vreme acasă.

Mititica: Nu. Mulţumesc, unchiule Peck, dar o să mă descurc eu cumva.

Peck: E normal să vii înapoi vraişte, după primul tău an departe de casă.

Mititica: Mda. Ce mai face mătuşa Mary?

Peck: E bine. Deci... ce zici de noua maşină?

Mititica: E foarte drăguţă. Mai zi-mi o dată, ce e?

Peck: E un Cadillac El Dorado.

Mititica: Aha. Păi, mă bucur foarte mult pentru tine, unchiule Peck.

Peck: Am luat-o pentru tine.

Mititica: Poftim?

Peck: Totdeauna mi-am dorit un Cadillac, dar mă gândeam, Peck, aşteaptă pînă creşte Mititica
– şi mă gîndeam că poate-o să vrei s-o conduci şi tu.

Mititica: De ce să vreau să conduc maşina ta?

Peck: Poate pentru că e cea mai bună! – vreau să ai tot ce-i mai bun.
Mititica: Ascultă, unchiule Peck, Peck: Mă tot gîndeam cum să

nu ştiu cum să-ncep, dar... îți spun....

Peck: Scuze.

Mititica: Tu primul.

Peck: Păi, cu plecarea ta... m-a făcut pur şi simplu să-mi dau seama ce dor mi-e de tine. Să
vorbesc cu tine şi să fiu singur cu tine. Pur și simplu nu mai pot fără tine, Mititico. Iar în ultima
vreme a fost aşa de greu să dau de tine – distanţa şi... - și tu nu eşti niciodată acolo când te sun
– cred că te-ai mutat în bibliotecă...

Mititica: Nu, problema e că... nu prea am dat pe la bibliotecă...

Peck: Eh, nu contează – ideea e că sper doar că ţi-a fost și ție la fel de dor de mine.

Mititica: Unchiule Peck, m-am gîndit o grămadă la asta, şi am venit aici în seara asta ca să-ți
spun... nu mi-e foarte bine. Sunt foarte confuză, nu mă pot concentra la treabă, şi acum că am
plecat – m-am tot gîndit la asta – şi nu vreau să ne mai vedem. Altfel decât cu toată familia.

Peck: Te vezi cu alţi bărbaţi?

Mititica: ...nu, nu de-asta – sigur, mă văd... știi ceva, pâna la urmă nu e treaba nimănui!

Peck: Eşti îndrăgostită de cineva?

Mititica: Nu e vorba de asta.

Peck: Mititico, eşti speriată. Maică-ta şi bunicii ţi-au băgat în cap tot felul de prostii despre
bărbaţi – îi aud cum te spală pe creier tot timpul – şi eşti speriată. N-o să te doară – dacă bărbatul
cu care te culci te iubeşte cu adevărat. Iar eu te-am iubit din clipa în care te-am ţinut în palmă.
Şi cred că toată lumea te-a băgat în sperieţi cu ceva care e atât de normal, cum e să respiri...

Mititica: O, Doamne... Nu mă mai pot vedea cu tine, unchiule Peck.

(Peck dă peste cap paharul de şampanie.)

Peck: Mititico. Ascultă. Deschide ochii şi uită-te la mine. Haide. Deschide doar ochii. (Mititica,
cu ochii strîns închişi, refuză) În regulă atunci. Vreau numai să asculţi. Mititico, te rog o singură
dată. Din propria ta voinţă. Întinde-te pe pat cu mine – amândoi îmbrăcaţi – doar întinde-te pe
pat cu mine, un bărbat şi o femeie... şi hai... să ne ţinem în braţe. Nimic altceva. Înainte să zici
ceva. Vreau şansa să te... ţin în braţe. Pentru că uneori trupul ştie lucruri de care mintea nu
ascultă... şi după ce te ţin în braţe, vreau să-mi spui ce simţi.

Mititica: Să... mă ţii în braţe doar?

Peck: Da. Şi pe urmă poţi să-mi spui ce simţi.

Mititica: Da. Bine. Doar ne ţinem în braţe. Nimic altceva.

(Peck se întinde pe pat şi-şi întinde braţele spre ea. Mititica se întinde lîngă el, punîndu-şi
capul pe pieptul lui. Îi mîngîie părul, iar ea stă perfect nemişcată.)

Mititica: ...Trebuie să mă-ntorc.

Peck: Aşteaptă. Mititico. N-ai simţit... nimic?

Mititica: Nu. Nimic.

Peck: Te gândeşti... te gândeşti la mine?

Mititica: ...Nu.

(Peck, grăbit, tremurînd, scoate ceva din buzunar.)

Peck: Am 45 de ani. Nu e mult pentru un bărbat. Şi nu mai sînt în stare de nimic, decît să mă
gândesc la tine. La serviciu nu mă mai pot concentra. Mititico. Trebuie să... vreau să te gîndeşti
la ce-o să-ţi cer.

Mititica: Te-ascult.

(Peck deschide o cutiuţă cu un inel.)

Peck: Vreau să fii soţia mea.

Mititica: Nu pot să cred că faci asta.

Peck: O să-i spun lui Mary că vreau să divorţăm. Nu suntem rude. Ar fi legal...

Mititica: ...Ce naiba îți imaginezi! Eşti însurat cu mătuşa mea, unchiule Peck. Face parte din
familia mea. Ai întrecut... ai întrecut mult limita. Familia e familie.

Am plecat. Acum. N-o să mă mai văd cu tine. Niciodată.

(Peck rămîne un moment întins în pat, încercînd să proceseze îngrozitoarea veste. O clipă,
aproape se chirceşte în poziţie fetală)

Nu vin acasă de Crăciun. Ai face bine să te duci acasă la mătuşa Mary. Du-te acasă, unchiule
Peck. Acum.

(Peck se controlează şi se aşază, rigid)

Unchiule Peck? Iartă-mă, dar trebuie să plec.

Ţi-e bine?

(Peck se ridică în picioare.)

Peck: Sunt ok. Mă gândesc numai că... Mi-ar trebui o băutură adevărată.

Mititica (către public): Nu l-am mai văzut niciodată. M-am ținut departe, de Crăciun şi Ziua
Recunoştinţei, ani întregi după aceea.
Mai întâi şi-a pierdut slujba, pe urmă nevasta şi până la urmă... permisul de conducere. S-a
retras în casă şi-şi comanda băutură.

Într-o noapte a-ncercat să coboare la subsol – şi a zburat în jos pe scări. Mătuşă-mea venea în
fiecare săptămînă să-i lase mâncare pe verandă, şi a văzut corespondenţa şi ziarele stivă, lăsate
acolo.

L-au găsit la capătul scărilor. La cîteva trepte de studioul foto.

Acum când sunt destul de matură, am câteva întrebări pe care mi-ar fi plăcut să i le fi pus. Ţie
cine ţi-a făcut-o, unchiule Peck? Cîţi ani aveai? Aveai 11 ani?

Mă gândesc uneori că unchiul meu era un fel de Olandez Zburător. În operă, Olandezul e
blestemat să hoinărească pe mare; dar odată la şapte ani poate acosta, iar dacă întâlneşte o
fecioară care să-l iubească din proprie voinţă e eliberat.

Şi-l văd în minte pe unchiul Peck, în Chevrolet-ul lui din ’56, o fantomă conducând în sus şi-n
jos pe drumurile mărginaşe din Carolina – căutând o fată care, din proprie dorinţă, să-l iubească.
Să-l elibereze.