Rivalele - Stefan Dumitrescu

PERSONAJELE:

ALEXANDRA BACIU

ELENA ONESCU

BĂRBATUL

Sufrageria unei familii de intelectuali. În partea dreaptă se vede o uşă sculptată. Tot pe peretele din
dreapta se văd câteva tablouri aşezate cu gust. Pe peretele din fund se zăreşte biblioteca imensă, ticsită
cu tomuri groase. Pe peretele din stânga o altă uşă, dând probabil în dormitoare. De asemenea o
bibliotecă la fel de încărcată. În centrul camerei e aşezată o masă birou. În jurul ei patru scaune, iar în
spate se văd două fotolii de piele. Pe jos se vede un covor de Damasc de toată frumuseţea. Îmbrăcată în
haine de casă, inginera Alexandra Baciu mânuieşte un aspirator. Pentru a aspira cât mai bine estre
nevoită să mute scaunele din loc, alteori se vede nevoită să se aplece serios. Pare încă o femeie
frumoasă, dar e trecută de 40 de ani. De câţiva ani este lector universitatea Politehnică. Atmosferă
intimă, caldă, aparatul de radio răspândeşte o muzică odihnitoare. Se aude soneria. Înainte de a merge
să deschidă, Alexandra Baciu mai dă de două ori cu aspiratorul pe marginea covorului. Apoi îşi dezleagă
şorţul, aşezându-l pe marginea fotoliului.

ALEXANDRA BACIU: Da, imediat.

(Dispare în antreu. După un timp în sufragerie intră Elena Onescu. Esta mai tânără decât gazda, mai
legată şi mai puţin înaltă. După ea apare puţin impacientă Alexandra Baciu.)
ALEXANDRA BACIU: V-am întrebat cu cine vreţi să vorbiţi, doamnă ?

ELENA ONESCU (privind provocator şi calm în acelaşi timp lucrurile): Da, şi eu am intrat fără să vă
răspund.

ALEXANDRA BACIU: Exact.

ELENA ONESCU (pauză. Aceiaşi atitudine mândră, cinică): Ei bine, cu dumneavoastră, doamnă, vreau să
vorbesc.

(Îşi scoate pachetul de ţigări din poşetă, pregătindu-se să îşi aprindă ţigara. Se vede că este o femeia
foarte tristă, obosită)

ALEXANDRA BACIU: Dar noi nu ne cunoaştem…Vă rog să…

ELENA ONESCU: Pentru că m-aţi chemat dumneavoastră să ne cunoaştem. (îi întinde mâna): Altfel n-aş fi
avut plăcerea să vă cunosc personal….(văzând că cealaltă nu schiţează nici un gest îşi retrage mâna): Cum
doreşti, doamnă.

ALEXANDRA BACIU (atitudine forţată. Pufneşte pe nări. În acelaşi timp pare încurcată…s-o invite sau s-o
poftească afară)

ELENA ONESCU (cinică, are o expresie de femeie epuizată, umilită de viaţă): Cu amabilitatea
dumneavoastră îmi permit să iau loc. (se aşează în fotoliu. Şi-a aprins ţigara. Trage adânc din ţigară, apoi
la fel de enervant lasă să i se scurgă fumul printre buzele ţuguiate. După câteva momente): Vă invit şi pe
dumneavoastră, doamnă să luaţi loc, avem multe de discutat probabil.
(într-un apartament vecin cineva dă muzica tare, apoi muzica este dată încet)

ALEXANDRA BACIU: Hm, s-o mai văd şi pe asta. Mi se pare de-a dreptul…

ELENA ONESCU (cinică, obraznică): Vi se pare, doamnă… Acum…Dar acum o lună nu vi s-a părut..
(accentuând pe silabe): Nu mai faceţi pe u-lu-i-ta, ştiaţi foarte bine că o să avem o discuţie, că vă
aşteptaţi la vizita aceasta.

ALEXANDRA BACIU (scotocind prin poşetă. Îşi aprinde o ţigară. Pare a fi mai puţin nervoasă, mai stăpână
pe ea): Spuneţi, ce vreţi doamnă, ce doriţi de la mine ?

ELENA ONESCU (stăpânindu-şi furia, după ce a scos fumul pe gură): Îl vreau pe bărbatu-meu înapoi,
doamnă, asta vreau. Pentru asta am venit aici !

ALEXANDRA BACIU (muşcându-şi buzele, îngrijorată): Da, trebuia să-mi dau seama. Dar vă rog să vă
purtaţi mai puţin arogant, mai politicos…Suntem oameni.

ELENA ONESCU (furioasă, ridicând tonul): Asta e culmea ! Îmi ia bărbatul, îmi distruge familia, lasă doi
copii fără tată, şi să mă port şi politicos.

(se lasă tăcerea. Se vede cum Elenei Onescu îi tremură uşor bărbia. Alexandra Baciu îşi priveşte pierdută
unghiile, ca să mai câştige timp, evident)

ALEXANDRA BACIU (meditând, privindu-şi degetele de la mâna dreaptă): N-are nici un rost să ne
comportăm ca nişte iserice. (pauză): Şi de fapt, cel care decide, este el, (mică pauză): nu eu, şi nici
dumneata.
(în momentul acesta auzim cum cineva se apucă să bată covorul în curtea blocului)

ELENA ONESCU (privind-o în ochi): Doamnă, dacă dumneata îi închideai uşa în nas, domnul nu mai
decidea să vină la dumneavoastră ! E clar ?

(tăcere, cu fiecare clipă care trece cele două femei se vor calma pe nesimţite)

ALEXANDRA BACIU (după mult timp, ridicând ochii): Nu pot. Îl iubesc ! Şi vreau să-mi întemeiez şi eu o
familie…Atâţia ani am fost singură.

ELENA ONESCU (ridicând vocea, abia se stăpâneşte): Dumneata nu poţi să stai singură, dar eu pot…
(aceiaşi tăcere, moale, calmă, care le linişteşte şi mai mult): Şi cu doi copii care ar avea nevoie de tată.

ALEXANDRA BACIU (învârtindu-şi inelul în deget): De fapt dumneata ai fost cea care mi l-ai luat…(mică
pauză): Adu-ţi aminte, înainte de a vă căsători…Trebuie să-ţi fi vorbit despre asta, nu se poate…Eram
logodiţi de un an, eram studenţi, aşteptam să terminăm facultatea ca să ne căsătorim...(cu vocea
scăzută, ca şi cum şi-ar reaminti): Într-o zi ne-am certat…Orgolioasă n-am vrut să fac e primul pas, ca să
ne împăcăm…Şi peste două săptămâni, probabil că mai mult din orgoliu, s-a căsătorit cu dumneata…
(pauză. Privind-o în ochi): Mi l-ai luat dumneata. Acum s-a întors la prima lui dragoste. Acum ţi-l iau eu
dumitale. (vocea i se abureşte deodată): Poate că era normal să se întâmple aşa...

ELENA ONESCU (strivind ţigara în scrumiera de pe masă): Înţeleg…(pauză, tăcere): de fapt nici nu mi-am
închipuit că o să găsesc o doamnă care-mi va spune….Iertaţi-mă, doamnă, că v-am luat soţul. Îmi pare
rău…Vă rog… Poftim, vi-l dau înapoi…Mi-am făcut treaba cu el. Luaţi-l… (mică pauză. Pe stradă se aude
sirena Salvării cum creşte, apoi începe să descrească): Doamnă, să vă intre bine în cap, nu plec de aici
decât cu el…(apăsat): sau moartă... (aceiaşi tăcere, grea, enervantă)

ALEXANDRA BACIU: (încercând să câştige teren): Dar aveţi tupeu, doamnă…(trage fumul adânc în piept,
se îneacă, tuşeşte te câteva ori): Un bărbat nu se cucereşte aşa…Se cucereşte altfel, şi dumneavoastră n-
aţi ştiut să-l păstraţi… Credeţi-mă.

ELENA ONESCU (nervoasă, aprinzându-şi altă ţigară): Nu zău…Nu vreţi să-mi daţi şi sfaturi cum să-mi
câştig bărbatul înapoi…(mică pauză): Aici e o problemă de viaţă şi de moarte…nu de dragoste. (se privesc
triste): Ce fac eu singură cu doi copii ? Asta întreabă-te dumneata.

ALEXANDRA BACIU (se ridică şi se plimbă nervoasă prin cameră. Îşi aprinde altă ţigară): Exact, este o
problemă de viaţă şi de moarte…După ce m-a părăsit am avut mii de nopţi în care n-am putut închide
ochii…(pauză. S-a oprit în loc. Priveşte pe fereastră întoarsă cu spatele. După ce trage fumul adânc în
piept): Încercam să vă imaginez cum staţi amândoi în pat…Vă vedeam mereu făcând dragoste, imaginea
aceasta nu-mi ieşea din minte deloc...Mă obseda, era o tortură…(tristă): Pe el îl vedeam clar, chipul lui,
nasul, linia buzelor, ochii…Pe dumneata te vedeam confuz, mereu alta…Imaginează-ţi că mi-am propus
de nu ştiu câte ori să vin să vorbesc cu dumneata…N-am avut curaj…(întorcându-se cu faţa către Elena
Onescu): Dumneata ai tupeu...zău că te admir.

ELENA ONESCU (care a ascultat mărturisirea celeilalte, fumând tristă. Puţin dură): N-am venit aici ca să
ascult spovedanii…Şi nici ca să primesc felicitările dumitale…(mică pauză, cu vocea mai scăzută):
Problema e că ceea ce ai făcut dumneata, faptul de a destrăma o familie, cu doi copii, e o faptă oribilă. Şi
trebuie s-o îndrept.

ALEXANDRA BACIU (aşezându-se din nou pe scaun): Am discutat problema copiilor…E hotărât ca la divorţ
să luăm un copil…

ELENA ONESCU (mâna i se opreşte cu ţigara în aer la jumătatea drumului. O priveşte înmărmurită): Ce
eeee ? Dumneata eşti nebună…Vă spun dinainte...Aşa ceva este imposibil !

ALEXANDRA BACIU: Atunci plătim pensie alimentară.

ELENA ONESCU (scrâşnind, furioasă): Eşti o canalie, cucoană !

ALEXANDRA BACIU: (jignită): Văd că eşti mai mică decât mine… Te rog cât mai stai în casa asta să vorbeşti
frumos…Altfel te poftesc afară.

ELENA ONESCU (ridicându-se în picioare): Chestiile astea mă înfurie, cucoană ! Nu primesc lecţii de la o…
mojică ! De la o…de la una care sparge casele oamenilor.…

ALEXANDRA BACIU: Te rog să reţii…Sunt ingineră şi lector la Politehnică.

ELENA ONESCU (plimbându-se prin cameră): Eşti o târfă ! Asta eşti ! Dacă erai ce zici că eşti te gândeai la
copilaşii ăia, că rămân fără tată !

ALEXANDRA BACIU (sărind ca arsă în picioare. De furie faţa îi devine lividă. Bărbia îi tremură uşor):
Neruşinato ! Mă faci târfă în casa mea ! Ieşi afară ! (ţipând): Ieşi imediat afară !

ELENA ONESCU (întorcându-se către ea, fierbând): Ei, bine, nu vreau să ies…Dă-mă tu afară, dacă poţi.

ALEXANDRA BACIU (tremurând de furie): Ieşi afară când te poftesc. Femeie neruşinată! (cu faţa
congestionată) Ticăloaso !

ELENA ONESCU (privind-o cu scârbă): Babo ! Babooo ! Ia uite ce se înroşeşte, baba ! (ţipând la ea): Dacă
mă mai pofteşti o dată afară, sau dacă mă mai faci neruşinată, te bat în casa ta de te rup ! Ai înţeles ?

ALEXANDRA BACIU (cu scârbă, scuipă pe jos): Sunt !…Sânt pur şi simplu îngrozită…Mă mir cum a putut
bietul om să stea cu tine măcar o zi… (face câţiva paşi şi deschide uşa): Te poftesc afară, doamnă ! Din
momentul acesta nu mai avem ce discuta…

(rămâne nemişcată lângă uşă, cu mâna pe clanţă)

ELENA ONESCU (se apropie de ea. Rar): Eşti o hroaşcă. Îţi spun, n-o să stea cu tine mai mult de un an şi
se întoarce din nou la mine…

ALEXANDRA BACIU (scrâşnind din dinţi, tremurând toată de furie. O prinde de mâneca şi încearcă s-o dea
afară): Ieşi afară, necioplito ! Prost crescuto ce eşti !

ELENA ONESCU (sprijinindu-se de uşă, îi pune mâna în piept, îmbrâncind-o): Tâârâturo ! te-ai bucurat la
gândul că ai cu cine te culca, la copii ăia rămaşi fără tată nu te-ai gândit !

ALEXANDRA BACIU (tremurând de furie. Sunt ca doi bărbaţi gata să se ia la bătaie. La rândul ei îi pune
Elenei Onescu mâna în piept): Ieşi o dată !

ELENA ONESCU (dându-se înapoi şi luându-şi avânt îi dă brânci. Alexandra Baciu se împiedică şi cade pe
podea. Rămâne un moment mai lung în această poziţie. Respiraţia îi e scurtă, gâfâită, tremură din tot
corpul)

ALEXANDRA BACIU (încearcă să se ridice): Canalie, îţi dai seama ce-ai făcut ? Vii şi mă baţi în casa mea,
ticăloaso ! (ţipând): Ieşi afară o dată !

ELENA ONESCU (roşie, tremurând, speriată): Mai bine te omor, căţea neruşinato, decât să ies !

ALEXANDRA BACIU (plânge, tremurând de furie, se ridică şi pune mâna pe o vază): Lasă că-ţi arăt eu ţie,
nemernico !

(aruncă cu vaza lovind-o pe cealaltă în bărbie)

ELENA ONESCU (pipăindu-şi cu degetele bărbia, calmă, deşi tremură): Ei bine, cucoană! Ei bine! Acum
mama dracului te-a luat! Arunci cu tot ce-ţi cade în mână! (apropiindu-se de ea o prinde pe Alexandra
Baciu de păr, o trage către ea, apoi o izbeşte de câteva ori de fotoliu): Îţi arăt eu ţie, neruşinata dracului!

ALEXANDRA BACIU (ţipând speriată, gemând): Ajutooor! Ajutooor..Aju…

(Elena Onescu îi astupă gura cu palma, şi continuă s-o izbească de fotoliu. Alexandra Baciu şi-a înfipt şi ea
mâinile în părul celeilalte. Câteva momente cele două femei rămân ţinându-se păr. Li se aud doar
respiraţiile gâfâite, şuierate)

ELENA ONESCU: Dă-mi drumul, că te omor! (mică pauză, cele două se ţin de păr, fără să fie capabile să
facă vreo mişcare): Au, dă-mi drumul, stârpitură, ce eşti, că de nu te omor!

ALEXANDRA BACIU (prăvălindu-se pe duşumea): Ajotoor! Ajuu…

ELENA ONESCU (astupându-i gura): Îţi arăt eu ţie ajutor! (reuşeşte să-şi desprindă părul din mâinile
celeilalte. Se repede cu pumnii şi cu picioarele asupra celei căzute): Târfă ordinară ! Îţi arăt eu ţie bărbat!
(gâfâind, o loveşte cu sete): Na bărbat, să te saturi !

ALEXANDRA BACIU (geme, căzută la pământ. Îşi acoperă faţa cu mâinile pentru a se feri de lovituri): Aaa!
(geme): aaaaa! Auuuuu! Ajutooor, săriţi! Săriiiţi, oameni buni…

(se zvârcoleşte întinsă pe podea)

ELENA ONESCU (răsuflă greu, extenuată, se opreşte să-şi tragă răsuflarea Se îndreaptă de şale. Apoi se
ridică încet în picioare. Îşi aranjează părul vâlvoi)
ALEXANDRA BACIU (i se aud gemetele înfundate. Îşi lasă capul pe braţul întins pe podea şi începe să
plângă adânc, stins, deznădăjduit)

ELENA ONESCU (fără să se mai uite la Alexandra Baciu. Îşi mai aranjează părul încă o dată, fără să se
grăbească. Îşi aprinde apoi cu mâinile tremurând o ţigară şi se îndepărtează de locul în care cealaltă
femeie zace la pământ, cuprinsă de spasme de plâns. Se uită tristă pe fereastră fumând liniştită, în timp
ce se aud jalnic gemetele Alexandrei Baciu. Îşi fumează liniştită ţigara, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat
nimic)

ALEXANDRA BACIU ( întinsă pe covor, plânge înăbuşit, gemete)

ELENA ONESCU (după ce ţi-a fumat aproape ţigara. Dându-şi seama că a mers prea departe. Se întoarce
şi încearcă s-o ridice de jos pe Alexandra Baciu): Hai, gata, înţelege-mă, te rog, şi dumneata…Mi-am
pierdut controlul, ce vrei, mi-am ieşit din minţi. Ce crezi, că mie uşor îmi este, nu?

(o ridică şi o pune în fotoliu. Aceasta plânge cu faţa îngropată în braţul drept)

ALEXANDRA BACIU (printre suspinele adânci): Îngrozitooor, îngrooozitooor…ce a putut să mi se întâmple.

Aşa ceva n-am mai păţit niciodată !

ELENA ONESCU (nervoasă, se plimbă încet prin cameră cu ţigara în mână): Şi pentru mine a fost
îngrozitor când m-am trezit cu casa pustie şu cu doi copii de crescut…(întorcându-se către cealaltă): Dacă
vrei să ştii am urlat ca o fiară înjunghiată.

ALEXANDRA BACIU (s-a mai liniştit puţin): Ţi-am spus că n-o fac ca să te distrug pe dumneata, sau ca să-
ţi distrug familia. O fac pentru viaţa mea pustie. (plânge încet)
ELENA ONESCU (aprinzându-şi altă ţigară. Aprinde una şi pentru Alexandra Beciu.): De ce l-ai luat pe al
meu…Puteai să iei în definitiv un altul. Unul care era singur…Care era văduv... Dar să nu diastrugi o casă
cu doi copii.

ALEXANDRA BACIU (nu mai plânge. Când şi când este cutremurată de câte un suspin. Are faţa răvăşită):
Te rog să pleci.

ELENA ONESCU (aprizând cealaltă ţigară. Se apropie să i-o dea): Nu plec până nu vine el. Îl aştept …

ALEXANDRA BACIU (refuzând ţigara): Doar ţi-am spus că a hotărât definitiv să nu se mai întoarcă. L-am
înterbat doar...Ce va face cu tine… Dacă se va mai întoarce sau nu, ca să nu mă încurce.

ELENA ONESCU (plimbându-se prin cameră): Nu se întoarce pentru că-l ţii dumneata.

ALEXANDRA BAICU (care s-a mai liniştit. Încearcă să-şi aranjeze părul, îşi pipăie faţa): Dar dumneata nu l-
ai ţinut când mi l-ai luat prima dată ? De ce nu l-ai trimis înapoi ?

ELENA ONESCU (făcându-se că priveşte un tablou): Pentru că nu mi-a spus nimic. Şi pentru că dumneata
nu aveai doi copii cu el. Nici nu eraţi căsătoriţi legal.

ALEXANDRA BACIU (tăcere, timpul trece greu): Fi bună, te rog, şi lasă-mă singură…O să-i spun că ai venit,
şi o să-i cer să discute cu dumneata.

ELENA ONESCU (aşezându-se pe celpălat fotoliu): Nu plec până nu vine. Şi mai ales nu plec fără el…Chit
că o să ne batem ca nişte choiori. Şi o să mânânc bătaie…

ALEXANDRA BACIU (pare epuizată. Pentru câteva momente îşi ia capul în palme. E totuşi liniştită. Îşi
aprinde altă ţigară): Dacă aşa e felul dumitale de a fi, fii sigură că nu se mai întoarece.
ELENA ONESCU: Sunt aşa pentru că sunt cu nervi la pământ… (tăcere. Amândouă se gândesasc la ceva):
Dacă zici că-l iubeşti, n-am nimic împotrivă să vă mai întâlniţi, dar să vină acasă, să aibă grijă de copii… Să
nu mă lase pe mine singură cu doi copii să-i cresc.

ALEXANDRA BACIU (pauză. După o tăcere de câteva momente): Nu, aşa ceva nu se poate. (pauză): Nu
pot. Nu accept…

ELENA ONESCU (se ridică. Se plimbă tristă prin cameră): Atunci nici eu nu voi renunţa…Mă voi bate până
la ultima clipă…Cu orice mijloc…N-o să am scrupule…

ALEXANDRA BACIU: Sunt convinsă... (pauză): Dumneata nu poţi să înţelegi că noi nu contăm, ci el… Ce
hotăreşte el…Cum decide el…

ELENA ONESCU (tăcere. Se aşează în celălalt fotoliu): Dacă el decide că rămâne… Dar dumneata îi spui să
se întoarcă la copii…Se întoarce, fii convinsă...

ALEXANDRA BACIU: Nu pot să fac asta, înţelege-mă.

ELENA ONESCU (Tăcere): Dacă aştepţi să-ţi cad la picioare, să te rog…fi sigură că o să aştepţi mult şi bine.

ALEXANDRA BACIU (ridicându-se): Dacă nu vrei să pleci rămâi să-l aştepţi în sufragerie. Eu mă duc în
dormitor…..

ELENA ONESCU (rezemându-se cu spatele de la uşa de la antreul care dă în dormitor): Vă rog, doamnă...
Să nu crezi că scapi de mine aşa…

ALEXANDRA BACIU (cele două femei rămân un moment faţă în faţă.Văzând că cealălaltă nu se dă la o
parte se întoarce. Se aşează din nou în fotoliu. Îşi aprinde o nouă ţigară. Timpul trece greu, dureros)
ELENA ONESCU: Să-mi fi spus baremi dumneata că intenţionează să mă părăsească…(pauză): Înţelegi, am
fost complet nepegătită. Am rămas uluită. Am crezut că se prăbuşeşte cerul pe mine.

ALEXANDRA BACIU (după un timp, fumând linştită, părând că se gândeşte la ceva): Şi eu am fost
nepregătită…Şi eu am urlat…ca şi dumneata…

ELENA ONESCU: Sper că nu te bucuri că te-ai răzbunat ?

ALEXANDRA BACIU (tace): Nu… (mică pauză): Mă gândesc la viaţa mea distrusă…la copii, la greutăţi.

ELENA ONESCU (părăsind cadrul uşii. Se plimbă fumând prin cameră): În fond e un ticălos… Ne-a distrus
viaţa la amândouă, şi noi ne batem ca nişte proste pe el. Şi-a bătut joc de noi…
ALEXANDRA BACIU (gândindu-se la altceva): Nu cred că e un ticălos…Are un suflet bun. (pauză): Cred că
e mai degrabă un om slab…uşor influenţabil.

ELENA ONESCU (gânditoare): Poate… (tace): Ei, ce facem, doamnă ? N-am ajuns la nici o concluzie…

ALEXANDRA BACIU (meditând, tristă): Nu cred că mai e nevoie s-o luăm de la capăt.

ELENA ONESCU (tace, se gândeşte): Atunci nici eu nu voi pleca de aici…(pauză): Şi mie mi-a fost foarte
greu să vin să vorbesc cu dumneata.

ALEXANDRA BACIU (mică pauză): Asta nu schimbă cu nimic problema.

ELENA ONESCU (se aşează pe scaun): Îl iubeşti cu adevărat ? Îl mai iubeşti într-adevăr ?

ALEXANDRA BACIU (tace, ca şi cum n-ar fi auzit întrebarea. Priveşte undeva într-un punct)
ELENA ONESCU (după mult timp): Să fiu sinceră, nu-l mai iubesc acum…cum l-am iubit atunci…când ţi l-
am luat dumneata…Dar m-am obişnuit cu el…Face parte din viaţa mea…Şi mai sunt şi copii pe care nu
pot să-i cresc singură…(meditativ): Adevărul este că nu-l mai iubesc…

ALEXANDRA BACIU (privind pierdută în acelaşi punct, trage adânc din ţigară): De fapt dumneata nu l-ai
iubit deloc. I-am şi spus-o dată când ne-am întâlnit la o Conferinţă. (mică pauză): Asta e, mi-a răspuns…
Acum e prea târziu…Sunt prins, legat de mâini şi de picioare…Sunt copii…

ELENA ONESCU (atmosferă calmă, tristă. Se ridică şi merge la fereastră): Ştiu că v-aţi mai întâlnit…
(pauză): Aş vrea să ştiu dacă v-aţi culcat ?

ALEXANDRA BACIU (după un timp de gândire): Nu….Niciodată…

ELENA ONESCU (întoarsă cu spatele): Ţi-a cerut…? Te-a rugat ?

ALEXANDRA BACIU: (tăcere. Striveşte ţigara în scrumieră): Mi-a cerut o dată...A insistat. Dar n-am
acceptat eu.

(în momentul acesta se aude cheia învârtindu-se în uşă. Tresar amîndouă. Elena Onescu se ridică în
picioare)

ELENA ONESCU (emoţionată): Vine…

ALEXANDRA BACIU (rece, tristă, aşezându-se în fotoliu): Da, vine…

BĂRBATUL (deschizând uşa. Este în antreu. O zăreşte la început numai pe Alexandra Baciu): Bună ziua,
draga mea… (rămâne un moment în uşă. Alexandra Baciu începe să plângă. Îşi dă seama că s-a întâmplat
ceva): Dar ce s-a întâmplat ?
ALEXANDRA BACIU (se ridică în picioare, plânge): Ce să se întâmple…Eşti aşteptat.

(cu mâna arată către Elena Onescu. Aceasta a rămas împietrită)

BĂRBATUL: De doamna ?

ELENA ONESCU (împietrită. Sângele îi năvăleşte în faţă. Nu poate să scoată un cuvânt. Bâiguie):
Nu...nu...nu !

BĂRBATUL (intră acum în sufragerie. Este şi el încurcat. Nu ştie ce să creadă): Pe mine m-aţi aşteptat,
doamnă ?

ELENA ONESCU ( pierdută, buimacă. Brusc vrea să caute ceva în poşetă): Nu…nu… e, e…el, el….

ALEXANDRA BACIU: (nedumerită la început. Acum pare că a înţeles ce s-a întâmplat. Devine deodată
împietrită. Apoi are brusc un gest de eliberare): O, Doamne…

BĂRBATUL ( nu înţelege nimic): Ce s-a întâmplat ?

ELENA ONESCU ( scoate din poşetă un bileţel, apoi batista. Tremură toată): Acesta nu e , nu e, blocul 46 ?
(rămâne împietrită, uitându-se pe bilet): Blocul 46…

BĂRBATUL (după ce le priveşte pe amândouă femeile): Ba da.

ELENA ONESCU (acelaşi tremur al mâinii şi al bărbiei. Ţinând bileţelul în mână): Scara A…, apartamentul
14.

BĂRBATUL ( parcă ar înţelege): Nu…Aceasta e scara B…apartamentul 14.

ALEXANDRA BACIU (respiră adânc, oftează. Îşi şterge lacrimile): O, Doamne… (îşi aprinde apoi cu mâinile
tremurând o ţigară)

ELENA ONESCU (devine palidă, tremură uşor): Ierta…Atu atunci am greşit scara….Vă vă rog să mă iertaţi.
(tremură toată, pe faţă i se citeşte disperarea. Ca şi cum ar implora milă. Către Alexandra Baciu): Vă ro
rog să mă iertaţi…Persoana aceea stă la scara A…

(îşi ia poşeta pregătindu-se să plece. A ajuns lângă uşă)

BĂRBATUL (către Alexandra Baciu. Mirat): Dar ce s-a întâmplat, dragă ?

ALEXANDRA BACIU (îngrozitor de tristă, liniştită, cu ţigara în mână): Nimic…Doamna a greşit scara.

ELENA ONESCU (a ajuns în antreu. Grăbindu-se, tare, bâlbâindu-se): Vă, vă… Vă rog să mă scuzaţi,
doamnă. (ne dăm seama că nu nimereşte clanţa): Vă rog să, să mă scuzaţi, doamnă. La revedere…

(se aude uşa trântită în urma ei, apoi sunetele pe care le fac tocurile pantofilor în timp ce coboară pe
scări)
SFÂRȘIT