LIUBA

-Un scenariu dramatic după Alessandro Boffa și Charles Bukowscki, de Radu Botar-

Copyright c. R.B.- 2021

SPAȚIUL SCENIC + SITUAȚIA: Un loc în care s-au acumulat mormane de
sticle de băutură. Goale! Prin și cu aceste multe și variate sticle putem să ne
imaginăm poate un pat, un scaun ori o masă; orice. Sau, pur și simplu, doar
un imens morman de sticle. Mai mult sau mai puțin stivuite. Dar nu este un
container de gunoi! Acolo, pe sau între aceste sticle, cu o valiză în mână ori
lângă sau pur și simplu șezând pe ea, un... om. Un personaj!... Un bărbat
vizibil obosit, cu hainele patinate de timp și de vreme. Pare că e acolo de o
viață, că nu s-a mișcat din locul ăla niciodată... Vorbește cu el, cu himerele
lui, însă conștient de cei pe care îi are în față, spectatorii. Motiv pentru care,
rar, caută să lege dialog direct cu ei, prin întrebări banale la care oricum nu
așteaptă răspuns. Se află la o răcruce de drum, într-o cumpănă majoră a
vieții lui în care mai are la dispoziție numai două variante: viața sau...
abandonul ei. Trebuie să decidă.

VISKO(cu o sticlă de băutură în mână din care soarbe din când în când. O
lumină chioară îl învăluie): My name it's... It's... Ich bin... Il mio nume e... Je
m'apelle... It's... It's... Pârț!... (Râde prostește. Bea.) Ce bou sunt...Visko.
Viskov... kov... iii... E lung, zău așa... Visko, pe scurt. Așa mă știe lumea. Așa
mă știu și eu. Așa... Scurt, Visko! (Cântă.) „Viscolea cândva-ntr-o seară iar
iubirea m-a închis afară....” Iată-mă aici. Aici... De ceva vreme. Multă... Cam
multă... Nemișcat, amintindu-mi. (Râde din nou, așa, idiot, ca să nu pară
trist.) Nu există nimic mai plictisitor decât viața, nimic mai deprimant decât
lumina soarelui... (Brusc, către cineva din public.) Cât e ceasul? Hâ?...
Ceasul?... Ce, n-auzi?... Ce-a-su-l!... Neapărat să fie seară dacă nu noapte.
Vezi? Nimic nu e mai înșelător decât realitatea. Pentru mine fiecare trezire
este... era... un sfârșit...Viața înseamnă moarte... (Începe să îngâne un cântec
numai de el știut.) „Liuba, Liuba, Liubincika... Te ating cu limba mea...
Limba mea-i de catifea, parfumată cu cafea”... Ar merge acum o cafea. Chiar
așa. (Cuiva, din nou.) Dai o cafea? Hâ?... Nu vrei, ai? Nu vrei... Da' să ți-o
trag, vrei!... Sigur că vrei... (Își scoate dintr-un buzunar un rest de țigară. Se
caută de chibrite și constată că n-are.) Asta e ultima. Cred. Poate... Habar n-
am... Am început-o înainte de sticla asta... (Cuiva din public.) Foc? Ai un
chibrit? (Insistă până când cineva îi aprinde țigara.) Mulțam fain. (Trage cu
nesaț fumul în piept. Râde.) Toți trebuie să murim de ceva, nu? Eu vreau să
mor așa... Cu sete!... (Pauză.) Am ajuns aici pe ploaie. O vreme am stat în
stația de autobuz, dar oamenii mă deprimau, așa că mi-am luat valiza, am
ieșit afară în ploaie și am început să merg. Valiza asta din carton făcută
ferfeniță. A fost cândva neagră, dar învelișul negru s-a cojit și, iată, lasă să se
vadă cartonul galben. Am încercat să rezolv problema spoind cu cremă de
pantofi -neagră!- cartonul da'... n-a ținut. Poaia. În fine. Aici, acum poate o să
am baftă. De când mă știu caut de lucru. (Din nou, cuiva din public.) Hei,
frate! Tu ai de lucru? Hâ? Îmi aduc aminte de taică-meu care venea seara
acasă și vorbea cu maică-mea despre slujbă. Discuția despre slujbă începea
când el intra pe ușă, se prelungea la cină și se sfârșea în dormitor, unde tata
striga „Stingerea!”, la 8 seara, ca să se poată odihni și reface pentru
următoarea zi de muncă. Slujba era singurul subiect de discuție... Mda... Știu.
Eu am o problemă... Pe care singur trebuie să mi-o rezolv... Știu... Nu reușesc
să mă țin de un loc. Deși am încercat. Și încerc. Caut de lucru, găsesc dar... În
drumuri mă tot lovesc de bufeturi, de baruri... O bere, un vin, un whisky... De
ce nu? Slujbele astea sunt ca femeile și mulți bărbați cumsecade au fost lăsați
pe drumuri de o femeie, nu? (Bea și începe să cânte surd.) „Liuba, Liuba,
Liubincika... Te ating cu limba mea... Limba mea-i de catifea, parfumată cu
cafea” Ultima dată, după ce am renunțat la funcția de magazioner m-am
întors la ai mei. Dormisem destul prin parcuri, prin ghene și alte vizuini
sordide. Mama a țipat când a deschis ușa. „Fiule! Tu ești, fiule?” Eram mort
de somn. M-am dus direct în dormitor, m-am dezbrăcat și m-am urcat în pat.
Mama m-a trezit când a venit tata. Tata era o namilă de om. „Ascultă -mi-a
zis- dacă rămâi aici, plătești. Pentru cameră, masă, pat iar când o să-ți găsești
de lucru, ce ne datorezi o să-ți fie scăzut din salariu până o să te achiți.”
Brusc m-am simțit ca un pârș! De fapt chiar sunt un pârș. (Din umbră apare
o fată vaporoasă dansând. Visko n-o vede. Și nu o va vedea niciodată până la
ultima ei apariție! Iar dacă vorbește sau chiar se mișcă împreună cu ea, e ca
și cum s-ar mișca ori vorbi cu o nălucă sau cu propriile lui gânduri.)

FATA: Trezește-te, Visko, suntem în luna mai!

VISKO: Un moment cât să mă dezmorțesc. Am hibernat, totuși, opt luni.Ca

pârșii... (Din umbră, brusc, apare un băiat care se alătură fetei. Amândoi se
exprimă dansând sau cel mai des prin dans. Un dans rupt și foarte... pârșos!
Visko, mai mult mahmur, leagă și el un dialog imaginar pe acest moment. Are
aceeași atitudine și comportament și față de băiat; nu îl vede!) E agonia unei
treziri, ca un chin care va dura până la următoarea... hibernare. E cenușiul
lumii de dincolo, la viața de apoi a pârșilor, nu?

FATA: Hai, Visko, la vârsta ta, pe bună dreptate, te mai poți aștepta la o nouă
hibernare. Ar fi păcat s-o pierzi.

VISKO: Mă simt ca un zombi. Rigid și lipsit de forță, fără vlagă.

FATA: Ești slab ca un băț, Visko. Hai să „dez-ghio-căm” ghindaaaa!

VISKO: Daaa... daaaa... Ghin... daaaaaa!... Doar o viață trăită în plictiseală și

frustări îți poate oferi ocazia unor vise mărețe, care să te satisfacă. Sunt
singurele momente care contează. Dacă lumea de dincolo – starea de veghe –
este infernul, atunci viața – adică visul...

FATA: Va fi paradisul! (În jurul lui Visko, cu Visko pendulând ca un om beat,

dar nu neapărat că ar fi beat la propriu, cei doi dansează după care se fac
nevăzuți.)

VISKO: Sunt incurabil... Alcoolic incurabil. Iar sumele pe care mi le

pretinde tata pentru casă, masă și rufărie mi se par și acum exorbitante. Am
ales să stau singur. Să caut slujbe și... să trăiesc. Așa că am făcut o baie bună,
m-am îmbrăcat, am luat din bucătărie toate sticlele goale și le-am vândut. Pe
stradă m-am oprit la primul bar. Am cerut o bere la halbă. Erau sumedenie de
bețivi acolo care ascultau muzică, vorbeau tare și râdeau. Din când în când, o
nouă bere ateriza în fața mea. Cineva făcea cinste. Frăția bețivilor funcționa.
Am băut! Până la cinci după masa. Când am plecat m-a agățat poliția. M-au
dus cu mașina până la ușa casei. „Ești beat, ești beat!” - țipa tata. Mama
plângea înfundat. ”Ești beat! Ești beat! Fiul meu este un bețiv! Fiul meu este
un bețiv nenorocit și de rahat!” Am vomat pe covorul lor persan. Maică-mea
țipa, taică-meu s-a repezit la mine. „Știi ce facem când o javră se cacă pe
covor?” După care m-a prins de ceafă apăsându-mă cu putere ca să cad în
genunchi. M-am trezit cu nasul în vomă. Am țâșnit în sus, cu pumnul
încleștat. Un croșeu perfect. Era lat. Nu se mai mișca. Maică-mea a început
să urle:„ Ai dat în taic-tău! Ai dat în taică-tău! Ai dat în taică-tău!” Urla și îmi
sfâșia obrazul cu unghiile. Am crezut o clipă că-i rup mâinile. Apoi m-am
gândit că mai bine mi-aș găsi o slujbă. A doua zi m-am întâlnit cu un
prieten... Premisele în ce privește slujba erau bune... iar la 10 seara, amândoi,
eram deja rupți de beți. Abia ne mai puteam ține pe picioare. Încercam să-i
explic prietenului sentimentul meu de pârș. Dar se pare că visele mele nu
erau dintre acelea ce putea fi povestite celorlați. Întotdeaua, la mijloc era o
anumită... pârșă, ca să zic așa. Și o numisem... Liuba... Iubirea mea mereu
căutată, mereu negăsită... Liuba... Gândul la ea mă făcea imediat să-mi doresc
nespus să dorm. Nu exista alt mascul în afară de mine și nici alt Dumnezeu în
afară de Visko... Viscovitz. (Cântă încet.) „Liuba, Liuba, Liubincika... Te
ating cu limba mea... Limba mea-i de catifea, parfumată cu cafea” (Visko se
întinde să doarmă. Din umbră apare Fata vaporoasă; ca și cum ar căuta,
sau chema pe cineva, cu un aer jucăuș.)

FATA: Chiț – chiț!...

VISKO(moțâind): Chiț-chiț... e chemarea nostră de dragoste... Chemarea

pârșilor... Chiț – chiț... (Din umbră repare tânărul. Cei doi se prind într-un
dans-dialog prin tot spațiul și în jurul lui Visko.)

BĂIATUL: M-am întors, dragostea mea. Sunt aici numai pentru tine.

FATA: Sunt ocupată, Visko. Eu caut un stejar. E foarte greu să găsești o...
ghindă... (Râde cu subânțeles.)

BĂIATUL: Nu trebuie decât să ceri. Fantezia mea este nemărginită. Sunt un

pârș luminat la minte, știu să visez conștient ceea ce face ca fiecare moment
să fie mai intens. Acum vino să ai grijă de mine, comoara mea. Nu am la
dispoziție o hibernare întreagă ci doar un pui de somn. Privește acel pat de
flori, îmi pare locul ideal în care să...

FATA: Nu, Visko.

BĂIATUL: Nu?

VISKO(în somn): Nu e plăcut să fii refuzat în propriul vis.

FATA(izbucnind): M-am săturat să fiu tratată ca o păpușă și să mă supun

capriciilor tale! Pentru tine e ușor. E doar un vis al tău și poți să faci în el ce
vrei. Dar pentru mine e singura viață pe care o am; aș vrea să mă lași să
trăiesc...

VISKO(în somn): Știi că vei trăi și retrăi în fiecare vis al meu.

FATA: Bineânțeles, toți spun așa. Nici nu mă lași să mănânc sau să-mi
exprim vreun gând. Mă faci să trăiesc în lumea asta ridicolă. Lumea ta! Nu
mă lași să am o viață a mea...

VISKO(în somn): Totuși, te las să visezi...

FATA: Da, dar ce să visez, când eu cunosc doar lumea ta închipuită?

BĂIATUL: Comoara mea, hai să nu discutăm despre asta acum...

VISKO(în somn): Hai, vino aici.

FATA: Nu, Visko...

VISKO(trezindu-se brusc și foarte lucid): Vino aici, am spus! (Fata și

Băiatul dispar, se topesc în umbă... Tăcere...) Chiț – chiț – chiț ... Hmmm...
Problema pe care o aveam cu... Liuba era că niciodată nu dorea să facem
împreună acele lucruri pe care le făceam în vis. Adică, să doarmă... Voaia sex.
Sex, sex, sex!... Să facă dragoste, adică, să aibă pui și toate celelate banalități.
„Tu ești pârșul viselor mele.” Așa mă alinta ea. Cu tot felul de animăluțe.
Pârș, Câine, Elan, Cârtiță, Leu, câteodată, Bursuc sau alteori cu tot felul de
insecte sau alte vietăți: furnică, scorpion, melc, cameleon, cintezoi... Așa e
ea... Liuba... Auzisem mereu spunându-se că realitatea este un vis, dar nu
crezusem niciodată. (Cască cuprins de o toropeală neașteptată. După care,
bea.) M-am despărțit de ea plin de mare bucurie. Nu înțelegeam bine care pe
care visase dar inima mi-a fost inundată de un ocean de fericire. (Pauză.)
Muncisem destul cât să strâng de un bilet de autobuz până într-un alt oraș și-
mi mai rămâneau câțiva și pentru cheltuială. Așa că mi-am luat cu mine doi
litri de whisky. Să am de drum (Râde și cântă.) „Liuba, Liuba, Liubincika...
Te ating cu limba mea... Limba mea-i de catifea, parfumată cu cafea.” Până
am coborât din autobuz aproape golisem sticlele. Bine, am făcut cinste și
altor călători. Singur beau dar numai atunci când nu pot să uit de Liuba...
Patru sau cinci zile am cutreierat împrejurimile. Pe urmă am fost beat două
zile. Apoi m-am angajat la o prăvălie. Lucru de noaptea. Dimineața am
plecat. La o fabrică de biscuiți. Mi s-au dat un șorț alb jegos și niște mănuși
grele din canava. Mănușile erau arse și pline de găuri... Biscuiți verzi, biscuiți
roșii, biscuiți galbeni, biscuiți maro, biscuiți mov, biscuți albaștri, biscuți cu
vitamine, biscuți vegetali... O astfel de slujbă storcea toată vlaga din tine. Te
extenua. Păream dus cu sorcova: înjuram și trăncăneam, făceam glume și
cântam. Am muncit acolo câteva săptămâni și nu exista seară în care să nu
mă îmbăt. Dar puțin îmi păsa; aveam o slujbă pe care nimeni n-o voia.
Excelent! Într-o seară eram mai beat decât de obicei, am refuzat să mă
pontez. Gata, le-am zis. Și am plecat. Autobuz, whisky și alt oraș. Mă
simțeam ca un melc târându-mă pe asfalt după ploaie... (Dintr-odată se aude
cum cade ploaia... Ploaie răcoritoare, ploaie cântând liniștit a... ploaie.) I-
auzi! Chiar plouă! Sau mi se pare mie? (Se uită la sticla de whisky și
constată că încă nu e goală.) Nu, nu mi se pare. Plouă... Ca melcul, da. (Își
lasă mâna, oarecum întâmplător, pe prohab. Pauză. Apoi...) Sexul? Ha!...
Nici nu mai știam că am unul... Ce melc sunt! (Râde.) Imiginați-vă cum ar fi
să am două! Scârbos, nu? Sau nu? Ca melc aș putea îndeplini ambele funcții;
atât cea masculină, cât și pe cea feminină. Nu-i nimic rușinos în asta. Deși,
așa, sunt un hermafrodit insuficient pentru că împerecherea n-ar putea fi
decât cu un alt melc, dacă există, evident, o atracție reciprocă și niciodată cu
mine însumi. Cred că ține de credință. Fără onaniști! Comportament imoral...
Așa că, nu știu dacă noi, melcii (Râde autoironic.) avem vorba asta dar e un
adevăr: „Iubește pe cine ți-e aproape, pentru că cine e departe, departe
rămâne.”... Melc, melcos, melcozeală, melcangială... La dacu' cu lumea asta!
(Începe să danseze imitând ieșirea din cochilie și deplasarea unui... melc!
După un timp se oprește și începe să-și lingă brațele.) Melc... Melc... codo...
belc... Scoate coarne bouerești... și te du la baltă... și bea apă caldă... Și te
du... (Bea din sticla de whisky cu sete.) Și bea apă tulbure... Și te suie pe
buștean... Și mănâncă.... Și mănâncă... (Pauză. Publicului...) Ce mănâncă?...
Hâ?... Ce?... Ce?... Leuștean?... Leuștean... În zilele următoare, dintr-un
notiv sau altul, n-am reușit să mă gândesc decât la sex. Adică... sexe! (Din
umbră reapar Fata și Băiatul.) Doamne, cât de frumos eram! (Fata și
Băiatul se prind într-un dans-dialog.)
FATA: Te iubesc, Viskovitz!

BĂIATUL: Și eu!

VISKO(într-un fel de cântec aproape psalmodiat): „În cazul narcisismului

secundar, iubirea frustrată se întoarce către sine și dă naștere delirului de
grandoare și supraevaluării sinelui. Eu-l se simte Dumnezeu...” (Fata și
Băiatul dansează tot mai alert; doi melci care încearcă să fie fluturi.)

FATA: Te iubesc, Viskovitz!

BĂIATUL: Factotumul meu, și eu!

FATA: Dragostea triumfă!

BĂIATUL: În fapt!

FATA: De data asta nu se va sfârși!

BĂIATUL: De fapt!

FATA: Visko! Niciodată adică, nu?

VISKO: Niciodată... (Lamentându-se.) Ce grețos, vai, ce grețos ceea ce ne

este dat să vedem... (Fata și Băiatul se fac nevăzuți.) Am greșit. Dar nicidată
nu mi-a trecut prin gând că aș putea fi Dumnezeu... Doar dacă nu cumva
răspândea El anumite zvonuri... (Râde ușor ca de o glumă. Apoi, brusc, într-o
explozie de furie inexplicabilă, de o forță distructivă, direct publicului, cu
revoltă.) Hermafrodiților insuficieți ce sunteți!!! Impocriți ce vă hliziți la
mine și mă judecați!! Da, mă judecați! Acum! În clipa asta! Da! Da! Da!
(Pauză. Încearcă să se liniștească.) Sunt înspăimantat! Lumea îmi pare că mi
se prăbușește sub picior! (Cu vocea unui oracol antic.) „Sub apăsarea
îmbătrânirii, însă, se frânge fericitul vis de mărire al omnipotenței infantile,
iar sistemul de autoapărare se prăbușește!...” (Pauză. Plânsul îl copleșește.
După o vreme se potolește.) Trebuie să recunosc că urăsc să îmbătrânesc...
Bătrânețea mă face să devin gelos... (Pauză. Apoi, încet, un râs aproape
isteric pune stăpânire pe el.) Nu o dată m-am surprins având fantezii, eu,
melcul, cu o femelă melcoasă, mai tânără... Și inima... Inima mi s-a frânt...
(Râde isteric. Un râs care se transformă într-un plâns necontrolat. Un timp.
Apoi... tăcere.) Atunci mă închideam în cochilia mea și plângeam. Nu mai
răspundeam iubirii. Ochii mei nu mă mai priveau. Iar viața mergea înainte...
A doua zi am găsit un post de funcționar în comerț, într-un magazin de haine
de damă. Le-am spus că sunt... scriitor, temporar în criză de inspirație, că
scriu povestiri cu animăluțe, că mă gândesc chiar la un roman. Un roman în
care voi scrie despre tot. Despre cancer, despre Liuba... despte tot. (Începe
dintr-odată să cântre frenetic.) „Liuba, Liuba, Liubincika... Te ating cu limba
mea... Limba mea-i de catifea, parfumată cu cafea...” (Pauză.) „Sunteți
angajat”, mi-au zis. (Bea.) Stăteam într-o pivniță. Ca asta. Doar că pereții
erau zugrăviți în galben. Împachetam haine de damă în cutii de carton lungi
cam de trei picioare și late cam de un picior și jumătate. Între timp scriam la
romanul meu. Chiar scriam și chiar mă gândeam că o slujbă de scriitor ar fi
cea mai nimerită pentru unul ca mine. Am cunoscut-o pe Gertrude. Ședeam
amândoi de o parte a unei mese și beam bere. Beam și pălăvrăgeam învăluiți
de muzică. Cuvintele cântecului le mai știu, melodia nu. „În zilele noastre, un
om bun e greu de găsit!” Getrude își mișca trupul în ritmul muzicii și se uita
în ochii mei. „Ai o față tare ciudată, mi-a spus. De fapt nu ești urât.” M-a
întrebat dacă am fost îndrăgostit vreodată. Am râs. Am râs ca un idiot.
Funcționarul numărul patru, cel care își vede de treabă... (Râde. Reapar,
dintr-odată, Fata și Băiatul. Ca doi dansatori în ringul de concurs. Dialogul
lor este la fel, pe dans!)

FATA: Ai fost vreodată îndrăgostit ?

BĂIATUL: Dragostea este pentru oamenii reali.

FATA: Și tu pari real.

BĂIATUL: Nu-mi plac oamenii reali.

FATA: Nu-ți plac?

BĂIATUL: Îi urăsc.
VISKO(bea și cântă îngânat): „Liuba, Liuba, Liubincika... Te ating cu limba
mea... Limba mea-i de catifea, parfumată cu cafea.”

BĂIATUL: Hai să plecăm de aici.

FATA: Dar nu e târziu.

BĂIATUL: Poți să mai rămâi.

FATA: Nu, vreau să vin cu tine.

BĂIATUL: Nu-mi pasă ce faci.

FATA: La dracu!

BĂIATUL: Am plecat.

FATA: Stai! (Îl privește în ochi pe băiat după care îi trage o palmă zdravănă
peste obraz. El o prinde fulgerător într-un sărut flămând, însetat și carnal.)

VISKO(urlând): Liubaaaaaa!!! (Cei doi fug râzând în hohote. Pauză. Bea.)

Am continuat să îmi scriu povestea... Romanul... A doua zi m-au dat afară de
la împachetat haine de damă... M-am dus la mama s-o întreb cum era... tata.
„Spune-mi, mamă, spune-mi cum era tata? Cum?!...” Mă simțeam, mai mult
ca oricând, aproape de acel părinte de la care nu primisem cădură ci...
calorii... (Râde tâmp.) „Mulțumesc, tătuțule, mulțumesc. Știu ce înseamnă să
te sacrifici pentru familie.” Precum o... călugăriță. Așa mă și simțeam ca fiind
rodul iubirii dintre două călugărițe... Insecte! Așa că, după puțin timp,
întrucât eu nu mă puteam gândi la moarte fără să am o erecție, am considerat
că venise momentul să ajung la Liuba, insecta pe care o iubeam. Pentru ea,
de-acum îmi pierdusem capul și de îndrăgostit ce eram, din insectă mă
vedeam... cintezoi. Da, cintezoi! Iar mama viitorilor mei pui trebuia să aibă
nu atât un penaj atrăgător, cât un corp sănătos și robust, dar și feminin, cu un
simț bine definit al responsabilității și o moralitate de neclintit. Pentru aceste
calități o alesesem pe Liuba. Așa că... (Fata și Băiatul reapar. De fiecare
dată ca și cum ar fi alte personaje din același spectru (!) folosind același
mod de a dialoga; pe dans!) Așa că... numai la gândul ăsta și nicidecum la un
altul, m-am masturbat ca și cum ar fi fost ultima țigară dată unui condamnat
la moarte înainte de execuție.

FATA: O, Visko, e un vis! Pot să-ți ciripesc asta?

BĂIATUL: Da, puiule.

FATA: O, Visko, totul e al tău?

BĂIATUL: Al nostru, puiule.

FATA: Sunt atât de emoționată.

VISKO(trăind erotic totul, într-o excitație crescândă): Dragostea e de vină...

FATA(într-un țipăt prelung de satisfacție): O, Viskooooo!!... (Băiatul o

ridică pe Fată în brațe și iese cu ea.)

VISKO(epuizat și el): După un timp, va trece. Apoi mi-am imaginat că

aveam împreună cu Liuba, ca doi cintezoi îndrăgostiți, nu? – cuibul plin de
pui.... Mda, poate fi o poveste bună ca cei de la editură s-o accepte și să o
publice... Mda... Uite, eu, ăsta pe care îl vedeți, eu, Viskovitz, sunt blând și
bun... Ca un elan... Dar și când îmi aplec coarnele... am scos un muget
înspăimântător și am atacat. Că așa a fost mereu la elani: cine învinge își ia
toate femelele în călduri – toate, înțelegeți?! – iar celor umiliți nu le rămân
decât fanteziile. (Privește în jur la mormanul de sticle apoi la sticla din mâna
lui.) Și băutura... (Bea.) Ca la elani! (Bea.) Doar un singur adeversar mă mai
despărțea de glorie, de dragoste și de putere. Nu puteam să dau greș, nu
puteam permite ca vreo secundă de neatenție sau vreun sentiment banal de
teamă să-mi distrugă un an de pregătire și de așteptare apăsătoare... M-am
aruncat asupra lui cu rapiditatea unui cal de curse și cu toată greutatea mea
dar când a venit momentul loviturii decisive, rivalul meu a jucat murdar; s-a
ghemuit ca un șoarece și eu m-am repezit în gol după care m-a lovit la
picioare și m-am prăbușit cu botul în pământ. Nu mi-a mai rămas decât să cer
îndurare. Rivalul mi-a mai ars câteva după care s-a îndreptat către femele
pentru a-și lua premiul. M-am târât, m-am refugiat căutând-o pe ea.... (Fata
apare dansând ca o căprioară prin luncă urmărită îndeaproape de Băiatul-
cerb.)

FATA: Visko, te-au aranjat bine de data asta!

VISKO(bea): Data viitoare voi fi mai bine pregătit și mai atent la mișcări.

BĂIATUL: O să-mi ascut coarnele. Când ești elan, nu ai în cap numai idei,
ci și săbii, nu?

FATA: Ești cel mai bun, ești campionul arenei!...

BĂIATUL: Sunt numărul unu! (Ies amândoi dansând.)

VISKO: Apoi ne-am întâlnit iar. Eu cu rivalul meu. Îl găseam îmbătrânit și

vlăguit, scofâlcit și nesigur. Astfel, l-am trântit până mi s-a făcut milă de el.
După ce l-am terminat am luat drumul către femelele care mă așteptau.
Premiul!... Simțeam în aer mirosul de femelă. Hmmmmm!... Când m-am
trezit față în față cu ele nu știam cum să procedez. Iar ele păreau indiferente
și nicidecum în călduri după cum mi se părea normal să fie. Oricum, cea mai
apetisantă dintre ele a venit în fața mea și mi-a spus, cu cochetărie, că sunt de
acum mândria lor, domnul și stăpânul și că pot să urc pe ea fiindcă e gata de
împerechere. Am fost uimit de atâta franchețe. După care s-a prezentat:
„Liuba.” Prea multă uimire dintr-odată! „Și va trebui apoi să fii un exemplu
pentru fiii tăi și te vei ocupa de educația lor.” Din muțenia mea paralizantă
am putut doar să îngând cu chiu cu vai câteva cuvinte... „Ai un păr frumos,
Liuba... Știi ce-aș vrea să fac acum?” „Da, știu, dar împerecherea va trebui s-
o faci aici.” „Aici, în fața tuturor? „Asta e regula, Mărite Elan.” „Dar pe mine
mă cheamă Viskovitz! Și mi se spune Visko! Visko!!!...” Am urlat și m-am
îmbătat atât de tare încât am visat că mă lupt cu toți lupii, cu lincșii și cu toți
rivalii de pe pământ. După care m-am prăbușit. Nu înainte de a scoate un
muget puternic pentru că așa aveam chef. Și gata cu elanăritul. (Se miroase,
se adulmecă apoi se strâmbă.) Puți ca naiba, Elănimea Ta. (Se adună, se
ghemuiește cuprins de frisoane.) Doamne, ce frig îmi e... (Apare Fata.)
FATA: Ia-mă în brațe. (Apare Băiatul.)

VISKO+BĂIATUL(deodată): Bine. (Fata și Băiatul, altfel îmbrăcați, încep

să danseze.)

VISKO: Numai să nu se meargă prea departe... prea departe... (Cade, cumva,

într-un fel de somnolență, cuprins de frisoane.)

BĂIATUL: Nu-ți face griji.

VISKO(în transă): Nu mergeți prea departe...

FATA: Ține-mă în brațe.

VISKO: Cățea...

VISKO+BĂIATUL(deodată): Te iubesc.

FATA: Ce bine m-am încălzit.

VISKO(delirând): Mor de frig... Numai nu mergeți prea departe.... Cât de

departe e prea departe?... Adică, știi la ce mă refer... Cât? (Muzica învăluie
spațiul. Lumini calde și reci îmbracă totul și strălucesc printre sticlele de
băutură dând la iveală tot felul de imagini, de forme, mai mult sau mai puțin
bizare. Atmosferă stranie și fascinantă! Băiatul și Fata sunt cuprinși într-un
dans al procreației, al împerecherii, ca într-un ritual amestecat între sacru și
păgân.) M-am vârât în pat. Ea a venit lângă mine. Era înaltă. Sau așa mi se
părea. Am sărutat-o. Limba ei a reacționat. Femeile, m-am gândit, femeile
sunt o comoară. Ce ființe fermecătoare! I-am băgat mâna sub fustă și i-am
tras delicat chiloții...

FATA(suav): Ce dracu' faci?

BĂIATUL: Îți scot chiloții.

FATA(idem): De ce?
BĂIATUL(cald și delicat): Pentru că am de gând să te fu...

FATA: Nu vreau decât să mă încălzesc.

BĂIATUL(idem): Am de gând să te fu...

FATA: Nu vreau decât să mă încălzesc.

BĂIATUL: Vreau să te fu...

VISKO: Ce tot faci acolo?

BĂIATUL: Vreau să te...

FATA(țipând): Nu!

BĂIATUL(strigând): Să te fur!!... Ca să fii a mea în noaptea asta!

VISKO(urlând ca un lup): Liubaaaa!!!...

BĂIATUL: Ajută-mă s-o...

FATA: Pune-ți-o singur.

BĂIATUL(aproape plângând): Ajută-mă.

FATA: Ascultă, încă nu sunt... pregătită.

BĂIATUL(uimit): Cum?

FATA: Las-o baltă. (Pornește dementă în dans, de data asta preluând ea

conducerea.)

BĂIATUL(surprins de atitudinea Fetei): Am înțeles, am înțeles! (Dansul

ajunge la paroxism după care se frânge... Pauză. Liniște. Se aud doar
respirațiile vlăguite a celor doi tineri și frisoanele coșmarești ale lui Visko.)
Acum e mai bine?

FATA: Da, e mai bine.

VISKO(trezit brusc dintr-un coșmar, luând poziția unui câine gata de atac):
Hei, fără frichi-frichi!... Fără frichi!!... Fără!!!... Scârbă împuțită, jigodie! E
prietena mea!... Prietena mea!!... (Plânge.)

BĂIATUL(cântându-i Fetei ca un cântec de leagăn): Simți cum intru și ies

din tine, intru și ies frumos din tine, intru și ies, da, intru și ies, fleoșc, fleoșc,
fleoșc...

FATA: Nu mai vorbi așa că-mi vine să mă urc pe pereți.

BĂIATUL(continuând în același ton, plusând în delicatețe și căldură): Te

fu...

FATA: Taci.

BĂIATUL: Te fu...

FATA: Taci.

BĂIATUL: Te fu...

FATA: Taci

BĂIATUL: Ne fu...

FATA: Taci.

BĂIATUL: Ah, e atât de murdar, atât de jegos fu...

FATA(emoționată): Taci odată, dracu' să te ia. Nu mai cânta, nu mai vorbi.

BĂIATUL(nevinovat): Dar e tare, tot mai tare... Simți?...

FATA(învinsă): Da, da...

VISKO: O să termin. Doamne, Dumnezeule, o să termin... (Apucă o sticlă, o

sparge și dă să-și taie vena jugulară. Ochii îi ies din orbite.)

FATA(epuizată, se ridică și iese, pe muzică, piruetând ca o balerină): M-ai

violat...

VISKO: Jigodie...

FATA: M-ai violat...

VISKO: Jigodie...

FATA: M-ai violat... (Băiatul, atras de felul în care Fata și-a făcut ieșirea, o
urmează, oarecum identic, siderat și... îndrăgostit. Muzica dispare discret și
ea.)

VISKO(lăsând să-i cadă ciobul de sticlă din mână, gest că abandonează

gândul sinuciderii... Publicului): Știți să jucați zaruri? Eu am zarurile voi...
banii. (Râde.) O să vă arăt. Scoateți banii și așezați-i în fața voastră... sau
aici... Nu vă jenați dacă n-aveți prea mulți. Nici eu n-am... prea mulți. Hai!
Suntem cu toții prieteni, nu-i așa? Să dăm cu zarul. (Merge cu pumnul strâns
în care are zarurile, la un spectator.) Suflă aici, de noroc! Așa... (Apoi, brusc,
violent.) Nu admit să jucați jocuri de noroc aici!! (Aruncă zarurile. Se lasă
încet, jos. Privește îngândurat publicul.) Se anunță o noapte de pomină... Ce
porcării frumoase! Mda... Ca să fii porc, trebuie să te naști așa. Ultimele
cuvinte ale mamei mele, înainte de a fi tăiată... (Se uită la public. Pauză.) Da,
tăiată... Era o scroafă bună... Mi-a spus: „Amintește-ți întotdeauna ce ești,
fiule: un porc. Caută mereu să mănânci, să faci și să gândești porcării. Să faci
în așa fel încât casa ta să fie o adevărată cocină, iar cu ceilalți să te simți bine
în pielea ta de porc, ca porcul ăla mare de taică-tău.” „Da, mămico, îți
promit...” am grohăit hohotind în plâns. Apoi am băgat râtul în troacă, numai
să nu aud urletele tăierii... (Pauză.) Dispariția mamei mele, binecuvântată fie
amintirea acelei scroafe, a lăsat în mine un gol de neumplut și a marcat, bietul
de mine, începutul unui funest lanț de evenimente care au dus la ruinarea
mea. Câteva zile mai târziu, stăteam într-un bar bând whisky cu sifon. După
alte câteva zile lucram la un depozit de biciclete. Rânduri, rânduri de biciclete
tăcute. Atârnate în tavan: biciclete verzi, biciclete roșii, biciclete galbene,
biciclete purpurii, biciclete albastre, biciclete pentru fete, biciclete pentru
băieți, toate atârnând acolo sus. Sute de biciclete, rând după rând. La prânz
luam pauză o oră. Înfulecam repede apoi mă furișam dedesuptul a trei rânduri
dese de biciclete impecabil aranjate. Mă simțeam istovit. Nu prea dormeam
noaptea... Zăceam acolo cu fața în sus... Deasupra mea, suspendate,
impresionant aranjate, sute de biciclete... Realizam că aveam la dispoziție
patruzeci și cinci de minute ca să mă odihnesc sub capacul de biciclete. Am
zărit-o pe Carmen. De fapt picioarele ei. Trecea pe acolo... De ce?... Se fâțâia,
ce-i drept, zilnic, și toți băieții îi sorbeau din ochi fiecare mișcare, fiecare
zvâcnire a feselor; zbânțuită, zbenguită, zvăpăiată. Nu sunt un crai. N-am fost
niciodată. Ca să fii un crai trebuie să te pricepi la vorbe dulci. Am prins-o, i-
am tras-o. În picioare că n-am încăput amândoi sub biciclete. Rezemați de un
container. Eram mahmur. Știu doar că i-am ridicat rochia aia tricotată în jurul
copaselor și am stat acolo pompând în ea, la sfârșit apăsându-mi gura pe gura
ei mare, încărcată cu ruj stacojiu, ca să nu țipe și am terminat între două cutii
nedesfăcute, în aerul plin de cenușă, cu spatele ei lipit de peretele jegos al
containerului... A plecat ștergându-și rujul... M-am uitat la mine... Și am urlat:
„Liubaaaaaaa!!!...” A doua zi, directorul depozitului de biciclete mi-a strâns
mâna, mi-a dat cecul pe zilele lucrate și mi-a arătat ușa. Atunci am înțeles....
O voce neuzită până atunci îmi șoptea: „Avocații din zilele noastre pot
transforma un caz după voia lor, purcelușule.” Deci, n-avea rost să comentez.
Mi-am adus aminte... Sunt un porc... Dar îți promit, mămico, îți promit... (Îl
îneacă plânsul) Apoi am cunoscut-o pe Jan... Jan era după... după... Laura.
Jan semăna mult cu... cu... Laura?... Semăna. Doar că era mai slabă și mai
drăguță, avea părul blond, lung până la umeri și ochii albaștri. Era ciudată.
Îmi plăcea că-i plăcea să bea. Și bea!... Întotdeauna dimineața, în ciuda
mahmurelilor ei, era tare excitată. Eu, în schimb, mai puțin. Eu eram pasăre
de noapte. Ziua mă visam un animal, o insectă, o larvă... un...o... Însă în
fiecare noapte Jan se apuca să țipe și să arunce cu diverse obiecte în mine:
telefoane, cărți, dicționare, sticle, pahare pline și goale, aparate de radio,
portofele, chitare, scrumiere, curele stricate de ceas, ceasuri deșteptătoare...
Era o femeie neobișnuită. Dar întodeauna mă puteam baza pe un lucru, și
anume îi plăcea la nebunie să și-o tragă până la epuizare dimineața. Uneori
mă mușca, mă înghițea cu totul. Era nebună cu adevărat. Dar era ceva
imposibil de comparat cu tot ce trăisem până atunci. Apoi, de fiecare dată,
epuizat cum ajungeam, mă întrabam: oare când o să pot să scap de ea? Și
până să-mi găsesc un răspuns mă topea încă o dată cu gura ei lacomă
duhnind a alcool. Stăteam răsturnat pe spate, în pat, lăsând-o pe Jan în lumea
ei să mă devoreze și mă gândeam cu voce tare: „Ce fel de om mai sunt și
eu?” Și nu primeam nici un răspuns. Tot ce auzem era muzica plescăiturilor
ei care își potolea foamea și setea matinală. După am umplut un pahar cu vin
de Porto, am închinat și i-am spus: „Am plecat, Jan. La revedere.” Traversând
holul și coborând apoi în stradă mai auzeam doar râsul și plânsul ei... Atât a
fost. O vreme m-am plimbat de la o agenție la alta. Uneori găseam o slujbă
de-o zi la descărcat vagoane, alteori spălam vase prin crâșme, măturam
strada... Am încercat să-mi continui scrisul la romanul meu... Pe dracu...
Continuam să aliniez sticlele de băutură ca pe niște trofee. Când prindeam
niște bani îndrăzneam să gătesc o mâncare caldă după care sfârșeam supt și
vlăguit de vreo femeie ca o umbră... până când buzunarele îmi erau iar goale.
Dragostea îmbracă multe forme. A mea a fost întodeauna mai subtilă.
Femeile din viața mea au fost ca umbrele serii și diminețile înorate când îți
arzi limba cu fierbințeala cafelei. Și cearta începea. Motivele erau mereu
aceleași. Niciodată suficientă iubire. Dar iubirea? Iubirea e numai una. Una!
Aia! Ori aia e... Unde e? Unde?... Odată uneia, nu mai știu cum o chema, i-
am cântat: „Liuba, Liuba, Liubincika... Te ating cu limba mea... Limba mea-i
de catifea, parfumată cu cafea...” iar ea mi-a mușcat până la sânge glandul...
Idioata. N-a înțeles că-i cântam despre iubire! (Strigă.) Liubaaaaaaaaa!...
(Apar cei doi tineri, iar altfel îmbrăcați, în dialogul lor dans.)

BĂIATUL: Mi-a spus tatăl meu cu sunt cârtiță.

FATA: Cârtiță?

BĂIATUL: Mă alinta.

FATA: Ce frumos.

BĂIATUL: Spunea că sunt probabil rozătorul cel mai inteligent care a existat
vreodată.
FATA: Trebuie să fii mândru.

BĂIATUL: Așa i-am și spus: sunt mândru, tăticule. Am și de ce.

VISKO: Cu siguranță drumul meu nu se poate sfârși așa... Pe undeva există

ieșirea spre libertate din acest interminabil du-te-vino ciclic. Cu Liuba a fost
iubire la prima vedere. Mă simțeam ca un păun iar ea era cea mai frumoasă
papagaliță din lume.

BĂIATUL: Te iubesc.

FATA: Te iubesc.

VISKO: A fost începutul unei pasiuni. Unei mari pasiuni. Cântam, dansam,
și iubeam în toate ritmurile.

BĂIATUL: Vrei să te căsătorești cu mine?

VISKO: Am întrebat-o...

FATA(suprinsă): Vrei să te căsătorești cu mine?

BĂIATUL: Bineînțeles, dragostea mea.

FATA: Bineînțeles, dragostea mea.

VISKO: Mi-a răspuns...

FATA: Aș vrea atât de mult s-avem puiuți.

VISKO(bea): Am o amantă... (Cei doi tineri dispar.) Aveam o amantă. Lara.

Și îmi imaginam că fac dragoste cu Liuba... Într-o seară, pe când mă
pierdeam în ea abandonat mirajului, îmi șoptește la ureche: „Știi, am o
amantă.” Am ejaculat pe loc și pentru ultima dată în adâncul adâncului ei. Se
uita în ochii mei și îmi repeta: „Visko, eu am o amantă. Nu te speria.”
„Cine?” Ochii i s-au umezit de fericire și emoție. „Numele ei este o taină și
pentru mine așa că am ales să-i spun... Liuba.” (Urlă cu disperare.)
Liubaaaaaaaaa!!!... Mă simțeam ca un pește trădat. Dar unul cumsecade. Pe
un pește cumsecade îl recunoști după limbaj. Nu e nicidată vulgar, te privește
în ochi când vorbește, ori cel puțin într-un ochi și, mai ales, spune totdeauna
adevărul. „Viskovitz, repetă ce am spus.” Răspundeam tăcând. Viața mă
învățase deja că, pentru un pește... (Râde.)... pentru un pește, unica modalitate
de a spune adevărul într-un mod educat este să tacă. Iar eu eram, acum, un
pește adevărat. Și tăceam. Există dintre aceia care se laudă că au știut să
găsească întodeauna cuvintele potrivite în acele situații delicate și au știut să
adopte un ton natural. Mai ușor de făcut decât de zis. Așa că am luat prima
femelă... să nu uit cum se fac... peștii. Iar când se nasc am să stabilesc reguli
de comunicare simple precum: fără a spune lucruri vulgare – e mai ușor să le
faci, fără minciuni – nu riști nimic spunând adevărul... Mda... Liuba era cea
mai înțelegătoare dintre toate... umbrele mele, cea mai puțin confuză. Îmi
amintesc de ziua în care și-a deschis sufletul față de mine. (Băiatul și Fata
reapar dansând.) M-am apropiat de ea cu o piruetă ca și cum aș fi spus...

BĂIATUL: Te mângâi cu mintea, ce vrajă profundă mă leagă de tine?

FATA: Să nu zăbovești nicidată, iubirea mea... Eu nu mă pot complace într-o

existență liniștită... Ador sexualitatea lacomă și eliberarea de orice
constrângere. (Băiatul o sărută cu pasiune. Ea la fel.)

VISKO: Atunci... am sărutat-o. Lucru neobișnuit pentru... pentru un... pește.

(Băiatul și Fata cuprinși de pasiunea sărutului, dansează! Visko are și el
ritmul lui, așa, precum un pește pe uscat... Apoi totul este cuprins de liniște.
Tinerii au dispărut. Visko, epuizat.) Am simțit nevoaia de a-i transmite toată
vibrația sufletului meu, toată gingășia sentimentelor mele... Am vrut... Am
vrut... (Pauză.) Oare ce s-ar întâmpla dacă atracția sexuală s-ar diminua? Ar
putea reveni, să zicem, reflexul... asasin? Am visat odată că sunt un scorpion.
Pentru o secundă mi-am văzut viața într-o lumină nouă. Liuba mi-a spus,
așa, în felul ei unic, că vrea să trăiască lângă mine să-mi crească fiii și să
îmbătrânească lângă mine... Aș fi fost un cap de familie responsabil, ca
scorpion. Aș fi trăit în armonie cu toată comunitatea, duminica aș fi asistat la
slujbe religioase, fără să ucid pe nimeni în timpul predicii, iar Dumnezeu m-
ar fi binecuvântat... (Țipă cu furie.) „O să-ți primești asigurarea! Și-acum ieși
dracului de-aici!” Era vocea ultimului patron care îmi arăta ușa. M-am trezit
din visare și... am ieșit dracului de-acolo. Aveam banii câștigați din fel de fel
de pariuri și banii luați pe de-a moaca și pur și simplu frecam menta. Făceam
turul barurilor, regulam tot ce prindeam, așa, între două fumuri de țigară, iar
în fiecare săptămână mă duceam la Biroul de Șomaj unde stăteam la rând să
primesc micul meu ajutor. Tot ce trebuia să fac era să răspund la trei întrebări:
Ești apt să lucrezi? Vrei să muncești? O să fii de acord să te angajezi?
Spuneam întotdeauna: Da! Da! Da! Însă nimic. Iar finațele mele au început să
se evapore. Într-o zi, slujba mult așteptată a sosit. Muncitor la salubrizare.
Gunoier! M-am cutremurat. „N-o vreau.” – am spus. Eu am de scris un
roman. Și-l voi scrie. Romanul vieții mele. Am găsit o slujbă prin ziar. M-am
angajat la un magazin de haine. Am fost angajat a cincea roată de la căruță.
Un bun muncitor pe post de a cincea roată la căruță e o ființă fără chip, fără
sex și gata de sacrificiu. Nu mai știu câte săptămâni am muncit acolo. Cred că
șase. Într-o zi m-am îmbrăcat cu țoale de la ei și m-am apropiat de șef care
stătea la casa de lângă ușă. M-a privit cu nedumerire. ”Domnule, am o
problemă de rezolvat, așa că tăiați-mi din salariu.” Și am plecat mândru că
m-am ales cu haine noi. Găsisem în sfârșit ceea ce căutam eu când mă
simțeam scorpion; înfrângerea. Venise momentul să accept sfârșitul cu
recunoștință. Și totuși, dorința de a trăi nu a fost niciodată mai puternică
decât în acel moment, iar existența nu a avut mai mult sens ca în acele clipe.
Am făcut tururile barurilor căutând-o pe... Jan. Credeam că Jan este Liuba
mea. M-am bucurat când am aflat că a ajuns cameristă la un hotel mare. Am
căutat hotelul și m-am dus acolo. Ea a ieșit dintr-o cameră. M-a văzut. A
rămas nemișcată, iar ochii îi deveniseră foarte albaștri și rotunzi; era multă
lume. Ne priveam. Apoi a izbucni năpustindu-se spre mine:„ Doamne, am
crezut că n-o să te mai văd niciodată! Te-ai întors pentru totdeauna?” (Cei doi
tine apar, fiecare într-un clopot de lumină. Se privesc.)

BĂIATUL: M-am întors.

FATA: Lasă-mă să te privesc.

BĂIATUL: Să nu-ți faci iluzii.

FATA: Ești suplu. Ai slăbit.

BĂIATUL: Arăți bine. Ești singură?

FATA: Da.

BĂIATUL: Nu ești cu nimeni?

FATA: Nu. Știi că nu pot să sufăr oamenii. (Râde.)

BĂIATUL: Mă bucur că lucrezi.

FATA: Hai la mine în cameră. (Clopotele de lumină se sting. Băiatul și Fata

nu se mai văd. Visko începe să cânte, mai mult dizat și tare.)

VISKO: Camarea ta era mică, Și te simțeam fericită, Te priveam goală în pat,

Inima-mi bătea în cap, Și eram cam mort beat, Locul meu era în tine, Te
simțeam adânc în mine... (Un clopot mare de lumină, central, dezvăluie pe
cei doi tineri, stând spate în spate.)

FATA: Vino.

BĂIATUL: Mă simt încurcat.

FATA: Te iubesc, prostule.

VISKO(într-un urlet lung și tragic): Liubaaaaaaaa!!!... (Cei doi tineri, brusc,

încep un dans foarte carnal și expresiv.)

FATA: De opt sute de ori ne-am...

BĂIATUL: Taci.

FATA: Relaxează-te. (Ridică, în dans, picioarele pe lângă trupul lui.)

BĂIATUL: Taci.

FATA: Îți mai plac picioarele mele?

BĂIATUL: Taci.

FATA: Dar brațele mele?

BĂIATUL: Da, fir-ar să fie! Da!

FATA: Pot să te ascund aici. (Se rostogolesc pe jos, unul peste altul, ca și
cum totul e dans.)

BĂIATUL: Poți?

FATA: Cum să nu.

BĂIATUL(strigând de plăcere; un țipăt de explozie și descărcare): Te

iubesc!!!

VISKO(urlând cu furie aproape deodată cu Băiatul): Scârbăăăăă!!!...

(Liniște. Pauză. Se aud doar respirațiile celor doi tineri și plânsul surd al lui
Visko.)

FATA: Simt că ești cu totul în mine.

BĂIATUL: Ce vrei să spui?

FATA: Vreau să spun că n-am mai întâlnit niciodată un bărbat ca tine.

VISKO: Zău?

FATA: Ceilalți sunt doar zece la sută.

BĂIATUL: Chiar?

FATA: Sau douăzeci la sută. Pe când tu ești cu totul acolo.

BĂIATUL: Unde?
FATA: În mine. Tot din tine e aici, în mine. E atât de diferit.

BĂIATUL: Habar n-am ce vrei să spui.

FATA: Ești un pește, știi să agăți femei. Vino să facem dragoste! (Încep să
danseze ieșind.)

VISKO(râzând): Nici o femeie din lume nu e curvă, în afară de a mea.

(Pauză.)
Era o zi de vară caniculară. Am început să transpir și să simt mâncărimi. Mă
mânca între picioare. Am început să mă scarpin. Mâncărimea era
insuportabilă. M-am dezbrăcat. Am simțit că mă cuprinde furia și scârba. Mă
simțeam victima unei nedreptăți. La farmacie, cu toată rușinea, am cerut ceva
pentru... lăței. Scârba dracului! Mă simțeam o larvă. Când Jan s-a întors eram
plin de alifia care mă ardea. „Mi-ai dat lăței, curvă împuțită! Uite ce mi-ai
făcut! Să taci, auzi, să taci! Nu m-am mai culcat cu nimeni. De la tine am
luat. Ești o bombă biologică, o boarfă infectă! Ceva de băut! Mor!” Când m-
am trezit a doua zi dimineața, mi-era greață. Eram ars tot. Jan sforăia. M-am
uitat la ea întrebându-mă cu cine trăiam. Buhăită, gușată, zbârcită... Părea cu
zece ani mai mare ca mine. Ce putea să-mi placă la ea? Doar felul cum mi-o
lua. Îi plăcea la nebunie... Și mie. Când s-a trezit m-a împachetat cu multă
bandă adezivă și pansamente. M-am dus la muncă. Lustruiam balustrada unei
clădiri impozante. Când am ajuns în dreptul unui birou am zărit un bilet
pentru cineva: „Bine, o să-l încercăm pe caricaturistul ăsta nou, dar ar fi bine
să fie priceput.” Ușa s-a deschis. Tipul spilcuit din fața mea mă privea. „Sunt
un fost student la jurnalism și sunt curios de...” N-a ținut. Apoi am început să
curăț closete după care am fost... concediat. Simțeam arsura dintre picioare.
Îmi venea să-mi rup carnea de pe mine. În inima mea erau doar golul și
beatitudinea. Transcedență, iluminare, trezire. Mă dizolvam în lumină, în
orgasmul etern... Trăiam o experiență șamanică. Eram câine! Am adulmecat
în aer un miros de cățea, de lupoaică. Mirosul era puternic, mă învăluia.
Trecuse ceva timp de când nu mă mai aflasem atât de aproape de o lupoiacă.
Era delicată, buzele cărnoase, șoldurile arcuite, spinarea oblică și spatele
lung, fesele ferme, pântecele retras, pieptul amplu... Din punct de vedere
canin, avea într-adevăr un corp superb. Era în mod cert o lupoaică provenită
dintr-o genealogie importantă și dintr-o înaltă selecție. O chema Lara. Apoi
Lara dispăruse, dar nu și mirosul ei. Eram extenuat. (Pauză.) Eu am o
problemă. Chiar am o problemă. Și trebuie să mi-o rezolv. Nu mai beau... Da.
Și nici să fumez, nu mai vreau... Da... De mâine. (Bea apoi își aprinde un
chiștoc de țigară tot așa, cerând în public un foc.) Vorbesc mult. Dar știu să
și tac... De mâine... Vorbesc pentru că beau, pentru că trag un fum pentru că...
Liuba... „Liuba, de ce nu mă iubești?” – am întrebat. (Discret, își face
apariția, Fata.) „De ce?”

FATA(din spatele lui): Pentru că ești un vierme, ești laș, nu ai șira spinării,
nu ai ficat.

VISKO: Și apoi?

FATA: Pentru că ești insipid, nu ai cap, nu ai caracter, nu ești sensibil.

VISKO: Și apoi?

FATA: Ai un penis minuscul.

VISKO: Nimic altceva?

FATA: Nu te gândești niciodată la mine, ești un egoist, un parazit, știi doar să

primești, nu faci nimic, nu ai interese, mă enervezi, mă iriți mereu. (Pauză.
Tăcere grea.) Când o să încetezi să mă chinui?

VISKO: Dar tu?

FATA: Cât ai decăzut, Viskovitz! (Fata se retrage. Pauză.)

VISKO(după ce golește sticla de whisky): Și care ar fi defectele mele?

(Pauză.) Cine sunt eu? Tata, cameleonul, mi-o spunea ca pe o predică,
filozofia lui de viață, atunci când îi ziceam că sunt confuz: „Bravo, fiule, dacă
ești confuz, înseamnă că ești un cameleon pe cinste. Te duci la școală unde
vei învăța să te exprimi fără să mă lovești în frunte cu limba.” „Dar pentru
stăpânirea limbii ar fi mai util un sărut decât atâta școală.” Parcă l-am ars!
„Nu vreau să te aud vorbind de sărutări, Visko! Știi că sunt periculoase, că te
leagă. De femele e bine să nu te lași ademenit!” „Și dacă sunt îndrăgostit!”
„Ei, atunci ai dat de bucluc, fiule. Nu există ghinion mai mare decât ăsta.”
Mă săturasem până peste cap de cinismul acelui saurian, și apoi, cine știe
dacă era într-adevăr tatăl meu. L-am salutat și am șters-o. Secretul de a fi tu
însuți este să știi să renunți. Să te golești și apoi să te lași inundat. (Se aude
doar vocea Fetei cumva așa, din depărtări; glas de sirenă acompaniat de o
muzică stranie. Lumina devine feerică.)

FATA: Liubaaaa!... Eu sunt Liubaaaa!... Vrei să facem o plimbare?

VISKO: O plimbare?

FATA: Da, este perioada iubirilor... Vino!...

VISKO: Liubaaaaaaaaa... (Se ridică și începe să se miște rotindu-se ca un

derviș. O mișcare ritualică în crescendo. Lângă Fată apare Băiatul. Cei doi
tineri plonjează într-un dans spectaculos al a două trupuri care vibrează
exploziv la fiecare atingere, fiecare arcuire, rotire, salt, contorsiune. Totul
până când Visko se prăbușește la pământ, sfârșit. Tinerii se fac
nevăzuți.)Acela a fost momentul când, în sfârșit, m-am găsit pe mine însumi.
Am început să-mi amintesc că am avut o inimă bună. Chiar și când am suferit
de singurătate. Pentru că eu nu pot să stau singur... Deși... sunt singur... Am
devenit un trântor deși eram atrăgător încă din stadiul larvar. (Râde.)
Imaginați-vă! Metamorfoza mea a fost primită ca un eveniment monden
important, ca o mare premieră. (Pauză. Plânge.) „Tăticule, vreau să mă las de
băut. Sunt disperat. Toate încercările mele de a-mi construi o viață plutitoare
și de a-mi urma idealurile au dat greș. Frumoasei mele necunoscute i-am dat
numele de Liuba. De atunci o tot caut și o strig... De multă vreme mintea mi-
e bântuită de o idee foarte ciudată, și anume că, după ce or să înceteze toate
problemele și toată durerea, o fată japoneză o să apară într-o zi și o să trăim
fericiți până la adânci bătrâneți. Nu atât de fericiți, cât cu inima ușoară și cu o
adâncă înțelegere și grijă unul față de celălat. Am epuizat toate slujbele. Una
singură mi-a mai rămas... Să trăiesc sau să mor... De fapt, două... Romanul?...
Era doar un refugiu al fricii de moarte... (Reapar tinerii ținându-se de mână
și plimbându-se.)
FATA: O să reușim.

BĂIATUL: Tu ești înțelepciunea secolelor, iar eu sunt eu.

FATA: Suntem sortiți unul altuia. (Încep să danseze.)

BĂIATUL: Liuba...

FATA: Visko... (Dans.) Ce bine miroși? A leu. Un miros de mascul.

BĂIATUL: Mascul?

FATA: Cel mai frumos mascul...

BĂIATUL: Liuba... Îmi place numele tău.

FATA: Tu mi l-ai dăruit. (Se opresc din dans.) O, Visko!... A fost minunat.

BĂIATUL: Da, a fost frumos.

FATA: Păcat că nu poate dura.

BĂIATUL: Nu? Ce vrei să spui?

FATA: Ce viitor am avea? Nu putem rămâne mereu pe aceste înălțimi. Mai

devreme sau mai târziu, va trebui să coborâm... (Fata se desprinde și se
depărtează.)

BĂIATUL(neliniștit): Ei, un moment. Un moment!... (Fuge după ea.)

VISKO(încercând să se adune de pe jos): S-a îndepărtat din nou... Am

pornit în direcția opusă și am continuat să merg... Mă întrebam necontenit:
„Cine ești, Viskovitz? Cine ești?” O voce îmi răspundea: „Ești un animal. Un
animal... animal, Viskovitz.” Era vocea mea. (Dintr-odată tot corpul lui este
cuprins de un dans cu mișcări rupte, cu ridicări, căderi, cu sentimentul că
fiecare parte a corpului său se desprinde, de dezcompune apoi se recompune
în altceva. Ca și cum o altă ființă stă se se nască din acel trup. Și asta până
la epuizare!... După care continuă.) Nu, nu mai beau, nu mai fumez... Nu. Eu
sunt un animal. Mi-am revenit. Mă simt în sfârșit bine! Sunt un... microb. Și
merg înainte. Pe drumul meu. Nu mărimea contează. Nu, nu... Viskovitz, îmi
spuneam... îmi spun, da, mă aud, da eu pe mine mă aud și mă înțeleg.
Important este să fii tu însuți. Ce microb frumos sunt! Sunt din nou eu,
vechiul animal, mai în formă ca niciodată. Nimeni și nimic nu mă mai
oprește. E momentul să dau o lecție tuturor. Era și timpul, nu? Am râs și am
plâns. Și sunt sigur că din lacrimile mele sărate s-a născut marea – da ,
domnule, marea – și de acolo a început viața, adevărata viață... Și n-am să
mor chiar dacă animalele mor. Și nici n-am să renunț chiar dacă oamenii
renunță. La nimic n-am să renunț! Slujba mea este viața! Trebuie să înveți să
mori. (De undeva, dintr-o parte, își face apariția Fata. Fascinantă și
uluitoare, extrem de... umană. Muzica universului o însoțește. O clipă
plutește sentimentul unei paralizii generale. Trece ușor, cu pași ireali, prin
fața lui Viskovitz. Parcă plutește. Acesta, încremenit, o urmărește mut de
uimire. Gura i se deschide într-un strigăt lung și... surd:
„Liiiuuubaaaaaaaaaaaaa...” golind tot aerul din el. Fata dispare ca o
nălucă. Visko apucă o sticlă cu băutură. Bea. Brusc i se face un rău
cumplit!... Se prăbușește. Întuneric!... Se mai aude doare muzica universului
cuprinzând în sonoritățile sale infinitul...)

SFÂRȘIT

NOTĂ: Având în vedere prezența și susținerea universului oniric prin

personajele celor doi tineri, respectiv „Fata” și „Băiatul”, se impune o
abordare a costumelor în cheie surealistă. De preferat, poate, ca sugestie, și o
varietate de costume astfel încât fiecare apariție să însemne ceva, mereu
altceva, și să surprindă. Singurul personaj care are de la început până la
sfârșit același costum este Viskovitz!