Matei Vişniec

Teatru vag

Teatru vag © Matei Vişniec

visniec@yahoo.fr Tel. 0033 (0)6 19 66 05 98

1
 1.   Şi nu poţi să dai valurile mai încet?

CHELNERUL – Nu servim, doamnă, de mîncare, decît după unsprezece şi

jumătate.
BĂTRÎNA DOAMNĂ – Şi acum cît e ceasul?
CHELNERUL – E zece şi jumătate.
BĂTRÎNA DOAMNĂ – Nu-i nimic, pot să aştept.
CHELNERUL – Dar dacă vreţi altceva, o cafea, un pahar cu apă…
BĂTRÎNA DOAMNĂ – Atunci o cafea şi un pahar cu apă.
CHELNERUL – Bine, doamnă, vă aduc… Vreţi şi ziarul?
BĂTRÎNA DOAMNĂ – Da vă rog, aduceţi-mi şi un ziar. Dar nu ziarul de azi.
CHELNERUL – Bine, vă aduc ziarul de ieri.
BĂTRÎNA DOAMNĂ – Un ziar şi mai vechi nu aveţi?
CHELNERUL – Ba da, vă aduc ziarul de acum două zile.
BĂTRÎNA DOAMNĂ – Dar pe cele de săptămîna trecută le-aţi aruncat?
CHELNERUL – Le-am aruncat, da…
BĂTRÎNA DOAMNĂ – Păcat…

Pauză.

BĂTRÎNA DOAMNĂ – Nu te supăra…

CHELNERUL – Da?
BĂTRÎNA DOAMNĂ – Poţi să dai muzica mai încet?
CHELNERUL – Am dat-o deja, doamnă.
BĂTRÎNA DOAMNĂ – Dar parcă aud totuşi ceva…
CHELNERUL – Muzica e închisă de tot.
BĂTRÎNA DOAMNĂ – Şi atunci ce se aude?
CHELNERUL – Se aud valurile mării…
BĂTRÎNA DOAMNĂ – A! Şi nu poţi să le dai mai încet?
CHELNERUL – Nu.
BĂTRÎNA DOAMNĂ – Nu-i nimic. Sper că nu vă supăraţi pe mine.
CHELNERUL – Nu doamnă.
BĂTRÎNA DOAMNĂ – Cît s-a făcut ceasul?
CHELNERUL – Este ora unsprezece fără un sfert.
BĂTRÎNA DOAMNĂ – Deja?
CHELNERUL – Ce să facem, doamnă, timpul trece…

Pauză.

BĂTRÎNA DOAMNĂ – Băiatule!

2
CHELNERUL – Da?
BĂTRÎNA DOAMNĂ – Iartă-mă, am vrut să te întreb ceva şi am uitat.
CHELNERUL – Nu face nimic.
BĂTRÎNA DOAMNĂ – A, mi-am amintit!
CHELNERUL – Spuneţi, doamnă.
BĂTRÎNA DOAMNĂ – Mi-am amintit dar nu mai am nevoie. Mi-ai spus că de
la ora unsprezece se poate servi masa.
CHELNERUL – De la unsprezece şi jumătate.
BĂTRÎNA DOAMNĂ – Şi ce aveţi azi?
CHELNERUL – Avem iepure cu sos de muştar, sau doradă la tavă.
BĂTRÎNA DOAMNĂ – Şi ieri ce aţi avut?
CHELNERUL – Am avut musaka şi chifteluţe de miel.
BĂTRÎNA DOAMNĂ – Bine, adu-mi ce crezi tu că nu am mai mîncat de mult.
Da?
CHELNERUL – Da.
BĂTRÎNA DOAMNĂ – Îmi pare rău că te necăjesc.
CHELNERUL – Nu e nici o problemă.
BĂTRÎNA DOAMNĂ – Doar să mă ajuţi să notez în carnet, ca să ştiu ce să iau
mîine.
CHELNERUL – Am să vă dictez ca să notaţi, nu e nici o problemă.
BĂTRÎNA DOAMNĂ – Tare îmi pare rău că te pisez atîta.
CHELNERUL – Nu mă pisaţi. Oricum nu e multă lume azi.
BĂTRÎNA DOAMNĂ – S-a anunţat ploaie, este?
CHELNERUL – Da, doamnă.

Pauză.

BĂTRÎNA DOAMNĂ – Virgil!

CHELNERUL – Da?
BĂTRÎNA DOAMNĂ – Este că te cheamă Virgil?
CHELNERUL – Da, doamnă. E adevărat.
BĂTRÎNA DOAMNĂ – Vezi că mi-am amintit că te cheamă Virgil?
CHELNERUL – Da, şi apreciez. Ce să vă aduc?
BĂTRÎNA DOAMNĂ – Nu vreau nimic. Dar m-am bucurat că mi-am amintit.
De fapt, de aia te-am chemat, ca să-ţi spun că mi-am amintit că te cheamă
Virgil.
CHELNERUL – Este foarte bine ce faceţi, doamnă. E bine.
BĂTRÎNA DOAMNĂ – Dar ieri nu m-ai servit dumneata, este?
CHELNERUL – Aveţi perfectă dreptate. Ieri a fost Paul de serviciu.
BĂTRÎNA DOAMNĂ – Şi dumneata de ce nu ştii să dai marea mai încet?
CHELNERUL – Cum aşa?
BĂTRÎNA DOAMNĂ – Că Paul a ştiut…
CHELNERUL – A ştiut Paul? A dat el marea mai încet?

3
BĂTRÎNA DOAMNĂ – Da, a dat-o mai încet.
CHELNERUL – Păi să-l întreb cum a făcut.
BĂTRÎNA DOAMNĂ – Păi să-l întrebi, să-l întrebi… Să-ţi arate unde e maneta.
CHELNERUL – A avut o manetă?
BĂTRÎNA DOAMNĂ – A avut, da…
CHELNERUL – Păi am să-i spun să mi-o împrumute şi mie.
BĂTRÎNA DOAMNĂ – Ştiu că sunt pisăloagă… Îmi vine şi să rîd. Mulţumesc,
băiatule, că ai răbdare cu mine.
CHELNERUL – Nici o problemă, doamnă.

Pauză.

BĂTRÎNA DOAMNĂ – Virgil…

CHELNERUL – Da?
BĂTRÎNA DOAMNĂ – La ce oră începe azi ploaia?
CHELNERUL – La unsprezece şi jumătate.
BĂTRÎNA DOAMNĂ – Şi poţi să mă pui mai în faţă, să văd mai bine?
CHELNERUL – Da, doamnă, vă pun în primul rînd.
BĂTRÎNA DOAMNĂ – Bine… Şi poate îmi aduci şi o umbrelă.
CHELNERUL – Vă aduc, nu vă faceţi griji.
BĂTRÎNA DOAMNĂ – Uite, poţi să iei ziarul ăsta înapoi. Văd că în fiecare zi se
întîmplă exact acelaşi lucru. Aceleaşi prostii. Lumea asta parcă şi-a pierdut
memoria.
CHELNERUL – Dacă vreţi vi-l ţin pentru mîine.
BĂTRÎNA DOAMNĂ – Bine, băiatule. Poţi să mi-l ţii pe mîine.
CHELNERUL – S-a făcut.
BĂTRÎNA DOAMNĂ – A, spune-mi te rog. Ce naiba mi-ai spus ieri la ureche şi
m-ai făcut să rîd în hohote?
CHELNERUL – Vreţi să vă mai spun o dată ce v-am spus ieri?
BĂTRÎNA DOAMNĂ – Spune-mi, spune-mi. Că m-ai făcut să rîd cu lacrimi.

Chelnerul se apleacă şi-i spune ceva la ureche Bătrînei Doamne. Doamna

începe să rîdă cu lacrimi.

4
 2.   Mie nu mi se pare normal să abandonezi aşa, din senin, un pian, pe
o stradă locuită…

–   Uite, domnule, ce oameni fără busolă!

–   Cum aşa?
–   Păi nu vedeţi?
–   Ce să văd?
–   Păi… pianul.
–   A…
–   L-au lăsat exact în mijlocul drumului.
–   Dar cum a ajuns aici?
–   Probabil că e de aruncat…
–   Mie mi se pare că este nou-nouţ.
–   Nu poate să fie nou-nouţ. Probabil că e total dezacordat.
–   Al cui e pianul ăsta? Al dumneavoastră?
–   Nu, doamnă. Ne uităm şi noi la el.
–   Ăsta e pian de colecţionar…
–   Cum vă daţi seama?
–   Păi, după marcă. Uitaţi-vă ce scrie pe plăcuţă. Friedrich Ehrbar.
–   O fi al doamnei Vernescu. Ea dă lecţii de pian.
–   Atunci poate ar trebui să o chemăm…
–   Doamnă Vernescu! … Doamnă Vernescu! … Aţi comandat cumva un pian?
–   Noroc că pe strada noastră nu trec maşini…
–   Aţi văzut ce bine am făcut că am blocat-o? Eu am fost cu ideea… Şi cît m-am
luptat cu unii şi cu alţii…
–   Da, dar ăsta nu e un motiv ca să ni se depună acum gunoaie pe mijlociul
străzii…
–   Haideţi, că exageraţi. E vorba de un pian, nu de un gunoi.
–   Păi nu vedeţi că e abandonat? Mie nu mi se pare normal să abandonezi aşa,
din senin, un pian, pe o stradă locuită…
–   E pian de marcă, doamnă.
–   Friedrich Ehrbar. Viena 1900.
–   Ei, Viena 1900!
–   Păi uitaţi-vă pe plăcuţă.
–   Doamna Vernescu, puteţi veni puţin?
–   E cu coadă sau fără coadă? Că eu nu mă pricep…
–   Bineînţeles că e cu coadă. Nu vedeţi coada?
–   Mamaaaa… Vino să vezi! Avem pian cu coadă!
–   Poftim, copiii ştiu să se bucure de un pian. Numai noi sutem circumspecţi.

5
–   Domnule, eu, în calitate de gardian de imobil, am datoria să raportez ori de cîte
ori sunt depuse obiecte mari ancombrante în faţa intrării. Nimeni nu are voie
să depună obiecte mari ancombrate în faţa intrării. Decît dacă sunt livrate.
–   Ştim, domnule Guduroiu, ştim… numai că aici, vezi dumneata, suntem în faţa
unui mister.
–   Eu ştiu cine l-a adus.
–   Cine?
–   Am auzit azi noapte.
–   Azi noapte cînd?
–   Azi noapte pe la trei şi jumătate dimineaţa. Poate patru. Au venit patru oameni
cu el. L-au adus şi l-au lăsat exact aici unde e.
–   Ce spui, domnule Misinescu?
–   Am văzut cu ochii mei. Că aveam insomnie. Erau îmbrăcaţi în negru.
–   Cine?
–   Oamenii care l-au adus. Toţi patru.
–   Şi de ce n-aţi dat alarma?
–   Păi, ce alarmă să dau? Că n-au făcut nimic rău…
–   Mamăăăă…! Vino să vezi pian cu coadă!
–   Bat pariu că n-are clape.
–   Ba uite că are…
–   Atunci înseamnă că e gol pe dinăuntru. O fi o carcasă.
–   Uite că nu e gol…
–   Ce se întîmplă, cine şi-a luat pian? Vai ce frumuseţe! Al cui e?
–   Al nimănui, doamnă.
–   E un cadou din partea municipalităţii…
–   Domnule Misinescu, nu mai spuneţi prostii!
–   Doamnă Vernescu, puteţi să verificaţi dacă e acordat?
–   Da, dar am nevoie de un taburet.
–   Aduc eu, imediat.
–   Vai, doamnă, ce talent aveţi…
–   E divin…
–   Are şi pedale?
–   Are tot ce-i trebuie…
–   Doamnă Vernescu, cîntaţi-ne puţin Für Elise… Vă rog.
–   Cu mare plăcere, domnule Senator.
–   Ooooo….
–   Ooooo…
–   Mare e Beethoven!
–   Mamă, vino la pestacol!
–   Totuşi… Muzica îţi schimbă viaţa…
–   Asta pentru că am blocat strada… Uite că acum parcă suntem o familie.
–   Eu propun să facem un comitet ca să adoptăm pianul.
–   Adică?

6
–   Dacă tot s-a întîmplat să ne trezim cu el aici…
–   Domnilor, din punctul meu de vedere, un obiect preţios care nu are proprietar,
în caz de abandonare în spaţiul public, trebuie declarat la poliţie.
–   Şi de ce să nu ne bucurăm de el?
–   Chiar, uite, doamna Vernescu poate da din cînd în cînd cîte un recital…
–   Ce să vă mai cînt, domnule Senator?
–   O nocturnă de Chopin… Dacă tot avem pian în stradă…
–   Domnule Misinescu, nu ne mai aduci dumneata două sau trei scaune? Că eşti
cel mai aproape…
–   Aduc, aduc…
–   Mulţumesc, dumnule Misinescu… Sunteţi atît de drăguţ.
–   Cine mai vrea scaune?
–   O, ce plăcut e… Să nu-ţi vină să crezi. Nici nu mai ai nevoie să mergi la
concert. Uite că vine concertul la mine acasă.
–   Trebuia să facem lucrul acesta de mult…
–   Domnilor, doamnelor, dragi vecini, aplauze pentru doamna Vernescu!
Aplauze pentru strada Cometei. Vom organiza serate muzicale. Ne vom înălţa
sufletul. Ne vom cultiva. Vom fi mai buni, mai frumoşi… Muzica rotunjeşte
colţii interiori, asperităţile mintale… Poate că vom merge şi în turneu… Veţi
vedea că vom deveni celebri. Va veni televiziunea la noi. Vor veni turiştii în
pelerinaj…
–   Vai, domnule Senator, sunteţi şi poet…
–   Aţi văzut cît de puţin ne trebuie ca să transformăm monotonia în miracol?
–   Poate să punem şi bilete la intrare? Dacă tot dăm concerte?
–   Pe cei de pe strada Meteoriţilor trebuie să-i primim însă gratuit…
–   De ce? Să plătească dacă vor să asculte muzică de calitate…
–   Nu se poate, domnule Gudoroiu. Suntem totuşi străzi înrudite…
–   Să plătească cei de pe Lirei, dacă vor să vină…
–   La Viena exista şi o sală Friedrich Ehrbar…
–   Ia te uită…
–   Da, Palatul Ehrbar… Eh, ce vremuri… Pianele astea sunt printre cele mai bune
din lume…
–   Dar ce facem cu el în timpul zilei? Ar trebui să-l protejăm de soare…
–   Aduc eu un cearceaf…
–   A nu, ne trebuie o umbrelă de grădină…
–   Poate să aducem şi nişte şezlonguri, pentru seara asta…
–   Şi mai bine ar fi să comandăm un fel de foişor… Cum erau altădată în
parcuri…
–   Mulţumim, doamnă Vernescu, aţi fost divină…
–   Bine, vă las că am elevi… Ne vedem deseară.
–   Ce facem, mai anunţăm poliţia?

7
–   Nu anunţăm nimic. Eu cred chiar că fiecare stradă ar trebui să aibă pianul ei…
Pentru ca oamenii să fie mai buni, pentru ca armonia să intre în casele noastre
direct din stradă…
–   Aşa li s-a întîmplat şi celor de pe strada Mecet.
–   Adică?
–   Întîi au venit doi oameni îmbrăcaţi în negru, la trei noaptea, şi le-au depus o
harpă în mijlocul străzii… O harpă uriaşă. Ca un cal troian. Nu vă spun ce
frison s-a creat, au cîntat la harpă, au spus poeme, au băut şampanie…
–   Şi?
–   Şi în noaptea următoare a dispărut.
–   Cum aşa?
–   Simplu, s-ar părea că au venit din nou, cei doi bărbaţi îmbrăcaţi în negru, şi au
ridicat harpa.
–   Şi de unde ştii dumneata toate astea?
–   Ştiu pentru că am o butică de saxofoane.

8
 3.   Dragoste la prima vedere

AGENTUL IMOBILIAR – Acest perete nu face parte din structura de rezistenţă.

Il puteţi da jos şi puteţi face aici o bucătărie americană. In felul acesta
cîştigaţi un spaţiu enorm…
DOAMNA – Interesant…
DOMNUL – Pare o idee bună…
AGENTUL IMOBILIAR – În orice caz, potenţialul este imens. Vă rog să mă
credeţi: nu găsiţi casă mai interesantă în regiune… Nu la preţul acesta, în
orice caz…
DOAMNA – Grădina cîţi metri pătraţi are?
AGENTUL IMOBILIAR – În jur de 450… Este foarte, foarte mare pentru o zonă
urbană.
DOMNUL – Vom reflecta...
AGENTUL IMOBILIAR – Dacă vreţi mai veniţi să vizitaţi o dată.
DOAMNA – Tare aş vrea să o vedem şi seara...
AGENTUL IMOBILIAR – Sigur. Pe la ce ora?
DOAMNA – Cînd se întunecă… Pe la opt seara.
AGENTUL IMOBILIAR – Da, doamnă, nici o problemă.
DOMNUL – Mi-aţi spus că există şi o pivniţă… Văd că pe plan figurează şi uşa
spre pivniţă.
AGENTUL IMOBILIAR – Are şi pivniţă numai că din păcate proprietarul a uitat
să ne lase cheia. Dar dacă reveniţi în zilele următoare vă arăt şi pivniţa.
DOAMNA – Cînd vă vedeţi din nou cu proprietarul?
AGENTUL IMOBILIAR – Ne-a promis că vine week-end-ul acesta să ne aducă
încă o legătură de chei, completă.
DOAMNA – Deci dumneavoastră personal nu v-aţi întîlnit niciodată cu el?
AGENTUL IMOBILIAR – Nu, doamnă…
DOAMNA – Pentru că m-ar interesa totuşi să ştiu ce fel de om e…
DOMNUL – Asta nu ştiu dacă se poate, Elvira…
AGENTUL IMOBILIAR – Totul se poate. Nimic nu e secret.
DOAMNA – E important să ştim de ce îşi vinde casa…
AGENTUL IMOBILIAR – E adevărat, recunosc. În privinţa asta însă vă garantez
că agenţia noastră vinde case… cum să le spun, corecte.
DOMNUL – Adică?
AGENTUL IMOBILIAR – Nu preluăm case în care au avut loc drame, întîmplări
macabre sau asasinate. Psihologic vorbind ştim că nimeni nu este dispus să
se mute într-o casă în care pereţii sunt doldora de amintiri dureroase.
DOAMNA – Deci sunteţi de acord cu mine că pereţii înregistrează tot.

9
AGENTUL IMOBILIAR – Bineînţeles. Orice casă este un fel de burete energetic.
Tot ce se întîmplă într-o casă rămîne impregnat în pereţi, în acoperiş, în
ferestre… În mod normal n-ar trebui să vă spun toate aceste lucruri, dar şi
pentru mine este important să am conştiinţa liniştită.
DOMNUL – Vi s-a întîmplat să vindeţi şi case care… erau incorecte?
AGENTUL IMOBILIAR – Case cu energie negativă, vreţi să spuneţi? Da, mi s-
a întîmplat şi mărturisesc că nu vreau să mi se mai întîmple.
DOAMNA – De ce? Au intervenit, după, lucruri… neprevăzute? V-aţi ulterior
simţit vinovat?
AGENTUL IMOBILIAR – Am trăit cîteva astfel de situaţii, într-adevăr…
DOAMNA – Şi casa asta cum o simţiţi? Are energii bune?
AGENTUL IMOBILIAR – Pentru moment… tace.
DOAMNA – Adică?
DOMNUL – Adică?
AGENTUL IMOBILIAR – Îmi este greu să vă explic pentru că nu am
argumente… cum să zic, ştiinţifice.
DOAMNA – Şi cele pe care le aveţi cum sunt?
AGENTUL IMOBILIAR – Sunt… instinctuale.
DOMNUL – Adică iraţionale…
AGENTUL IMOBILIAR – Le putem numi şi iraţionale, ceea ce nu înseamnă că
sunt departe de adevăr. Dimpotrivă…
DOAMNA – Şi de ce vi se pare că tace, casa asta, în acest moment?
AGENTUL IMOBILIAR – Tace ca să poată să scape de proprietarul ei.
DOAMNA – Vreţi să spuneţi că uneori, casele, nu se împacă prea bine cu
proprietarii lor?
AGENTUL IMOBILIAR – Există uneori situaţii de gravă incompatibilitate.
DOAMNA – Şi cum reacţionează casele cînd se simt incompatibile cu noii veniţi?
AGENTUL IMOBILIAR – Opun un fel de rezistenţă…
DOMNUL – Şi aveţi impresia că acum, casa asta, ne evaluează, ne testează?
AGENTUL IMOBILIAR – Exact. Noi nu ne dăm seama dar casele ştiu să
scormonească în sufletele noastre.
DOMNUL – Interesant...
AGENTUL IMOBILIAR – Dacă vreţi putem ieşi în gradină, să vă arăt ceva. Dat
fiind că tot am abordat subiectul…
DOAMNA – Da, sigur, ieşim…
DOMNUL – Şi acum ne uităm la ce?
AGENTUL IMOBILIAR – Uitaţi-vă aşa, la casă… La acoperiş. Ca şi cum v-aţi
uita la o fiinţă vie. Ca şi cum aţi încerca să comunicaţi dar încă nu ştiţi în
ce limbă ar urma să aibă conversaţia.
DOAMNA – Să-i vorbim cu voce tare?
AGENTUL IMOBILIAR – Nu. Încercaţi doar să vă daţi seama dacă… aţi putea
să o iubiţi.
DOAMNA – Pe ea, pe casă?

10
AGENTUL IMOBILIAR – Da…
DOAMNA – Eu da.
DOMNUL – Eu nu sunt sigur.
DOAMNA – George…
DOMNUL – Ce vrei să fac, Elvira? Îmi cereţi să fiu sincer. Uite că sunt sincer.
DOAMNA – Ai s-o iubeşti mai tîrziu… Sunt şi ele un fel de… animale mai mari,
e nevoie să te apropii uşor de ele.
AGENTUL IMOBILIAR – De o casă este bine să te îndrăgosteşti întotdeauna la
prima vedere sau de loc.
DOAMNA – Tinere, nu te supăra, eşti sigur că vrei să vinzi casa asta?
DOMNUL – Elvira…
DOAMNA – Da?
DOMNUL – Dumnealui are dreptate.
DOAMNA – Adică?
DOMNUL – Dacă tot ne mutăm, ar fi bine să ne îndrăgostim de noua casă în
acelaşi timp, şi la prima vedere.
DOAMNA – Da… Just. Fiţi amabil, domnule… Dacă tot sunteţi atît de sincer
astăzi… Credeţi că o casă nouă poate salva o căsnicie?
DOMNUL – Văd că s-a aprins o lumină la etaj. Dumneavoastră aţi aprins-o?
AGENTUL IMOBILIAR – Nu...

11
4.   Cuvintele vagi pe care şi le spun oamenii atunci cînd intră pentru
prima dată în contact sunt ca nişte prime pasarele între două cutii
negre

– Doamnă, ştiu că s-ar putea să mă consideraţi nepoliticos, dar îndrăznesc

totuşi să mă explic. M-am aşezat aici alături de dumneavoastră pentru că
mi s-a părut că ar fi fost ipocrit dacă m-aş fi aşezat pe banca din dreapta sau
pe cea din stînga… sau chiar mai departe, la două bănci distanţă de
dumneavoastră… În pustietatea asta, cînd doi străini stau pe două bănci
diferite, parcă pare straniu… De aceea mi-am zis că dacă tot nu trece nimeni
pe aici, că dacă tot e atît de încremenită plaja asta, mai bine mă aşez lîngă
dumneavoastră.

In felul acesta dăm măcar impresia că suntem împreună. Nu? Să

presupunem că efectiv ar trece pe aici cineva avînd gînduri ascunse, sau
chiar de-a dreptul rele. În nici un caz n-ar îndrăzni să se oprească lîngă
banca noastră, sau să deschidă vreo discuţie cu noi. I s-ar părea evident că
suntem împreună şi ar pleca mai departe. Ne-ar lăsa în pace.

Acesta este şi avantajul cînd doi oameni sunt împreună într-o zonă atît de
tristulie, atît de părăsită… Observaţi că din cauza ceţii nici oraşul nu se mai
vede. Iar marea parcă a amuţit. Dar aşa se întîmplă cînd începe refluxul.
Marea amuţeşte uşor, parcă îşi pierde vocea.

În orice caz, bine faceţi că nu-mi răspundeţi. Şi vă înţeleg perfect. Este

atitudinea cea mai convenabilă. Oricum nu m-am prezentat în momentul
cînd m-am aşezat lîngă dumneavoastră. Iar acum, nu ştiu de ce, mi se pare
prea tîrziu ca să o mai fac. Dar gîndiţi-vă ce ridicol ar fi fost dacă v-aş fi
spus, apropiindu-mă de dumneavoastră, "nu vă supăraţi, îmi permiteţi să vă
ţin companie cinci minute?". M-am gîndit la un moment dat să o fac, să
încerc să vă privesc în ochi şi să vă spun "nu vă supăraţi, îmi permiteţi să…"
Numai că nu am îndrăznit, în primul rînd din stimă pentru mine… Şi din
respect pentru atmosfera aceasta de reculegere intensă care domneşte aici…

Nu există nici o lege care să le interzică oamenilor să vorbească singuri…

Observaţi totuşi că nu v-am întrebat nimic şi nici nu mi-aş putea permite să

vă întrerup contemplarea cu vreo întrebare stupidă. Aş vrea să vă spun
totuşi ceva. Dacă n-aţi fi fost aici, şi dacă toate băncile de pe faleza aceasta
ar fi fost libere, şi dacă ar fi trebuit să aleg una dintre ele, ei bine tot pe

12
aceasta aş fi ales-o. Nu ştiu de ce dar din punctul acesta parcă avem o
deschidere maximă… Iată un prim punct comun între noi, stimată doamnă,
avem acelaşi instinct al contemplării orizontului…

– Domnule, nu vreau să vă dezamăgesc, dar decizia mea a fost luată chiar

din clipa în care v-aţi aşezat lîngă mine. Mi-am spus atunci: "fie ce-o fi, eu
nu intru în dialog cu acest om". De unde şi explicaţia tăcerii mele de acum.
Faptul că privim în aceeaşi direcţie, şi eventual faptul că avem aceleaşi
emoţii în faţa acestui spectacol al naturii nu sunt motivaţii suficiente pentru
a începe o conversaţie. Cuvintele schimbate între oameni nu duc la nimic
bun. Am mai avut astfel de experienţe în cursul vieţii şi, credeţi-mă, le-am
regretat ulterior.

Primele cuvinte schimbate între o femeie şi un bărbat, atunci cînd nu se

cunosc încă, sunt extrem de vagi. Dar au în ele şi o anumită încărcătură de
tandreţe. Aceste preliminarii verbale nu sunt lipsite de o anumită poezie, de
altfel… Personal, ori de cîte ori am fost în situaţia de a rememora parcursul
unei relaţii cu un bărbat, această fază iniţială mi s-a părut cea mai
interesantă. De fapt, nu ar trebuie să ieşim niciodată din atmosfera
cuvintelor vagi. A primelor fraze vagi schimbate într-un context în care
hazardul a avut şi el un cuvînt de spus.

Cuvintele vagi pe care şi le spun oamenii atunci cînd intră pentru prima dată
în contact sunt ca nişte prime pasarele între două cutii negre. Pentru că doi
oameni care intră în contact, în prima fază, sunt două cutii negre, altfel spus
doldora de evenimente ascunse, tulburări, gînduri şi contradicţii invizibile.
Nimic nu răzbate înafara noastră atunci cînd intrăm pentru prima dată în
contact. Iar apoi, toată viaţa, nu facem decît să ne golim cutiile negre unii
în faţa celorlalţi. Ah, cîtă indecenţă, cîtă inconştienţă! Cînd relaţiile ar fi
mult mai interesante dacă am continua dialogul, cu cuvinte vagi, poate chiar
din ce în ce mai vagi, dar fără a încerca să ne cunoaştem, să ne povestim
copilăria sau anii studenţiei sau cine ştie ce alte întîmplări stupide din
minuscula şi insignifianta noastră viaţă…

Nu vă întreb dacă sunteţi sau nu de acord cu mine, pentru că nu vreau să

ştiu acest lucru.

Dar vă propun, după cum observaţi, să rămînem misterioşi, contradictorii

şi vagi. A întreţine o relaţie vagă presupune, în orice caz, mult mai multă
imaginaţie şi un mult mai mare efort de construcţie ludică. Sincerităţile sunt
ca nişte vipere care ţîşnesc dintr-o cutie neagră şi înveninează apoi totul în
jur, şi oamenii şi vieţile lor. De aceea vă întreb, dar vă rog mult să nu-mi

13
răspundeţi în nici un fel la întrebare: n-aţi vrea ca mai degrabă să rămînem
două fiinţe vagi, care să nu se lase muşcate de şerpi?

14
 5.   Acum am înţeles efectiv totul

BĂTRÎNA DOAMNĂ – De cîte zile plouă?

CHELNERUL – De trei.
BĂTRÎNA DOAMNĂ – Şi credeţi că va continua să plouă în felul acesta încă
multă vreme?
CHELNERUL – Îmi pare rău dar nu vă pot răspunde la această întrebare.
BĂTRÎNA DOAMNĂ – Ciudat. Trebuia să iau masa aici cu cineva dar îmi dau
seama că nu îmi este foame. Poate că din cauza aceasta persoana respectivă
nici nu a mai venit.
CHELNERUL – De bunăseamă, doamnă.
BĂTRÎNA DOAMNĂ – De fapt, nici nu mai ştiu cu cine trebuia să iau masa.
Virgil, dacă vezi că intră un străin în cafenea şi se îndreaptă spre masa mea,
întreabă-l te rog dacă are ceva să-mi spună.
CHELNERUL – Aşa voi face, doamnă.
BĂTRÎNA DOAMNĂ – Numele tău este Virgil, nu-i aşa?
CHELNERUL – Virgil, da.
BĂTRÎNA DOAMNĂ – Observi că în ce te priveşte memoria mea nu face erori.
CHELNERUL – Văd, şi mă bucură acest lucru.
BĂTRÎNA DOAMNĂ – Dar nu eşti dumneata omul cu care trebuia să iau masa,
nu?
CHELNERUL – Nu mai sunt nici eu sigur de nimic. Ploaia asta care durează de
trei zile parcă m-a diminuat.
BĂTRÎNA DOAMNĂ – Deci eşti de acord că realitatea se fisurează uşor în jurul
nostru…
CHELNERUL – Sunt perfect de acord cu dumneavoastră, doamnă. Se produce o
înceţoşare din interior a lucrurilor.
BĂTRÎNA DOAMNĂ – Deci ai observat şi tu că în momentul în care am intrat
aici aveam cu mine trei umbrele.
CHELNERUL – Da.
BĂTRÎNA DOAMNĂ – Ori, două dintre ele nu puteau să fie ale mele…
CHELNERUL – Nicidecum.
BĂTRÎNA DOAMNĂ – Le-am găsit pur şi simplu pe o bancă, pe faleză. Veneam
la întîlnirea cu persoana cu care ar trebui să iau masa şi am găsit aceste două
umbrele, deschise, aşezate pe bancă. Mă întreb de trei zile dacă nu am greşit
cumva luîndu-le cu mine.
CHELNERUL – Nu aţi greşit, sunt convins că le-aţi salvat de la înec.

Pauză.

BĂTRÎNA DOAMNĂ – Virgil?

CHELNERUL – Da, doamnă?

15
BĂTRÎNA DOAMNĂ – De cîte zile plouă?
CHELNERUL – De cinci zile.
BĂTRÎNA DOAMNĂ – Ciudat, conversaţia aceasta îmi aminteşte de o alta pe
care am avut-o, cu mulţi ani în urmă, chiar pe faleza care se vede acolo, în
ceaţă. Oare tot ceea ce facem am mai făcut o dată?
CHELNERUL – În mod cert. O dată sau de mai multe ori. Orice gest este
reverberaţia altuia care l-a precedat.
BĂTRÎNA DOAMNĂ – Ieri am fost cu soţul meu ca să vedem o casă. Pentru că
vrem să ne cumpărăm o casă aici, nu departe de mare. Ei bine, îţi poţi
imagina că în momentul cînd ni s-a arătat sufrageria, am simţit un fel de
senzaţie de panică?
CHELNERUL – Ştiu. Aţi şi vomitat.
BĂTRÎNA DOAMNĂ – A, deci eraţi şi dumneavoastră acolo!
CHELNERUL – Bineînţeles.
BĂTRÎNA DOAMNĂ – Oh, Virgil, mulţumesc… Acum înţeleg efectiv totul.

Pauză.

CHELNERUL – S-a făcut frig, daţi-mi voie să vă pun pardesiul pe umeri.

BĂTRÎNA DOAMNĂ – Poţi să mi-l pui. Dar cum îţi dai seama că s-a făcut frig?
CHELNERUL – Cînd scade intensitatea luminoasă a zilei se face automat frig.
BĂTRÎNA DOAMNĂ – A!

Pauză.

BĂTRÎNA DOAMNĂ – Iată un alt lucru pe care ar trebui să mi-l notez. Sau poate
că l-am şi notat undeva dar nu găsesc niciodată bileţelul potrivit atunci cînd
am nevoie. (Scoate un teanc de bileţele din buzunarul pardesiului şi începe
să le citească.) "De căutat în buzunar bileţelul cu numărul 30 cînd mi se
aduce ceaiul." Spune şi tu, Virgil, dacă are sens această notiţă?
CHELNERUL – Nu are.
BĂTRÎNA DOAMNĂ – "De căutat în buzunar bileţelul cu numărul 15 cînd urc
într-un taxi." Incredibil! Cineva încearcă să-mi complice viaţa.
CHELNERUL – Căutaţi totuşi bileţelul cu numărul 15 ca să vedeţi ce scrie pe el.
BĂTRÎNA DOAMNĂ – Numărul 15… "De întins acest bileţel taximetristului ca
să ştie la ce adresă să mă ducă." Hm… Spune-mi Virgil, toţi oamenii au
bileţele de genul ăsta în buzunarele lor?
CHELNERUL – Da, doamnă, absolut toţi.
BĂTRÎNA DOAMNĂ – Şi la fiecare pas trebuie să consulte cîte o astfel de notiţă?
CHELNERUL – Da, absolut la fiecare pas.

Pauză.

16
BĂTRÎNA DOAMNĂ – Ce lume haotică. De cîte zile plouă, Virgil?
CHELNERUL (scoate un carneţel şi îl consultă) – De şapte zile, doamnă.
BĂTRÎNA DOAMNĂ – Să-ţi poveste o amintire. O amintire care mă roade. De
fapt, este vorba de o vinovăţie. O vinovăţie care mă roade. Eu am fost o fată
fără sîni. Ceea ce m-a destabilizat teribil. Toate prietenele mele aveau sîni
frumoşi iar eu nu aveam de loc. Doar nişte mici protuberanţe. Toată
adolescenţa am suferit din cauza asta. Iar pe mama am urît-o întrucît m-a
făcut fără sîni. Curios lucru, sînii mi-au crescut după 40 de ani. Cînd de fapt
nu mai aveam aşa de mare nevoie de ei. La 17 ani eram sigură că nu mă voi
mărita niciodată, că nimeni nu mă va lua de soţie aşa cum eram, fără sîni.
Dar probabil că aveam alte calităţi, de care nu-mi dădeam seama. Aveam
ochi frumoşi, de exemplu. Oricum, tatăl tău s-a îndrăgostit de mine din
prima clipă cînd ne-am văzut. Apoi totul a mers atît de repede… Ne-am
căsătorit imediat. Eu, după ce ne-am căsătorit, am sperat să mergem în
fiecare duminică la bal. Mie îmi plăcea să dansez. Dar tatăl tău era cu zece
ani mai mare decît mine. Lui nu-i plăcea să meargă la bal. Îmi spunea "acum
eşti femeie măritată, nu putem merge în fiecare săptămînă la bal." Apoi te-
ai născut tu. Prea repede. Iar eu nici măcar nu aveam sîni ca să te alăptez.
Şi oricum aveam impresia că din cauza ta toată tinereţea mea se ducea pe
apa Sîmbetei, imposibil să mai merg vreodată la bal. Aşa că te-am detestat.
Nu mi-a plăcut să fiu mamă. Şi oricum, nu prea aveam nici un contact tactil
cu tine. Întrucît nu aveam sîni şi nu te puteam alăpta, n-am simţit niciodată
acea bucurie intimă pe care o au mamele cînd îşi hrănesc copiii la sîn. N-
am fuzionat niciodată cu tine, n-ai fost prelungirea mea… Preferam de fapt
să nu te văd, să te las cu bona. Citeam Balzac şi Proust. Pe Balzac l-am citit
integral de două ori în primii tăi ani de viaţă, iar pe Proust de trei ori. Iar tu
aveai nevoie de lapte… Pe vremea aceea era o piaţă la noi în oraş care se
numea Piaţa Doicilor. Femei de la ţară care aveau sînii doldora de lapte
veneau ca să-şi vîndă laptele matern. Stăteau acolo, aşezate pe cîte un
taburet, şi aşteptau. Incepuse războiul şi în oraş nu se mai găsea nimic de
mîncare. Femeile mai înstărite din oraş care aveau copii mici se duceau să-
şi hrănească pruncii la sînii doicilor sosite satele din jur. Timp de şase luni
te-am dus şi eu la doicile care îşi vindeau laptele direct din sîni. Aşa că ai
supt lapte de la zeci şi zeci de femei. Nu le-am numărat niciodată, dar poţi
spune că ai supt de la o sută de mame. Uneori dădeam peste aceeaşi doică,
şi tu parcă recunoşteai sînul respectiv. Erai hrăpăreţ, pentru că nu te duceam
la supt decît o dată pe zi. Şi tu ştiai că trebuia să-ţi faci provizii pentru 24
de ore. Deseori te trimiteam însă cu bona noastră, pentru că mie mi se făcea
greaţă din cauza mirosului de lapte. Şi vomitam. In piaţa aceea micuţă,
ascunsă după halele de carne, mirosul de sîni, de lapte şi de urină era
insuportabil. Iţi spun toate aceste lucruri ca să ştii că de fapt ai avut cam o
sută de mame. Nu ştiu dacă faptul ăsta s-a reflectat apoi, într-un fel, în firea
ta, în ceea ce ai gîndit şi în raporturile tale cu lumea. Poate că da. Această

17
multitudine de mame se regăseşte poate în stilul tău vag de a fi. Poate că te-
ai simţit mereu pierdut într-un labirint de mame… Pe mine nu mă miră în
orice caz că plouă de şapte zile…

18
 6.   Comisarul timid

CHELNERUL – Domnule, zău aşa… Ce rost are să staţi aici, în ploaie? Dacă tot
aţi venit pentru anchetă, intraţi. Uitaţi-vă puţin la dumneavoastră… Nici
măcar nu aveţi umbrelă. Cum de aţi ieşit aşa, fără umbrelă? Nu v-aţi gîndit
că s-ar putea să plouă? Vreţi să răciţi? Intraţi, am să vă fac un ceai de mentă
cu lămîie şi cu puţină miere.
COMISARUL TIMID – Mulţumesc, sunteţi amabil. Am să intru dar numai pentru
o secundă.
CHELNERUL – Chiar mă simt jenat… Este o cafenea publică, aveţi dreptul să
vă aşezaţi la o masă…
COMISARUL TIMID – A, nu, în nici un caz… Mesele sunt pentru clienţi…
CHELNERUL – Ce rost are să staţi aşa, în picioare, alături de uşă? Haideţi, curaj,
mai faceţi un pas ca să putem închide uşa. Vine de afară un val de aer rece…
COMISARUL TIMID – Mulţumesc, sunteţi amabil. Am să mai înaintez cu un pas
dar nu mai mult.
BĂTRÎNA DOAMNĂ – Nu vă supăraţi, cu mine vorbiţi? N-am fost atentă. Mă
gîndeam la ceva, nici nu mai ştiu la ce.
CHELNERUL – Nu, doamnă, nu vorbeam cu dumneavoastră. Vorbeam cu
domnul comisar care a venit pentru o anchetă, dar este atît de timid… Îl rog
de o oră să nu stea în ploaie, să intre înăuntru, dar el nu, şi nu. Acum a intrat
dar nu vrea să se aşeze la o masă. Eu apreciez bineînţeles bunul simţ, este
esenţial la oameni, dar totuşi… Fiind şi în interes de serviciu…
COMISARUL TIMID – Bine, am să iau loc, dar numai pe jumătate de scaun.
BĂTRÎNA DOAMNĂ – Nu cumva cu dumnealui trebuia să mă văd ca să luăm
masa împreună? Întreb fără să-mi pun însă mari speranţe într-un răspuns
pozitiv.
CHELNERUL – Nu, domnul comisar a venit pentru ancheta legata de dubla crimă
de pe faleză. Ar vrea să vă pună cîteva întrebări despre cele două umbrele
ude pe care le-aţi găsit pe bancă, venind încoace… Dar deocamdată discuţia
este prematură.
COMISARUL TIMID – Nu că n-aş vrea, dar… (Rămîne nemişcat cu mîna în aer.)
Nu că n-aş vrea, dar…
BĂTRÎNA DOAMNĂ – Ciudat, ploaia a stat chiar în clipa în care domnul a intrat
în cafenea. Oare cînd va ieşi, ploaia va începe din nou?
CHELNERUL – Domnule Comisar, sincer, eu nu ştiu de ce v-aţi ales meseria
asta. Dacă aţi ştiut că sunteţi atît de timid, de ce nu v-aţi făcut frizer?
COMISARUL TIMID – Ce să fac, mi s-a mai spus, numai că…
CHELNERUL – Totuşi, daţi-mi vă rog pălăria să v-o pun în cuier… Şi pardesiul.
Uitaţi cum şiroiesc de apă…

19
COMISARUL TIMID – Nu e grav. Oricum, pentru mîine se anunţă vreme bună…
BĂTRÎNA DOAMNĂ – În orice caz eu n-am văzut nimic.
CHELNERUL – Deci, domnule comisar, ca să reluăm discuţia. Noi n-am văzut
nimic.
COMISARUL TIMID – Perfect, atunci plec.
CHELNERUL – Staţi să vă fac totuşi un ceai. Sau poate vreţi o picătură de scotch?
Nu vă jenaţi, pe o vreme ca asta o picătură de scotch cade bine.
COMISARUL TIMID – Nu ştiu ce să zic… Nu că aş…
BĂTRÎNA DOAMNĂ – Cînd am trecut eu pe acolo nu mai erau decît cele două
umbrele. Ambele deschise. Pline de sînge…
CHELNERUL – Poftim. Aveţi depoziţia doamnei. Şi oricum de aici nu se vede
mare lucru. Puteţi constata şi dumneavoastră. Cînd plouă nici măcar nu se
vede faleza. Totul dispare după o cortină de apă.
COMISARUL TIMID – Nici nu ştiţi cît de mult m-aţi ajutat.
BĂTRÎNA DOAMNĂ – Vrea să vadă cumva şi cadavrele?
CHELNERUL – Vreţi să vedeţi cumva şi cadavrele, vă întreabă doamna?
COMISARUL TIMID – Nu, e deja extraordinar faptul că…
BĂTRÎNA DOAMNĂ – Dacă vrea, să spună.
CHELNERUL – Poftim, doamna insistă. Vreţi să examinaţi şi cele două cadavre?
Sunt aici, alături, în bucătărie.
COMISARUL TIMID – Azi nu, în orice caz. Nu vreau să vă mai deranjez. Văd
că aveţi clienţi…
BĂTRÎNA DOAMNĂ – Oricum, e şi mîine o zi.
COMISARUL TIMID – Sigur, mai sunt zile. Poate stă şi ploaia.
CHELNERUL – Domnule comisar, ploaia asta nu se va opri cu uma, cu două.
Poftim… Infuzie cu mentă şi cu puţină miere. Văd că aţi început să tuşiţi.
COMISARUL TIMID – Nici nu ştiu cum să vă mulţumesc. Nu am cuvinte.
CHELNERUL – Poftim şi scotch-ul. Dar vă rog să-l beţi acum, în faţa mea! Pe
loc.
COMISARUL TIMID – Nici nu ştiu cum să vă mulţumesc. Nu am cuvinte.
ASASINUL (iese din bucătărie) – Victor!
CHELNERUL – Da?
ASASINUL – Domnul este de la poliţie?
CHELNERUL – Ce contează? Important este să ne păstrăm calmul.
COMISARUL TIMID – Nu vă faceţi griji, ştiu că ploaia împinge la crimă.
ASASINUL (plîngînd) – Îmi pare atît de rău. Eram ud leoarcă, nervii mei erau şi
ei uzi leoarcă, pămîntul era şi el ud leoarcă, oriunde călcam mă scufundam
pînă la glezne… De cînd m-am născut plouă continuu…
COMISARUL TIMID – Vă înţeleg atît de bine. Eu însumi dacă aş fi fost în
locul…
BĂTRÎNA DOAMNĂ – Poate vrea să vadă arma crimei…
CHELNERUL – Vreţi să vedeţi arma crimei?
ASASINUL – Vreţi să vedeţi arma crimei?

20
COMISARUL TIMID – Gata, plec. Pentru astăzi consider că…
BĂTRÎNA DOAMNĂ – Oricum, cuţitul a fost aruncat în mare. Am văzut eu cu
ochii mei.
COMISARUL TIMID – Vă las aici această bancnotă udă pentru ceaiul pe care mi
l-aţi adus şi pentru paharul cu scotch.
BĂTRÎNA DOAMNĂ – Cuţitul a fost aruncat în mare. Nu mai poate fi găsit.
COMISARUL TIMID – Sunt mii şi mii de cuţite aruncate în mare. Dacă ar fi să
putem da marea la o parte şi să le adunăm, cred că s-ar forma imense
mormane de cuţite. În fiecare seară cînd mă duc la culcare îmi imaginez
acest lucru, mormanele de cuţite pe care…
ASASINUL – Dacă aveţi o pereche de cătuşe sunt gata să vă urmez..
COMISARUL TIMID – Oricum toţi suntem încătuşaţi în oraşul acesta. Aţi
observat că după ora 19 absolut nimeni nu mai umblă pe străzi? Cu excepţia
cîtorva pisici? Şi oricum marea muşcă în fiecare iarnă din faleză. Primul
rînd de case s-a şi prăbuşit. Cred că anul viitor eu însumi va trebui să mă
mut.
FEMEIA UCISĂ (şiroind de sînge, ieşind din bucătărie) – În privinţa asta domnul
comisar are dreptate. Marea riscă să ne îngroape de vii.
BĂRBATUL UCIS (şiroind de sînge, ieşind din bucătărie) – Ar fi trebuit de mult
să construim un dig. Să împingem monstrul înapoi.
CHELNERUL – Eu cred că nici acum nu este prea tîrziu. Dar municipalitatea nu
a făcut niciodată nimic. De altfel primarul nu a mai ieşit din biroul său de
doi ani.
ASASINUL – Ceea ce nu înseamnă că nu vom aveam mereu turişti. In fiecare
primăvară zeci de străini vin să viziteze ceea ce a mai rămas din oraş.
CHELNERUL – După măsurătorile mele cred că şi eu, peste trei ani, va trebui să
spun adio acestui loc. Toată terasa se va prăbuşi cu o nouă tranşă de faleză.
BĂTRÎNA DOAMNĂ – Parcă suntem hăcuiţi felie cu felie. Numai că poliţia este
oarbă, toate astea ea nu le vede.
COMISARUL TIMID – Domnilor, doamnelor, daţi-mi voie doar să vă salut şi să
vă mulţumesc…
FEMEIA UCISĂ – Aţi observat însă că şi marea a devenit, în fiecare an, tot mai
vîscoasă, parcă mai metalică. Şi parcă mai agresivă, parcă mai inumană.
BĂRBATUL UCIS – Din cauza cuţitelor aruncate în ea, fără îndoială.
FEMEIA UCISĂ – Domnule comisar, dacă aţi terminat cu întrebările noi am vrea
să ieşim puţin afară, să ne spele ploaia de sînge...

21
7.   Urcaţi sau nu urcaţi?

– Domnule, ţin de la bun început să vă spun că nu vreau să vă cer nici bani

şi nici altceva. În orice caz, nu azi. Dar totuşi, dacă aveţi un foc, putem
discuta.

Bineînţeles, în cazul în care fumaţi. Pentru că eu, după cum vedeţi, fumez.
Dar nu am niciodată foc asupra mea. Vreau să spun că nu am nici brichetă
şi nici cutie de chibrituri. Nici nu aş avea unde să le pun, după cum vedeţi.
Nu am buzunare, iar în această mică gentuţă nu ţin decît prezervativele,
pachetul cu ţigări şi un pachet de batiste din hîrtie. Unde să mai încapă o
brichetă sau o cutie cu chibrituri?

Vă spun toate acestea ca să putem crea o primă pasarelă de comunicare între

noi. Există bărbaţi care preferă să fie întrebaţi mai degrabă cît e ceasul decît
dacă au un foc. În definitiv este mult mai plauzibil ca un bărbat să aibă la
el un ceas decît o brichetă. Personal aş spune că există chiar riscul ca la
întrebarea mea "aveţi cumva un foc?" să mi se răspundă "îmi pare rău, nu
fumez". Eu însă îmi asum acest risc.

Sigur, aş fi putut să vă întreb "nu vă supăraţi, ştiţi cumva cît e ceasul?" Dar
ar fi fost o întrebare nesinceră. Arăt eu ca o femeie care se grăbeşte? Poate
fi considerat locul acesta ca unul în care timpul contează cît de cît? După
cum vedeţi, în ciuda faptului că sunt pentru dumneavoastră o totală
necunoscută, acum aţi început să mă cunoaşteţi puţin. Eu însumi încep să
vă cunosc puţin pentru că în ultimele treizeci de minute aţi trecut de două
ori pe aici. Iar acum treceţi pentru a treia oară. Prima dată nu am îndrăznit
să vă spun nimic, nu eraţi decît un trecător. A doua oară însă v-am remarcat,
v-am înregistrat în memorie, v-am fotografiat ca să spun aşa. Iar acum, iată,
îmi permit să vă cer un foc. Şi o fac fără să mă simt vinovată, nu sunt decît
o femeie care ţine între degete o ţigară. Iar dumneavoastră treceţi pentru a
treia oară pe aici, prin faţa mea, pe această stradă rău famată care este casa
mea. E ca şi cum aţi fi bătut la uşa mea. E ca şi cum mi-aţi fi intrat deja în
casă. De altfel nici nu cred că mai are rost să-mi aprind ţigara, oricum
fumatul mă oboseşte puţin. Aşa că nu are nici un rost nici să-mi răspundeţi,
dacă aveţi sau nu o brichetă sau o cutie de chibrituri la dumneavoastră.

Dat fiind că de zece minute mă ascultaţi fără să faceţi nici un gest deduc că
vă intersează ceea ce vă spun. Cuvintele mele nu vă sunt indiferente, ba
chiar vă ajută să înţelegeţi mai bine de ce aţi venit aici, pe această străduţă.

22
În această clipă vă confruntaţi fără îndoială cu un fel de dilemă, cu un fel
de luptă interioară. Ceva vă împinge spre mine, spre ceea ce aş putea în
continuare să vă spun, spre ceea ce aş putea să vă fac. Dar în acelaşi timp
ceva vă face să ezitaţi, un fel de frică, un fel de crispare. Nu sunteţi obişnuit,
cred eu, cu acest tip de conversaţie. In loc să vorbiţi preferaţi să mestecaţi
gumă. Poate că am să vă fac să zîmbiţi, dar modul în care vă mişcaţi
maxilarele mestecînd gumă este destul de excitant. Vreau să spun, mişcarea
regulată şi mecanică a gurii dumneavoastră are ceva erotic. Nu spun asta ca
să vă fac plăcere, nici ca să vă flatez. Pur şi simplu simt acest lucru… Mă
gîdilă undeva, în zona abdomenului, această mişcare continuă a gurii
dumneavoastră.

Dar dacă vreţi putem trece la etapa următoare. A ajuns fără îndoială la
dumneavoastră informaţia că astăzi este o zi specială. Că este ziua porţilor
deschise. Zi gratuită pentru oricine vrea să ne cunoască mai bine. Despre
noi se spun atît de multe lucruri… Atîtea fantasme negative se construiesc
în jurul nostru.

Da, glumesc, astăzi este ziua internaţională a favorurilor sexuale gratuite.

Sigur, această zi nu este recunoscută de ONU şi de nici o altă instituţie
internaţională sau naţională sau de cine ştie ce altă natură. Totul rămîne
discret şi între noi. Dar e adevărat. Vă confirm acest lucru, pentru că aţi
trecut de trei ori prin faţa mea iar acum staţi aici de douăzeci de minute şi
mă ascultaţi. Tot ce doriţi de la mine, tot ce aţi putea dori de la mine, chiar
şi lucuri pe care nu îndrăzniţi să le cereţi, le veţi avea în mod gratuit. Într-
un fel pot spune că va fi răsplătit curajul dumneavoastră de a veni aici… de
a veni în întîmpinarea noastră…

În spatele meu este o uşă, după cum vedeţi. O uşă strîmtă care dă spre un
coridor strîmt care dă spre nişte trepte strîmte care duc spre etaj. Dacă vreţi
mă puteţi urma. Vă voi conduce spre încăperea destul de micuţă unde mai
putem sta de vorbă.

Profitaţi, domnule, de această zi, este un cadou pe care îl facem umanităţii.

Curaj, nu aveţi nimic altceva de făcut decît să spuneţi ceea ce v-aţi dori să
vi se împlinească… să se materializeze ca fantasmă… Ştiu că nu este uşor,
nu sunteţi primul bărbat care vrea şi nu vrea, care are şi care nu are curajul
de a se clarifica în raport cu pulsiunile sale secrete, uneori inconştiente. În
ziua de azi masculinitatea este într-o teribilă pierdere de viteză, de încredere
în sine, de curaj. Se spune că pînă şi sperma omului alb şi-a pierdut din
calităţi… Din toate aceste motive, precum şi din altele, minore, precum
salvarea umanităţii, am decis, noi, să oferim o zi de servicii gratuite
bărbaţilor…

23
Aş spune chiar de iniţiere. Vedeţi bine că vă lipseşte ceva, ceva care să vă
facă să fiţi întreg, să vă simţiţi întreg sau să redeveniţi întreg. Iar bucăţica
asta care vă lipseşte se află în mîinile mele, în gura mea, între sînii mei, în
odăiţa mea de sus… Iar astăzi v-o înapoiez gratuit.

Deci, urcaţi sau nu urcaţi?

24
 8. Strada fără nume

–   Nu vă supăraţi, caut o stradă, aici în cartier. Numai că i-am uitat numele. Ştiu
că nu mă puteţi ajuta. Dar fac totuşi o încercare.
–   Ştiu, domnule, ce vi se întîmplă. Eu însumi cînd ies să cumpăr apă mă lovesc
de aceeaşi problemă. Fie că uit să cumpăr apă, fie că uit drumul de întoarcere.
–   V-am auzit vorbind despre drumul de întoarcere. Aş vrea să vă povestesc ce
mi s-a întîmplat ieri, dacă îmi permiteţi. Dar în acest moment sunt extrem de
grăbit, mă aşteaptă cineva, undeva. Am şi uitat unde, din cauza aceasta sunt
atît de grăbit. Dacă v-am făcut să întîrzii îmi cer iertare. Cînd îţi pierzi memoria
singurul remediu este să rămîi politicos.
–   Credeţi, domnilor, că dacă am face un efort colectiv de rememorare a
cuvintelor s-ar putea schimba ceva? Eu personal mă simt ca şi cum m-ar înghiţi
o mlaştină. Sunt deja scufundat pînă la gît. Cineva m-a sfătuit să nu mă agit
dacă vreau să încetinesc scufundarea. Îmi permit deci să vă întreb: nu cumva
ne scufundăm împreună?
–   Ne scufundăm pentru că vorbim prea mult. Ştiţi că ieri (sau poate că a fost
acum zece zile?) municipalitatea a distribuit nişte foi cu sfaturi privind
scufundarea?
–   Nu vă supăraţi… Caut o stradă, aici, în cartier. Numai că i-am uitat numele.
–   Dacă aţi ieşit să cumpăraţi apă să ştiţi că sunteţi manipulat. Sfatul numărul
patru din fiţuica distribuită de municipalitate este total aberant. Nu înţeleg de
ce trebuie să ieşim de trei ori pe zi să cumpărăm apă cînd de fapt…
–   Înţeleg că aţi ieşit şi dumneavoastră la manifestaţie? Aici are loc manifestaţia?
–   V-am auzit vorbind de manifestaţie. Şi îmi permit să vă întreb: de fapt
împotriva cui ne revoltăm?
–   Eu personal mă simt ca şi cum m-ar înghiţi o mlaştină. Dar totuşi simt nevoia
de a-mi exprima indignarea. Chiar dacă acest lucru accelerează înnămolirea
mea totală.
–   Domnilor, doamnelor, dacă îşi mai aminteşte cineva împotriva cui trebuie să
ne revoltăm, dacă îşi mai aminteşte cineva ce ni s-a întîmplat ca să ajungem în
această situaţie, dacă îşi mai aminteşte cineva unde trebuia să ne întîlnim ca să
manifestăm, dacă îşi mai aminteşte cineva ce trebuia să facem…
–   Ne scufundăm pentru că vorbim prea mult. Ştiţi că ieri (sau poate că a fost
acum o lună?) municipalitatea a distribuit nişte foi cu sfaturi privind
conversaţiile în spaţiul public.
–   Credeţi, domnilor, că dacă am face un efort colectiv de rememorare a
principalelor reguli de convieţuire ne-am putea pînă la urmă organiza ca să
protestăm într-un mod eficient?

25
–   Dacă am şti, ah, dacă am şti, cine este adversarul nostru… Dacă am şti, ah,
dacă am şti ce ar trebui schimbat… Dacă am şti, ah, dacă am şti de ce trebuie
să ieşim de trei ori pe zi să cumpărăm apă…
–   Şi mai ales dacă am şti de unde să cumpărăm apă. Dacă am şti, domnilor şi
doamnelor, dacă am şti de unde să cumpărăm apă.
–   Eu ieri am cumpărat apă şi am ştiut de unde să cumpăr apă. Am ştiut şi să mă
întorc la mine acasă după ce am cumpărat apă. Astăzi însă nu mai ştiu de unde
să cumpăr apă. Dar ştiu să mă întorc. Deci nimic nu e pierdut. Domnilor,
doamnelor, în definitiv nu suntem orbi. Dacă ne-am da mîinile…
–   Înţeleg că aţi ieşit şi dumneavoastră în oraş fără mîini?
–   Dacă îşi mai aminteşte cineva împotriva cui trebuie să luptăm, ce trebuie să
cerem, unde trebuie să ne adunăm…
–   Dacă am şti, ah, dacă am şti…
–   Cineva m-a sfătuit să nu mă agit ca să nu accelerez scufundarea. De altfel
acesta este şi punctul unu de pe foaie.
–   Nu, punctul unu de pe foaie este redactat cu totul altfel şi sună cam aşa…
–   Aş vrea să vă povestesc ce mi s-a întîmplat ieri, dacă îmi permiteţi…
–   Eu cred că mi-am amintit numele străzii pe care o caut, dar am uitat în schimb
ceea ce trebuia să caut acolo. Poate că este locul nostru de întîlnire. Poate că
este locul nostru de întîlnire. Poate că este locul nostru de întîlnire.
–   De ce plîngeţi, doamnă? Vi s-a rupt sacoşa?
–   Plîng pentru că toată viaţa am aşteptat acest moment de revoltă numai că în
acest moment de revoltă nu mai simt nimic.
–   Municipalitatea a distribuit nişte foi privind revolta. Tot ce avem de făcut este
să citim cele zece explicaţii. Tot ce avem de făcut este să citim cele zece
explicaţii.
–   Domnilor, doamnelor, aceasta este ultima noastră şansă. Să ne dăm mîinile, să
ne apropiem unii de alţii, să formăm un ghem uman şi să facem un efort.
Împreună, dacă ne transformăm în ghem, imposibil să nu ne amintim…
–   Cine este adversarul nostru?
–   Cine ne trimite de trei ori pe zi să cumpărăm apă?
–   Împotriva cui trebuie să ne rugăm?
–   Pe cine trebuie să detestăm? Să înjurăm în gînd?
–   Ce ar trebui să cerem, ce ar trebui să avem şi nu avem?
–   Domnilor, mi-am amintit! Dumnezeule, mi-am amintit!
–   Adică?
–   Ştiu ce trebuie să cerem! Acum ştiu! Nu suntem totuşi înnămoliţi de tot.
–   Atunci vorbeşte, domnule. Salvează-ne! Ce trebuie să facem?
–   Apă, domnilor. Asta ar trebui să avem şi nu avem. Apă!

26
 9. Ne dăm seama imediat dacă totul merge bine

DOMNUL – Venim aici în fiecare sîmbătă ca să luăm masa de prînz. Sunt şapte
luni de cînd facem acest lucru. În şapte luni nu am lipsit nici o sîmbătă.
Patronul ne cunoaşte deja şi ne rezervă aceeaşi masă.
DOAMNA – Mai mult decît atît, cred că patronul are grijă ca meniul să nu se
repete de la o sîmbătă la alta. S-a arătat atît de atent cu noi, patronul...
Restaurantul este bine situat, cu o frumoasă deschidere spre mare şi spre
faleză. Şi e şi plin de pisici.
PATRONUL – Domnul şi doamna vin aici de şapte luni, în fiecare sîmbătă. După
părerea mea sunt un cuplu pe cale de a se dezagrega. Nu-şi vorbesc
niciodată, nu se privesc niciodată. Se aşează la masă, întotdeauna la aceeaşi
masă, şi privesc în gol. Sau privesc în farfurie. Pisicile mele se apropie de
ei, dar nici domnul şi nici doamna nu le acordă nici o atenţie.
DOMNUL – Ne place să luam masa aici şi să privim marea. Sîmbăta nu ne grăbim
niciodată. Luăm masa, apoi stăm multă vreme cu o cafea în faţă. Pisicile
mai trec pe lîngă noi...
DOAMNA – Venim în fiecare sîmbătă dar masa este doar un pretext. De fapt
venim să o vedem pe ea. Pe mama copilului nostru.
PATRONUL – Bună ziua, domnule, bună ziua doamnă. Mă bucur că aţi revenit.
Ce zi frumoasă este astăzi! Cît de calmă este marea! Ce senin este cerul! Ce
zi minunată pentru contemplare!
DOMNUL – Verificăm în felul acesta că îi merge bine.
DOAMNA – Şi ne place să vedem cum îi creşte burta.
DOMNUL – Pe această femeie nu ştim cum o cheamă, dar i-am dat noi un nume.
DOAMNA – Îi spunem Elza.
DOMNUL – Elza e tînără, are 25 de ani.
DOAMNA – Suntem foarte încîntaţi că mama copilului nostru este tînără.
DOMNUL – Că este robustă. Că este echilibrată. Că nu este o prostănacă.
DOAMNA – Noi am ales-o aşa. Să fie robustă. Să fie echilibrată. Să nu fie
prostănacă.
PATRONUL – Domnul şi doamna nu-mi răspund niciodată cînd le vorbesc. Mă
privesc doar uimiţi de parcă eu aş fi punctul îndepărtat pe care îl ţintesc ei
cu privirile cînd se uită în gol.
DOMNUL – Agenţia prin care am ales-o este una dintre cele mai serioase. Am
negociat cu agentul condiţiile care ne avantajează. Iar pe Elza nu am vrut
în nici un caz să o cunoaştem personal.
DOAMNA – Nu, Elza nu ştie că în pîntecele său i-a fost însămînţat copilul nostru.
Dar am aranjat cu agenţia în aşa fel încît să o vedem pe Elza măcar o dată
pe săptămînă. În acest restaurant. Pe care l-a ales ea.

27
DOMNUL – Iată de ce suntem din nou aici. În contractul pe care l-a semnat, Elza
se obligă să vină în fiecare sîmbătă în acest restaurant. Perla Orientului.
Uneori ne întrebăm dacă Elza nu bănuieşte totuşi că în spatele acestui
aranjament se ascunde ceva…
DOAMNA – Dar de fapt nu are nici o importanţă. Tot ce ne interesează este ca
fetusul să se dezvolte normal. Şi de fapt fetusul nu mai este un fetus, a
devenit un bebe. Elza este în luna a opta. Va naşte peste exact o lună.
DOMNUL – De altfel am aranjat ca să nu mai vină aici pe jos, ci cu taxiul. Elza
ajunge întotdeauna după noi. O vedem cum coboară din taxi şi cum intră în
restaurant.
DOAMNA – Aceste zece secunde ne sunt suficiente. Practic o fotografiem cu
privirile pe Elaza. Iar apoi nu ne mai uităm la ea. Nu vrem ca în restaurant
să se simtă observată.
PATRONUL – Astăzi avem, ca antreu, vinete cu ciuperci. Cap de viţel cu spanac
la felul doi, şi cremă de zahăr ars cu afine la desert. Dar vă pot propune şi
o altă combinaţie. Ouă umplute cu maioneze ca antreu, caltaboş cu mazăre
la felul doi, prăjitură de morcovi la desert. Sau poate doriţi fructe de mare…
DOMNUL – Ne dăm seama imediat dacă totul merge bine, dacă Elza are aerul
odihnit, dacă este în formă… Şi mai ales de la o săptămînă la alta vedem
cum îi creşte burta. Pentru noi această imagine este esenţială. Ne dă aripi.
DOAMNA – Atît de mult mi-aş fi dorit să fiu în locul Elzei. Să crească acest copil
în propria mea burtă... Dar nu s-a putut. Atît de mult mi-ar fi plăcut să-i
simt mişcările, să simt cum devine tot mai greu, mai voluminos…
DOMNUL – Dar nu s-a putut.
DOAMNA – Dar nu s-a putut.
PATRONUL – Uneori aştept cîte zece minute în picioare, în faţa lor, ca să se
decidă în privinţa meniului. Cîte zece minute sau cîte un sfert de oră. (Către
Domnul şi Doamna.) Sau poate doriţi fructe de mare…
DOMNUL – Iar mie mi-ar fi plăcut să mîngîi burta în interiorul căreia creşte
copilul meu… Să-l mîngîi aşa, pe dinafară, şi chiar să-i vorbesc. Am
consultat mulţi specialişti ca să aflăm dacă este sau nu important ca fetusul
să audă vocea tatălui.
DOAMNA – Şi ni s-a spus că nu este chiar atît de important. Sigur, copilaşul
nostru va avea un mic şoc emoţional în momentul cînd va trece din burta
Elzei direct în mîinile mele. Dar şocul va fi resorbit, se va obişnui repede
cu vocea mea, adevărata şi viitoarea sa mamă.
DOMNUL – Oricum, am cerut prin contract ca Elza să nu vorbească prea mult în
timpul celor nouă luni de sarcină. Nici să fie mută, dar nici să nu vorbească
prea mult. Iat-o pe Elza. A venit.
DOAMNA – Arată foarte bine. Are o faţă radioasă. E perfect sănătoasă. Nu-şi
suflă nasul, nu tuşeşte. Înseamnă că nu e răcită.
ELZA – Dacă n-ar fi plin de pisici n-aş veni în acest loc. Pentru că mîncarea nu-
mi place. Ba chiar mă face să vomit. Nu ştiu de ce, dar de fiecare dată cînd

28
 trebuie să aleg aici un meniu, simt că mi se face greaţă. Este suficient să
citesc meniul şi mi se face greaţă. Cap de viţel. Cum să nu ţi se facă greaţă
cînd eşti însărcinată şi intri într-un restaurant a cărui specialitate este capul
de viţel? Cap de viţel cu spanac. Este suficient doar să aud cuvîntul spanac,
să-l văd scris, şi îmi vine să vomit.
PATRONUL – Mai avem calamari, creveţi proaspeţi, crabi, arici de mare şi
dorade pescuite chiar în dimineaţa aceasta. Unele mai mişcă încă. Pot să vă
fac o doradă a la plancha cu orez negru şi mirodenii.
DOMNUL – A cerut un meniu complet. Trei feluri. E foarte bine. E foarte
important să mănînce bine în această ultimă lună de sarcină, cînd copilul
devine şi mai hulpav.
DOAMNA – Unele cupluri preferă să lege o relaţie de prietenie cu mama
purtătoare. Dar noi n-am vrut.
DOMNUL – De ce n-am vrut?
DOAMNA – N-am vrut pentru că e mai bine aşa. N-am vrut ca Elza să ştie pentru
cine a purtat copilul. Nu vrem să avem nici o relaţie cu ea după ce ne
livrează bebeluşul. Nu vrem ca să ne trezim din cînd în cînd cu ea la uşă şi
să ne spună ştiţi, treceam pe aici şi am vrut să văd cum îi merge micuţului.
DOMNUL – Am plătit o sumă importantă pentru ca în toate aceste luni Elza să
aibă o viaţă echilibrată. Chiar frumoasă. Culturală.
DOAMNA – Am aranjat cu agentul ca Elza să meargă în fiecare săptămînă la cîte
un concert, la cîte un film sau la cîte o piesă de teatru. Am aranjat cu agentul
ca Elza să citească în fiecare săptămînă cîte o carte…
DOAMNA – Noi i-am ales cărţile. Şi tot noi i-am ales concertele, filmele şi
piesele de teatru. Suntem convinşi că toate aceste activităţi culturale au un
impact pozitiv asupra copilului.
DOMNUL – În univers totul se leagă, totul este conectat, lucrurile se influenţează
unele pe altele, unde şi energii misterioase se propagă în jurul nostru şi
suntem modelaţi de ele.
PATRONUL – Deseori mă întreb de ce oameni care nu iubesc pisicile revin totuşi
în acest restaurant. Dar nu am nici un răspuns. Omul rămîne un mare mister.
DOAMNA – In orice caz, noi am încercat cît am putut ca să ne modelăm copilul.
Elza a avut dreptul la două ore de televizor pe zi, dar nu mai mult. Evident,
noi i-am ales programele.
DOMNUL – Tot noi i-am organizat alimentaţia. Am vrut să fim siguri că Elza se
hrăneşte cum trebuie. I-am interzis, în tot acest timp, Elzei, să utilizeze
telefonul mobil.
DOMNUL – Nu am vrut ca aceste mizerabile unde magnetice şi impulsuri care
vin tocmai de la sateliţi, şi despre care nu se ştie încă mare lucru, să iradieze
copilul.
DOAMNA – I-am interzis şi să aibă relaţii sexuale pe toată durata sarcinii.
DOMNUL – Fără să ştim exact de ce…
PATRONUL (privind în gol) – Fără să ştie exact de ce… Ce mai oameni!

29
ELZA – Domnul şi doamna mi-au impus atîtea restricţii încît îi urăsc… Nici nu
ştiu dacă mai merită se le dau copilul. Poate că am să-l păstrez pentru mine.
Văd eu. În orice caz, cel mai mult am suferit cînd m-au obligat să mă separ
de pisică. M-a durut foarte mult sufletul cînd agentul mi-a spus că în timpul
sarcinii nu trebuie să am pisică în apartament. Eu întotdeauna am avut
pisică. De cînd am fost mică, foarte mică, am iubit pisicile. Şi acum a trebuit
să-mi dau pisica unei prietene. Tare tristă am fost fără pisică. Tare
deprimată. Pisica mea este atît de blîndă, atît de inteligentă. Îmi transmite
atîtea unde pozitivie. De ce s-au temut ei, oare, de pisică? Au crezut că din
cauza pisicii i se va întîmpla ceva bebeluşului? Tare greu mi-a fost fără
pisică. Parcă n-am avut jumătate din suflet. N-am să-i iert niciodată că m-
au obligat să mă separ de pisică. De Zerbinetta. Cînd va fi să o iau înapoi
pisica va fi supărată pe mine multă vreme. Poate că alte pisici nu sunt aşa,
dar pisica mea era ataşată de mine. Mă iubea. Dormea în pat cu mine, la
picioare… Nu, n-am să-i iert că mi-au impus să mă separ de pisică… N-am
să-i iert niciodată. Domnul şi doamna nu ştiu încă, dar vor avea o surpriză.
O mare surpriză. O gigantică surpriză. Rău au făcut că m-au separat de
pisică. Rău au făcut că m-au privat de pisică. Ei nici nu ştiu că fără pisică,
sufletul meu a fost plecat, perturbat, deviat. A crescut acest copil în mine
dar sufletul meu nu a fost cu mine. A fost plecat odată cu pisica. Dar ce să
înţeleagă ei, domnul şi doamna? Ce mai oameni!

30
 10. Tot ce e mai misterios în univers

PRIMUL – Nu mi-a plăcut ce-ai făcut.

AL DOILEA – Da’ ce-am făcut?
PRIMUL – Tu crezi că nu am observat dar eu am observat.
AL DOILEA – Ai observat ce?
PRIMUL – Am observat ce-ai făcut la sfîrşit.
AL DOILEA – Şi ce-am făcut la sfîrşit?
PRIMUL – Ai avut un acces de barbarie.
AL DOILEA – Asta-i bună!
PRIMUL – Şi mie nu-mi place să lucrez cu barbari. Şi nici cu nevrozaţi.
AL DOILEA – Dar nu am fost o singură secundă nevrozat.
PRIMUL – Ai avut o ieşire necontrolată. Să nu-mi spui că n-ai avut, că mă
jigneşti. Şi ştii că nu-mi place să fiu jignit.
AL DOILEA – Nu vreau eu să te jignesc, şefu’!
PRIMUL – Omul trebuie respectat. Omul poate fi uneori o fiinţă jegoasă, dar
totuşi este creaţia lui Dumnezeu.
AL DOILEA – N-am nici un motiv să te contrazic, şefu’!
PRIMUL – Deci trebuie respectat.
AL DOILEA – Eu cu respect fac ce fac.
PRIMUL – Nu m-ai înţeles.
AL DOILEA – Păi explică-mi şi am să înţeleg.
PRIMUL – Omul mort trebuie respectat.
AL DOILEA – OK.
PRIMUL – Nu e suficient că spui OK.
AL DOILEA – Am înţeles.
PRIMUL – Pe un cadavru nu scuipi niciodată. Asta este prima regulă a
respectului.
AL DOILEA – O bag la cap. Nici o problemă.
PRIMUL – Dacă ai de scuipat pe cineva, dacă simţi că trebuie scuipat un om
jegos, îl scuipi cît este în viaţă. Nu după. Că faci un păcat.
AL DOILEA – Deci dacă îl scuip înainte nu e un păcat.
PRIMUL – Nu. Înainte, cît e viu, poţi să faci ce vrei. Cît e viu, omul jegos îţi
aparţine. Poţi să-l sfîrteci cum vrei. Dar după ce moare corpul lui devine
sacru… Nu mai e al tău. Şi nici în puterea ta.
AL DOILEA – Şi dacă devine sacru ce trebuie să fac? Să mă închin în faţa lui?
PRIMUL – Bill, nu fi obraznic.
AL DOILEA – Nu sunt obraznic, şefu’.
PRIMUL – Învaţă, reţine, reflectează la ceea ce spun. După ce omori un om
cadavrul lui nu-ţi mai aparţine. Omul mort intră în alt domeniu, al

31
 misterului cosmic, al libertăţii absolute. Şi trebuie să-l respecţi, pentru că
omul mort a trecut în altă dimensiune, şi ştie mult mai mult decît tine.
AL DOILEA – Reţin tot.
PRIMUL – Deci să nu se mai întîmple!
AL DOILEA – Nu se mai întîmplă, şefu’. Da’ eu tot nu ştiu cu ce am greşit.
PRIMUL – Ai greşit că ai mai înfipt o dată cuţitul în el deşi nu mai era nevoie.
AL DOILEA – Păi cum aşa?
PRIMUL – Bill, am văzut tot. Ultima lovitură a fost din ură. Ca să-i batjocoreşti
rămăşiţele pămînteşti.
AL DOILEA – Ba nu, şefu’, am vrut să fiu sigur că e mort.
PRIMUL – Ştiai că e mort.
AL DOILEA – Nu eram sigur, jur…
PRIMUL – Nu jura că mă jigneşti. Ştii că nu-mi place să mă jigneşti.
AL DOILEA – Şefu’, nici prin vis nu-mi trece să te jignesc. Şi învăţ. Din tot ce
spui învăţ.
PRIMUL – Erai sigur că e mort din a treia lovitură. Este?
AL DOILEA – Este.
PRIMUL – Şi atunci de ce i-ai mai dat şi a patra?
AL DOILEA – Nu ştiu. Eram înfierbîntat, aşa… parcă tremuram…
PRIMUL – Nu e bine să accepţi să ţi se întunece mintea. Pentru că din cauza asta
i-ai mai dat o lovitură în plus. Că ţi s-a întunecat mintea. Şi ţi-a făcut
plăcere să i-o dai.
AL DOILEA – M-am uşurat puţin, nu că mi-a făcut plăcere.
PRIMUL – Da, dar te-ai uşurat pe un cadavru, care intrase deja în sacralitate. Care
devenise deja sfînt, ca să fiu mai clar.
AL DOILEA – N-am ştiut.
PRIMUL – Dar de acum înainte ai să ştii.
AL DOILEA – Respectă cadavrul duşmanului tău, dacă vrei ca şi cadavrul tău să
fie într-o bună zi respectat. Asta este a doua mare regulă. Reţine şi repetă.
PRIMUL – Tot respectul pentru cadavrul duşmanului meu, pentru că şi eu vreau
să mi se respecte într-o bună zi cadavrul.
AL DOILEA – Şi nici că ţi-ai şters cuţitul de uniforma lui nu mi-a plăcut.
PRIMUL – Îmi pare rău. Acum că mi-ai explicat…
AL DOILEA – Suntem cum suntem, Bill, dar nici să picăm mai jos decît suntem
nu trebuie. Gîndeşte-te că omul pe care l-ai omorît îţi va fi recunoscător
dacă îi respecţi cadavrul.
PRIMUL – Dacă spui, tu, şefu’…
AL DOILEA – Asta e a treia regulă de aur. Cînd ai de-a face cu moartea ai de-a
face cu tot ce e mai misterios în univers. Cuţitul să ţi-l ştergi de acum
încolo în iarbă. Pentru că în felul ăsta îţi ceri şi iertare pentru ce ai făcut.
PRIMUL – Reţin.
AL DOILEA – Bine… Acum hai să plecăm că vine noaptea.

32
PRIMUL – Dar… poate că ar trebui să-l îngropăm totuşi… Dacă tot vorbeai de
respect.
AL DOILEA – Nu e nevoie. Îl îngroapă noaptea.

33
11. Despre ştergătoarele de picioare, din punctul de vedere al aricilor

Din punctul de vedere al ariciului pădurea este o divinitate cu ţepi gigantici.

Pajiştile cu iarbă sunt nişte zei mai mici, cărora nu li s-au întărit încă ţepii.
Cactuşii sunt spiritele aricilor morţi. Gardurile de sîrmă ghimpată sunt nişte
monumente funerare pentru aricii striviţi de maşini pe şosele, dar poate şi
ultimele imagini încremenite în mintea lor în momentul cînd sunt făcuţi
terci.

Din punctul de vedere al ariciului cuţitele sunt nişte ţepi furaţi din corpuri
care ulterior s-au ascuns ruşinate în locuri imposibil de identificat.

Aricii mai cred că maşinile de tuns iarba sunt un fel de vrăjitoare nemiloase
şi rele. Imposibil pentru un arici să înţeleagă de ce era necesară existenţa
maşinilor de tuns iarba, de ce în univers trebuia să existe un astfel de
monstru conceput numai şi numai ca să-i sperie pe arici, ca să-i gonească
din ascunzătorile lor vitale. Mamele arici şi taţii arici le povestesc copiilor
lor arici, încă de cînd sunt foarte mici, că mai devreme sau mai tîrziu se vor
întîlni cu un monstru eradicator de arici, care reprezintă răul absolut.

Cînd un arici ajunge în faţa unui ştergător de picioare, mai ales cînd acesta
este făcut din zimţi şi perii, în mod automat varsă o lacrimă şi simte un nod
în stomac. Pentru arici ştergătoarele sunt nişte foşti arici ale căror piei cu
ţepi au fost întinse în faţa unor uşi prin care oricum nu e bine să intri. Din
punctul de vedere al aricilor faptul că oamenii trebuie să-şi frece tălpile
pantofilor de foste piei de arici este un ritual barbar. Nici unui arici nu i-ar
trece prin minte de exemplu să se rostogolească zilnic prin iarbă numai
pentru plăcerea de a trage în ţeapă fluturi, viermi, gîndaci sau melci.

Aricii consideră că trandafirii cu ţepi sunt un omagiu adus lor de creatorul

lumii, un fel de recunoaştere a perfecţiunii lor. În preajma unei tufe de
trandafiri cu ţepi aricii se simt împliniţi şi intră într-o stare extatică. Este ca
şi cum omul ar întîlni pe Pămînt mici monumente destinate să-i omagieze
frumuseţea şi care ar fi sculptate chiar de mîna lui Dumnezeu. Aricii sunt
însă superiori omului tocmai prin acest lucru, prin faptul că recunosc
omagiul divin, în timp ce omul nu.

Aricii ştiu că în univers există şi alte forme de viaţă care nu au ajuns încă
la perfecţiunea ariciului. Deseori aricii se întreabă cum fac dragoste alte
fiinţe. O fiinţă fără ţepi este capabilă oare să înţeleagă ce se întîmplă în
sufletul a doi arici atunci cînd fac dragoste, cînd ariciul femelă îşi culcă
brusc cei cinci mii sau şase mii de ţepi pentru ca ariciul mascul să se poată

34
lipi de ea? Ce sens poate avea dragostea atunci cînd nu ai ţepi pe care să-i
transformi într-un culcuş moale şi tandru în momentul împreunării?

Din punctul de vedere al aricilor fiinţele care nu au ţepi nu vor şti niciodată
ce înseamnă dăruirea supremă, comuniunea profundă, topirea totală a două
vietăţi una în alta…

Din punctul de vedere al ariciului, dimineţile, răsăriturile de soare şi în

general lumina zilei sunt nişte erori arhitecturale. Nopţile sunt propice
vieţii, nu zilele. Ziua este ca un fel de corp fără ţepi, expus tuturor
primejdiilor. Noroc că noaptea oferă zilei un acoperiş temporar de ţepi, sub
care se poate derula viaţa.

În ultimul timp, ori de cîte ori mănîncă un vierme, aricii strîmbă din nas.
"Hm, nu mai are acelaşi gust" îşi spune ariciul. Nici melcii nu mai au acelaşi
gust, nici cărăbuşii, nici gîndacii, nici păianjenii. În ultimul timp aricii sunt
tot mai neliniştiţi întrucît îi doare burta, se sufocă, îi ustură ochii. "Aricii
ăştia mici care cresc nu vor mai şti niciodată care este gustul adevărat al
unui măr sau al unei ciuperci" îşi spune mama arici scuipînd sînge. "Da,
cineva ne pune otravă în mîncare", îşi spun aricii.

Ciudat, ciudat, ciudat, îşi spun aricii. Vom muri curînd cu toţii din cauză că
rîmele, larvele, coropişniţele, lăcustele şi libelulele nu mai au acelaşi gust.
Şi nici fructele. Merele, prunele şi coacăzele parcă au ceva ars în ele. Şi nici
măcar apa nu mare e ca altădată, a devenit acră, amară şi fumegoasă. Şi
chiar şi laptele pe care aricii mici îl sug de la mama arici nu mai are acelaşi
gust, e sălciu, e putregos, îi face pe aricii mici să vomite.

Ciudat, ciudat, ciudat, îşi spun aricii. Dacă e să calculăm aşa cum face omul,
în ani solari, noi suntem aici de 14 milioane de ani. Şi în tot acest timp
viermii, gîndacii, melcii şi şoarecii au avut gust, ca şi apa, ca şi laptele de
la mama arici. Oare de ce acum viermii, gîndacii, melcii, şoarecii, merele
şi apa au acelaşi gust ca ştergătoarele de picioare din faţa caselor în care
locuiesc oamenii?

35
 12. Puţină întîrziere

EL – Are puţină întîrziere…

EA – Cît?
EL – Treizeci şi cinci de minute.

Pauză.

EL – Mai vrei o cafea?

EA – Nu.
EL – Eu am să mai cer una.

Pauză.

EL – Îmi pare rău că s-a terminat aşa.

EA – Trebuia să se termine într-un fel.
EL – Da, numai că...
EA – Stai liniştit, nu eşti vinovat cu nimic.

Pauză.

EA – Sau te simţi vinovat?

EL – Nu ştiu.
EA – Poate că amîndoi suntem vinovaţi.
EL – Eu în orice caz mai mult decît tine.
EA – Nu e sigur.

Pauză.

EL – Precis nu vrei încă o cafea?

EA – Nu.
EL – Apă? Ai o sticlă cu apă la tine?
EA – Nu.
EL – Mă duc să-ţi iau o sticlă cu apă.
EA – Nu te du nicăieri. Stai cu mine.

Pauză.

EL – Stau, dar nu ştiu ce să mai spun.

EA – Nu spune nimic.

36
EL – Dacă n-ar fi fost…
EA – Dacă n-ar fi fost ce? Dacă n-ar fi fost să fie? Dacă n-ar fi fost să nu fi fost?
Dacă n-ar fi fost ce-a fost?
EL – Da, mai bine tac.

Pauză.

EA – Ceva m-ar interesa totuşi să ştiu…

EL – Ce?
EA – Dar îmi răspunzi sincer.
EL – Da.
EA – Promiţi?
EL – Da.
EA – Cînd te-ai dus la magazin a doua oară…
EL – Da?
EA – Imprimanta era cu adevărat stricată?
EL – Da.
EA – Nu mă minţi?
EL – Nu.
EA – Deci n-a fost premeditat?
EL – Nu.

Pauză.

EA – Nu trebuia să-l laşi să ne ia ceştile din faţă.

EL – Îi spun să le aducă înapoi.
EA – Nu-mi place să stau la o masă fără să am nimic în faţă, pe masă.
EL – Îi spun să ne aducă înapoi ceştile goale.
EA – Nu poţi să comanzi la o cafenea două ceşti goale.
EL – Atunci mai cer două cafele.
EA – Nu mai vreau cafea. Ti-am spus că nu mai vreau cafea.
EL – Nu le bem. Doar pentru ceşti.

Pauză.

EL – Sau aduc eu două pahare cu apă.

Pauză.

EL – Cu două pahare cu apă în faţă o să ne simţim mai puţin singuri…

EA – Bine, du-te… Dar să fie goale.

37
 13. Ferestre spre curtea interioară

ANCHETATORUL – Propun să reluăm de la zero.

OMUL – Cum vreţi.
ANCHETATORUL – Pentru că mi se pare mai simplu.
OMUL – Foarte bine.
ANCHETATORUL – Pentru că altfel mă puneţi într-o situaţie dificilă.
OMUL – Îmi pare rău.
ANCHETATORUL – Vreţi poate să beţi puţină apă?
OMUL – Da, dacă se poate.
ANCHETATORUL – Se poate. (Către adjunct.) Adu-i domnului o sticlă cu apă.

Adjunctul iese. Pauză.

ANCHETATORUL – Vorbim sau aşteptăm să vină cu apa?

OMUL – Vorbim.
ANCHETATORUL – Nimic nu vă obligă să spuneţi lucruri care s-ar putea
întoarce împotriva dumneavoastră.
OMUL – Ştiu.
ANCHETATORUL – De altfel am să-mi permit să vă întrerup ori de cît ori veţi
spune ceva de natură să se poată întoarce împotriva dumneavoastră.
OMUL – Vă mulţumesc.
ANCHETATORUL – Sper că nu sunteţi prea grăbit.
OMUL – Nu, am tot timpul.
ANCHETATORUL – Oricum, biletul este valabil şi mîine.
OMUL – Da.
ANCHETATORUL – Şi mîine, şi poimîine, am impresia.
OMUL – Are o valabilitate de trei luni.

Adjunctul revine.

ADJUNCTUL – Nu vă spuăraţi, aţi spus apă sau cafea?

ANCHETATORUL – Apă. Adu-i domnului o sticlă cu apă. De la frigider.
ADJUNCTUL – Am înţeles.

Adjunctul pleacă.

38
ANCHETATORUL – Propun să reluăm de la zero pentru că e mai bine pentru
amîndoi. Eu însumi reuşesc să văd mai limpede cînd repun aceleaşi
întrebări.
OMUL – Înţeleg.
ANCHETATORUL – Întotdeauna mi-am spus că la întrebări limpezi oamenii nu
au cum să nu răspundă limpede. Chiar şi atunci cînd nu spun adevărul. Sau
cînd nu îl ştiu. O întrebare limpede este ca un vas plin cu apă limpede în
care pînă şi cele mai mici neadevăruri ies brusc la suprafaţă, se detaşează
limpede. Teribil de cald e azi.
OMUL – Da...
ANCHETATORUL – Din păcate nu avem dreptul să deschidem ferestrele.
OMUL – Înţeleg.
ANCHETATORUL – Lucrăm în condiţii dificile. Dar dacă reluăm acum repede
de la zero putem termina tot repede.

Adjunctul revine cu un platou. Două cupe cu şerbet pe platou.

ADJUNCTUL – Am adus…
ANCHETATORUL – Victor…
ADJUNCTUL – Da, domnule Comisar.
ANCHETATORUL – Ce ţi-am spus eu să aduci?
ADJUNCTUL – Două cupe cu şerbet.
ANCHETATORUL – Două cupe cu şerbet…
ADJUNCTUL – Da, două cupe cu şerbet.
ANCHETATORUL – Asta ţi-am cerut eu, două cupe cu şerbet?
ADJUNCTUL – Da… Nu?
ANCHETATORUL (către om) – Ce i-am cerut, eu domnule, să aducă?
OMUL – O sticlă cu apă.
ANCHETATORUL – Ai auzit, Victor, ce-a spus domnul?
ADJUNCTUL – Da.
ANCHETATORUL – Repetă, atunci, ca să fie limpede.
ADJUNCTUL – O sticlă cu apă.
ANCHETATORUL – O sticlă cu apă rece. De la frigider.
ADJUNCTUL – Da, domnule Comisar. Mă execut.
ANCHETATORUL – Hai, dispari.

Adjunctul pleacă.

ANCHETATORUL – Ce îngrozitor e să lucrezi cu imbecili.

Pauză. Anchetatorul se şterge de sudoare, apoi îşi şterge lacrimile.

ANCHETATORUL – Sunt la capătul puterilor.

39
OMUL – Oricum, eu…
ANCHETATORUL – Sunt la capătul puterilor. Nu mai pot. Dacă vreţi puteţi să
încercaţi să deschideţi fereastra.
OMUL – Dar… e voie?
ANCHETATORUL – E voie dar nu se deschide. E făcută să nu se deschidă.
Cînd aţi venit, aţi venit prin curtea interioară?
OMUL – Da…
ANCHETATORUL – Aţi văzut cîtă lume era acolo…
OMUL – Da…
ANCHETATORUL – Aţi văzut cum puţea acolo…
OMUL – Da…
ANCHETATORUL – Ei bine, fereastra asta se deschide spre curtea interioară.
OMUL – Înţeleg.
ANCHETATORUL – Deci vă daţi seama. Mai bine stăm aşa. Mai bine ne
suportăm reciproc, decît…
OMUL – Înţeleg.
ANCHETATORUL – Poate voiaţi totuşi să gustaţi din şerbet?
OMUL – Nu. E prea dulce.
ANCHETATORUL – Nici mie nu-mi place.

Pauză. Anchetatorul deschide un robinet şi îşi pune capul sub jetul de

apă. Revine apoi la masă.

ANCHETATORUL – Începem?
OMUL – Da.
ANCHETATORUL – Propun să reluăm de la zero.
OMUL – Da…

Adjunctul revine cu un platou. Două farfurioare cu alune sărate pe

platou.

ADJUNCTUL – Mă scuzaţi…
ANCHETATORUL – Da?
ADJUNCTUL – Am adus.
ANCHETATORUL – Ce?
ADJUNCTUL – Am adus ce mi-aţi spus să aduc.
ANCHETATORUL – Şi ce ţi-am spus să aduci?
ADJUNCTUL – Două farfurioare cu alune sărate…
ANCHETATORUL – Asta ţi-am spus eu să aduci?
ADJUNCTUL – Da…
ANCHETATORUL – Eşti sigur?
ADJUNCTUL – Da, domnule Comisar.

40
ANCHETATORUL (către om) – Domnule, ce i-am spus eu acestui imbecil să
aducă?
OMUL – O… sticlă cu apă.
ANCHETATORUL (către adjunct) – Ia repetă, ce a spus domnul?
ADJUNCTUL – O sticlă cu apă…
ANCHETATORUL – Mai spune o dată. Ce a spus domnul că ţi-am spus eu să
aduci? Imbecil ce eşti!
ADJUNCTUL – Îmi pare rău. (Îi curg lacrimile.) Imi pare sincer rău.
ANCHETATORUL – Îţi pare rău…
ADJUNCTUL – Da, îmi pare rău.
ANCHETATORUL – Adică încerci să ne faci să credem că unui imbecil ca tine,
unui neterminat ca tine, unei gorile cu capul cît o nucă ca tine îi poate
părea rău.
ADJUNCTUL – N-o fac intenţionat, domnule Comisar.
ANCHETATORUL – N-o faci intenţionat dar rezultatul este acelaşi.
ADJUNCTUL – N-o să se mai întîmple.
ANCHETATORUL – Ba o să se mai întîmple.
ADJUNCTUL – Vă jur, domnule, că n-o să se mai întîmple.
ANCHETATORUL (către om) – Auziţi ce spune?
OMUL – Da…
ANCHETATORUL – Şi vă vine să credeţi că n-o să se mai întîmple?
OMUL – Nu.
ANCHETATORUL (către om) – Ce i-am spus eu să aducă?
OMUL – O sticlă cu apă.
ANCHETATORUL (către om) – Şi de cîte ori i-am spus eu să aducă o sticlă cu
apă? Aţi numărat?
OMUL – Da, de optzeci şi nouă de ori.
ANCHETATORUL – Poftim. Şi iarăşi o luăm de la zero… (Îşi şterge fruntea,
îşi suflă nasul.) Victor!
ADJUNCTUL – Ordonaţi!
ANCHETATORUL – Pleacă imediat şi adu o sticlă cu apă. Pas alergător.

Adjunctul pleacă în pas alergător. Anchetatorul îşi pune capul sub jetul
cu apă.

ANCHETATORUL – Pun pariu că o să ne aducă două cafele extra tari şi

fierbinţi, în două ceşti cît un degetar.

Pauză.

ANCHETATORUL – Ce facem?
OMUL (îi curg şi lui două lacrimi) – Nu ştiu, domnule comisar.
ANCHETATORUL – Dumneavoastră ce credeţi că o să ne aducă? Dar sincer…

41
OMUL – Cred că o să ne aducă din nou cupele cu şerbet.
ANCHETATORUL – Aceasta este intuiţia dumneavoastră?
OMUL – Da.
ANCHETATORUL – Bine… Pînă atunci însă propun să o luăm de la zero…
Vreţi poate să beţi puţină apă?

42
 14. Omul este totuşi cea mai sublimă creatură din univers

Un grup de manifestanţi în faţa unui balcon. Scena este luminată de patru

lampadare.

MANIFESTANT 1 (îşi ia elan, face doi paşi spre balcon) – Noi…

Vocea i se stinge. Manifestantul 1 îşi pierde brusc curajul şi revine în

sînul grupului ca într-un pîntec protector.

Pauză.

MANIFESTANT 2 (agitînd o pancartă, face doi paşi înainte) – Să nu credeţi

că…

Se retrage. Pauză.

MANIFESTANT 3 (acelaşi joc, avansează şi se retrage) – Atenţie, că nu…

Pauză.

MANIFESTANT 4 – Jos cu…

Acelaşi joc. Pauză.

MANIFESTANT 1, 3 şi 5 (avansează împreună) – Jos! Jos! Jos!

Revin repede toţi trei în sînul grupului protector.

MANIFESTANT 6 (avansează) – Este ultima dată că…

Revine repede în sînul grupului. Pauză.

MANIFESTANT 1 (avansează) – Nu!

Se retrage.

MANIFESTANT 2 şi 3 (avansează, într-un glas) – Nu! Nu!

Se retrag. Pauză.

43
TOȚI MANIFESTANȚII (avansează; apoi, într-un glas) – Nu! Nu! Nu!

Se retrag. Pauză.

MANIFESTANT 3 (cu mult curaj, avansează) – Nu! Nu! Nu! Nu! Nu! Nu! Că
nu suntem… Că nu… Pînă cînd?
MANIFESTANT 1 (se alătură Manifestantului 3) – Inadmisibil!
MANIFESTANT 2 (se alătură celorlalţi doi) – Inadmisibil! Indamisibil!
MANIFESTANT 4 (se alătură celorlalţi trei) – Inadmisibil! Inadmisibil!
Inadmisibil!

Toţi încep să cînte "inaaadmisibil, inaaadmisibil". Se opresc brusc. Se

retrag. Pauză.

MANIFESTANT 1 – Să fie clar!

MANIFESTANT 2 – Că nu…
MANIFESTANT 3 – Ruşine!
MANIFESTANT 2 – Că nu suntem…
MANIFESTANT 1 – Să fie clar!
MANIFESTANT 4 – Nu mai vrem!
MANIFESTANT 5 – Destul!
MANIFESTANT 2 – Că nu suntem nişte…
MANIFESTANT 6 – Gata! Noi nu mai… nu mai…
MANIFESTANT 2 – Că nu suntem nişte… că nu suntem nişte… Că nu. Cum
aşa? Da ce, noi… Pînă cînd? Pînă cînd să… Chiar aşa? Chiar aşa? Chiar în
halul ăsta? Chiar pînă şi la… Se poate? Fără scrupule? Fără preaviz? Fără
nimic? Din burtă? Fără respect? Ca şi cum… ca şi cum am fi… ca şi cum
n-am fi… Ca şi cum n-am fi de loc, nimic, cantitate neglijabilă… Zău aşa!

Toţi îl aplaudă.

MANIFESTANT 3 (face un pas în faţă) – Acum. Aici. Să fie clar! Pe loc. Imediat.
Fără menajamente. Să fie clar.
MANIFESTANT 4 – Nu mai vrem! Nu mai acceptăm! Nu mai tolerăm! Nu mai
suportăm! Nu mai înghiţim! Nu mai închidem ochii! Nu ne mai prefacem
că nu vedem. Nu mai vrem în ruptul capului! Nu mai acceptăm sub nici o
formă! Nu mai tolerăm nimic! Nu mai suportăm sub nici o formă! Nu mai
înghiţim în sec. Nu mai închidem ochii că nu suntem morţi!

Toţi îl aplaudă.

MANIFESTANT 5 (avansează) – Suntem vii!

44
TOȚI – Da!
MANIFESTANT 5 – Suntem mulţi!
TOȚI – Da!
MANIFESTANT 5 – Suntem aici!
TOȚI – Da!
MANIFESTANT 5 – Aici! Acum! Pe loc! Imediat! Azi! În unanimitate! Că nu
suntem animale! Că nu suntem şobolani! Că nu suntem rîme! Că nu suntem
suboameni! Că…
MANIFESTANT 1 – Că nu suntem idioţi!
MANIFESTANT 2 – Că nu suntem legume!
MANIFESTANT 3 – Că nu suntem fum. Cîrpe. Neant. Zerouri. Vid. Absenţă.
Nefiinţă. Gunoi. Cloacă. Mlaştină. Ceaţă. Nămol. Stîrv. Teren viran.
Gelatină. Muci. Gîlmă. Fonfăneală. Scamă. Zaţ. Maculatură umană. Fîs.
Exemă. Carii. Mîzgă. Duhoare. Sughiţ. Găinaţ. Zombi. Păcăleală.
Rumeguş. Deşeuri. Rîgîială. Şanţ. Întunecime. Mucegai. Scursură. Leş.
Groapă comună. Amînare eternă. Glumă. Zădărnicie. Moleşeală.
Gîngăveală. Depozit de cîrje. Preşuri. Guri ştirbe. Măţăraie impură.
Neputinţe. Zvîcnete inutile. Zgîrci. Coji de ouă. Rogojini sfrijite.
Mortăciune. Molii. Creiere lobotomizate. Celofane inerte.
MANIFESTANT 4 – Nu!
MANIFESTANT 5 – Nu!
MANIFESTANT 6 – Că nu suntem hai că merge şi aşa, ia mai duceţi-vă dracului,
unde dai şi unde crapă, ce ştiu ei, ce-am avut şi ce-am pierdut, lasă că se
liniştesc ei, de unde pînă unde, le astupăm noi gura, circulaţi că nu e nimic
de văzut, azi aici mîine-n Focşani, cînd mi-oi vedea eu ceafa, mai mult gura
de ei, mult zgomot pentru nimic, lasă-mă să te las, aşchia nu sare departe
de trunchi.
MANIFESTANT 1 – Picături de pus în nas…

Fereastra de la balcon se deschide uşor. Toţi manifestanţii se dau cu cîţiva

paşi înapoi şi rămîn în aşteptare, strînşi unii în alţii. Pauză.

De la balcon, o mînă invizibilă (poate de copil) aruncă un avion de hîrtie

spre manifestanţi. Fereastra se închide.

Avionul planează mult, se roteşte deasupra grupului de manifestanţi şi

sparge unul din cele patru lampadare. Lumina scade.

Manifestanţii se descalţă şi încep să bombardeze balconul cu pantofii,

sandalele şi bocancii lor.

Pauză.

45
MANIFESTANT 4 – Nemernicilor!
MANIFESTANT 5 – Laşilor!
MANIFESTANT 6 – Ieşiţi de acolo!
MANIFESTANT 1 – Îngîmfaţilor! Îmbîcsiţilor!
MANIFESTANT 5 – Ieşiţi de acolo!
MANIFESTANT 2 – Asasinilor! Lepădăturilor. Ciopîrţanilor.
MANIFESTANT 4 – Ieşiţi de acolo!
MANIFESTANT 3 – Şobolanilor! Rîme ce sînteţi! Gîngăviţilor! Gîngăvoşilor!
Zgume! Croncănituri zugrumoase! Mocirgăi ciumpăfiţi. Lepădăi nespălaţi.
Putregăituri morcofoase! Sudalmagii ruginoşi! Porcofililor! Porcofani
scofîlciţi! Scrofiţei afumăcioşi! Ciondălăi prăştinitoşi!
MANIFESTANT 2 – Ieşiţi de acolo!
MANIFESTANT 3 – Ieşiţi de acolo!
MANIFESTANT 1 – Ieşiţi! Ieşiţi! Să vă vedem la faţă! Aveţi faţă? Ieşiţi să vă
vedem culoarea ochilor. Staţi în gaura aia de şarpe şi secretaţi venin…
Aveţi gură?

Fereastra se deschide.

Din balcon mîna invizibilă lansează un nou avion de hîrtie care loveşte un
al doilea lampadar. Lumina scade şi mai mult. Fereastra se închide.

Furioşi, manifestanţii se dezbracă şi bombardează balconul cu hainele lor

făcute ghem.

Pauză.

MANIFESTANT 1 – Propun să negociem…

MANIFESTANT 2 – În definitiv suntem toţi oameni…
MANIFESTANT 3 – Să stăm de vorbă.
MANIFESTANT 4 – Acum aici. Toţi în jurul mesei.
MANIFESTANT 5 – În jurul mesei rotunde.
MANIFESTANT 6 – Aducem noi masa rotundă.
MANIFESTANT 5 – Să vorbim în jurul mesei rotunde.
MANIFESTANT 4 – De la egal la egal. Ca oamenii. Raţional. Deschis. Sincer.
Constructiv. Cinstit. Fără fasoane. Fără farafastlîcuri. Fără gînduri ascunse.
Fără să trişăm. Civilizat. Demn. Cu înţelepciune. Pe faţă. Ochi în ochi. Cu
răbdare. Încrezători. Tenace. Sereni. Umani. Verticali. Generoşi. Solari.
Exemplari. Urbani. Toleranţi.
MANIFESTANT 3 – Trebuie să existe o soluţie.
MANIFESTANT 2 – Vom găsi cu siguranţă o soluţie.
MANIFESTANT 1 – Vom găsi, vom găsi…
TOȚI MANIFESTANȚII – Vom găsi, vom găsi!

46
MANIFESTANT 1 – Omul din noi nu a murit… Nu s-a chircit. Nu s-a moleşit.
Nu a leşinat. Nu s-a gîngăvit. Nu s-a pleoştit. Nu s-a dezuniversalizat.
MANIFESTANT 2 – Suntem purtători de umanitate. Suntem purtatori de raţiune.
Suntem metafore ale civilizaţiei. Suntem imaginea divinităţii.
MANIFESTANT 3 – Omul este totuşi cea mai sublimă creatură din univers!
MANIFESTANT 4 – Să negociem!
MANIFESTANT 5 – Cuvîntul est purtător de speranţă.
MANIFESTANT 6 – Să vorbim cuvinte! Să cuvîntăm. Să spargem gheaţa. Să
dialogăm. Să sporovăim. Să ne spunem tot. Să vorbim. Să ne vorbim. Să ne
exprimăm. Să schimbăm cuvinte. Să ne spunem gîndurile. Să ieşim din
tăcere. Cuvîntul e de aur. Cuvintele oblojesc. Pansează răni. Deschid uşi.
Ajung la suflet. Crează poduri. Fac minuni. Salvează vieţi. Sunt
miraculoase. Avem aceeaşi limbă. Să o folosim. Că suntem fraţii aceleiaşi
limbi. Cînd ai o limbă comună ai şi un suflet comun. Cînd ai o limbă
comună ai şi destin comun. Dacă tot avem aceeaşi limbă de ce să ne urîm?
Să vorbim frumos. Politicos.

Fereastra se deschide. Suspans.

Mîna invizibilă aruncă un al treilea avion de hîrtie care loveşte un al

treilea lampadar. Lumina scade şi mai mult.

Furioşi, manifestanţii îşi "desşurubează" picioarele (ca şi cum ar fi nişte

proteze) şi bombardează balconul cu ele.

Fereastra se închide. Pauză.

MANIFESTANT 1 (se tîrăşte spre balcon) – Avem totuşi un Dumnezeu.

MANIFESTANT 2 – Avem acelaşi Dumnezeu.
MANIFESTANT 3 – Nu-i putem face asta lui Dumnezeu.
MANIFESTANT 4 – Dumnezeu vede tot. Nu ne va ierta. Avem o datorie. Datoria
de a-l respecta. In numele lui avem datoria de a ne respecta. De a vorbi. Cu
cuvinte de la Dumnezeu vorbim. În fiecare cuvînt se ascunde EL. Să nu-l
dezamăgim. Că ne va pedepsi. Pe toţi.
MANIFESTANT 5 – Şi e păcat.
MANIFESTANT 6 – Atenţie la blasfem.
MANIFESTANT 5 – Mai avem timp să vorbim. Ca să nu cădem în blasfem. Mai
avem timp să salvăm cuvîntul… cuvîntul dumnezeiesc… să ne salvăm în
faţa lui…
TOTI – Să ne rugăm cu toţii la el. La cuvînt…
MANIFESTANT 1 – Ieşiţi cu noi la rugăciune. Hai! Curaj! Să ne rugăm împreună
ca să demonstrăm că asupra noastră se află totuşi cuvîntul divin… că EL
veghează totuşi… că…

47
 Fereastra se deschide. Suspans.
Un al patrulea avion de hîrtie este lansat de mîna invizibilă. Avionul sparge
al patrulea lampadar. Aproape întuneric. Fereastra se închide.

Manifestanţii îşi desşurubează mîinile şi bombardează cu ele balconul.

Impresia că nişte mari marionete se auto-dezmembrează. Diversele lor
părţi componente (umeri, rotule, capete, globi oculari, etc) devin proiectile.

Se aud bolboroseli.

–   Nonononono…
–   Atatatatatata…
–   Vovovovo… gugugugu…
–   Dadadada… sesesesese… înînînînîn…
–   Văvăvăvăvăvă… bobobobobobo… cucucucucucu…
–   O o o o o o o o…
–   Văvăvăvă… fafafafa… cececece… mîmîmîmî… unanananana…
cucucucucu… păpăpăpăpă… mîmîmîmîmî ntul ntul ntul ntul ntul…

Întuneric aproape total. Din grupul de oameni-marionete nu a rămas decît o

o gură cu dinţi care clănţănesc. Gura se roteşte ca o sfîrlează în mijlocul
pieţei, pînă cînd se opreşte.

În spatele ferestrei: două mîini de copil fabrică o bărcuţă din hîrtie. Mîinile o
lansează prin întuneric şi bărcuţa pluteşte traversînd spaţiul.

48
 15. Oricum nu mai contează cînd plecăm

EL – Poate că ar fi trebuit…
EA – Nu.
EL – Eşti sigură?
EA – Da.

Pauză.

EL – Eu nu sunt atît de sigur.

Pauză.

EL – Ai auzit ce-am spus?

EA – Da.
EL – Eu nu sunt atît de sigur.
EA – Asta nu schimbă nimic.

Pauză.

EL – Da, dar măcar…

EA – Măcar ce?
EL – Măcar…
EA – Măcar ce?
EL – Măcar să plecăm cu…
EA – Cu ce?
EL – Cu sufletul liniştit.
EA – Oricum n-o să mai fim niciodată cu sufletul liniştit.
EL – N-o să putem trăi aşa.
EA – Aşa crezi tu acum.
EL – Eu n-o să pot trăi aşa.
EA – Aşa crezi tu acum.

Pauză.

EA – Ai să vezi că se poate trăi chiar şi cînd ai sufletul neliniştit.

EL – Da, dar cît?
EA – Nu ştiu.
EL – Şi cine vrei să ştie dacă noi nu ştim?
EA – Timpul.
EL – Vrei să spui că ştie timpul?

49
EA – Da.
EL – Ştie el ce nu ştim noi?
EA – Da.
EL – Şi cît timp va trebui să treacă pînă cînd el, timpul, ne va spune şi nouă ce
nu ştim noi?
EA – Nu ştiu. Dar ştie el…
EL – El, adică timpul?
EA – Da. Timpul ştie tot.

Pauză.

EL – Să-ţi mai torn puţin?

EA – Puţin.

Pauză.

EL – Ar mai fi o soluţie.
EA – Care?
EL – Să le spunem adevărul.
EA – Ca să-i distrugem?
EL – Orice e mai bine decît…
EA – Decît ce?
EL – Decît să ne tot ascundem.
EA – Nu e bun adevărul întotdeauna.
EL – Da, dar măcar…
EA – Măcar ce?
EL – Măcar ştim că am avut curajul să-l spunem.
EA – Şi crezi că asta o să-ţi aducă linişte sufletească?
EL – Nu ştiu. Dar măcar încercăm.
EA – Putem să încercăm şi să nu spunem nimic. Tot aia e.

Pauză.

EL – Vrei să le mai spunem la revedere?

EA – Nu.
EL – Deci plecăm aşa…
EA – Da…
EL – Păi atunci hai să plecăm.
EA – Să mai stăm cinci minute.

Pauză.

EA – Putem pleca şi mîine dimineaţă. Oricum nu mai contează cînd plecăm.

50
 16. Rareori mai găseşti un om cu care să stai de vorbă

–   Tot pentru incinerare?

–   Da…

Pauză.

–   Cald, astăzi.
–   Şi ieri a fost cald…
–   Nu scăpăm săptămîna asta de căldură.

Pauză.

–   La ce oră sunteţi programat?

–   La trei.
–   La trei?
–   Da…
–   Mă întreb cum vor proceda… Eu sunt programat la trei şi un sfert.
–   La trei şi un sfert?
–   Da.
–   Cam strîns.
–   Asta spuneam şi eu.

Pauză.

–   Ne preiau ăştia ca pe bandă rulantă.

–   Da…

Pauză. Apare o a treia persoană.

–   Aşteptaţi la incinerare?
–   Da.
–   Şi pentru ce oră, dacă nu e cu supărare?
–   Eu la ora trei şi domnul la ora trei şi un sfert.
–   Cam strîns…
–   Şi dumneavoastră?
–   La trei şi douăzeci şi cinci de minute…
–   Chiar aşa?
–   Da…
–   Nu se poate! Mai uitaţi-vă o dată pe convocare.

51
–   Scrie clar. Trei şi douăzeci şi cinci de minute.
–   Cineva îşi bate joc de noi.
–   Cam da. Dar ce să facem?

Pauză. Apare o a patra persoană.

–   Nu vă supăraţi… Sunteţi tot pentru… ?

–   Da.
–   Da.
–   Da.
–   La ce oră?
–   Trei.
–   Trei şi cincisprezece minute.
–   Trei şi douăzeci şi cinci.
–   Nu se poate!
–   Uitaţi că se poate.
–   Ăştia nu mai au nimic sfînt.
–   Şi dumneavoastră?
–   Trei şi jumătate.
–   N-am cuvinte.
–   Ar trebui totuşi să discutăm cu cineva…
–   Cu cine? Totul e automat aici.
–   Cum aşa, automat?
–   Cum, nu ştiaţi? Nu mai există personal uman. Totul a intrat în regim de
automat.
–   Dar totuşi, cineva vine pînă la urmă…
–   Vin nişte roboţi să măture în timpul nopţii.
–   Cine v-a spus asta?
–   Am citit pe un panou cu regulamentul interior.

Pauză.

–   Ce lume… În ce hal am ajuns.

–   Unde nu e profit nu e interes…
–   Totuşi… Puţină demnitate. Că doar am muncit pentru umanitate.
–   Pentru ei nu suntem decît nişte cifre. Trei şi cincispreze… Trei şi douăzeci şi
cinci. Trei şi treizeci…
–   Curînd ne vor lua cîte doi deodată…
–   Sau cîte trei.
–   Ar trebui să…
–   Să ce?
–   Nu ştiu prea bine…
–   Trebuie să existe un cuvînt pentru genul acesta de situaţie.

52
–   Da, numai că noi nu-l ştim. Niciodată nu l-am ştiut.

Pauză.

–   Puteau totuşi să ne dea puţin aer condiţionat… Ca să nu ne topim aici.

–   A, păi de ce n-aţi spus? Uitaţi butoanele, chiar aici în dreapta. Apăsaţi pe
minus şi scade temperatura.
–   Cît să pun?
–   Puneţi să fie măcar 20 de grade. Sau 19.
–   Pun 18.
–   Foarte bine.

Pauză.

–   Tare sunt enervante automatele astea. Cînd vrei puţină apă, o iei de la automat.
Cînd vrei să comanzi un taxi, comanzi de la automat. Rareori mai găseşti un
om cu care să stai de vorbă.
–   Se poate şi mai rău.
–   In ce sens?
–   Spun aşa, în general. Nu suntem şi noi, nişte automate?

53
 17. Ultima lovitură a fost inutilă

–   Ei?
–   Ce vrei să spui?
–   Nimic.

Pauză.

–   Decît că…
–   Decît că ce?
–   Nimic…

Pauză.

–   Totuşi…
–   Încetează!
–   Totuşi…
–   Nu mă mai întrerupe.

Pauză.

–   Eu nu pot aşa.
–   Adică?
–   Nu pot aşa…
–   Şi pînă acum cum ai putut?
–   Am putut dar nu mai pot.
–   Nu mai poţi…
–   Nu mai pot.
–   Şi eu cum pot?
–   Tu eşti tu şi eu sunt eu…

Pauză.

–   O mai învîrţi mult?

–   Lasă-mă să termin.
–   Păi, termină.
–   Nu mai vorbi.
–   Bine, termină.

Pauză.

54
–   Ai terminat?
–   Nu.

Pauză.

–   Ai terminat?
–   M-ai înnebunit. Chiar nu poţi să taci puţin?
–   Altădată îţi plăcea să vorbim.
–   Da, dar depinde ce.
–   Ieri s-a plîns cineva de zgomot.
–   Ce brute! Şi?
–   I-am pus la punct.
–   Adică?
–   Le-am spus să nu se mai plîngă.
–   Ce brute!

Pauză.

–   Ce ţi-ar place să facem după ce terminăm?

–   Ce vrei tu.
–   Poate să mergem să ne plimbăm puţin.
–   Unde?
–   Pe faleză.
–   Mergem. Dar acum taci.

Pauză.

–   Îmi vine să strănut.

Pauză.

–   Ce faci, ai adormit?
–   Lasă-mă să dorm puţin.
–   Cum aşa, ai terminat şi nu spui nimic?
–   Dorm puţin. Vorbim după.

Pauză.

–   Într-o bună zi or să ne prindă…

Pauză.

–   Or să ne prindă şi or să ne omoare.

55
 Pauză.

–   Pe Dede l-au înjunghiat. L-au omorît cu patru lovituri de cuţit. Ultima

lovitură a fost de altfel inutilă pentru că era deja mort.

56
 18. Un imens cadou

Un grup de cinci, şase sau mai multe personaje (printre care şi un orb) în faţa
unui zid. Unul dintre personaje priveşte printr-o gaură mare cît un ochi.

–   Ei?
–   Ce face?
–   Vorbeşte, nu fi mut!
–   L-a ridicat.
–   L-a ridicat?
–   Cît?
–   Acum se gîndeşte.
–   Şi ceilalţi?
–   Se uită.
–   A ieşit fum?
–   Nu încă…
–   Dă-mi voie şi mie.

Un alt personaj se instalează în faţa găurii.

–   E totuşi incredibil…
–   Ce fac?
–   N-au înţeles nimic. Se zbat ca apucaţii.
–   Cum aşa? Toţi?
–   Toţi.
–   Cîţi sunt?
–   Vreo şase sau şapte…
–   Şase sau şapte? E important.
–   Şapte. Şi acum a mai venit unul.
–   Şi?
–   Nimic. La fel. Primul însă vrea să plece.
–   Şi îl lasă?
–   Nu ştiu. Deocamdată adună cioburile.
–   Ce treabă au ei cu cioburile!
–   Eu întotdeauna am spus că omul este un animal imprevizibil de la care nu
trebuie să aştepţi nici un fel de logică…
–   Domnule profesor, mai lăsaţi-ne cu lecţiile de psihologie umană. Vedeţi că
aici e o chestiune de viaţă şi de moarte.
–   Mai degrabă de moarte că viaţă nu prea văd…
–   Pst! Nu vorbiţi aşa tare! Mai spune, au mai urcat puţin?
–   Au ajuns la acelaşi nivel cu precedenţii.
–   Adică la cît?

57
–   La nouă… Incredibil!
–   Ce?
–   Spune! Vorbeşte! Sau dă-te deoparte!
–   Au ajuns la zece.
–   La zece? Nimeni nu a ajuns pînă acum la zece.
–   A plecat şi al doilea dar au mai venit trei. A venit şi o doamnă cu un cîine.
–   Gata, destul, mai lasă-ne şi pe noi.
–   Eu, vă rog, că aştept de jumătate de oră.

Un alt personaj se instalează în faţa găurii.

–   Hai, vorbeşte, vorbeşte!

–   S-a deschis portiera din dreapta. Acum coboară şi cuşca…
–   Urangutanul se vede?
–   Nu. Au venit în schimb trei poliţişti.
–   Ce delir…
–   Eu nu ştiu dacă e bine să-i mai spionăm în felul ăsta…
–   Dar nu spionăm pe nimeni. Ne uităm fără nici o intenţie…
–   Ba ştiţi bine că îi spionăm.
–   Nu-i adevărat, doamnă. Nu noi am făcut gaura.
–   Cineva oricum a făcut-o.
–   Cine a făcut-o nu avea intenţii rele.
–   Oricum, e puţin dezgustător ce facem.
–   Doamnă, dacă nu vă place nu vă ţine nimeni aici, legată de gaură.
–   Acum cred că începe efectiv…
–   Adică?
–   A venit orchestra.
–   Şi?
–   Deocamdată îşi acordează instrumentele.
–   Şi sîngele l-au curăţat?
–   Mai au puţin… A urcat la unsprezece.
–   La unsprezece? Ia te uită! Niciodată nimeni nu a mai urcat atît de sus.
–   E şi din cauza căldurii.
–   Vreau şi eu, vă rog frumos, vreau şi eu…
–   Ai mai fost o dată, de ce ne sîcîi din nou?
–   Un minut, atît. Vreau şi eu. Un minut.
–   Domnule, dumneata ai face mai bine să te duci acasă.
–   Un minut. Vă rog. Gîndiţi-vă că i se poate întîmpla oricui…
–   Bine, hai…

Orbul se instalează în faţa găurii după ce o pipăie cu degetele.

–   Pot să spun şi eu ceva?

58
–   Spune, spune…
–   E uluitor de frumos. Mi-aţi făcut un imens cadou.

59
 19. Nu dau eu o oră de somn pe un pachet de ţigări

O încăpere strîmtă, fără ferestre plină la refuz cu paturi suprapuse în care

dorm imigranţi clandestini.
Un om intră, începe să-l scuture pe unul dintre oamenii care dorm.

NOUL VENIT (în şoaptă) – Hei! …

OMUL CARE DOARME (mîrîie) – Ce-i?
NOUL VENIT – Gata…

Omul care doarme mîrîie, incapabil să se trezească.

NOUL VENIT – Hai, scoală-te…

OMUL CARE DOARME (fără să deschidă ochii) – Da…
NOUL VENIT – Hai, sus!
OMUL CARE DOARME (fără să deschidă ochii) – Da…
NOUL VENIT – Hai, deschide ochii…
OMUL CARE DOARME (se întoarce pe partea cealaltă) – Da…
NOUL VENIT (îl scutură ceva mai viguros) – Mişcă-te… Deschide ochii! Gata,
du-te să nu întîrzii…
OMUL TREZIT DIN SOMN (deschide ochii cu greu) – Cît e ceasul?
NOUL VENIT – Gata, pleacă… E rîndul meu.
OMUL TREZIT DIN SOMN (se ţine cu mîinile de cap) – Imediat…
NOUL VENIT – Nu imediat, acum!
OMUL TREZIT DIN SOMN (total ameţit) – Da… da… stai să mă trezesc.
NOUL VENIT – Te trezeşti afară. Hai, la revedere…

Omul trezit din somn se ridică cu greu, îşi trage pe el o pereche de pantaloni
şi un tricou. Dă drumul unui robinet şi se spală pe faţă. Noul venit se întinde
în pat şi adoarme instantaneu.

Omul trezit din somn se încalţă, îşi scoate un telefon mobil din buzunarul
de la pantaloni, îl aprinde. Ceva îl intrigă. Se repede la Noul venit deja
adormit.

OMUL TREZIT DIN SOMN – Hei, eşti nebun?

NOUL VENIT – Ce vrei?
OMUL TREZIT DIN SOMN – Păi ce faci?
NOUL VENIT – Ce?
OMUL TREZIT DIN SOMN – De ce m-ai trezit?
NOUL VENIT – Păi nu e rîndul meu?
OMUL TREZIT DIN SOMN – Idiotule!

60
NOUL VENIT – De ce mă faci idiot?
OMUL TREZIT DIN SOMN – Trebuia să vii la cinci!
NOUL VENIT – Şi cît e ora?
OMUL TREZIT DIN SOMN – E patru.
NOUL VENIT – Şi nu trebuia să vin la patru?
OMUL TREZIT DIN SOMN – Cretinule! M-ai trezit cu o oră mai devreme!
NOUL VENIT – Cretin eşti tu. Ți-a stat ceasul.
OMUL TREZIT DIN SOMN – Cum să-mi stea ceasul?
NOUL VENIT – Uită-te mai bine. E cinci.
OMUL TREZIT DIN SOMN – Nu e cinci, e patru. Eşti orb? Ce dracu ai? Uită-te
aici, e patru.
NOUL VENIT – Să nu mă faci pe mine orb.
OMUL TREZIT DIN SOMN – Ba te fac orb, şi îţi scot şi ochii… Dă-te jos.
NOUL VENIT – Nu mai urla… Că n-am omorît pe nimeni.
OMUL TREZIT DIN SOMN – Cum adică n-ai omorît pe nimeni? Şi ora mea de
somn?
UN OM DIN ALT PAT – Gura!
OMUL TREZIT DIN SOMN (către Omul din alt pat) – M-a trezit cu o oră mai
devreme!
UN OM DIN ALT PAT – Gura că vă arunc afară pe amîndoi!

Tăcere.

OMUL TREZIT DIN SOMN (în şoaptă, trage de Noul venit) – N-auzi să pleci?
N-ai ceas? La cinci trebuia să vii. La cinci!
NOUL VENIT – Am crezut că e cinci.
OMUL TREZIT DIN SOMN – Cum poţi să crezi aşa ceva?
NOUL VENIT – Am crezut că e cinci. (Începe să plîngă). Am crezut că e cinci
dar mi-a stat ceasul.
OMUL TREZIT DIN SOMN – Mincinosule. Hoţ ce eşti! Hoţ, hoţ, hoţ!
NOUL VENIT – Nu mint. Am crezut că e cinci. Nu mai pot. Mi-e frig.
OMUL TREZIT DIN SOMN – Şi mie mi-e frig. Unde-i ceasul tău?
NOUL VENIT – Nu mai ştiu. A stat.
OMUL TREZIT DIN SOMN – De ce n-ai ceas?
NOUL VENIT – Mi l-au furat.
OMUL TREZIT DIN SOMN – Nu e treaba mea.
UN OM DIN ALT PAT – Psst!
OMUL TREZIT DIN SOMN – Şi telefonul? Unde ţi-e telefonul?
NOUL VENIT – Lasă-mă, lasă-mă… N-am telefon, n-am nimic. Le-am dat. Am
crezut că e cinci. Vin mîine cu o oră mai tîrziu. Lasă-mă acum să dorm. Mi-
e rău. Vin mîine la şase.

Tăcere.

61
UN OM DIN ALT PAT – Psst!
UN AL DOILEA OM DIN ALT PAT – Gura, cretinilor!
OMUL TREZIT DIN SOMN (către cei doi nemulţumiţi) – Mi-ai stricat ziua,
nenorocitul ăsta… Mă fură… (Către Noul venit.) Hai, pleacă… să nu te mai
văd… Vii peste o oră.
NOUL VENIT – Ține pachetul ăsta de ţigări…
OMUL TREZIT DIN SOMN – N-am nevoie de ţigările tale. Vreau să dorm încă
o oră. E dreptul meu, tu nu pricepi?
NOUL VENIT – Îţi mai aduc mîine un pachet de ţigări.
OMUL TREZIT DIN SOMN – Nu dau eu o oră de somn pe două pachete de ţigări.
NOUL VENIT – Trei.
OMUL TREZIT DIN SOMN – Ieşi, ieşi imediat cu ţigările tale. Care oricum le-
ai furat.
NOUL VENIT – N-am furat nimic… Îţi dau ce vrei numai lasă-mă să dorm. Mi-
au spart capul, nu mai pot…

Omul trezit din somn îl înşfacă pe Noul venit şi-l tîrăşte în faţa uşii.

OMUL TREZIT DIN SOMN – Nu dau eu o oră de somn pe trei pachete de

ţigări… Să nu mă mai trezeşti niciodată înainte de cinci că te omor… (Îl
loveşte cu piciorul.) Să-ţi iei ceas şi să vii cînd trebuie. La fix. Şi pentru un
minut, te omor. Ai înţeles?
NOUL VENIT – Vin mîine la şapte…
OMUL TREZIT DIN SOMN – Dacă mă mai trezeşti vreodată cu un minut înainte
de cinci, te strîng de gît. Nu e treaba mea că ţi-au spart capul. Fiecare face
ce vrea cu capul lui… (Se întoarce la patul disputat.) Ce animal! Ce gunoi!

Omul trezit din somn se instalează în pat.

UN OM DIN ALT PAT – Dacă mai aud o vorbă vă omor eu pe amîndoi.

Pauză. Tăcere. Omul bătut rămîne o vreme inert. Începe să mişte, se tîrăşte
spre patul pe care tocmai l-a pierdut. Îl scutură pe cel care i-a luat locul.

NOUL VENIT (în şoaptă) – Animal eşti tu… Uite ce mi-ai făcut…
OMUL TREZIT DIN SOMN – Chiar nu vrei să te linişteşti? Vrei să-ţi mai trag
una?
NOUL VENIT – Gunoi eşti tu… Tu crezi că te mai las eu să dormi?
OMUL TREZIT DIN SOMN – Da, cred că ai să mă laşi să dorm. Pentru că de
data asta îţi zbor creierii…
NOUL VENIT – Uite ce mi-ai făcut…
OMUL TREZIT DIN SOMN – Ce?

62
NOUL VENIT – Mi-ai scos un dinte…

Omul din patul de alături se ridică, în înşfacă pe amîndoi, îi scoate afară.

Se aud două focuri de armă. Omul revine singur şi se culcă.

63