1

HÁY JÁNOS

DECEDATUL

Traducere și adaptare de

ZENO FODOR
 2

Personajele:

MAMA, o femeie puțin peste treizeci de ani

BĂRBATUL, în jur de 40 de ani, sau ceva mai în vârstă

FETIȚA, cu vârsta între 6 și 10 ani

VECINA, în jurul vârstei de 30 de ani

Celelalte roluri de bărbați vor fi interpretate de unul sau doi actori:

POȘTAȘUL, un om mai vârstnic

PROFESORUL, un om tânăr

VECINUL, în jur de 40 de ani

BĂRBAȚII DIN CÂRCIUMĂ, bărbați de vârste diferite, întorși din război

CÂRCIUMARUL, în vârstă

PREOTUL, destul de vârstnic și el

MAI MULTE FEMEI

COPII având între 6 și 12 ani

Nota autorului:

Nu există nici un decor. O femeie cu puțin peste 30 de ani șade pe un scaun, față-n față cu
spectatorii (nu neapărat în centrul scenei). Întâmplările se derulează în spațiul dintre ea și
fundalul scenei, care este de culoare neagră, sau o altă culoare uniformă. Când trebuie să
joace și ea, femeia se ridică de pe scaun și intră în acțiune, după care se reașează pe scaun.
 3

Fiecare scenă prezintă o întâmplare, sau un mănunchi de gânduri și sentimente. Lungimea

scenelor este diferită.

Schimbările sau pauzele să fie realizate prin muzică sau efecte de lumină.

Avem de-a face cu două planuri temporale: timpul prezent, al povestirii și cel trecut, în care
s-au întâmplat cele povestite. Despărțirea planurilor poate fi realizată cu ajutorul unor
păpuși. Un actor poate mânui chiar mai multe păpuși, în funcție de cum decid regizorul și
interpretul. Dar pot fi folosite și orice alte mijloace, de pildă, în cazul unora dintre momente
(împărțirea scrisorilor, înmormântarea, sosirea Bărbatului), cu ajutorul filmului, sau prin lipsa
oricăror mijloace, doar actori, sau un singur actor, narator, care întruchipează el toate
personajele, sau pe toate cu excepția Bărbatului.

In text menționez, în mai multe locuri, momentul în care intervine un alt personaj. Regizorul
va hotărî când și de câte ori va vorbi un alt personaj (aceasta va cere, poate, o mică
modificare a textului).

Fetiția poate fi chiar o fetiță, dar poate fi doar o păpușă, pe care o mânuiește mama, ca o
oglidire a ei însăși, pentru că, de fapt, cele două personaje prezintă două atitudini și două
gândiri diferite care pot fi ale aceleași persoane.

Locul și timpul. Acțiunea se petrece în timpul celui de-al doilea război mondial, dar regizorul
trebuie să aibă grijă, așa cum și textul se străduiește, să vorbească despre război în general.
Faptele concrete trebuie să ne reamintească realitățile războaielor recente.

Locul întâmplărilor este un sat, dar costumele să nu arhaizeze sau să nu ne arate o realitate
măruntă, închipuită, despre un mic sătuc. Limbajul, costumele, recuzita trebuie să se
străduiască să facă apropiate spectatorilor cele povestite. Asta nu este o întâmplare
provincială, provincia este doar o bază realistă necesară.

Când am scris acest text m-am gândit la toate acele lucruri pe care o femeie le pierde atunci
când își pierde soțul, pe cel alături de care dorea să-și trăiască viața, pentru că a părăsit-o,
pentru că venea acasă foarte rar, pentru că moare și ea trebuie să se confrunte cu această
lipsă a lui, și m-am gândit la toți acei bărbați care, dintr-o asemenea lipsă, vor să se întoarcă
în realitatea trecutului, de parcă timpul ar fi rămas pe loc. M-am gândit la fiecare bărbat și la
fiecare femeie care își închipuie că poate intra fără nici o problemă în trecutul unui alt om și
care va fi ucis, fără să-și dea seama, precum un porc în preajma Crăciunului. E o întâmplare
reală și în același timp simbolică, de care nu sunt străine marile momente dramatice.

Regizorul are o mare libertate de creație. Ca autor, aș dori, totuși, să gândească în spiritul
textului și al oamenilor, iar mijloacele scenice să fie reduse la minimum.
 4

Scena 1

Mai mulți copii așteaptă în fața oficiului poștal. La rampă, pe scaun, șade Femeia.

COPIL 1: Când ni le dă?

COPIL 2: Că au sosit deja.

FETIȚA: Eu știu că trebuie să așteptăm. Și el o să apară dacă așteptăm.

COPIL 3: Toți știm asta, dar tu degeaba știi dacă ești atât de agitată că-ți vine să vomezi.

COPIL 1: Tu ai vomat?

COPIL 3: De ce, tu nu ai vomat niciodată?

COPIL 1: Acum nu. Anul trecut mai vomam, dar acum mi-a trecut.

COPIL 3: La anul n-o să mai vomez nici eu, dar acum sunt de abia în clasa a treia.

MAMA: Așteptau în fața oficiului poștal, ca și în alte dăți. Știam cum e acolo, am fost și eu de
multe ori, mi-am condus copila, ca să știe unde trebuie să meargă, pentru că eu nu mă
puteam duce de fiecare dată, aveam treabă cu animalele, cu pământul. Iar scrisorile uneori
ajungeau de abia după masă, pentru că porneau târziu din oraș. Copiii se așezau pe marginea
șanțului și vorbeau tot timpul, fără-ncetare, nu puteau să rămână în liniște, cu atâta
înfrigurare așteptau să se deschidă ușa oficiului și poștașul să împartă scrisorile; nu puteau
aștepta în liniște, doar vorbind, și spuneau mereu și mereu aceleași lucruri.

COPIL 1: Când vine odată cu ele?

MAMA: Când vine odată cu ele, asta întreabă unul dintre ei, că ce alt ceva ar fi putut întreba,
când ei erau acolo tocmai pentru a le aștepta.

COPIL 2: Poate că tu nici nu ai primit.

MAMA: Spune celălalt, pentru că ei credeau că dacă celuilalt nu i-a venit, atunci lui sigur i-a
venit. Credeau, deși nu îndrăzneau să o spună, că dacă tatăl celuilalt a murit, al lui cu
siguranță trăiește. Nu se gândeau că ar fi putut muri amândoi, sau că ar fi putut rămâne
amândoi în viață, erau convinși că dacă unul da, celălalt cu siguranță nu.

COPIL 1: Și dacă ție nu ți-a venit?

COPIUL 2: Mie azi sigur mi-a venit, pentru că ieri nu mi-a venit.

COPIL 1: Mie îmi vine în fiecare zi.

 5

MAMA: Se întâmpla ca unuia să-i vină în fiecare zi, sau să creadă că-i vine în fiecare zi, pentru
că nu punea la socoteală zilele în care nu primea, când, de fapt, nimeni nu putea primi în
fiecare zi. Știu al cui copil era cel care spunea că primește în fiecare zi. Apoi vorbeau despre
alt ceva. Unul spunea, de pildă, cum își închipuie el că este acolo, iar altul răspundea că el nu
știe cum este.

COPIL 3: Cum o fi acolo?

COPIL 2: Nu știu.

COPIL 1: Au ucis oare pe cineva?

COPIL 3: Nu, sigur nu, să ucizi nu e voie.

COPIL 1: Atunci cum de mor atâția?

COPIL 3: Din cauza războiului.

COPIL 1: Războiul nu știe să omoare oameni, doar ceilalți oameni știu.

COPIL 2: Pentru că e voie să omori dușmanii.

COPIL 4: Și atunci ce se-ntâmplă?

COPIUL 2: Dacă s-a făcut dușman, moare.

COPIL 1: Vine. Se deschide ușa.

COPIL 3: Asta-i o prostie.

COPIL 2: Ce?

COPIL 3: Că e dușman.

COPIL 2: De ce e prostie?

COPIL 3: Pentru că tata nici nu-l cunoaște, atunci cum să-i fie dușman lui tata.

COPIL 2: Pentru că ei sunt cei răi. Se-ntâmplă să fie răi.

COPIL 3: Dar și ei au copii.

COPIL 4: Și celor răi li se nasc copii?

FETIȚA: Mama mi-a spus că s-au dus acolo numai fiindcă i-ar fi împușcat dacă nu se duceau,
pentru că era obligatoriu. Tăticu, cel puțin, numai de asta s-a dus.

COPIL 4: Obligatoriu?

FETIȚA: Da. Nu puteai să spui că nu vrei.

 6

COPIL 3: Da, se poate să fie obligatoriu.

COPIL 2: Sau tu, sau ei. Dacă tu nu lupți, atunci câștigă ei, la fel ca în fotbal, înțelegi, totul e
ca un mare…

COPIL 3: Termină cu fotbalul, că asta e o tâmpenie. In fotbal sunt goluri, nu morți.

COPIL 2: Dar și acolo e…

COPIL 3: Ți-am spus să termini cu fotbalul!

COPIL 1: Tatăl meu e un erou, el e acolo pentru că este un adevărat erou. Ne apără pe noi.

COPIL 2: Așa cred și eu.

COPIL 3: Urăsc războiul.

COPIL 2: Și eu.

COPIL 1: Vine.

Se deschide ușa, poștașul iese cu scrisorile.

MAMA: Poștașul a ieșit, așa cum iese întotdeauna, și a început să împartă scrisorile. Îi
cunoștea pe toți, știa despre fiecare al cui copil este.

POȘTAȘUL: Ție ți-a venit. Și ție. Ție acum nu.

FETIȚA: Și mie?

MAMA: Asta a întrebat, speriată, fetița, pentru că poștașul, cred că asta era distracția lui,
lăsa pe dinafară pe câte cineva căruia îi venise totuși scrisoare. Nu o făcea din răutate, nu,
voia, în felul ăsta, să producă o și mai mare bucurie, spunând „vai, am și uitat de tine” și
atunci, cel care tremura de emoție așteptând să-și audă numele și aproape plângea deja că
nu a fost pomenit, acum putea să plângă de bucurie.

POȘTAȘUL: Stai puțin, da, uite, ai și tu.

FETIȚA: Știam că o să-mi scrie, știam, pentru că ieri nu mi-a scris, știam…

MAMA: Se bucura întotdeauna la fel, așa cum o fetiță știe să se bucure, abia mai putea să
răsufle de emoție, obrazul îi strălucea de parcă razele soarelui s-ar oglindi de pe plic pe fața
ei. Știam exact cum vine spre casă, știam că se oprește la podețul de peste pârâu, unde e
deja singură, și citește scrisoarea. Își șterge lacrimile, uneori se oprește să mai răsufle, alteori
se poticnește pentru că textul e greu descifrabil, e scris cu creionul, cu litere foarte mărunte.
 7

Toți aleargă spre casele lor. Fetița se oprește la podeț și citește:

FETIȚA (citește repetând uneori cuvinte sau fraze): „Draga mea soție și Anicuța mea scumpă.
Eu sunt bine, primesc regulat mâncare, camarazii sunt oameni de treabă, ne ajutăm unii pe
alții. Sper că și voi sunteți bine, vă descurcați cu grijile de acasă, cu pământul, cu vitele, și nu
sunteți în pericol. Îmi lipsiți tare mult! Să te ajute Bunul Dumnezeu, Anicuța mea scumpă, îmi
pare tare rău că nu pot fi acasă de ziua ta, dar la anul voi fi acasă cu siguranță. Vă sărut de o
mie de ori! Tata.”

MAMA: Toate scrisorile erau la fel, pentru că acești oameni nu erau obișnuiți să scrie în
scrisori ce este cu ei. Ei erau obișnuiți ca lumea să vadă ce li se întâmplă, dar acum nimeni
nu-i vedea, pentru că erau tare departe. Toate scrisorile erau la fel și, dacă vreuna ar fi fost
diferită, cenzorul unității i-ar fi înnapoiat-o, să scrie alta, așa cum scriu toți, așa cum a scris și
el până atunci. Fetița a mai privit odată scrisoarea, a citit-o din nou, a spus că tata trăiește,
sau poate doar a gândit asta, apoi a pornit în fugă spre casă.

FETIȚA: Trăiește! N-a pățit nimic, trăiește!

MAMA: Trăiește, spunea ea, și a pornit în fugă să-i dea vestea și mamei. Și fugea, eu încă nu
o vedeam cum fuge, pentru că trecea printr-un loc care nu se vedea din curtea noastră, unde
mă aflam eu, nu departe de poartă, apoi am zărit-o cum vine, alergând fericită, strângând în
mânuța ei scrisoarea.

SCENA 2

MAMA: Când a ajuns la mine, mi-a spus, ținând scrisoarea ridicată spre ochii mei, că trăiește,
trăiește, mămico, iar eu i-am spus că el nu mai există. Cine nu mai există ?, m-a întrebat ea și
privirea ei, care a rămas ațintită spre mine, era la fel ca a lui. Sau numai în parte ca a lui, am
gândit, pentru că semăna și cu privirea mea, sau poate că semăna chiar mai mult cu a mea.

FETIȚA: Mămico, cine nu mai există?

MAMA: I-am spus atunci că acel om nu mai există. Cine? Care om? a întrebat ea.

FETIȚA: Cine? Care om?

MAMA: Cel pe care l-am așteptat atât de mult ca să se întoarcă.

FETIȚA: Vorbești despre tata?

MAMA: Da, i-am spus, despre el, iar vocea îmi era de parcă aș fi rostit o cifră, unu sau doi.
 8

FETIȚA: A sosit scrisoarea, am citit-o, spune că e bine.

MAMA: Scrisoarea e mai veche. S-a întâmplat în timp ce scrisoarea era pe drum.

FETIȚA: Ce s-a întâmplat între timp, nu înțeleg, ce anume?

MAMA: Între timp a murit.

MAMA: I-am spus că a murit în timp ce ea aducea scrisoarea și s-a oprit la podeț să o
citească, și cine știe de câte ori a citit-o, de multe ori, pentru că de prima dată nici nu a putut
să o citească cursiv, din cauza scrisului lui și pentru că i s-au umplut ochii de lacrimi și nu
putea vedea bine hârtia. În acest timp cineva a adus de la poștă o telegramă. Se uita la mine,
apoi la scrisoare, de parcă ar fi căutat ceva la mine, sau în scrisoare, sau între noi, în aer.

FETIȚA: Cum a putut să moară într-un timp atât de scurt?

SCENA 3

MAMA: Cum a putut să moară într-un timp atât de scurt?, a întrebat, spunând apoi că a scris
mămico, uite, a scris. E aici scrisoarea, vezi, e aici!

FETIȚA: A scris că-i este bine, dar și că-i este rău, pentru că nu poate fi aici de ziua mea.

MAMA: Ea a spus ceea ce a citit în scrisoare. Iar eu i-am spus, sau poate am gândit doar, nici
nu mai știu, că acum nu-i mai este rău.

FETIȚA: De ce nu-i mai este rău?

MAMA: De ce nu-i mai este rău, a întrebat ea, iar eu i-am spus că pentru el acum nimic nu
mai e rău, doar nouă ne poate fi rău, pentru că el nu mai este, iar vocea nu mi s-a schimbat,
de parcă aș fi spus: dă-mi solnița.

FETIȚA: Cum adică nu mai este?

MAMA: Cum adică nu mai este, a întrebat, iar eu i-am spus că nu mai este ceea ce scrie în
acea scrisoare, faptul că el trăiește și se gândește la noi, acum este alt ceva. Telegrama e
dintr-un timp ulterior scrierii scrisorii, pentru că așa e poșta, telegrama poate întrece
scrisoarea, iar în telegramă scrie că a murit ca un erou și nu se mai gândește la nimic și la
nimeni, nici la noi, am spus, înainte ca ea să întrebe că „la noi se gândește, nu-i așa?”. Cum e
aia să mori ca un erou nu m-a întrebat, de ce ar avea moartea o calitate oarecare, moartea e
doar moarte, adică omul a fost, apoi nu mai este. Și moartea asta nu e ca și cum ai muri
bătrân, ci ca și cum ai rupe dintr-un copac un fruct încă necopt. Chiar așa, oamenii au fost
rupți din viața lor, încă necopți, și au fost aruncați în niște gropi pe care, supravegheați de
soldați, le-au săpat niște țărani, așa cum s-a întâmplat și în satul nostru când a trebuit să
săpăm gropile unor soldați ruși. Nu știam cine sunt, doar că sunt inamici. Inamici? Locuiau în
 9

casele noastre, oameni obosiți, flămânzi, epuizați, a doua zi porneau spre o nouă bătălie,
după care au revenit cu cadavrele într-o căruță și le-au aruncat într-o groapă mare. Unii mai
gemeau, alții mai șopteau un nume. Al cui? Al cuiva iubit, dar nu-l mai auzea nimeni, pentru
că acel nume nouă nu ne spunea nimic. Au murit, dar ultimele lor cuvinte nu le-a auzit
nimeni care să le fi înțeles. A murit ca un erou și se vor îngriji să fie adus acasă, asta scria în
telegramă, și că a fost decorat pentru că și-a jertfit viața. N-a murit – a spus fetița.

FETIȚA: Mămico, n-a murit, am scrisoarea, și cred că e o greșeală, nu nouă trebuiau să ne

trimită telegrama aia, nu nouă, din greșeală au scris pe ea numele tatei. Acolo, în război, cu
siguranță toate sunt încâlcite. Cel care a murit e un alt om. Eu știu, nu poate să fie tata.

MAMA: Cred că i-am spus că în asemenea treburi nu se greșește, că în război toate se

împuținează, și oamenii și muniția. Acolo toți vorbesc aceeași limbă, limba războiului, fie că
sunt nemți sau ruși. Stau față-n față, dar se înțeleg, pentru că limba lor natală au uitat-o de
mult și acum au o limbă comună. A murit, iar noi trebuie să trăim știind că el nu mai este.
Așa trebuie să muncim, așa trebuie să mergem la biserică, așa trebuie să ne întâlnim cu
rudele, știind că noi suntem doar noi două, iar ei sunt mai mulți. Și nu ne putem gândi că el
ne lipsește, ci doar că suntem fără el.

FETIȚA: Pentru mine nu a murit!

MAMA: A spus că pentru ea nu a murit, că pentru ea trăiește. Am lăsat-o, să trăiască pentru

ea, n-am vrut să o doară. Nici până acum n-a avut tată, pentru că imediat ce ea s-a născut, el
a fost încorporat, doar foarte rar primea câte o permisie, până când l-au dus pe front. Așa că,
de fapt, nici n-a avut tată, doar o imagine a ce este un tată, și ea această imagine o aștepta
să se întoarcă, nu pe cea adevărată, pentru că una adevărată n-a avut niciodată. Cum va fi,
mă gândeam, când ceilalți se vor întoarce, când o să văd cum se bucură, ce fericiți sunt, în
timp ce eu nu pot aștepta pe nimeni, doar un sicriu o să vină, gratuit, pentru că statul are el
grijă de transport, de înmormântare, de toate. Asta e plata pentru o moarte eroică.

SCENA 4

MAMA: A aflat toată lumea din sat și le-a fost milă de mine, pentru că trebuia să le fie milă
de una ca mine, dar în realitate se bucurau că nu soțul, sau fiul lor a murit ca un așa zis erou.

FEMEIA: Când îl aduc?

MAMA: Au spus că miercuri – le-am răspuns, când m-au întrebat.

FEMEIA: Destul de repede.

MAMA: Repede.

FEMEIA: Cum va fi acum când el nu mai e?

 10

MAMA: Nu știu. Am copilul – i-am zis.

FEMEIA: E bine că ai un copil.

FEMEIA: E bine. Dar el e, totuși, copil, iar când nu va mai fi copil, atunci nu voi avea pe
nimeni. De fapt am rămas singură. Cu asta trebuie să mă obișnuiesc, cu singurătatea, i-am
zis, pentru că la asta mă gândeam seara, când încă nu dormeam, că de fapt am rămas
singură, copilul va fi cu mine doar o vreme, iar eu tocmai asta trebuie să fac, să-l cresc și să-l
trimit să-și trăiască viața, iar eu trebuie să mă obișnuiesc cu faptul că sunt absolut singură, și
voi fi așa chiar și atunci când voi fi bolnavă și nu voi mai putea să am grijă de mine.

FEMEIA: Fiecare e singur.

MAMA: Știu, i-am spus, totuși e bine să mai fie cineva, chiar și atunci când ești singur.

SCENA 5

MAMA: Apoi au adus sicriul, un sicriu mic, deși soțul meu fusese un om înalt și solid. Mi-au
spus că nu-l pot deschide, să-l văd, pentru că explozia l-a sfârtecat de tot. A explodat o mină
chiar pe unde a trecut plutonul, ei nu știau ce este acolo și toți au zburat în aer, au trebuit
strânse bucățile și puse cumva laolaltă, să ghicească care bucată a cui este, așa a scris un
fost camarad care a rămas în viață pentru că rămăsese puțin în urmă, se pare că a trebuit să
vomite de frică, și s-a trezit că trupurile camarazilor lui zboară prin aer sfârtecate de
explozie. A scris că trupurile camarazilor lui, cei care cu doar un mint în urmă râdeau alături
de el de o glumă, sau cu care vorbea ce bine gătește nevasta unuia dintre ei, acum zburau
spre cer pline de sânge și amestecate cu pământ. El, bine-nțeles, nu poate veni acasă, pentru
că este într-un spital, unde primește medicamente ca să-i șteargă din minte imaginea asta,
dar ea nu se șterge, ci rulează ca un film, mereu și mereu, în ciuda tratamentului, iar când
adoarme doctorii cred că tratamentul a folosit, dar el în somn nu vede decât tot aceste
imagini groaznice și se trezește leoarcă de transpirație, pentru ca și treaz să vadă tot aceste
imagini. Ce sicriu mic, au spus femeile, cum de s-a făcut atât de mic omul acela mare?. Am
auzit ce spuneau, pentru că eram printre ele, și despre asta vobeau peste tot, și lângă mine și
în spatele meu. Erau acolo, pentru că trebuiau să vină, să retrăiască faptul că omul celeilalte
a murit, în timp ce al lor mai trăiește.
 11

SCENA 6

Cimitir

O FEMEIE: Ce mic e.

MAMA: Am auzit că asta spuneau.

ALTĂ FEMEIE: Cum s-a putut micșora atât de mult namila aia de om?

MAMA: Am auzit și asta, nimeni n-a putut sta departe de mine.

O FEMEIE: Miroase urât.

MAMA: Și asta am auzit-o și am și simțit că așa e.

ALTĂ FEMEIE: Cine știe de când e mort. Pe căldura asta…

MAMA: Eu știam când s-a întâmplat, dar pe moment nu mi-a venit în minte, sau n-am putut
socoti câte zile au trecut de atunci.

O FEMEIE: Ar fi fost mai bine să-l nu-l aducă acasă, să-l îngroape acolo.

ALTĂ FEMEIE: Poate, numai că atunci nu poți ști sigur dacă a murit sau nu.

MAMA: Avea dreptate femeia asta, e bine că l-au adus, pentru că alt fel aș fi crezut mereu că
de fapt trăiește.

SCENA 7

MAMA: Mirosea urât, toți simțeau asta, am crezut că va curge ceva lichid din el, dar era bine
învelit într-o prelată prin care nu trecea umezeala, doar mirosul. Era groaznic să simți că
putoarea asta este soțul tău. Așteptam ca preotul să termine cât mai repede, aș fi vrut ca
reprezentantul armatei să nu spună nimic, dar a vorbit, iar noi aproape leșinam din cauza
mirosului. În sfârșit a fost pus în groapă, bubuiau bulgării de pământ pe sicriu, și au început
să cânte din răsputeri că a ajuns în mormânt, de parcă ar fi vrut, prin forța cântecului, să
oprească să ajungă cineva la groapă, și atunci a început să se disipească acea strângere pe
care o simțeam în piept. Gata, s-a terminat, a fost scos din viața mea. A fost așezat într-o altă
viață, în care eu nu exist. Eu nu-l mai am, el nu mai există pentru mine, gândeam, în timp ce
groparii aranjau pământul deasupra lui. La început a fost ciudat, dar eram puternică, nu
m-am îngrozit de faptul că acolo, unde a fost el, va rămâne un mare gol. Nu a rămas un gol,
pentru că nu m-am mai uitat în inima mea acolo unde fusese el. Acesta nu este el, a spus
fetița, când au înfipt crucea la căpătâiul mormântului.

FETIȚA: Acesta nu este el!

 12

MAMA: Pe cruce era numele lui, și datele când s-a născut și a murit. Iar perioada dintre
aceste date era scurtă, foarte scurtă. Nu este el, a spus ea.

SCENA 8

MAMA: De ce te uiți pe geam, am întrebat copilul, care se tot uita pe fereastră. Eram în
bucătărie, iar ea stătea în genunchi pe lavița din fața ferestrei.

FETIȚA: Îl văd pe tata.

MAMA: Spunea că îl vede.

MAMA: Nu pe el îl vezi, i-am spus.

FETIȚA: Atunci pe cine?

MAMA: Nimicul, i-am spus, pentru că el nu mai poate fi văzut, el nu mai există decât ca
amintire, iar această amintire trebuie uitată, pentru că nu trezește nimic bun. Amintirea te
aruncă înapoi, în trecut, când mai era acea viață care acum nu mai este. Nu mai este, i-am
spus, și asta înseamnă că a murit, că nu mai există, dar noi suntem, și de acum încolo trebuie
să trăim astfel ca locul în care a fost el în sufletul nostru să-l îngropăm așa cum a fost
îngropat în pământ sicriul lui.

FETIȚA: Pentru mine el există, și va exista mereu.

MAMA: Spunea că pentru ea el va exista mereu și în fiecare zi privea pe geam, de acolo

vedea drumul, sau poate nu vedea nimic decât pe tatăl ei, cum vine pe acel drum pe care
nu-l vedea.

SCENA 9

MAMA: Sunt cazuri în care nu există tată, pentru că a dispărut, a murit, sau pur și simplu n-a
mai venit acasă, a plecat undeva și degeaba l-au așteptat; poate a venit o scrisoare de peste
ocean în care scria că dacă o să câștige destui bani atunci vor putea să se ducă la el; apoi însă
n-au mai venit scrisori, pentru că banii câștigați erau necesari pentru altceva, poate pentru
altă femeie, alt copil. Și atunci trebuie să trăiești fără el. Noi suntem singuri, sunt doar eu și
copilul, altul nu mai există, și nici amintirea lui. Nu, n-am vrut pe altcineva în locul lui. Asta
nu. Treceau pe uliță, când se duceau spre casă de la cârciumă, pentru că erau deja acasă,
veniseră din prizonierat, le dăduseră drumul la toți cei care mai trăiau, slabi, cu pielea
cenușie precum cutia de pantofi, apoi s-au transformat, au redevenit oamenii de altădată, pe
dinafară cel puțin, pentru că nimeni nu putea ști ce e în lăuntrul lor, în inima aceea pe care
au cărat-o acasă din război și din lagărul de prizonieri.
 13

Veneau de la cârciumă și strigau spre ferestrele mele că ar intra la mine, că asta le-ar face
bine și lor și mie, că suferim la fel, că nevestele lor nu mai vor cu ei, găsesc mereu o scuză
pentru ce nu, când, de fapt, nu vor pentru că până au fost ei plecați s-au dezobișnuit de
bărbați, pentru că pentru nevestele lor e rău tocmai ceea ce eu cred că e bine, adică faptul
că ei au venit acasă. La început le-a fost bine, doar mai târziu le-au spus nevestele acestor
bărbați care au trecut prin război, că au lipsit mult, că ele și-au închipuit că vor fi alt fel de
cum au venit ei de acolo. Dar degeaba le-ar povesti, ziceau bărbații, cum a fost acolo unde
au fost ei, din ce pricină au devenit așa cum sunt ei acum, pentru că nimeni nu-și poate
închipui cum a fost acolo, doar cei care au trăit asta. Nu vorbesc nici ei, bărbații, și nici
femeile despre cum a fost când bărbații n-au fost acasă. Se duceau acasă de la cârciumă și-
mi spuneau că mie sigur mi-ar fi bine cu ei, pentru că și mie îmi lipsește tocmai ce le lipsește
și lor, dar nu i-am lăsat să intre la mine, doamne ferește, asta-mi mai lipsea să-mi împută
patul cu răsuflarea lor de bețivani, să le simt mirosul și a doua zi. Sau să se trezească copilul
și să întrebe ce face nenea Vasile la noi, sau de ce a venit nenea Costică. Sau când îl vede în
pat să strige „am spus eu că tata se întoarce!” și când aleargă la el să vadă că cel la care s-a
ghemuit mai întâi maică-sa, iar acum ea, acela nu e tatăl ei, ci tatăl uneia din colegele ei de
școală.

Nu, degeaba îmi strigau cât de mare și de vârtoasă o au ei și-mi arătau ce umflat le este
pantalonul. Sigur, îmi spuneau și-mi arătau toate astea, ca să se-ntâmple ceea ce nu
s-a-ntâmplat. Că așa sunt ăștia, ei spuneau, iar femeile lor gândeau că mie-mi trebuie ceea
ce lor nu le trebuie, pentru că eu nu am ajuns să-mi urăsc bărbatul, pentru că bărbatul meu
nu a venit acasă ca să-l pot urî. Șușoteau că la Anuța, adică la mine, se duc bărbații, cu
siguranță se duc. Unii bărbați au băut atât de mult, încât chiar credeau că au fost la mine și
povesteau la cârciumă cum a fost cu mine, că a fost chiar mai bine ca atunci când au făcut
dragoste pentru prima oară. Iar ceilalți îi invidiau că ăstora le-a reușit și lor nu. Și preotul
m-a întrebat, când m-am spovedit, dacă i-am spus toate păcatele. Da, le-am spus pe toate,
i-am zis.

Ai spus cam puține, a zis el.

Ce-aș putea să mai spun, am zis eu, că n-am mai păcătuit.

PREOTUL: Cu siguranță mai trebuie să-mi spui ceva.

MAMA: Ce anume, am întrebat, pentru că nu știam la ce se gândește și atunci a spus numele

unuia dintre bărbați, care i-a mărturisit la spovedanie ceva ce nu înfăptuise, pentru că nu-și
mai amintea că el de fapt nu înfăptuise acel lucru, iar preotul credea că acel lucru se
întâmplase și aștepta să mărturisesc și eu și a zis că ar veni odată la mine, în vizită de familie,
să vadă cum trăiesc, dacă lucrurile sunt la locul lor. Când a venit a întrebat-o pe copilă dacă
își mai așteaptă tatăl, iar ea i-a spus că da, pentru că ea știe că o să vină, ea s-a rugat pentru
asta. Eu am spus atunci că rugăciunea nu ajută la nimic, cu atât mai puțin la asta. Ba ajută, a
spus preotul, și nu-i spune așa ceva copilului, pentru că atunci n-o să mai creadă în
 14

Dumnezeu și că Dumnezeu e atotputernic, el poate să facă orice. Chiar și să refacă ceea ce a

distrus pentru totdeauna. Păi atunci cum e atotputernic, dacă ceea ce face nu e pentru
eternitate, l-am întrebat pe preot, dar el n-a înțeles ce vreau, și până la urmă n-am mai
înțeles nici eu, simțeam doar că sunt supărată pe cel care a creat o lume în care oamenii pier
în felul acesta. De ce să-i fie sfințit numele, de ce să vină împărăția sa? Ce fel de împărăție e
asta? De ce să se facă voia sa? Ce fel de voie e asta? Ce prostii sunt toate astea, gândeam în
sinea mea, și că rugăciunea asta eu nu o s-o mai spun niciodată, pentru că nu vreau nimic de
la un astfel de Dumnezeu și vreau ca nici el să nu vrea nimic de la mine. Să nu ne mai
cunoaștem, să nu mai sălășluiască în mine în locul în care s-a aflat până acum.

PREOTUL: Fetița ar trebui să se culce, nu?

MAMA: A zis că fetița ar trebui să se culce. Da, ar trebui, am zis, du-te scumpa mea.

FETIȚA: Încă nu vreau.

MAMA: De ce nu vrei?

FETIȚA: Poate povestește ceva părintele despre tata, despre unde este el acum.

MAMA: Nu mai povestește.

PREOTUL: Nu știu unde este.

MAMA: Preotul a spus atunci că nu știe unde este. Nu știți? a întrebat copila, contrariată că
preotul nu știe nici atât cât știe ea, deși el locuiește în parte în biserică și în parte chiar lângă
ea, în parohie. După care a pornit spre camera ei. După ce fetița a închis ușa, preotul m-a
întrebat dacă mai am palincă din cea făcută anul trecut. I-am spus că o mai am pe toată,
pentru că n-am vrut s-o vând, n-am vrut să se obișnuiască bărbații să vină la mine după
palincă, iar eu nu beau. Mi-ai da un păhărel? - a întrebat el, mi-ar cădea bine acum seara, la
biserică nu mai am decât rugăciunea de seară și puțină lectură biblică. Sigur, i-am spus, și am
scos sticla din bufetul de la bucătărie, ca să-i torn. I-am întins paharul, el a întins o mână
după el, mâna dreaptă, iar cu stânga m-a îmbrățișat și mi-a lipit cu palma rochia de trup. Ce
poate să facă omul într-o asemenea situație, nu știam ce să fac, obrajii mi s-au înroșit și am
spus că asta nu se cade, sfinția ta, legile nu permit așa ceva, unui preot cu atât mai puțin. Ba
da, a zis, se poate, pentru că o să se spovedească la un preot prieten, care o să-l absolve, așa
cum și el îl absolvă când acela i se spovedește în cazuri asemănătoare, au o înțelegere în
acest sens. Nu se poate părinte, am spus și i-am îndepărtat mâna cu forța, deși recunosc că
palma lui mi-a încălzit tot trupul. Nu, înțelegeți, nu!

Ce nu? a întrebat fetița, care tocmai a intrat. Preotul s-a făcut roșu. Palinca, a îngăimat
bâlbâindu-se, palinca mi s-a urcat la cap.

PREOTUL: Palinca, ea e de vină.

 15

MAMA: A zis că palinca e de vină. Ce nu? a întrebat fetița, dar preotul n-a mai spus nimic, a
îngăimat doar un bună seara și că o să mai vină, dar n-a mai venit, iar pe uliță, când ne
întâlneam, își întorcea fața de la mine. Atunci ceilalți au crezut și mai abitir că își întoarce
fața de la mine pentru că îmi cunoaște păcatele, când, de fapt, păcătosul era chiar el. Dar
cine putea să creadă că păcătos e tocmai preotul, poate doar cele cu care a mai încercat să
facă așa ceva, și a și făcut-o, dar nu cu mine. Dar degeaba n-a făcut-o cu mine, eu nu puteam
avea dreptate, pentru că toți ceilalți credeau alt ceva despre mine.

SCENA 10

Sărbătoare, dans

MAMA: A spus că mă iubește. Era sărbătoare în sat, toată lumea era acolo. Bărbații beau și
chiuiau. La carusel cânta muzica. Atunci a venit la mine.

BĂRBATUL: Vino!

MAMA: Unde?

BĂRBATUL: La carusel.

MAMA: Mi-e frică, i-am spus, deși nu-mi era frică, dar nu voiam să merg cu el, cu altul aș fi
vrut.

BĂRBATUL: Hai, vino!

MAMA: Trăgea de mine să mă duc și atunci n-am mai avut ce face și m-am dus. Caruselul a
început să se-nvârtească, tot mai repede și tot mai sus, iar el a prins scaunul meu. Nu, de
fapt l-a prins de la început, așa se obișnuia, cele două scaune zburau împreună, de parcă am
fi fost o pereche, deși nu eram.

BĂRBATUL: Îți dau drumul.

MAMA: Îți dau drumul, a zis, și mi-a dat drumul, iar eu am zburat de lângă el, apoi, din cauza
elanului, am revenit înapoi. Râdea. Mi-a prins din nou scaunul, apoi i-a dat din nou drumul.

BĂRBATUL: Nu ți-e frică?

MAMA: Nu, i-am spus, și râdeam și eu, amețeam, și nu-mi mai părea rău că sunt acolo cu el.

BĂRBATUL: Deseară vii la dans?

MAMA: Vii, a întrebat, coborâsem deja din carusel și eram atât de amețită că era să cad,
simțeam ceva ce nu mai simțisem niciodată. În ochi îmi rămăsese soarele, așa cum l-am
văzut acolo sus, când ne învârteam, dar nu-l vedeam întreg, ci spart în bucățele, de parcă în
ochii mei ar fi fost multe bucățele de lumină. Vin, i-am spus și seara am fost acolo. Atunci să
 16

mergem să dansăm, a zis el. M-a luat de mână. Și m-am dus. Nu cu el aș fi vrut să dansez, dar
cel cu care aș fi vrut alesese deja pe alta. Deja de un an. Și au făcut și un copil. Nevasta îi era
acasă, cu copilul, iar el aici le învârtea pe fete, că așa soi era. N-a rămas acasă, acolo unde ar
fi trebuit să fie.

BĂRBATUL: Dansează, Anuța, dansează!

MAMA: Sunt obosită, i-am spus, tare obosită.

BĂRBATUL: Dansează, hai, dansează!

MAMA: Sunt obosită.

BĂRBATUL: La ce te uiți?

MAMA: La nimic.

BĂRBATUL: Văd eu la ce te uiți. Nu te mai uita la ăla. Nu vezi ce fel de om e? Nevastă-sa e

acasă cu copilul, iar el e aici. Ăsta ți-ar fi trebuit?

MAMA: Sunt obosită.

BĂRBATUL: Dansează, auzi, dansează!

MAMA: Am văzut cum le învârtea pe fete, la fiecare dans pe alta. M-ar fi învârtit și pe mine,
dacă nu m-ar fi luar la dans cel care m-a luat. Nu-mi păsa ce face, pe cine are acasă, că el nu
ar trebui să fie acum aici, ci acasă. Nu-mi păsa decât faptul că dacă nu mă lua la dans cel care
m-a luat, aș fi așteptat toată seara ca să mă ia el, dar în felul ăsta nu. Mergeam spre casă de
la dans. Seara era răcoroasă, eram transpirată și-mi era frig de la aerul care mi se strecura
sub rochie.

BĂRBATUL: Ți-e frig?

MAMA: M-a întrebat dacă mi-e frig și i-am spus că da. Atunci mi-a spus că mă iubește și mi-a
îmbrățișat rochia udă de transpirație și mi-a lipit-o de trup.

BĂRBATUL: Te iubesc.

MAMA: Și eu, am spus când rochia rece mi s-a lipit de trup, dar a început să se încălzească,
pentru că în asemenea situații asta trebuie să spui și eram chiar la vârsta când trebuie să spui
cuiva aceste cuvinte, și din asta a urmat căsătoria noastră și copilul. N-am avut timp să ne
obișnuim unul cu celălalt, pentru că a venit imediat copilul, apoi războiul, apoi concentrarea
lui. La început nu l-au dus pe front, pentru că avea copil mic, dar mai târziu i-au dus pe toți.
Și pe el.

MAMA: Mă iubești? a întrebat când a plecat.

BĂRBATUL: Mă iubești?
 17

MAMA: Sigur că te iubesc, doar sunt nevasta ta.

BĂRBATUL: M-ai iubi și dacă nu mi-ai fi nevastă?

MAMA: Dar sunt nevasta ta, i-am spus. Așa a plecat. Și a mai spus că dacă îl iubesc, se
întoarce sigur. Nu m-am mirat că s-a întors mort, pentru că, m-am gândit, nu-l iubeam atât
de tare încât să rămână în viață. Atât de tare, nu.

SCENA 11

MAMA: N-a fost neplăcut că alături de el l-am urmărit pe celălalt, pe cel pe care l-aș fi
preferat să fie cu mine, care însă a devenit un om mai rău decât cel care mi-a fost hărăzit.
Desigur, dacă celălalt ar fi fost cu mine, cine știe ce fel de om ar fi devenit. Poate că a devenit
ce a devenit, tocmai pentru că nu m-a ales pe mine, ci pe alta, pe care n-ar fi trebuit s-o
aleagă. Dar mie mi-a fost bine. Al meu nu obișnuia să bea, era un om solid, toate îi erau mari,
și totuși din gura lui nu ieșea niciodată vreun cuvânt urât. Zicea că atât de mult mă iubește
încât în fiecare seară adoarme cu gândul ce bine este că mă are pe mine. Ce plăcut trebuie să
fie să simți așa ceva, gândeam eu, de câte ori îmi spunea asta. Nu era făcut să fie soldat,
decât prin mărime, altfel nu. Nu era născut să lupte, ci ca să facă ce trebuia făcut, de pildă să
reașeze țiglele care s-au mișcat din loc, ca să nu plouă în casă. A fost un noroc pentru mine
că l-am avut, așa cum era, nimeni nu-și poate dori unul mai bun. Unul care să fie mereu
lângă tine, de la care să ai un copil, și l-am avut, care mută sacul de grâu când îți este în
drum, de care te poți sprijini dacă amețești. Când era vorba de muncă, sau de tăiatul
porcului, nu trebuia să chemăm niciodată pe altcineva, pentru că el era acolo, cel mult un
vecin care să ajute, care să țină porcul până ce el îi străpungea gâtul. Adu ligheanul, striga.

BĂRBATUL: Adu ligheanul, auzi, repede.

MAMA: Și eu alergam, să pot prinde sângele.

BĂRBATUL: Amestecă-l, să nu se închege.

MAMA: Afară era frig, el striga, pentru că sângele se închega repede, iar pentru mâinile mele
căldura sângelui era plăcută. Animalul horcăia prin gaura făcută de cuțit, horcăia împreună
cu sângele care se scurgea din el, și jetul de sânge, când împingea afară aerul, se întețea. Îți
sufli sângele în lighean, gândeam, și i-am privit ochii holbați care nu mai priveau spre lumea
asta. Apoi am pregătit pentru micul dejun o mâncare de sânge cu ceapă și i-am chemat la
masă. Porcul era în bucătăria din spate, într-o copaie, tranșat în bucăți… animalul ăla mare…
pentru că în fiecare an era mare și frumos. Doar câteodată îmi mai trecea prin minte că nu
pe el l-am vrut. Dar uitam asta repede, ce rost avea să te gândești la ceva care nu este, când
te poți gândi la ceea ce este.
 18

SCENA 12

MAMA: Când l-au adus eram tristă așa cum trebuie să fie o femeie căreia i se aduce bărbatul
în felul ăsta. Am îmbrăcat rochia neagră, pe care o pregătisem mai din timp ca să am cu ce
merge la vreo înmormântare, când moare cineva, fără să-mi treacă prin minte că tocmai el o
să fie ăla. Am îmbrăcat-o, și asta făcea deja să arăt tristă. Am ieșit pe uliță și vecinul mi-a
spus că se vede ce tare mă doare.

VECINUL: Te-ai îmbrăcat în negru, Anuța.

MAMA: Trebuia, am spus eu.

VECINUL: Doare tare?

MAMA: Nu poate să doară numai puțin, am zis eu.

VECINUL: Cum va fi de-acum?

MAMA: La fel ca până acum, am spus, nici până acum nu l-am avut.

VECINUL: Dar până acum puteai să-l aștepți.

MAMA: De-acum n-o să mai pot, am zis, și am plecat mai departe. L-am scos din mine pe cel
care a fost omul cu care m-am măritat, care-mi spunea că mă iubește… chiar și atunci îmi
spunea când nu trebuia, că de ce trebuie să spui asta când ești căsătorit, cei căsătoriți se
iubesc unii pe alții. Dar el o spunea, și voia să o spun și eu, tu de ce nu o spui mă întreba, dar
eu nu puteam să spun asta așa, spuneam doar „sigur că te iubesc”.

La școală au venit profesori slabi, nepricepuți; din cauza războiului cei buni plecaseră sau au
murit. Cei noi nu știau ce trebuie să facă acum, când războiul s-a terminat și atâția copii au
rămas fără tată, sau cu unul bolnav, rănit, care cât e ziua de lungă șade și tace, nu spune
nimic despre lumea în care a trăit atâția ani. Dascălii ăștia nu-i puteau înțelege pe copiii care
ani de zile au așteptat ca tatăl lor să se întoarcă acasă, iar acum nu puteau face alt ceva
decât să ocolească scaunul pe care acest om șade nemișcat și tăcut. Unul dintre acești
profesori, care preda matematica, dacă un copil nu știa ceva zicea „îi spun lui taică-tău”, iar
copiii râdeau, pentru că a vorbi cu acel tată era o problemă mai greu de rezolvat decât o
ecuație matematică. O tânără profesoară, care bine-nțeles nu era mamă, pentru ea copilul
însemna un elev, sau un sugar căruia altcineva îi asculta plânsetele din timpul nopții, le-a dat
elevilor să scrie o compunere cu tema „Tatăl meu”. Cum i-a venit asta în minte nu știu, dar a
mai spus că trebuie să scrie și cei care nu au tată, pentru că acel tată cândva a existat și nu
există altul în locul lui, iar dacă nu mai trăiește trebuie să existe amintiri despre el. Asta a
spus, când, de fapot, nu ar fi avut voie să dea o asemenea temă. „Tăticul meu”, o auzeam pe
copila mea din bucătărie - eu nu eram acolo, pliveam în grădină, dar am auzit-o pentru că
fereastra era deschisă - „Tăticul meu…”
 19

FETIȚA: Tăticul meu este un erou, a luptat cu dușmanul, pentru că dușmanul a vrut să ne
cucerească patria. Dacă dușmanul ne ocupă patria, atunci nu vom mai avea unde locui,
pentru că nu vom mai avea patrie. De asta s-a dus tăticul meu la război și acolo a murit ca un
erou, și a primit o decorație, pe care n-a putut-o prelua, pentru că nu mai trăia. Tăticul meu
ne-a apărat de dușman, pentru că era un om puternic. L-au adus acasă, ca să-l înmormântăm
aici, să nu fie în pământ străin, ci aici, în patria lui, unde sunt și rudele lui, dar eu știu că el
încă trăiește, pentru că tăticul meu nu ar fi murit niciodată fără să-și ia rămas bun de la mine.

MAMA: Ascultam cum citește, cum rumegă fiecare cuvânt, fiecare propoziție, știam că
pentru ea o singură frază este cu adevărat importantă, pe care vrea să o scrie astfel încât să
poată fi crezută, să fie credibilă afirmația că tatăl ei trăiește chiar și după ce a murit.

SCENA 13

MAMA: Nu știam cu cine să vorbesc despre ceea ce mi s-a întâmplat. Cele pe care le-am
întrebat mi-au spus că nici ele nu știu cum să vorbească cu cei care s-au întors, că degeaba
este din nou acolo acel bărbat, pentru că el nu mai este același. Era tot acolo, făcea aceleași
lucruri ca înainte de a pleca, arăta la fel ca atunci, purta aceleași haine, și totuși nu era
același om. Pe dinăuntru era altcineva. Și nici bărbații nu vorbeau între ei. Doar ședeau în
cârciumă, tăcuți, și beau. Cârciumarul povestea că uneori îi întreba ce-a fost acolo.

CÂRCIUMARUL: Ce-a fost?

UN BĂRBAT: Unde?

CÂRCIUMARUL: Pe front.

UN BĂRBAT: Front.

CÂRCIUMARUL: Ce s-a-ntâmplat?

UN BĂRBAT: Ceea ce trebuia să se-ntâmple.

CÂRCIUMARUL: Ați omorât oameni?

UN BĂRBAT: Nu.

CÂRCIUMARUL: Și când v-au prins?

UN BĂRBAT: Ce-i cu aia că ne-au prins?

MAMA: Problema e, a zis cârciumarul, că unul dintre bărbați a spus că nu se poate povesti,
că nu există cuvinte cu care să poți reda cele ce s-au întâmplat acolo, așa că e mai bine să nu
spui nimic. Și că nici în ei cele întâmplate nu există sub formă de cuvinte, ci în imagini. Asta a
spus unul dintre ei, a zis cârciumarul, după care au tăcut din nou, la fel ca înainte de a spune
 20

asta. Tăceau și la cârciumă, tăceau și acasă. Apoi, odată cu trecerea timpului, s-au mai
reapropiat de cele de care fuseseră apropiați cândva, de nevestele lor, și au apărut între ei și
lucruri despre care se putea vorbi: unde ai pus asta, ce ai făcut cu aia, sau unde e copilul.
S-au obișnuit unii cu alții, așa cum și eu m-am obișnuit cu lipsa lui, cu faptul că nu mai este.

SCENA 14

MAMA: Așa dar, pentru mine el nu mai era, iar faptul că el nu mai era, însemna că tot ce
exista era numai al meu, nu trebuia să împart nimic cu altcineva, nici bucata asta de pâine,
nici supa asta, nici copilul ăsta. Nimic. Și a trecut toamna, și a trecut iarna, a trecut și
primăvara și s-a făcut din nou vară, iar eu am învățat ce trebuie să fac, când trebuie să fac, ce
lucruri am de terminat în fiecare anotimp. Pentru că toate erau ale mele. Dar, de fapt, nu eu
îmi spuneam ce trebuie să fac, vitele mi-o spuneau, starea timpului îmi spunea, plantele și
uneltele mi-o spuneau, toate din jurul meu îmi vorbeau și ne înțelegeam. Copilul mergea la
școală, așa cum se cuvenea, iar când venea acasă mă ajuta, pentru că i-am explicat că doar
ceea ce vom face noi va fi făcut. Și, adăuga ea, ceea ce va face tata când se va întoarce. Ce
anume, am întrebat-o eu, pentru că nu fusesem atentă. Că așa e omul când e singur, de
multe ori e atent doar în lăuntrul său, face lucrurile ca o mașinărie, fără să fie atent, fără ca
ochii lui să vadă ce se află în jur și nici auzul nu prinde nimic din sunetele de afară. Parcă și
văzul și auzul său ar fi căzut în interiorul corpului.

MAMA: Ce anume? am întrebat.

FETIȚA: Spuneam că vor fi făcute și cele pe care le va face tata când se întoarce.

MAMA: Da, și acelea, am zis eu.

FETIȚA: Cocina porcilor, de pildă, că aia trebuie neapărat reparată.

MAMA: E încă foarte bună. E o cocină ca orice cocină. Lipsesc doar câteva scânduri, pentru
că porcul ăla mare și greu se sprijină de ele și atunci cad, degeaba le bat în cuie.

FETIȚA: Tata știe să prindă scândurile cu niște cuie atât de mari, că n-o să mai cadă.

MAMA: Când copila a spus asta, m-am dus în cămară și am căutat cuiele alea mari de care a
amintit ea, și le-am găsit. M-am dus în spate la cocină, cu cuiele alea mari și un ciocan și am
prins scândurile cu cuiele alea mari, pentru că și eu sunt în stare să fac asta, i-am spus și
copilei, și le-am bătut cu ciocanul, le-am bătut, le-am bătut, iar ea privea cum cuiul intră pe
jumătate, apoi se strâmbă, că scândura era din lemn tare, scândură din lemn moale nu se
putea folosi acolo pentru că atunci lemnul ar fi putrezit din cauza urinei porcilor.
 21

SCENA 15

MAMA: Eram singură și pentru mine era bine așa. Doar uneori în vis… da, acolo se întâmpla
ceva, pentru că trupul e trup, el nu poate fi non-trup. Dacă nu faci ceva, te dezobișnuiești, și
chiar te-ar durea, da, cred că ar durea dacă noaptea ar apărea și ar țipa că vrea lucrul acela,
și atunci eu, în vis, îi lăsam pe pe bărbații ăia, care în drumul lor de la cârciumă spre casă
strigau spre mine, să intre pe rând, și ei veneau și făceau ce trebuiau să facă. Fuseseră deja
șase, dar eu simțeam că e puțin, îmi mai trebuia și al șaptelea, și al optulea, întregul sat îmi
trebuia, chiar și popa îmi trebuia, popa de care îmi era scârbă, dar acum îmi trebuia și a
făcut-o și el. Eram leoarcă de transpirație când m-am trezit, și-mi era scârbă de mine, cel mai
mult pentru că ultimul a fost popa, și tremuram toată la gândul ce femeie sunt, dar
sentimentul ăla se afla acolo, în mine, și am pus mâna acolo unde simțeam asta, voiam ca
mâna să-mi fie acolo și a fost plăcut, și n-am putut să-mi iau mâna, am introdus un deget,
l-am mișcat și a fost foarte bine. Era plăcut să simt că acolo, înăuntru, se află ceva, chiar dacă
știam că e mâna mea. Apoi am adormit. A doua zi nu mi-a mai trebuit, toate erau la fel ca în
celelalte zile, simțeam că nu-mi trebuie asta, eu am copilul, și gospodăria, și astea-mi sunt de
ajuns. Dacă mă gândeam la noaptea care a trecut, obrazul mi se împurpura puțin, ca atunci
când te pișcă ușor vântul, dar eu nu trebuia să dau socoteală nimănui ce s-a întâmplat cu
mine atunci, nimeni nu-mi putea pretinde să fiu așa sau alt fel, eu puteam să fiu așa cum
voiam. Iar copilul dormea când s-au întâmplat toate astea.

SCENA 16

MAMA: Așa va trece viața mea, gândeam, asta voi face, că ce aș putea face alt ceva. Nu-mi
plăcea, îmi spuneam, chiar nu-mi plăcea când a fost alt fel. Asta îmi spuneam, pentru că asta
voiam să cred despre ceea ce a fost. Fiecare vrea să creadă că este chiar bun ceea ce îi este
dat, pentru că nimeni nu ar putea trăi crezând că ceea ce are e rău. Și de ce ar fi fost rău? Eu
aveam copilul, rău îi este celui care nu are un copil, gândeam eu, și mergeam la lucru, pe
câmp, iar alături de mine lucrau celelalte femei.

Nu e rău așa?, mă întrebau ele; nu este, răspundeam eu, doar că uneori e greu. Iarna,
bărbatul din vecini mi-a zis că vine să-mi taie lemnele. Nevastă-sa era în spatele lui și gândea
că dacă vine la mine îl bate măr cu un arac de vie, pentru că „sunt sigură că nu pentru tăiatul
lemnelor vrei să te duci la ea, ci pentru că acolo e femeia pe care și-o doresc toți bărbații din
sat. Dacă te duci la ea, a zis nevastă-sa în spatele lui, la noapte îți tai trupul cu secera”. De
fapt, cred că asta i-a spus, sau ceva asemănător. Bărbatul n-a auzit-o, pentru că era atent
numai la mine, și spunea în continuare că „Anuța, vin cu plăcere”. Nu am nevoie, i-am spus
eu, pentru că eu singură trebuie să rezolv problemele astea. Tu nu vei fi aici mereu, ca să le
faci în locul meu. „Dar eu totdeauna sunt aici, sau la cârciumă”, a zis vecinul. „Eu chiar îl tai”
a zis nevastă-sa. Iar eu că nu, mulțumesc, și am auzit cum țipă la el nevastă-sa când au închis
în urma lor ușa casei. Iarna toate sunt închise și ai impresia că nimic nu iese din casă, doar
 22

fumul din sobă, dar de fapt ies imagini, și sunete, neclare și molcome, dar poți ști ce fel de
imagini și ce fel de sunete.

SCENA 17

MAMA: Eu lucram singură, cum singure lucrau și celelalte femei, pentru că bărbații s-au
angajat în fabrici sau la construcția de drumuri, acolo câștigau mai mulți bani, pentru că
aveau nevoie de bani, în magazine toate erau scumpe, iar casele deveniseră prea mici pe
măsură ce se nășteau alți copii. Oamenii nu voiau să locuiască într-o singură odaie, sau
construiau doar ca să se vadă ce bine o duc. Parcă fiecare voia să arate că el trăiește mai bine
ca ceilalți, și nu putea să arate asta decât printr-o casă nouă, pentru că numai casa se vedea.

Femeia spunea că mai vrea o cameră, bărbatul se ducea să câștige mai mulți bani, iar seara,
după ce se întorcea de la muncă, săpa fundația noii camere. Când se culca și încerca să se
destindă puțin mângâind-o pe cea lângă care stătea întins, femeia îl apostrofa că pe semne
nu e destul de obosit, deci n-a muncit destul și-i spunea că ea mai vrea și o alee betonată
între poartă și casă și încă o cămară. Iar bărbatul adormea cu gândul că ar veni la mine,
pentru că – deși trupul era cel care mă dorea - eu îi sunt mai apropiată la inimă decât femeia
lângă care era culcat. In sat fiecare bărbat adormea cu gândul că i-ar fi mult mai bine lângă
mine, pentru că atunci n-ar trebui să construiască încă o cameră, și încă o bucătărie, casa
mea nu trebuia mărită, trebuiau doar să fie cu mine. Cel puțin asta spuneau când treceu prin
fața porții mele și mi se adresau. Ar fi așa de bine cu tine, Anuța, ziceau, și ce păcat că tocmai
ție nu ți s-a întors bărbatul pe care l-ai avut. Păcat, spuneam eu, și mie mi-e greu că așa s-a
întâmplat, și nu știam, nu puteam ști, cum ar fi fost dacă s-ar fi întors, oare aș fi ajuns și eu ca
femeile alea, interesate doar de o nouă cameră, o nouă bucătărie, o nouă cămară, o alee
betonată în curte, și care, dacă trebuiau să facă dragoste, întrebau dacă e gata una din
construcțiile pe care și le doreau. Nu știu, atunci credeam că nu.

SCENA 18

MAMA: Lucram acolo, fiecare singură, deși eram împreună și ne vorbeam. Hai, zicea una, nu
ne așezăm puțin? - și ne așezam. Era acolo un nuc și ne așezam la umbra lui, și câte una din
femei spunea ceva care ne făcea să râdem. Întâmplări vechi, depre oameni care nu mai
trăiau, uneori și despre unii care mai erau printre noi. Odată careva a amintit despre unul pe
care nu l-au luat în armată pentru că avea un picior mai scurt, așa se născuse, și că acest
bărbat șchiop a ajuns om mare când adevărații bărbații s-au dus la oaste. Râdeau că dacă
numai ăsta a rămas, atunci ăsta e adevăratul bărbat și a venit raiul pentru el, pentru că toate
femeile frumoase s-au mulțumit cu el, cu ăsta cu care, până erau acasă ceilalți, nu s-ar fi
împreunat niciodată și au înșirat o lungă listă a femeilor care s-au muțumit cu șchipul, ele,
bine-nțeles, ne fiind pe listă, că nu voiau să recunoască că și ele fuseseră cu el.
 23

Ne-am întors la lucru, tocmai râdeam iar, ne-am reamintit din nou de șchiopul ăla care
pentru câțiva ani fusese taurul satului, așa l-a numit una, care știa să spună multe lucruri
hazlii de care ne amuzam toate, și când cineva începe să râdă, atunci râd și ceilalți, nici nu
mai știi de ce, poate râzi doar așa, pentru că se râde… și deodată una dintre femei a zis că
vine cineva pe șosea. Ne-am uitat toate într-acolo.

Unde e? - a întrebat una.

O FEMEIE: Acolo, nu vezi?

CEALALTĂ FEMEIE: Nu văd decât turla bisericii.

MAMA: A zis cealaltă și râdeau, apoi că, într-adevăr, se vede un om, oare cine o fi.

O FEMEIE: E unul mare, solid.

CEALALTĂ FEMEIE: Cum poți să vezi că e mare și solid, când e atât de departe?

O FEMEIE: Pentru că-l văd. Dacă ar fi mic, s-ar vedea mai mic.

CEALALTĂ FEMEIE: Ce?

MAMA: Ce? - a întrebat cealaltă, ce s-ar vedea mai mic?

O FEMEIE: Las-o baltă, tot nu înțelegi.

CEALALTĂ FEMEIE: Ba înțeleg, de ce n-aș înțelege, nu-s tâmpită.

MAMA: Am râs de felul cum a zis că nu e tâmpită. Apoi ne-am uitat din nou spre bărbatul
care venea pe șosea cu o boccea pe umăr, singur ca un știulete de porumb aruncat într-un
colț. Ce caută el acolo, când ceilalți sunt toți în pătul, cum ajuns ăsta singur în colțul
bucătăriei? Și venea omul, și cum se apropia devenea din ce în ce mai mare, îl vedeam bine,
doar bătrânele nu-l vedeau clar, cele de vârsta mea îl vedeau toate bine, când, deodată, una
dintre ele zice: Anuță, ăsta nu e bărbatul tău?

O FEMEIE: Anuță, ăsta nu e bărbatul tău?

MAMA: Asta a întrebat, iar eu am zis: Nu vorbi prostii, doar știi unde e al meu. Ba el e, zice
ea din nou.

O FEMEIE: Omul ăsta e leit ca bărbatu-tău.

MAMA: O fi leit, dar nu e el, pentru că nu poate fi el. Doar seamănă, am zis. Și a venit omul
ăla tot mai aproape și am văzut, la început mai vag, apoi tot mai clar, că omul ăla e
într-adevăr bărbatul meu. Atunci m-am bucurat, am scăpat din mână săpăliga, da, e al meu,
am zis, și n-am auzit când cealaltă a întrebat că atunci cine o fi în sicriu. E chiar bărbatul meu,
chiar el, și m-am bucurat așa cum trebuie să te bucuri într-un asemenea caz, dar nu din toată
inima, pentru că inima mea era deja goală, omul care a sosit nu se mai găsea în ea, pentru că
 24

cel care fusese mai demult acolo nu mai putea veni. Dar m-am purtat așa cum trebuie să te
porți într-un asemena moment. Am alergat la el, Ioane, am strigat, și am spus ce trebuie să
spui într-un asemenea moment: „Tu ești, Ioane?” Au venit în fugă și celelalte femei, așa cum
se cuvine. „Tu ești, Ioane?”

BĂRBATUL: Eu, Anuță. Sunt aici, am venit.

MAMA: Tu trăiești? - l-am întrebat, pentru că asta se cuvenea să-l întreb, pentru că pentru
mine el nu mai trăia, pentru mine el era mort, așa cum era mort pentru toți cei care l-au
cunoscut.

BĂRBATUL: Trăiesc, Anuță.

MAMA: A zis că trăiește. Ai crezut că nu mai trăiesc? a întrebat. Asta am crezut, am spus,
pentru că te-au trimis acasă în sicriu. Ce? - a întrebat el. Mi-au scris că ai murit și noi te-am
îngropat. Nu înțelegea ce-i spun, ce s-a întâmplat, a întrebat și eu i-am povestit, iar el a
început să râdă, zicând ce ciudat e că acum el este totuși aici. E ciudat, gândeam și eu, e
neobișnuit să fii un om care în realitate nu mai ești.

BĂRBATUL: Fetița?

MAMA: E la școală, i-am spus.

BĂRBATUL: Mergem după ea?

MAMA: I-am spus atunci că ar trebui, mai întâi, să terminăm plivitul. Nu știu de ce am
amintit plivitul, poate pentru că am vrut să amintesc un lucru care e sigur, iar plivitul era
ceva sigur.

BĂRBATUL: Îl lăsăm pe mâine.

MAMA: A spus să lăsăm plivitul pe mâine. Ai slăbit, i-am spus. Ne-au dat mâncare puțină, a
zis el.

SCENA 19

MAMA: Am intrat în clasă și i-am spus profesorului că trebuie s-o iau pe fetiță. Erau mulți în
clasă, nici nu puteai pricepe de ce sunt atât de mulți copii, acum când a fost război, de ce vor
oamenii să aibă copii când știu ce soartă le este rezervată; sau poate tocmai de asta îi vor, ca
să fie noi oameni, care să retrăiască aceleași chinuri pe care le-au trăit părinții lor, poate că
suferința e mai mică știind că și viața copiilor va fi la fel ca a lor. De ce? - a întrebat
profesorul, de ce vreau să o iau cu mine, iar eu i-am spus, dar în șoaptă, ca fetița să nu audă:
A venit taică-său. A venit? - a întrebat profesorul, dar tare, pentru că nu mai erau profesorii
ăia bătrâni, iar ăștia noi nu știau cum trebuie să se comporte. Păi n-a murit? - a întrebat. Se
 25

vede că nu, i-am răspuns eu. Cine a venit? - a întrebat atunci copila. Vino, i-am spus. Vino, o
să vezi.

FETIȚA: Știu cine a venit. Eu știu.

MAMA: Știu, a spus ea, știu, pentru că nu și-a luat rămas bun de la mine.

FETIȚA: Știu că a venit tata, unde e tata, unde e?

MAMA: Afară, în curtea școlii. Atunci fetița a luat-o la fugă spre ieșire, strigându-și tatăl, eu
știam că vei veni, tăticule, tăticule, tăticule și îi curgeau lacrimile pe față, iar de acolo pe
pământul curții, apoi pe tatăl ei. Anicuța, a zis atunci taică-său și a luat-o în brațe, sunt aici,
vezi, am venit. Știam, a spus fetița, știam, eu știam că nu ești tu cel din cimitir, pentru că
omul acela nu puteai fi tu. Avea un miros care nu putea fi mirosul tatălui meu. Eu n-am uitat
niciodată cum era mirosul tău, niciodată, nasul meu își amintește. Iar el, atunci, îi săruta fața
plină de lacrimi și fetița săruta și ea fața lui plină de lacrimi, pentru că și el începuse să
plângă.

BĂRBATUL: Vino și tu aici, să fim din nou toți trei.

MAMA: Când a spus asta m-am dus și eu acolo, pentru că dacă ți se spune așa ceva trebuie
să te duci, m-am dus, dar el n-a văzut cât de greu îmi este să mă duc acolo, fiindcă pentru
mine el nu mai exista, și dacă cineva nu mai este, nu poți să te prefaci că există. Dac-aș fi
știut că trăiește pe undeva și trebuie doar să aștept, atunci știam că trăiește și nu-l ștergeam
din amintire, dar eu a trebuit să-l șterg, pentru că a sosit telegrama că a murit ca un erou,
apoi a venit și cadavrul și astfel el nu a mai existat pentru mine. Și eu a trebuit să găsesc
modalitatea cum se poate trăi când nu-l mai am pe el, nici în cap, nici în inimă. Și acum era
aici, cel care nu era. Ar fi trebuit să simt că el există, dar pentru mine el nu mai exista deloc.
Era un străin cu care trebuia să mă port ca și cum nu mi-ar fi străin, când, de fapt, el îmi era
străin, străine îmi erau și mâinile lui, și fața, și tot trupul, degeaba recunoșteam că el mi-a
fost cândva bărbat, bărbatul acesta nu mai putea fi asta, bărbatul meu murise și l-am
îngropat, eu mi-am clădit viața bazându-mă numai pe mine și acum nu mai eram capabilă
să-i dau omului acesta o parte din ea.

SCENA 20

VECINUL: E bine că s-a întors?

MAMA: E bine că s-a întors? - a întrebat vecinul când a venit la noi pentru că s-a întâmplat
ceva pentru care trebuia să vină. E bine, am spus, acum va fi cine să facă ceea ce până acum
trebuia să fac singură. Asta am spus, pentru că asta trebuia să spun, în asemenea cazuri nu
poți spune alt ceva. Apoi și bărbatul meu s-a dus la vecini, dar vecinii n-au spus nimic rău
despre mine. I-au spus că făceam totul singură, ca să fie totul în regulă dacă se întoarce el.
 26

Dar, de fapt, din clipa în care l-am îngropat, eu n-am făcut nimic pentru altcineva, doar
pentru mine și copil. La cârciumă cineva i-a spus că au încercat mai mulți să intre la mine,
pentru că se știa că tu nu mai trăiești, doar pentru asta, dac-am fi știut că trăiești n-ar fi
încercat nimeni – și i-a dat un pumn prietenesc în umăr.

BĂRBATUL: Și au intrat?

BĂRBATUL DIN CÂRCIUMĂ: Nu.

MAMA: Nu, a zis celălalt, cel puțin așa mi-a povestit bărbatul meu. Bine că nu au spus ceva
care nu s-a întâmplat, dar au crezuit că s-a întâmplat.

Copilul s-a culcat și el m-a strâns în brațe, a început să mă mângâie pe unde trebuia, dar eu
i-am spus că m-am dezobișnuit de asta, pentru că atunci când ceva nu se mai întâmplă, acel
ceva nu mai există. Și eu m-am dezobișnuit, a zis el, tocmai de asta trebuie s-o facem, ca să
recuperăm ceea ce n-a fost. Dar o să mă doară, am spus eu.

BĂRBATUL: O să am grijă.

MAMA: O să aibă grijă, a zis el, și a fost, într-adevăr, prevăzător, și-a scos hainele, mi le-a
scos și pe ale mele, m-a dus spre pat și eu m-am dus cu el, pentru că în asemenea cazuri așa
trebuie să faci, să te duci cu el. Iar el a zis că atunci când se gândește la asta deja
înnebunește, atât de mult mă dorește și atunci s-a culcat peste mine cu trupul lui uriaș, așa
ca pe vremuri, dar acum greutatea asta era imensă, pentru că era greutatea unui om mort,
pentru că el pentru mine era mort. El își făcea treaba, eu uitam uneori că el e cel care o face
și atunci îmi era puțin bine, dar apoi iar îmi aminteam că el o face și că toată greutatea pe
care o simțeam pe mine este a unui trup mort.

SCENA 21

MAMA: Nu vorbești despre asta? - l-am întrebat, ca să vorbim despre ceva, poate se schimbă
ceva în mine, deși știam că nu se va schimba. Nu vorbești despre asta?

BĂRBATUL: Nu.

MAMA: A spus că nu. De ce? - l-am întrebat.

BĂRBATUL: Nu există cuvinte pentru asta și atunci e mai bine să nu spui nimic.

MAMA: Nu există cuvinte pentru asta, a zis el, la fel cum spuneau și ceilalți la cârciumă,
atunci când îi întreba cârciumarul. Doar copilului i-a spus că era atât de frig acolo, că atunci
când un ofițer neamț și-a șters nasul, nasul i-a rămas în batistă pentru că era înghețat și s-a
rupt. Și copilul a spus că „asta nu poate fi adevărat, tăticule”.

.
 27

BĂRBATUL: Ba da, e adevărat.

MAMA: A zis că e adevărat, dar copilul n-a crezut.

FETIȚA: Și v-ați amuzat, ați râs?

MAMA: A întrebat dacă au râs de întâmplare. Am râs, a spus atunci taică-său, pentru că era
plăcut să râzi, numai neamțul nu a râs, pentru că îi lipsea nasul. Atunci a râs și copilul de cum
poate arăta un ofițer neamț fără nas. Văzuse ofițeri nemți, pentru că, înainte de a veni rușii,
prin sat au trecut nemții. Se retrăgeau, nu voiau să se ciocnească cu rușii aici, căutau un loc
mai potrivit pentru o bătălie. Dar degeaba s-au dus acolo, mai în sus, pe malul râului, că tot
au pierdut bătălia și au fost obligați să se retragă mai departe, spre țara lor, pe care până la
urmă au ocupat-o inamicii, adică acei soldați care pentru ei erau inamici și rămăseseră în
viață, nu ajuseseră în vreo groapă pe care au săpat-o sătenii pentru militarii morți, ca să
împiedece astfel răspândirea vreunei molime.

Copila râdea, s-a ghemuit în brațele lui taică-său, iar el i-a spus „Du-te, Anicuțo, culcă-te, tu
trebuie să dormi că mâine mergi la școală”. „Mai rămân puțin, bine?”, a spus fetița, pentru
că voia să mai rămână cu taică-său, dar el i-a spus că nu se poate, pentru că el se pregătea să
fie cu mine. Așa se întâmpla în fiecare seară, chiar și în zilele când aveam sângerări, zicând că
sângele acesta al meu e o nimica toată pe lângă ce a văzut el pe front. Nu exista seară să mă
lase.

BĂRBATUL: Nu te doare, nu-i așa, nu te doare.

MAMA: Nu mă doare, spuneam, pentru că știam că asta așteaptă din partea mea, să spun că
nu mă doare, când, de fapt, mă durea, pentru că nu voiam să fie cu mine, aveam senzația că
un mort se lasă pe trupul meu, simțeam că mâinile și picioarele îi sunt reci. În prizonierat i
s-a schimbat circulația sângelui, spunea el, din cauza frigului, de asta are trupul rece. Eu nu
i-am spus că nu asta e cauza, ci faptul că el nu mai trăiește, pentru mine el nu mai există.

SCENA 22

MAMA: Du-te să te culci, i-a spus copilului. Și eu știam că după ce se culca fetița trebuie să
fac ceea ce nu voiam să fac, dar nu îndrăzneam să-i spun că nu vreau, pentru că trebuia să
vreau. Și el făcea mereu același lucru, scotea hainele de pe amândoi, mă lua în brațe și mă
ducea în pat, era din nou puternic, se refăcuse cu mâncarea de acasă. Eu eram ușoară,
pentru că slăbeam întruna, ceea ce mi se întâmpla îmi tăia orice poftă de mâncare. Mă
mângâia acolo unde o făcea întotdeauna, mâna îi era rece, palma asta rece o simțeam,
palma asta de mort, apoi se întorcea puțin pe o parte și se ajuta cu mâna să o poată
introduce în mine. Intra în mine, și cum eu nu eram deloc umedă, pentru că nu puteam să
fiu, intra în mine greu, forțat, producându-mi dureri, dar nu voiam să arăt asta pentru că așa
ceva nu se arată. Îmi spunea ce bine îi este cu mine, de câte ori s-a tot gândit la asta când
 28

era acolo, când nici nu știa dacă mai ajunge vreodată acasă, când cei care-l țineau prizonier
nu-i dădeau voie nici măcar să trimită o carte poștală în care să scrie doar atât că trăiește și
că odată și odată o să se-ntoarcă acasă ca să trăiască din nou bucuria de a fi cu mine. Că
flămânzeau și dârdâiau de frig, pentru că mâncarea era puțină și proastă, iar în barăci nu se
făcea foc și trebuiau să doarmă înghesuiți ca animalele ca să se încălzească puțin și dacă
cineva nu mai putea încălzi însemna că a murit și-l lăsau să cadă pe pământ. Spunea asta și
mi-o băga, pentru ca după frigul acela să se încălzească acum de la căldura trupului meu, a
trupului meu moale și delicat spunea el, când, de fapt, toți mușchii îmi erau încordați ca să-l
pot suporta pe mort culcat pe mine, să pot îndura greutatea lui, dar lui, în comparație cu ce a
simțit acolo, în țara aia străină, totul i se părea moale și delicat.

Când era în mine nu mai vorbea, atunci își făcea doar treaba. Știam cât durează. În primele
zile doar un minut, după care era bine, dar începea din nou, putea și a doua oară, și de data
asta ținea mai mult. Tot atât de mult ca înainte de a pleca, ba nu, ceva mai puțin, pentru că
vaginul meu uscat îl strângea mai tare și astfel ajungea mai repede la ejaculare. Știam mereu
în ce stadiu se află. Am văzut că ochii i s-au bulbucat, din colțul gurii i-a curs puțină salivă,
mușchii i s-au destins, și atunci am dus mâna sub pernă. Îl pusesem acolo încă din ziua
precedentă. Îl foloseam la înjunghiatul porcului. Era foarte ascuțit, ca o baionetă militară.
Când lui îi era deja aproape bine, atunci cu toată puterea.

Nici nu știu de unde am avut atâta forță, că de luni de zile abia mai mâncam câte ceva, dar se
întâmplă ca voința interioară să-ți dea niște puteri care nici nu se află în tine, care vin de
undeva din afară. Și i l-am înfipt în spinare, mai întâi a străpuns pielea, apoi mușchii spatelui,
plămânii și inima; ceva a trosnit, probabil am atins și un os. Ochii i-au rămas bulbucați, saliva
a continuat să curgă, mișcările au încetat, nu înțelegea ce s-a întâmplat, nu a simțit că îl
străpung pentru că atunci tocmai simțea cu totul alt ceva.

Trupul i s-a prăbușit peste mine, cu toată greutatea aceea enormă care era a lui, iar pe mine
m-a părăsit forța aceea puternică care mă stăpânise, a împins din mine tot aerul așa cum
împingi pasta de dinți dintr-un tub, iar eu am rămas sub el fără suflare. Nu-mi amintesc câtă
vreme a trecut, că între timp s-a făcut dimineață, mi-am revenit doar când am auzit fetița
strigând mamă, mamă. M-am trezit că mă scutură de mână întrebând: mamă, ce s-a
întâmplat cu tata, ce s-a întâmplat?

FETIȚA: Mamă! Mamă!

MAMA: Striga și privea trupul însângerat și lenjeria de pat plină de sânge, după care a fugit
afară și s-a întors cu vecinul, care a dat deoparte trupul rece al decedatului. Eram goală,
vecinul m-a acoperit. N-a fost în stare să spună nimic, doar mă privea, așa cum te uiți la un
necunoscut, nu mai eram vecina lui. Nu puteam spune ce s-a întâmplat. Mama, mama -
plângea fetița, dar eu n-am scos nici un cuvânt. Ce s-a-ntâmplat cu tata? - a întrebat. A venit
acasă, am spus, ca să-și ia rămas bun de la tine. Și acum? - a întrebat ea?

FETIȚA: Și acum ce este?

 29

MAMA: Acum s-a dus înapoi, am spus.

Femeia se ridică. Fundalul cade și lasă să se vadă un complet de judecată, luminat de

reflectoare. Femeia se întoarce cu fața spre judecători, apoi de pe ea lumina scade.
Rămânem așa câteva secunde.

Cortina