ragedia „Oedip rege” începe cu freamătul cetății Teba, care se afla în

fața unui chin: plantele, animalele și femeile erau sterile, iar ciuma
făcea nenumărate victime. Tebanii vin să ceară ajutorul lui Oedip,
regele Tebei, care îi scăpase și de Sfinx, răspunzând corect la
ghicitoarea acestuia. Creon, cumnatul lui Oedip, este trimis la oracol să
afle de ce s-a abătut această nenorocire asupra Tebei. Oracolul
motivează prin faptul că moartea lui Laios, predecesorul lui Oedip, nu a
fost ispășită. În scopul de a afla cine l-a omorât pe Laios, Oedip cere să
fie întrebat Tiresias, bătrânul profet orb. Tiresias îi spune lui Oedip că el
este ucigașul lui Laios. Crezând că Tiresias și Creon au complotat
împotriva lui, Oedip se ceartă cu ei. Soția sa, Iocasta, alături de care are
patru copii, doi băieți - Eteocles și Polynikes - și două fete, Antigona și
Ismena, îl liniștește spunându-i că lui Laios i s-a prezis că va fi ucis de
propriul fiu, pe care l-au dat spre adopție în alt ținut pentru a evita
această tragedie. În acel moment, Oedip își amintește motivul pentru
care a venit în Teba: acela de a se îndepărta de familie ca să nu-și
omoare tatăl, după cum i-a fost zis la naștere. La o răscruce, Oedip are
un conflict cu un grup de tâlhari, astfel ucigându-și tatăl, deghizat să nu
fie recunoscut ca rege. Oedip suferă o cadere nervoasă, scoțându-și
ochii, considerând că aceștia sunt cei din cauza cărora nu a văzut
adevărul.

Antigona a fost fiica lui Oedip, regele cetății Teba, născută în urma
căsătoriei incestuoase a acestuia cu mama sa, Iocasta. A fost soră cu
Ismene, Eteocles și Polinice.
 Genealogia tebanilor

Mitologie Laios

După ce oracolul i-
a dezvăluit lui
Oedip crima și Iocasta Oedip
incestul săvârșit,
acesta s-a pedepsit
scoțându-și ochii și
pornind orb în Eteocl
pribegie. Antigona Polinice Antigona Ismena
e
și-a însoțit tatăl,
devenit cerșetor.
După moartea lui Oedip, s-a întors la Teba, unde a aflat că cei doi frați ai
ei muriseră în luptă, ucigându-se reciproc. Încălcând porunca tiranului
Creon, care interzisese ca Polynices să fie îngropat, Antigona presară
pământ peste trupul neînsuflețit al fratelui ei, îndeplinind ritualul
înmormântării. Pentru acest gest, Creon ordonă să fie închisă și
îngropată de vie. Antigona se spânzură în închisoare, iar Haemon,
logodnicul ei (fiul lui Creon), se sinucide la rândul său.

Printre cele mai celebre și mai desăvârșite piese ale lui Sofocle (496-406
î.C.) se numără tragediile Oedip Rege, Oedip la Colonos si Antigona.

Preferința pe care grecii au acordat-o întotdeauna piesei Antigona se

datorează, în primul rând, personajului feminin. În actul său, Antigona
nu mai recurge la ajutorul zeilor. Faptul e nou și, totodată, încărcat de
semnificații. Găsește în inima ei suficiente temeiuri cu care să-și înfrunte
destinul și eventual să accepte chiar martirajul. Sub acoperirea acestora,
rupe barierele sacrosancte ale familiei, sfidează o seamă de legi ale
societății și nu se teme de sancțiuni. În fața ei se află Creon, gelos de
autoritatea regală și temându-se să nu piardă puterea. Cu sprijinul cetății,
el sprijină rigiditatea și egoismul acestei autorități. Sufletul liber și
generos al Antigonei nu se impresionează de rigorile autorității. Singură,
fără niciun alt sprijin decât îndemnurile intime ale cugetului, înfruntă pe
rege și o dată cu acesta un întreg lanț de prejudecăți statale. Vede în
decizia regelui o nelegiuire, și aceasta îi e de ajuns pentru a protesta fără
nicio frică împotriva ei. O dată ce a luat hotărârea, nimic nu o mai
împiedică de a o aduce la îndeplinire: nici amenințările crude ale lui
Creon și nici intervențiile calde, iubitoare ale surorii ei, Ismena.
Filozofia pe care o putem deduce din actele Antigonei are în ea accente
ce anunță pe acelea ale filozofiei platoniciene. Ne aflăm, oarecum, pe un
plan de "idei pure". Antigona se sacrifică pentru legi care nu sunt scrise
pe hărtie, ci țin de permanența conștiinței umane. Aproape că nici nu o
vedem luptând; merge la moarte, drept, ca din datorie. Aceasta îi dă o
dimensiune aproape supraomenească. Atunci când declară: "m-am
născut ca să aduc în lume iubire, nu ură" - are în vedere datoria ei față
de fratele său mort, mai mult decât sentimentul său de dragoste față de
Hemon. Întreaga ei viață s-a țesut din devotament pentru ai săi. Ani, în
șir, a mângâiat bătrânețea nefericită a tatălui său orb. A încercat, între
zidurile Tebei, să-și impace frații. Rareori s-a putut gândi și la ea, la
problemele ei intime, ca fată tânără, ca îndrăgostită. Datoria față de alții,
ca și cea față de legea morală, i-a poruncit să uite de sine. Găsim în
misiunea ei o frumusețe severă, de proporții eroice. Aceasta se păstrează
până la sfârșit; spre grota unde va fi ca și înmormântată de vie, Antigona
va păși demnă, hotărâtă, fără ezitările, slăbiciunile ori regretele noastre
obișnuite. Ideea - s-ar putea spune - e mai puternică în ea decât
sentimentul.

Păreri autorizate văd în Antigona una din cele mai frumoase opere ale
teatrului grec, dacă nu chiar cea mai frumoasă. Statura nobilă a
Antigonei impune, alcătuind o replică vie a statuilor lui Fidias și ale
elevilor săi. Pare o statuie vie a datoriei. Prin gândirea sa morală, ca și
prin apriga ei stăruință în virtute, domină, parcă, nu numai umanitatea
dimprejur, ci toată umanitatea. Dintr-un subiect simplu, poetul a știut să
scoată peripeții dramatice, fiecare din acestea unind un conținut
psihologic cu unul filozofic. Succesiunea scenelor trezește în sufletul
spectatorului o gamă de sentimente bogată și nobilă, în care admirația
alternează cu teama, mila și simpatia cu indignarea. Corul, în cântecele
de o rară frumusețe poetică, dă fundalul moral al acțiunii, interpretând în
legătură cu aceasta fie voința divinității, fie adevărurile legilor omenești.

Un cor grecesc sau pur și simplu un cor (în greacă veche χορός, horos) în contextul tragediilor
și comediilor antice grecești, precum și al pieselor moderne de teatru inspirate de ele, este un
grup omogen și neindividualizat de artiști, care comentează acțiunea dramatică cu o voce
colectivă.[1] Corul cuprindea între 12 și 50 de membri, care dansau, cântau sau rosteau replicile la
unison și, uneori, purtau măști.

Etimologie
Istoricul H. D. F. Kitto susține că termenul „cor” oferă indicii despre rolul lui în piesele de teatru
din Grecia Antică: „verbul grecesc choreuo, „sunt un membru al corului”, are sensul de
„dansez”. Cuvântul odă nu înseamnă ceva recitat sau declamat, ci „un cântec”. „Orchestra”, în
care se afla corul, este literalmente un „ring de dans”.”[2] De aici se poate deduce faptul că
membrii corului cântau poezii și dansau.

Funcția dramatică
Piesele teatrului antic grecesc au inclus întotdeauna un cor care oferea o varietate de informații
care ajutau publicul să înțeleagă spectacolul. Corul comenta temele piesei și, după cum a susținut
August Wilhelm Schlegel la începutul secolului al XIX-lea, arătau cum ar trebui să reacționeze
publicul la dramele petrecute pe scenă.[3] Potrivitlui Schlegel, corul este „spectatorul ideal” și
transmite spectatorului real „o expresie lirică și muzicală a propriilor emoții și îl înalță în zona de
contemplare”.[4] În multe din aceste piese de teatru, corul dezvăluia publicului ceea ce
personajele principale nu puteau rosti precum secretele sau temerile ascunse. Corul prezenta de
multe ori perspectivele celorlalte personaje.[necesită citare]

Unii cercetători literari au susținut că și corul ar trebui să fie considerat un actor.[5] În opinia lor
Sofocle îi este superior lui Euripide în ceea ce privește scrierea porțiunilor interpretate de cor.
Dintre cei doi, Sofocle a câștigat mai multe concursuri dramatice. Pasajele sale corale sunt mai
relevante pentru acțiune și mai integrate în tragedii, în timp ce corurile euripidiene au o mai mică
legătură cu intriga și sunt adesea spectatoare. Aristotel a declarat în Poetica:

„Corul trebuie să fie privit ca unul dintre actori; el trebuie să fie o parte integrantă a întregului și să
ia parte la acțiune, nu în felul lui Euripide, ci în cel al lui Sofocle.”

Corul reprezintă pe scenă populația generală a povestirii, în contrast cu multe dintre temele
pieselor antice grecești care tindeau să fie despre eroi, zei și zeițe. Membrii corului aveau adesea
același sex cu personajul principal. În tragedia Agamemnon a lui Eschil corul era alcătuit din
bărbați în vârstă din Argos, în Bacantele lui Euripide erau format dintr-un grup de bacante din
est, iar în Electra lui Sofocle corul reprezintă femeile din Argos. Cu toate acestea, corul din
Eumenidele lui Eschil este format din Furiile răzbunătoare.

Structura și dimensiunea corului

Versurile odelor corale oferă dovezi că au fost cântate. Structura silabică normală are sunete
lungi, care sunt duble în comparație cu sunetele scurte. Totuși, unele versuri în odele grecești au
silabe lungi, care sunt egale cu 3, 4 și 5 silabe mai scurte. Cuvintele rostite nu pot produce acest
efect, ceea ce sugerează că erau cântate.

Corul era format inițial din cincizeci de membri, dar unii dramaturgi de mai târziu i-au schimbat
dimensiunea. Eschil a redus probabil numărul membrilor corului la doisprezece, în timp ce
Sofocle l-a mărit din nou la cincisprezece.[6] Cincisprezece membri au fost folosiți de Euripide și
Sofocle în tragedii.[7] Corul se afla în cadrul orchestrei. Erau folosiți douăzeci și patru de membri
în comedii.[8]

Activitatea scenică
Corul a îndeplinit mai multe activități pe scenă, cântând, dansând, narând și interpretând. Există
dovezi că vorbirea sa conținea componente ritmice puternice.
Membrii corului comunicau adesea în formă cântată, dar, uneori, își rosteau replicile la unison.
Corul trebuia să lucreze la unison pentru a contribui la explicarea piesei deoarece pe scenă se
aflau doar unul sau trei actori, iar fiecare dintre ei interpreta mai multe roluri. Când teatrul
grecesc a devenit tot mai complex, acțiunile corului au trebuit să fie exagerate și vocile
membrilor lui au trebuit să devină tot mai clare, astfel încât toată lumea să-i poată vedea și auzi.
Pentru a face acest lucru, s-au folosit tehnici ca sincronizarea, ecoul și utilizarea de măști. Un cor
grecesc era condus adesea de un corifeu. El îndeplinea, de asemenea, rolul de echivalent antic al
cortinei, deoarece intrarea membrilor corului numită parodos (procesiunea de intrare) semnifica
începerea piesei și ieșirea lor numită exodos (procesiunea de ieșire) semnifica încheierea piesei.
[necesită citare]

Declinul corului în antichitate

Înainte de introducerea unor actori multipli care interacționau unii cu alții de către Eschil, corul
grecesc era principalul interpret în relația cu un actor solitar.[9][10] Importanța corului s-a redus
începând din secolul al V-lea î.Hr, când corul a început să fie separat de acțiunea dramatică.
Dramaturgii ulteriori au folosit mai puțin corul decât predecesorii lor. Pe măsură ce dialogul a
devenit mult mai important, corul a apărut tot mai puțin. Cu toate acestea, istoricul Alan Hughes
susține că nu a avut loc un declin, ci mai degrabă dizolvarea lentă a unei forme în alta:

„În perioada de apogeu, putea fi realizată o artă a spectacolului, amestecând muzica, poezia și
dansul, interpretate de choreutai și acompaniați de diverși muzicieni. Aceasta nu este nici
ameliorare, nici declin: este pur și simplu o schimbare.”

Coruri moderne
Teatrul muzical și grand opera includ uneori un cor de cântăreți care are un rol similar cu cel al
corului grecesc, după cum se menționează în Six Plays by Rodgers and Hammerstein: „corul de
cântăreți este folosit frecvent pentru a interpreta reacțiile mentale și emoționale ale personajelor
principale, în maniera unui cor grecesc”.[11]

În timpul Renașterii italiene a existat un interes reînnoit față de teatrul din Grecia Antică.
Camerata Florentină a realizat primele opere din intermezzo-uri care au avut rolul de momente
comice sau muzicale în dramele vremii. Ele s-au bazat în întregime pe corul grecesc, după cum
susține istoricul H.C. Montgomery.

Richard Wagner a discutat pe larg despre drama greacă și corul grecesc în scrierile sale, inclusiv
în „Arta și revoluția”.[necesită citare] Lucrarea sa cea mai întinsă, Der Ring des Nibelungen (Inelul
Nibelungilor), este realizată în stilul trilogiei tragice Orestia cu paralele în ceea ce privește ritmul
și structura generală (ambele au trei părți, cu excepția lui Das Rheingold, preludiul la Inelul
Nibelungilor). Wagner a spus: „Istoria mi-a oferit un model pentru acea relație ideală a teatrului
cu publicul pe care am avut-o în minte. Am găsit-o în drama Greciei Antice”.[necesită citare] Un cor
grecesc este utilizat, de asemenea, în filmul Mighty Aphrodite al lui Woody Allen, în care corul
dă sfaturi nevroticului personaj principal.[12]