DE LA TRAGEDIA

GREACA LA CEA
ROMANA

TRAGEDIA GREACA
o Greci sunt considerati intemeietorii teatrului
ca forma autonoma de arta si integral umana.
Se stie ca la ei teatrul s-a nascut din imnurle in
cinstea lui Dionysos, venerat de tarani ca
divinitate ocrotitoare a viilor, livezilor si
ogoarelor roditoare. La serbarile lui Dionysos,
dupa sarbatorile ceremoniale, urmau peteceri
cu cantece si dans. Cantaretii, puratang masti
de tap ( in lb. Gr. Tapul se numeste tragos, de
unde cuvantul tragedie- catecul tapilor),
infatisau fapturile legendare de sileni si satiri,
pretenii lui Dionysos. Condus de un corifeu,
codrul intona imnuri de lauda intrerupte de
naratiunea unor episoade din viata ziului.
o Cand unul dintre coristi a raspuns corului si
corifeilor prin cuvinte atribuite eului ca si
cum el insusi ar fi fost Dionysos in acel
moment a aparut de fapt primul actor, intrucat
notiunea de actor implica sine qua non un
proces de preschimbare imaginara intr-un
anumit personaj interpretat.

o Reprezentatiile teatrale se desfasurau o data la un an, sub

forma de concursuri prilejuite de sarbatorile lui Dionysos si
durau trei zile. Mai intai, arhontele eponim primea lucrarile
poetilor dramatici, din care alegea trei tragedii si trei comedii,
prezentate la concurs de sase autori. Patronajul pregatirii
fiecareia dintre aceste piese apartine unuichoreg ales dintre
cetatenii cei mai bogati ai orasului care recruta viitori coristi.
o In ziele concursurilor dramatice toti atenieni se-ndreptau spre
teatrul lui Dionysos, in mana cu tichetul de plumb biletul de
intrare. Spectatorii isi aduceau de acasa mancare si bautura,
caci spectatorul tinea din zori si pana-n seara. Programul
fiecarei zile consta intr-o tragedie si o comedie dar tragedia
era de fapt o tetralogie, compusa dintr-o suita de trei tragedii,
plus o drama cu satiri.

o Toate rolurile unei tragedii

inclusiv cele feminine erau
interpretate de doi sau cel
mult
trei
actori.
Pentru
tragedie se foloseau douazeci
si opt de masti, reprezentand
sase tipuri de batrani, opt
tipuri de tineri, trei sclavi si
unsprezece femei. In plus
gura mastii era facuta in asa
fel incat amplifica vocea, ca
un megafon.
o Aristotel punea teatrul la
baza educatiei cetatenesti iar
autorii,
choregii,
actorii,
coristii, se bucurau de cea
mai inalta stima si pretuire in
fata poporului grec.

C H I L

o Sensul social inalt al tragediei grecesti apare pentru prima data, in toata forta si
maretia sa, la Eschil (252-456 i.e.n). Luptator la Marathon si Slamaina, unde grecii
au invins colosul persan, Eschil a fost martorul ocular al celor mai grele si glorioase
momente ale tarii sale. In cei 69 de ani ai vietii, a scris peste 90 de tragedii si drame
cu satiri si a cunoscut numeroase triumfuri la concursurile teatrale; din pacate, s-au
pastrat numai sapte tragedii eschiliene, in fruntea carora stau Prometeu inlantuit
si trilogia Orestia, singura trilogie completa pe care a lasat-o antichitatea.
o In Poetica sa, Aristotel subliniaza marile merite ale Eschil: de a fi introdus al doilea
actor si de a fi micsorat importanta corului; de a fi redus lirismul tragediei, punand
accentul pe dialog, fapt ce a imprimat tragediei un puternic caracter dramatic.
Aceste rezultate le-a obtinut Eschil in mod prograsiv in piesele Rugatoarele,
Persii si in Cei sapte impotriva Tebei.
o Structura pieselor lui Eschil este neevoluata inhimb totul apare la dimensiuni
monumentale: si semnificatia inalta a ideilor si situatiile tragice, si pasiunile
puternice ale personajelor, si contextul in care se precep ecouri ale faptelor si ale
credintelor dintr-un indepartat trecut. Ideile carora parintele tragediei le-a dat o
forma si o forta artistica impresionanta erau idei impartasite inca timid de noua
societate a Atenei si pe care le vor duce mai departe in operele lor ceilalti doi mari
tragici greci : Scofole si Euripide.

o Persii este probabil singura tragedie compusa de Eschil pe o tema si cu

un subiect luate in contemporaneitate, conceputa ca o piesa
independenta, neangajata intr-o trilogie anume. Scrisa la sapte ani dupa
batalia de la Salamina, lipsita de un erou tragic individualizat si de o
actiune unitara, opera urmarea sa cinsteasca amintirea victoriei
atentienilor si sa exalte sentimentul patriotic. Conflictul dintre doua
popoare capata aici semnificatia insesi a conflictului dintre civilizxatia si
barbarie; iar ideea fundamentala ce se degaja din piesa este aceea a
triumfului legitim al civilizatiei si, in consecinta, al respectului nutrit fata
de libertate.
o Ideea respnosabilitatii umane revine si in trilogia Orestia,
cutremuratoare poveste a asasinarii lui Agamemnon de catre sotia sa
Clitemnestra si a pedepsirii crimei de catre fiul lor Oreste, ajutat de sora
sa Electra. In Orestia, Eschil tinea sa arate, insa, ca asemenea
nenorociri sunt pricinuite nu de vointa zeilor, ci de necinstea si crimele
oamenilor. Eschil darima, astfel, vechiul si sumbrul cult al domniei
Destinului impecabil, subliniind valoarea liberei personalitati umane si a
justitiei.

o Conceptia eschileana despre eroul tragic va capata, insa,

expresia maturitatii depine in Prometeu inlantuit, capodopera
superioara celor anterioare si sub alte aspecte: dezvoltarea si
gradarea actiunii, individualizarea personajelor, numarul lor
sporit, compozitia complexa, crearea atmosferei, dispozitia
savanta a efectelor scenica sunt calitati dramatice care vor
apare acum pentru prima data la un nivel artistic demn de a
deveni si obiect de studiu.
o Mitul titanului, pedepsit de Zeus pentru ca a rapit focul din
Olimp, era binecunoscut publicului, astfel incat lui Eschil ii
ramane sa-si concentreze atentia asupra caracterului dramatic al
eroului; apoi sa dea sensuri noi, complexe, conflictului dintre
titan si divinitate.
o Tragedia lui Prometeu devine, astfel, tragedia geniului
binefacator al omenirii. La o data cand poporul atenian proclama
victoria regimului democrat impotriva tiraniei, Eschil creeaza
un personaj tragic care indrazneste sa infrunte autoritatea
tiranica a lui Zeus. Maretia actului prometeic consta in cutezanta
tiranului razvratit, in mandria unei personalitati libere, puternice,
constiente de responsabilitatea sa, in constiinta ca fapta si
suferintele sale aduc binefaceri capitale umanitatii.

S
o

Cu Sofocle tragedia greaca intra intr-o perioada distincta, el fiind omul ,,secolului de aur al
Atenei, epoca legata de numele lui Pericle, proteguitorul democratiei ateniene. Acum, dupa
victoria repurtata asupra persilor, Atena conduce o liga maritima, construieste mari edificii
publice si inalta minunatul Pantheon. In arta domneste spiritul lui Fidias, in teatru cel al lui
Sofocle, in filozofie convingerea ca ,,omul este masura tuturor lucrurilor. De aceea, nici
tragedia lui Sofocle nu va mai cauta elanul si grandoarea titanica urmarita de Eschil, ci
plentitudinea de ganduri si sentimente ale cetateanului noii Atene.
Sofocle introduce acum pe scena al treilea actor, reduce elementul liric si dezvolta
dialogul dramatic, imbogatind implicit structura piesei. Sofocle a scris peste 120 de tragedii
dintre care s-au pastrat numa 7, cele mai importante fiind: ,,Oedip Rege, ,,Electra si
,,Antigona. Cetatenii Atenei care l-au onorat cu importante politice si militare il cinsteau
in mod deosebit pentru inaltul sau spirit cetatenensc.
Sofocle estompeaza rolul destinului implacabil, configurand o noua relatie dintre destin
si om, relatie in care atentia este concentrata asupra personalitatii umane, a responsabilitatii
morale, a vointei sale de actiune atribute ce vor culmina in ,,Oedip Rege.
Primele tragedii ale lui Sofocle sunt: ,,Trahinienele ( fara un personaj de prim plan ); ,,Aiax
cu o actiune mai ,,scenica si cu un erou studiat in variatele sale nuante psihologice si
,,Filoctet, caracterizata printr-un patetism ardent si prin intensitatea pasiunilor eroului, un
razboinic abandonat zece ani pe o insula de catre tovarasii sai de arme si salvat, in ultima
instanta, de catre Hercule. In ,,Electra, Sofocle reia subiectul din ,,Choeforele lui Eschil,
acordand, insa, rolul principal nu lui Oreste ci Electrei.

o ,,Antigona este considerata de Hegel ca modelul perfect de

tragedie si ilustreaza inca o data conceptia lui Sofocle privind esenta
si finalitatea tragediei: ca un edificiu dramatic cladit in jurul unui
protagonist care, prin grandoarea pasiunii sale, domina atat intreaga
actiune, cat si restul personajelor. Cu acel simt fin al nuantelor
sufletesti cele mai delicate ce ii caracterizeaza arta, Sofocle o
prezinta pe Antigona intr-o tripla ipostaza: de fiica devotata
nefericitului sau parinte orb, de sora care cu riscul propriei vieti
isi indeplineste o pioasa datorie fata de fratele ei, Polinice, si de
femeie hotarata si curajoasa, ce protesteaza impotriva tiraniei.
o
In urma luptei dintre cei doi frati ( subiect tratat si de Eschil
in ,,Cei sapte in fata Tebei ) cad amandoi; regele Eteocle este
inmormantat cu pompa cuvenita; in schimb, din porunca tiranului
Creon, lui Polinice, ca dusman al cetatii, nu i se poate implini
ceremonia funerara, asupra celui care ar indrazni sa o faca planand
amenintarea pedepsei capitale. Antigona, insa, stiind bine care vor fi
consecintele, isi inmormanteaza fratele, vina pentru care sentinta e
categorica: ingroparea de vie. Semnificatia morala inalta a tragediei
este clara: actul de vointa al Antigonei se opune legii tiranice,
pentru a proclama, in schimb, valoarea constiintei morale superioare
si respectul sentimentelor curate omenesti.

o ,,Oedip Rege are un subiect bine cunoscut, si pana astazi a ramas tragedia cea
mai des jucata din tot teatrul grec. Pe scurt, subiectul este urmatorul: Cetatea
Tebei este greu pedepsita de zei, pentru ca unul din cetatenii ei a savarsit o
mare nelegiuire. Spre a-si salva cetatea de aceasta napasta, regele Oedip
porneste cercetarea pe care o conduce cu atat mai intens, cu cat incepe sa
banuiasca, la un moment dat, ca vinovatul ar fi chiar el. Din descoperire in
descoperire, Oedip se prevalaste in prapastia teribilului adevar: necunoscutul pe
care cu multi ani in urma l-a omorat intr-o incaierare este tocmai Laios, tatal
sau; iar Iocasta, regina vaduva cu care s-a casatorit, este chiar mama sa. Pentru
a-si ispasi ingrozitoarea-i crima, Oedip se autopedepseste scotandu-si ochii.
Apoi, orb si nenorocit, paraseste Teba, dupa ce isi ia ramas bun de la fiicele sale.
o Asadar, dintr-un subiect in care actiunea fatala a zeilor sau a destinului parea a
fi totul, iata ca la Sofocle tocmai vointa omului se constituie drept principalul
resort al actului tragic: vointa omului, care doreste sa afle adevaraul,
cerceteaza, descopera, apoi se pedepseste singur. Ceea ce aprecia publicul grec
era ideea ca izvorul nenorocirii omului sta numa in propria-i fapta nelegiuita si
ca aceasta nelegiuire si-o poate rascumpara printr-o constiinta morala, care sa-i
dicteze o ispasire liber consimtita. Nu destinu, deci, ci omul ,,e masura tuturor
lucrurilor

o Incepand cu Sofocle, tragedia se coboara la scara umana,

devine dezbaterea unei constiinte morale, lupta
dramatica intre intrebari si indoieli, intre stari sufletesti
contradictorii, de speranta si de deznadejde. In tragedia
sa isi gasesc ecou toate sentimentele omenesti nobile si
generoase; si aceasta, cu simplitate si naturalete. Nimic
nu-i este mai strain teatrului sau decat emfaza,
exagerarea, grandilocventa. Totul este masurat si firesc,
armonios si nuantat, la dramaturgul prin excelenta al
clasicismului elin.
o
Caci, spre deosebire de eroul eschilian, crispat intrun efort tragic de a se smulge de sub fatalitatea traditiilor
inrobitoare, eroul lui Sofocle si-a castigat drepturi civice si
perspectiva de a se dezvolta ca individualitate. In
consecinta, atentia lui Sofocle se indreapta spre
realizarea unei personalitati umane cat mai complexe. De
aici deriva bogatia de aspecte si situatii psihologice; de
aici irumpe, de asemenea, si lirismul specific sofoclean,
izvorat direct din sufletul personajelor.

E U

R I P I D E

o Euripide (480-406 i.e.n.) este cel mai apropiat

dramaturg
antic
de
sensibilitatea
noastra
contemporanta. Cu toate ca autorul celor 92 de
tragedi si drame cu satira din care doar 18 s-au
pastrat era iubit de public nu a castigat decat 8 premi
pentru impresionantele sale opere. Euripide era
considerat un necredincios, un razvratit impotrica
ordinei sociale existente in epoca sa. Cum il puteau
privi stapanii de sclavi pe poetul care afirma ca toti
oameni sunt egali:
Aceasta mama, Natura, a dat tuturor oamenilor aceasi
infatisare; asa incat nici un orasean nu are nimic care
sa il deosebeasca de ceilalti oameni, nobili sau
oameni de rand, cu totii avem aceasi obarsie.Adeseori
cinstea o poti gasi numai usor la oamenii simpli.

o Dadea unor tarani sau sclavi roluri la fel de importante ca

a unor mari eroi legendari.In tragedia Electrai rolul cel mai
simpatic este cel al nevoiasului taran micenian. Euripide ii
prezinta pe zei ca pe niste seducatori vulgari si sperjuri
ordinari. Acesta a fost victima mai mult jicniri pentru ca
indraznea sa tradeze- curajos si intr-un spirit avansat.
o Dramaturgii prin tragediile lor aveau rolul de a distrage
publicul de la problemele cotidiene. In aceste imprejurari
scrie pisesa Ciclopul, singura drama cu satiri ce a ramas
din antichitate, in care demasca, in tusele caricaturii,
practici si idealuri sociale primejdioase.
o Euripide contopeste datele a doua sau mai multor legende,
prelungeste asteptatea spectacolului, modifica situatia prin
surprize sau o diversifica intercaland episoade, efectului
scontat fiind tonul patetic. De aceea, Aristotul, desi il
critica pentru compozitia sa defectuasa, il recunoaste
totusi ca cel mai tragic dintre tragici.

o Spre deosebire de Eschil si Sofocle, Euripide prefera sa trateze

nu mai evenimente epice, ci fapte secundare; dar aceste fapte
trebuie sa aduca pe scena situatiile cele mai violente, cele mai
fecunde in pasiuni si in suferinte.
o
Iata subiectele tragediilor Ifigenia in Aulida , Alcesta,
Hecuba, Hipolit, Medeea. Pe Euripide nu il intereseaza
actul de vointa indelung si bine chibzuit de un erau, ci mai
degraba impulsurile instinctive, sentimentele mistuitoae,
izbucnirile pasionale. Eroii sai preferati actioneaza sub puterea
unor forte irezistibile venite din adancurile subconstientului.
o
Prefera protagoniste femei pe care le arata indeosebi
capabile de fapte oribile. Dar el nu cauta nici sa le condamne,
nici sa le absolve, ci sa le inteleaga si sa le motiveze faptele.
Fedra, Medeea, Hecuba savarsesc fapte monstruase, insa ele
sunt aratate ca victime ale propriilor lor patimi.

o Printr-o subtila si perfect gradata analiza psihologica,

Euripide reveleaza complexitatea motivelor, reactiilor,
torturiilor sufletesti ale acestei femei, care evolueaza de
la cele mai gingase sentimente, pana la gelozia care o
impinge la atroctate.
o
Patima prilejuieste necazuri fara seaman fiindca
intuneca ratiunea- iata o concluzie esentiala a teatrului
lui Euripide. El elogiaza si cele mai frumoase sentimente
umane. Cat de absurd s-a spus despre Euripide ca ar fi
dusman al femeilor- el care a creat inaltatorele figuri ale
Polixeniei, Alcestei, Ifigenei, Andromacai, Megarei sau
Macariei!
o
Tocmai prin aceasta naturalete si simplitate, prin
acest subtil realism psihologic, prin coborarea
personajelor de pe piedestalul sublimului la nivelul
oamenilor de rand, prin limbajul firesc al vietii de toate
ziele, Euripide a devenit cel mai modern dintre tragicii
antici si cel din care s-au inspirat mai multi dramaturgi
moderni.

o Originile comediei grecesti pot fi gasite in farsele populare. Inca din

vremuri stravechi, existau grupuri de comedianti care colindau satele,
jucand scurte scenete numite "mimi". Acestea erau rudimentare ca
structura, neavand o actiune propriu-zisa, ci doar infatisand, sub forma
unui dialog, simple scene din viata de zi cu zi. Comediantii imitau cu
umor persoane cunoscute sau satirizand anumite tipuri de oameni:
betivul, lacomul, sarlatanul, naivul etc.
o Mimul s-a dezvoltat in Sicilia, colonia greceasca, si din el s-au inspirat
comediile de caracter si de satira sociala ale lui Epicharm, primul
comediograf cunoscut, de la care, insa, nu au ramas decat niste
fragmente.
o In acelas timp, in sec. V in Grecia, formarea comediei capata un impuls
din partea sarbatorilor campenesti dionisiace. Sarbatorile lui Dionysos se
incheiau cu procesiuni vesele, in cadrul carora se debitau glume si
cantece obscene, nelipsite de verva satirica. Si aici ca si in Sicilia,
comedia a fost mult timp tinuta departe de oras din cauza tonului sau
trivial, cat mai ales din cauza caracterului sau satiric.

o Aristofan a fost cel mai important reprezentant al comediei antice greceti

i cel ale crui opere au fost n cea mai mare parte pstrate. Acesta
ramane singurul reprezentant al comediei vechi, perioada a dramaturgiei
comice n care corul, mima i burlescul nc mai jucau un rol considerabil i
care este caracterizat printr-o fantezie ndrznea, invective pline de
cruzime, satir groas si umor licenios, lipsit de reineri.
o
Nu se cunosc foarte multe lucruri despre viata lui Aristofan, iar
majoritatea datelor sunt deduse din referirile coninute n propriile piese.
Era cetean atenian, ns locul su de natere nu este cunoscut cu
certitudine. Se crede ca provenea dintr-o familie de tarani, deoarece, in
toate comediile sale priveste problemele cu cinstea si bunul simt taranesc
si le trateaza prin prisma intereselor paturii taranilor, carora le ia in mod
deschis apararea.
o
i-a nceput activitatea dramatic n 427 .Hr. cu o pies, Comesenii, si
se crede ca a scris in total 40 de piese, o mare parte dintre ele ilustrand
atat viaa politica, social, literar i filosofic a Atenei cat i teme
inspirate de rzboiul peloponesiac (431-404 .Hr.). Dintre aceste piese, insa,
nu s-au pastrat decat 11.

Babilonienii (426) Comedia, din care s-au pstrat numai fragmente, a fost reprezentat la
Dionisiile mari, festival la care participau delegai ai oraelor-stat, teoretic aliate, dar n realitate
satelii ai Atenei. Deoarece piesa l ataca pe demagogul Cleon (conductor al partidei popularilor),
la putere pe atunci n Atena, i i nfia pe aliati ca pe nite sclavi ai atenianului Demos (o
personificare a cetenilor cu drept de vot din Atena), Aristofan a fost pus sub acuzare de Cleon.

Acharnienii (425) Este cea mai veche din cele 11 comedii ale sale pstrate integral i
reprezint un atac direct la absurditatea rzboiului peloponesiac.

Cavalerii (424) Piesa demonstreaz ct de puin l-a afectat pe Aristofan procesul declanat de
Babilonienii.

Norii (423) Aceast pies se constituie ntr-o critic puternic la adresa educaiei i moravurilor
moderne din epoc, transmise i predate de ctre sofiti.

Viespile (422) Comedie ce ironizeaz mania atenienilor de a se judeca mereu unii pe alii,

Pacea (421) Piesa a fost jucat la cca apte luni dup ce att Cleon ct i Brasidas, cei doi rivali
susintori ai rzboiului, din partea Atenei i a Spartei, fuseser ucii n btlie, cu doar cteva
sptmni nainte de ratificarea Pcii lui Nicias (421 .Hr.), care avea s sisteze ostilitile dintre
Atena i Sparta vreme de ase ani.

Psrile (414) Aceast piesa ar putea fi considerat o simpl comedie

fantezist, dar unii critici au vzut n ea o satir politic a visului imperial al
atenienilor care au declanat expediia dezastruoas din 415 pentru
cucerirea Siracuzei (Sicilia).

Lysistrata (411) Comedia a fost scris la scurt vreme dup nfrngerea

catastrofal a expediiei ateniene n Sicilia i puin naintea revoltei Celor
patru sute din Atena, care a dus la ntemeierea unui regim oligarhic dispus
s fac pace cu Sparta (411)

Tesmoforiile sau Femeile la srbtoarea zeiei Demeter (411) n

aceast pies, personajul Euripide descoper c femeile din Atena, nfuriate
de atacurile constante la care sunt supuse n tragediile lui, plnuiesc s-l
omoare n timpul serbrii religioase (Thesmophoria) ce se pregtete.

Broatele (405) Este o comedie cu int literar.

Adunarea femeilor (cca. 392) Femeile din Atena se deghizeaz n

brbai, preiau controlul asupra Ecclesiei (adunarea democratic a Atenei).

Plutos (388) Este ultima dintre piesele lui Aristofan jucat n timpul vieii
sale, un soi de lucrare moralizatoare care nu- i consolideaz reputaia.

TRAGEDIA LATINA
o Tragedia latina a ramas la un nivel foarte modest; in primul rand datorita
ideilor marete ale dramaturgilor ESCHIL si SOFOCLE. Teatrul insusi, ca
institutie, era aici lipsit de o viata artistica organizata si cu deosebire de o
autoritate morala. Pentru romani teatrul era un joc, un simplu
divertisment. De aceea si actorii, mult timp rectrutati numai dintre sclavi,
erau dispretuiti, umiliti si tratati foarte aspru de legile romane.
o Primul edificiu teatral permanent, zidit din piatra, este construit la Roma
abia in secolul I i.e.n., ca catre Pompei. Echiparea scenei cu decoruri
bogate si manevrarea conrtinei, folosita intotdeaua, au creat impartirea
piesei in acte, jucate exclusiv pe scena. Teatrul latin nu cunoaste corul
asa ca spatiul orchestrei era rezervat senatorilor.
o De la-nceput teatrul latin de mare popularitate a fost si a ramas teatrul
comic. Printre acestea, locul intai il ocupa atellana strabunica
commediei dell`arte din epoca Renasterii. Atellana era o farsa populara,
de multe ori improvizata de actori ce purtau masti carcaterologice.
Umoul atellanei era grosolan, dar dialogul avea multa naturalete, iar
figurile si moravurile satirizate caricatural erau desprinse din realitate.

o Cel mai mare dramaturg latin este PLAUT (cca.254-184) care a preluat
modelul de comedie greceasca in care satira moravurilor si imaginile
vietii familie luasera locul satirei politico-sociale a lui Aristofan. Cele 21
de comedii ramase de la el, reconstituie un tablou vast, pitoresc si
foarte viu al viciatei societati romane.
o Una dintre ee Aulularia care l-a inspirat partial pe Moliere in
Avarul schiteaza pentru prima data in istoria teatrului tipul
bogatasului zgarcit. Tot atat de celebra a ramas si comedia Ostasul
fanfaron, care aduce in prim plan tipul milirarului ingamfat, laudaros si
prost. De asemenea, sclavul din comedia lui Plaut, Epidicus, este
stramosul lui Arlechino, Scapin sau Figaro.
o Plaut exceleaza in zugravirea lumii de joc. In opera sa revine des ideea
egalitatii tuturor oamenilor.
Toti suntem liberi din nastere si fiecare dintre noi nazuieste spre
libertate. Sclavia este mai rea decat orice nenorocire, mai rea chiar
decat moartea. Pe cine Jupiter il uraste, pe acela il face mai intai sclav

T E R E N T I U
o Numele sau complet era Publius Terentius Afer i
nu provenea din Italia. S-a nscut n zona
Cartaginei, rivala Romei. De aici i supranumele
de Afer, "africanul".
Acesta a fost un
sclav, iar numele de "Terentiu" l-a primit de la
stapanul si eliberatorul sau, senatorul Terentius
Lucanus. Stapanul lui a fost impresionat de
inteligenta adolescentului, incat i-a oferit o
educatie aleasa, ulterior eliberandu-l.
o Frustrarile indurate de Terentius in copilarie si
adolescenta pot fi identificate in operele sale.

o Al doilea mare comediograf latin, Terentiu este intru totul opus lui Plaut.
Intriga comediilor sale este putin variata, fiind data de obicei de o aventura
amoroasa, complicata ce sfarseste prin casatorie. Personajele ilustrate de el
sunt tipurile traditionale- soldatul fanfaron, tanarul risipitor, etc. dar si
personaje mai inedite, autentice cu, sunt soacrele din "Soacra" sau parazitul,
capetenie a unei secte din "Eunucul".
oDesi actiunea comediillor lui Terentiu este mai lenta, piesele sale dezbat insa o
vie si complexa problematica psihologica, morala, reveland aspecte importante
precum cele legate de familie, educatie etc. Celebre au devenit, astfel,
cuvintele prin care comediograful s-a autodefinit: " Sunt om, si nimic din ceea
ce este omenesc nu-mi este strain.
o Stilul sau este ponderat, calm, cultivat si elegant, lipsit de savoarea limbii
populare, astfel atragand un public select . Fiind deosebit de pretuit in acele
vremuri, piesele lui Terentiu au fost studiate in scoli.
o Comediile sale ce au fost inspirate din cele ale lui Menandru ( "Eunucul,
"Fratii", Soacra", "Cel care se pedepseste singur" etc.) au constituit modelul
multor opere dramatice ale scriitorilor ca Moliere sau Diderot.

S E N E C A
o Ultimul dramaturg latin, Seneca, apare in secolul I al e.n (cca. 465). In cele 10 tragedii ale sale sunt denuntate o multime de orori,
de altfel curente la curtile imparatilor: Tiberiu, Claudiu sau Nero.
Tiradele acestor tragedii cuprind uneori idei nu lipsite de o anumita
maretie morala stoica, fapt care explica influenta sa asupra lui
Shakespeare, Calderon, Corneille sau Racine. Tragediile sale
Medeea, Troienele, Agamemnon, Fedra- de o constructie
dramatica defectuoasa, nu erau destinate scenei, ci lecturii.
o De altminteri, la aceasta data teatrul roman era de mult in declin.
In timpul Imperiului scena romana era ocupata in cel mai fericit
caz de spectacole pantomimice, alegorice si coregrafice. Dar si
acum atellana si mimul datorita realismului si viguroasei lor satire
sociale au continuat sa se bucure de o inestimabila popularitate,
astfel incat o oarecare continuitate in viata teatrala. de la
antichitate in evul mediu, se va realiza nu prin teatrul cult, ci prin
aceasta farsa populara.

BIBLIOGRAFIE
o
o
o
o

ISTORIA TEATRULUI UNIVERSAL, OVIDIU DRAMBA

GOOGLE IMAGES
istoriiregasite.wordpress.com
Mattia Cupelli - Related

o
1.
2.
3.
4.

Proiect realizat de:

Toparcean Maria
Laicauf Denisa
Danes Flavia
Stoica Stefana