Moartea tragediei

Steiner G.

Capitolul I

Prezenta predominanta a tragediei in viata, dar ca specie genului dramatic, tragedia nu

este universala
A devenit o componenta insemnata a imaginii noastre despre conduita umana: orestia,
Hamlet, Fedra- adanc intiparite in viana noastra spirituala (ciudatenia re-trairii chinurilor
intime pe o scena publica)
Comparatie cu iudaismul si tragedia lui Iov care a fost rasplatit de dumnezeu la sfarsitul
vietii cu mii de animale - unde exista compansatie, exista dreptate, deci nu este tragedie
teatrul tragic se naste din asertiunea contrara : necesitatea este oarba, iar infruntarea
dintre ea si om, il face pe acesta sa isi piarda vederea.
Teatrul tragic pleaca de la imaginea catastrofei- tragediile se termina prost, iar
personajul tragic este zdrobit de forte tragice neintelese pe deplin.
Teatrul tragic ne spune ca sferele ratiunii, ordinii si justitiei sunt limitate, iar progresul
stiintei nu le va conferi o importanta mai mare. In afara omului si in om se afla un
lautre alteritatea lumii, celalalt. = un Dumnezeu ascuns, un rauvoitor, soarta oarba sau
furia animalica a sangelui nostru, In unele cazuri dupa ce acest celalalt distruge,
conduce sub o stare incomprehensibila de pace
in mometele finale ale marilor tragedii, indiferent daca sunt grecesti, shakespeariene
sau neoclasice, exista o fuziune a durerii si bucuriei, a vocilor care plang caderea
omului si a celor care canta invierea spiritului sau alte forme poetice nu vor reusi sa
obtina acest fenomen misterios el face din Oedip, Regele Lear, Fedra creatii a caror
noblete n-a fost inca depasita

Capitolul II

Cuvantul tragedie a intrat in limba engleza in ultimii ani ai secolului al XIV-lea.

Chaucer l-a definit in precuvantarea calugarului
Ce-I tragedia? Tragedia este,
Asa cum scrie-n cronici, o poveste
Privind pe cei ce nenorociti au fost
Si au cazut mai apoi foarte prost
La geu aman si la cumplita moarte.
 Este o poveste despre viata unui personaj ilustru, parasit de noroc cu un sfarsit
dezastruos.
Dante observa ca tragedia si comedia se misca in directii diametral opuse. de la
cumplita indoiala la bucuria si certitudinea matuirii ref la commedia. Miscarea
tragediei reprezinta o continua coborare de la o stare de prosperitate la suferinta si haos.
Dante si Chaucer nu au notiunea cum ca tragedia ar fi legata de teatru. Observatia isi
trage forta din lumea contemporana a lui chaucer- destinele politice si dinastice
rasturnate. Fortuna care ii parasea pe oameni
Tragica istorie a Dr Faust corul asociaza copacul lui apolo, laurul cu vita de vie arsa
din psalmul 79 = caderea infernala a lui Faust ne pune in fata cu o oglinda menita sa-I
avertizeze pe oamenii obisnuiti ce soarta ii poate astepta. Personajul tragic este mai nobil
si mai aproape de izvoarele intunecate ale vietii decat fiinta umana de rand.
Autorii Io castei au privit mitul lui Oedip. Nu au vazut in el nici enigma inocentei
prigonite pe nedrept, nici ecoul vreunui rit arhaic legat de crima si ispasire, caci piesa lor
prezenta doar conflictul dintre doua personaje: Creon e rege, chipul Tiraniei,/ Oedip
fiind oglinda suferintei.
Tragedia este o oglinda, iar aceatsa nu se sparge odata cu sfarsitul perioadei medievale-
o gasim si in cuvintele lui Hamlet care ii sfatuieste pe actori sa-I tina lumii oglinda in
fata
Neoclasicismul s-a nascut odata cu poetii eruditi si cu criticii Renasterii italiene. Poetica
lui Aristotel -> percepte si idealuri care i-au preocupat pe critici si pe dramaturgi.
Neoclasicismul insista asupra ambelor: - unitatea de timp
U. de actiune

- unitatea de loc

Sensul tragic trebuie separat cu strictete de sensul comic al vietii

Clovnii the fools isi afirmau drepturile pe scena tragica: ei executa salturi comice pe
drumul lui Faust spre damnatiune, deschid portile rasbunarii in Macbeth si fac schimb de
intelepciune cu Hamlet.

Capitolul III

Dryden remarca ca in traducere nici o pisa franceza nu poate avea succes pe scena
engleza -> tragedia neoclasica franceza.
Romanticii au incercat sa ii dea jos pe Corneille si Racine, dar au esuat, ei au scris in
versuri alexandrine si au au dat limbii franceze ceva din scheletul ei puternic si
delicat, iar vietii franceze o mare parte din cadenta ei retorica
 Racine este comparat cu shakespeare; considera ca autorul fedrei trebuie sa fie
preferat autorului lui Hamlet deoarece este un poet de o mai mare intensitate
dramatica. La Racine nu se gaseste nimic neesential pentru realizarea intentiei tragice.
Comedia franceza in afara incintei pare invechita, in timp ce in lumea elisabetanilor
aceasta pere a fi mai vie. Momentele de tragedie din piesele lui Corneille si Racine
sunt cele care suna cel mai prost traduse solemnitatea franceza devine in limba
engleza un stil pompos, iar in germana, un stil bombastic.
Corneille a apartinut teatrului un homme de theatre ceea ce Racine nu a fost. El n-a
privit artificiile si problemele amrunte ale scenei ca pe un afront la adresa demnitatii
poetice. alaturi de spada rapida si flexibila alui Racine, Corneille pare un baston
masiv- piese lui nu au avut originea intr-o viziune formala sau teoretica, ci un
amestec de traditii teatrale erudite.
Cidul este doar un exemplu timpuriu de opere stralucite in care mai figureaza si Don
Juan, Hermani, Ruy Blas, Pantoful de satin si Maestrul ordinului Santiago
Corneille a fost un artist prea mandru pentru a-si pierde timpul cautand sa respinga
criticile chitibusate aduse Cidului de catre nearistotelieni. A avut o conceptie moderna
asupra vietii politice si a descoperit un adevar esential: politica este o traducere a
retoricii in actiune. A fost onsedat de rolul distructiv a retoricii
Miturile elene sunt pre complexe pentru a fi aduse la o conceptie ordonata. Asta a
simtit si corneille, la care emotia este pura si nobila, iar energia ii este abstracta, dar
niciodata nu s-a simtit in largul sau pe terenul elinic.
Coleridge afirma ca nici o alta scena din opera lui shakespeare nu i-a intarit atat de
mult convingerea despre ca geniul acestuia a fost supraomenesc, dar comparatia nu
micsoreaza meritul lui corneille. piesa Iuliu Cezar
Racine este cel care cel care a adoptat modul cel mai firesc al dramei neclasice
inchise - a fost un poet de curte care a acceptat valorile de casta ale mediului
aristocratic= imensa deosebire dintre el Corneille sau Moliere. Nu a simtit atractia
pentru teatru. A ales stilul de drama cel mai pur, mai elegant si mai liber de
compromisuri. Stabilitatea la critica adversa si scrupulele religioase privind
moralitatea teatrului au facut parte integranta din caracterul sau dificil. A dorit sa se
identifice cu tragicii greci.
Arta din Bernice, Ifigenia si Fedra solicita din partea spectatorului atentie perfecta,
fara a se implica emotional sau a se identifica cu personajele de pe scena S.
considera ca identificarea cu personajele regale sau ceremonioase ar fi stupida si
imprudenta din punct de vedere social pentru ca ele sunt facute dintr-o substanta mult
mai pretioasa decat noi. Racine incearca in mod deliberat sa adanceasca
prapastiadintre spectatori si scena aceasta este o drama tragica, ea este mai pura si
mai semnificativa decat viata obisnuita; e o imagine a ceea ce ar putea fi viata unei
inalte decente si daca ar raspunde pe deplin in orice moment, cerintelor nobletei.
 Fum, foc si sange imagini predominante pe parcursul actiunii
Starea Fedrei de sclava a vointei brutale a carnii sunt imaginile brutale a carnii- redate
inca din prima scena
Scaunul are semnificatiei- Fedra coplesita de greutatea parului ei, se asaza pe scaun -
extraorddinar gest de supunere (in celalalte drame clasice, personajele tragice nu stau
jos) sufletul ei se lasa tarat de obscura greutate si furie dar ea anunta cedarea in fata
nebuniei. Scena permite dramaturgului sa extraga implicatii bogate si violete din
simpla prezenta a unui scaun. Asezarea ei lasa sa-I scape fraiele ratiunii. Silita sa stea
jos, coplesita de oboseala carnii, fara tipete sau alte exprimari ale apogeului.
infranare a violentei si manifestare a ei/

 Posedata de venus, se lasa prada iubirilor patimase infidelitate permanenta in

absenta sotului (venus este o metafora a obsesiei zeita care isi devoreaza prada)

Dupa Fedra, Racine nu a mai scris timp de 12 ani nu a vrut sa-si puna in primejdie,
printr-o noua opera, preeminenta pe care i-o asigurase Fedra.