Modele mitice

și spațiu literar
• Cadru teoretic
introductiv
• Etimologia cuvântului Mit
• Gr. μῦθος, ου (ὁ) = cuvânt rostit, cuvânt,
discurs; în Odiseea, apare opus lui
ergon=muncă; zvon, veste, dialog; la
Platon= obiect al discursului sau
conversaţiei; la Euripide = proiect; la
Herodot, relatare neistorică, relatare
confirmată de mărturii; la Platon, relatare
fabuloasă, poveste. la Demostene, mythous
legein = a spune minciuni, a fabula
• Definiții ale mitului:
• Interpretarea etnologică/ antropologică:
• Mitul este adevărat în toate culturile în care
perechea mit-rit se menţine (S. Angelescu: Ritul
este corelativ al mitului, care dă putere mitului şi
deci, realitate). Exemplu: Mitul Marii Treceri este
susţinut de ritul funerar (călătorul, dalbul de
pribeag, calea lungă fără umbră). Mitul regenerării
timpului este susţinut de riturile hibernale. Mitul
sacrificiului necesar este susţinut de riturile agrare
(„barba lui Dumnezeu”), etc. În general, mitul este
adevărat pentru oamenii culturilor centrate în
Sacru, pentru care mitul este o formă de religie
(legare de Sacru).
• Definiții ale mitului:

• Interpretarea filologică:
• Mitul este o maladie a limbajului (Max Müller).
Neputând concepe lumea separată de ei, oamenii
primitivi o reinventează prin cuvinte care transpun
orice realitate fizică în termenii familiari ai
microuniversului uman. De ex. „poalele
muntelui”, „creştetul muntelui”, „picior de plai”,
„gura râului” etc. Mitul este, astfel, o formă de
apropriere a lumii prin limbaj. Zeii sunt o formă
de a numi elementele naturii mai puternice decât
omul/ necunoscute.
• Definiții ale mitului:
• Interpretarea psihanalitică:
• Mitul este o transpunere în cuvinte a
imaginilor din subconştient. Astfel, mitul
este o formă de eliberare a presiunilor
acumulate în psihic, o cale de autovindecare
pe care organismul o utilizează. („organul
viselor”- Traumorgan, Schöpenhauer;
imaginarul lui Gilbert Durand sau
imaginaţia elementală a lui Gaston
Bachelard)
• Definiții ale mitului:

• Interpretarea estetică:
• Mitul este o transpunere a unei viziuni
artistice despre lume, o „plăsmuire
frumoasă”, o reflectare de gradul doi a
realității, „umbra unei umbre”. Perechea
mythos - logos (Republica lui Platon).
• Definiții ale mitului:

• Interpretarea economic-politică:
• Mitul este o formă de manipulare în masă, o formă
de implementare a unei ideologii dominante care
face uz de traumele oamenilor, convertindu-le în
naraţiuni/ personaje cu funcţie de mascare/
cosmetizare a traumelor prin oferirea unei soluţii
convenabile pentru ideologia dominantă (mitul
tinereţii veşnice, susţinut de industria farmaceutică
şi cosmetică; mitul escatologic, „atenuat” de filme
artistice în care omul găseşte o soluţie la extincţia
universală: Armaggedon, Al cincilea element).
• Încă de la începuturile timpurilor am
inventat poveşti care ne-au ajutat să ne
aşezăm vieţile într-o perspectivă mai largă,
care ne-au revelat un tipar ascuns şi ne-au
dat sentimentul că, în pofida dovezilor
deprimante şi haotice contrare, viaţa are
sens şi valoare.
• Astăzi, cuvântul „mit” este adeseori folosit
pentru a descrie ceva care pur şi simplu nu
este adevărat. (Armstrong 2008: 6, 11).
• Observaţie: În toate cazurile, miturile se
raportează la identitate. Cunoaşterea
miturilor este o formă de cunoaştere a
constantelor umanităţii. Miturile însele sunt
o formă de cunoaştere, chiar dacă logica lor
este „simbolică” (gândirea prelogică,
gândirea sălbatică, fundamentată pe
egalitatea dintre 1 şi 2 sau pe posibilitatea
coincidenţei contrariilor).
• Ceea ce numim astăzi, în mod convențional, „mit”,
reprezenta o modalitate de cunoaștere și explicare a lumii,
prin raportare la natură și la puterile ei văzute și nevăzute,
plasate, tot printr-o convenție terminologică, în sfera
sacrului (Campbell 2014).
• Miturile sunt istorii primordiale ori narațiuni modelatoare,
dar configurația lor epică nu este decât o interfață, pentru
că, inițial, ele funcționează ca revelatori ai sacrului sau, așa
cum frumos spunea Lévi-Strauss (1995: 3), myths get
thought in man unbeknownst to him. Miturile nu „spun”, ci
„arată”, nu „sunt gândite”, ci „sunt trăite”, de aici
rezultând, pentru omul culturii scrise moderne, că sunt
ficțiuni cu valoare psihologică, deoarece exprimă
iraționalul.
• Odată cu scrierea lor, miturile devin
mitologii, sunt ordonate și epurate de
excrescențele ambigue sau difuze, se
transformă în sisteme de sensuri ce
comunică mesaje integral inteligibile, sunt,
oarecum, linearizate, deși bogăția lor
simbolică întreține iluzia că au adâncimi și
suprafețe.
• În cultura cărturărească (scripturală),
miturile sunt transpuse în literatură, cu
observația că literatura Antichității nu era
deosebită radical de știință, așa cum se
întâmplă în prezent.
• Primele opere literare aveau o funcție de
cunoaștere.
• Epopeile homerice au constituit, pentru
Grecia clasică, adevărul absolut în materie
de religie, norme, moravuri, sentimente,
expresii.
• Prin forma sa narativă, proza literară
(descendentă a epopeii, care „imită”
realitatea cu ajutorul cuvintelor”, după cum
explică Aristotel în Poetica lui) are afinități
cu mitul, ce se transmite tot în forme
narative.
• Orice operă literară în proză poate fi redusă
la o schemă mitică.
• Astfel, prin „model mitic” putem înțelege
„rețeta narativă” a oricărei opere de gen, o
„rețetă” ce include obligatoriu un
„ingredient” non-uman (suprauman,
transcendent, metafizic etc.)
• În același timp, asemenea miturilor, marile
opere literare în proză au suprafețe
nebănuite, dincolo de „urzeala” narativă ce
poate fi descoperită prin reducerea poveștii
la confruntarea dintre om și Sacru (sau
Putere).
• Asemenea miturilor, proza poate fi citită
paradigmatic („sărind” ori „plonjând” de la
un simbol la altul ca și cum ne-am cățăra
într-un copac sau ne-am arunca într-o apă).
Modelul mitic poate fi și această articulare a
narațiunii printr-un traseu simbolic mai
mult sau mai puțin evident pentru cititor.
• De asemenea, proza poate fi înțeleasă analogic,
dacă vom considera unitățile narative ca „semne”
pentru un întreg care va fi reconstituit abia după
ce vom încheia lectura și vom contempla opera ca
pe un ansamblu.
• În astfel de cazuri, opera se poate desfășura ca un
evantai sau se poate „mișca” spre un „centru” ce
o absoarbe inevitabil.
• Modelul mitic poate fi și acest analogon al operei
privite nu ca reflectare a „ceva”, ci ca expresie a
„altceva”.
• Observație: Interpretarea literaturii ca
vehicul al mitului/ gândirii mitice/ viziunii
mitice implică desființarea axiomei că
literatura de ficțiune este „neadevărată”.
• Modelul mitic conferă literaturii de ficțiune
o funcție de cunoaștere, făcând-o parte din
realitatea omului, din „adevărul” nostru.
• Spaţiul literar
• - este un produs al imaginarului (imaginar =
„ansamblul imaginilor şi al relaţiilor dintre
imagini care constituie capitalul gândit al
lui homo sapiens. [Durand (1960, 1992)
1998:19]). Există „scheme imaginare” ce
caracterizează un climat de imaginaţie
propriu unui moment sau altuia („regimuri”,
„structuri figurative”, „constelaţii” sau
„roiuri” de imagini, „bazine semantice”)
[Durand (1960, 1992) 1998:10-11].
• Există mai multe accepţii ale spaţiului
literar:
• 1) univers spaţial ficţional (coordonate
geografice, forme de relief, climă, peisaje
culturale ș.a.). Dolphin Hotel din Dans,
dans, dans... De Haruki Murakami
• Spațiul ficțional poate fi construit asemenea
spațiului mitic (calitativ, discontinuu, cu
„porți” spre transcendent).
• Există mai multe accepţii ale spaţiului literar:
• 2) convergenţa/ tensiunea dintre spaţiul imaginar al
scriitorului şi cel creat de el în literatură: textură spaţială
în fundalul spaţiului ficţional (O carte, chiar
fragmentară, are un centru ce o atrage: centru nu fix, ci
care se deplasează sub chiar presiunea cărţii şi a
împrejurărilor în care a fost compusă. Dar şi centru fix,
care se deplasează, dacă este adevărat, rămânând
acelaşi şi devenind tot mai central, mai nesigur şi mai
imperios. Cel care scrie cartea o scrie fiindcă doreşte,
fiindcă nu cunoaşte acel centru. Sentimentul de a-l fi
atins poate să nu fie decât iluzia de a-l fi atins [Blanchot
(1955, 1969) 1980:12]
• Insula lui Euthanasius
• Există mai multe accepţii ale spaţiului literar:
• 3) convergenţa/ tensiunea dintre spaţiul ficţional
(+ textura spaţiului literar) şi spaţiul real (fizic)
(„Spaţiul literar” nu este un „alt” spaţiu decât la
modul relativ, ca spaţiu al unei activităţi ce-şi are
legile ei specifice, spaţiu şi activitate ce nu există
decât pentru că există lumea reală şi celelalte
activităţi umane: (...) Omul este legat de
lucruri ... arta îşi are punctul de plecare în
lucruri [Maurice Blanchot] [Irina Mavrodin,
Prefaţă la Blanchot (1955, 1969) 1980:9])
• Istanbul, Veneția, Paris...
• Există mai multe accepţii ale spaţiului literar:
• 4) convergenţa/ tensiunea dintre „spaţiul literar
tradiţional” (univers ficţional + textură) şi spaţiul
imaginar al cititorului/ receptorului de literatură
(Pe (...) cititor eu trebuie să-l caut (să-l „agăţ”)
fără să ştiu unde este. Un spaţiu al desfătării se
creează atunci. Nu „persoana” celuilalt îmi este
necesară, ci spaţiul: posibilitatea unei dialectici
a dorinţei, a unui neprevăzut al desfătării (...)
[Barthes (1973) 1994: 9])
• Muntele vrăjit
• Există mai multe accepţii ale spaţiului literar:
• 5) non-spaţiul (distanţa dintre literatură şi realitate,
pe de o parte şi dintre literatură şi imaginar, pe de
altă parte) (Imaginaţia umană e modelată de către
dezvoltarea percepţiei vizuale, apoi de auz şi de
limbaj, mijloacele noastre de înţelegere şi de
asimilare la distanţă. În această reducţie
eufemistică a distanţării sunt conţinute calităţile
spaţiului. Astfel, spaţiul e locul întruchipărilor
întrucât e simbolul operator al distanţei stăpânite.
[Durand (1960, 1992) 1998:405-406]).
• Fluierele din mormântul „fictiv” al ciobanului
mioritic.
• Întâlnirile dintre modelul mitic şi spaţiul
literar se realizează la nivelul universului
ficţional, care se construieşte simbolic, dar,
mai ales, la nivelul texturii de fundal, care
reflectă imaginarul scriitorului, marcat de
arhetipuri. (Omul posedă „arheii” lui
proprii, arheii fiinţei sale organice din care
se adapă fără încetare [Kerenyi în Jung,
Kerenyi (1941) 1994:44-45]).
• În acelaşi timp, un cititor poate recunoaşte
modelul mitic în spaţiul literar şi fără ca
intenţia autorului să fi fost să sugereze un
model mitic. Modelul mitic poate fi un efect
al lecturii, care să ofere o interpretare
posibilă a textului literar.
• Aplicație. Încercați să interpretați calitățile
unui posibil spațiu literar, sugerate în
fragmentul de mai jos, în relație cu un
posibil model mitic:

• „Noaptea era lucie, aerul părea nins de

razele lunei, cari se furișau prin întunecoasa
verdeață a copacilor. El șezu pe o bancă, cu
mâinile unite și lăsate peste genunchi, cu
fruntea plecată și părul risipit peste ea,
gândea lucruri de care nu-și da seama și
numai luna lunecând printre nouri umplea
noaptea de vis”.