Divinități protectoare ale torsului

Timpul este perceput ca o dimensiune fundamentală a existenței omului tradițional.

Gândirea magică îi recunoaște caracterul sacru, reiterativ prin sărbătoare și mai ales prin acte
și gesturi ritual. Personajele care practică torsul sunt numeroase. Printre ele regăsim duhuri
ale apei, duhuri ale casei, duhuri ale aerului, spirite ale torsului, duhuri ale muntelui,
personificări ale bolilor, ale destinului, duhuri ale nopții, ale pădurii. Personajele mitologice
cu funcții punitive se diferențiază de alte tipuri de spirite malefice prin caracterul lor
justițiar. Ele îi pedepsesc pe cei care încalcă interdicțiile legate de tors, interdicții care
accentuează depășirea barierei temporale și pătrunderea în timpul sacru. Astfel, avem:
personificări ale zilelor săptămânii, personificări ale unor sărbători calendaristice marcate de
existența tabu-ului asupra torsului și personaje mitologice nespecializate (funcția punitivă nu
este dominantă).
Practicarea torsului putea fi explicată în două moduri: fie era un element de umanizare
al personajelor supranaturale, fie personajele malefice respective erau reprezentante autentice
ale sacrului. Personajele mitologice puteau stăpâni aceste meșteșuguri, dar în același timp
folosirea unor obiecte din proces putea să le anuleze efectele malefice. În Școala de
Solomonie, Antoaneta Olteanu preciza că: Dualismul actului ritual se explică, pe de-o parte,
prin apartenența personajului la categoria originarului, el fiind cel care i-a învățat pe
oameni meșteșugul. Aceștia la rândul lor pot deveni buni țesători și, dobândind cunoașterea,
au puterea să înlăture maleficul prin folosirea inventarului respectiv. (p.586)

DESPRE TORS. PRACTICI ȘI INTERDICȚII

Torsul reprezintă o activitate ce relevă transformarea fierelor naturale, vegetale sau
animale în fire și în obiecte. Nu oricine poate stăpâni acest fenoment, întrucît, pe lângă
beneficii, el poate avea consecințe nefaste asupra celui care-l practică.

În ceea ce privește interdicțiile, în Metamorfozele sacrului, Antoaneta Olteanu le clasifică

în funcție de timpul în care se poate toarce sau nu. Astfel, există momente favorabile și
nefavorabile: în cadrul antitezei zi/noapte; al zilelor săptămânii și al sărbătorilor
calendaristice (p. 254). Autoarea precizează că noaptea este percepută drept un timp
nedeterminat, în afara sărbătorilor calendaristice sau a unor zile a săptămânii (p.254). Primul
obstacol temporal în calea practicării activităților feminine de iarnă a fost începutul lucrărilor
câmpului. Pe de altă parte, toamna era percepută ca începutul anului gospădăresc și al
activităților casnice. În perioada sărbătorilor de iarnă ( de la Crăciun la Bobotează) se
suspendau activitățile de tors, ele fiind reluate de la Bobotează la Lăsatul Secului.(p. 255) Tot
aici sunt descrise șezătorile drept locul inițierii, în care tinerele erau învățate să toarcă, fiind
puse sub ptrotecția unei persoane în vârstă.

Artur Gorovei, în Credinții și superstiții ale poporului român, menționează următoarele

interdicții și practici referitoare la tors: ( p.330-338)

1. Se crede că nu e bine a toarce vinerea, căci cel ce toarce se alege cu răni la degete
2. În prima săptămână a Postului Mare nu se țese, căci vine Toader și încâlcește ițele.
3. Dacă scapi fusul la începutul torsului, atunci se zice că este mincinos și că nu s-a umplut.
4. Marți nu e bine să urzești pânza, că atragi năpasta
5. Se crede că dacă o fată, începând a toarce, răsucește ața pe fus aproape de roată, se
mărită aproape de părinți.
6. Când o femeie termină de țesut și lasă sulul în laț, ceea ce a rămas se țese foarte iute, ca să
se isprăvească curând, căci în timpul acela, Maica Domnului stă în genunchi lângă război
și e păcat să o țină așa mult.
7. Înainte de a termina, nu e bine să treci peste război; e pericol de moarte
8. Când așezi în război, mai întâi zici Doamne, ajută-mi!, ca să isprăvești mai repede.
9. Pentru a astupa gura dușmanilor, se leagă ațele, când începe pânza de țesut.
10. Pe femeia ce fură ceva din fuiorul care i se dă de dors o vor înțepa pe ceea lume toate
țepile din fuior.
Fusului, ca unul din instrumentele cele mai importante folosite la tors, i se atribuiau
valențe magice. Spre exeplu, ca să te ferești de junghiuri trebuia să nu lași pe pat furca și
vârtelnița cu care lucrezi cânepa sau inul, iar fusul gol să nu fie ținut în casă ( Niculae, 178
apud. Antoaneta Olteanu, Școala de solomonie, p. 585). Fusul cunoaște o utilizare
ambivalentă, atât pentru trimiterea farmecelor, cât żi pentru întoarcerea acestora (p. 586). De
exemplu, se spunea că fusul împrumutat nu se ia înapoi, „că poate a făcut cineva de ursită pe
el sau e fermecat żi se leagă de femeia care-l calcă. Chiar dacă femeia care l-a cerut cu
împrumut nu știe farmece, el îți poate aduce junghiuri în casă” (Niculiță-Voronca, apud.
Antoaneta Olteanu, Școala de solomonie, p. 587 ).
La români, personificarea zilelor săptămânii se axa pe conturarea caracterelor
malefice. În afară de Sf. Luni și Sf. Duminică, în general duhuri favorabile, toate celelate
duhuri, Marțolea, Sf. Miercuri, Joimărița, Sf. Vineri, dăunează activității umane. Putem
considera că toate aceste personaje au fost la început un singur personaj, care avea grijă să se
respecte toate instrucțiunile legate de tors.
MARȚOLEA
Marțolea este o femeie în vârstă, foarte rea, care le pedepsește pe femeile pe care le
găsește lucrând marți seara spre miercuri. Se spune că pornirile malefice ale Marțolei provin
din invidia pe care i-o poartă Sf. Duminici, sărbătorită în ziua consacrată ei. Alte credințe
menționează că pe firul tors marți-seara se cațără vârcolacul pentru a ajunge la lună sau la
soare, încercând să le mănânce. Copiii nebotezați, neputând intra în cer, ajung în lună, cu
care se hrănesc (prefăcuți în vârcolaci), și întunecimea lunii e semnul jalei sau durerii lor
(Şĺineanu, 568 apud. A. Olteanu, Școala de solomonie, p. 420). „Ei sunt un fel de animale
asemănătoare câinilor și care se fac din copiii nebotezați din părinți necununați, ori se fac
din văzduh, numai din cauza ca torc femeile fără lumânare noaptea, mai ales la miezul
nopții, pentru ca să facă vrăji cu firul tors astfel. Pe acele fire stau vârcolacii, și acele fire se
fac de la sine în calea unui vârcolac. Cât timp aceste fire nu se rup, vârcolacii rezemați peele
sunt puternici și merg încotro vreau; atunci ei atacă corpurile cerești și le rup cu dinții.
A treia mare zi a Lăsatului de Sec o constituia ziua de marți, numită și Marțea
Vaselor, Marțea Încuiată, când se închide orice portiță către zilele precedente: acum se spală,
pe alocuri, vasele de dulce și se mănâncă ritual urzică fiartă. Ea mai este și Marțea
Sântoaderului – deschiderea săptămânii consacrate unei divinități cu valențe demonice
accentuate, care marchează intrarea în primăvară și perioada muncilor specifice acestui
anotimp (tors, țesut, pentru femei, muncile câmpului, pentru bărbați). ( Antoaneta Oltenau
Calendarul Poporului Român, p. 590)
Autoarea evidențiază că cea care lucrează, fie că țese, coase, toarce sau meliță în aceste
zile, va fi trăsnită când va îmbrăca lucrul sau haina făcută sau spurcată în aceste zile. Spre
exeplificare, cititorului îi este relatată o poveste din bătrâni: odată un om avea oameni la
prășit porumb, printre care se afla și o femeie, care purta pe lângă dânsa un opreg (zevelcă,
boștea, fâstâc) la care femeia alesese (țesuse) și în ziua de Marțea de trăsnet. Se zice că s-a
fost frământând norii, dudăind și fulgerând pe cer, mai ales pe deasupra și în apropierea
acelor prășitori; dar la unii le-a fost dat în gând că nu e de-a bună atâta dudăit și fulgerat
primprejur, și o babă mai pățită le-a spus cine-o avea de lucru pe el făcut în Marțea de
trăsnete, să-l lepede departe, că se întâmplå primejdie. Așa, femeia care purta fâstâcul cu
pricina l-a și aruncat atunci departe, după care fâstâcul a fost trăsnit, iar cerul s-a potolit
(Speranția, I, f. 145 v apud. A. Olteanu, Calendarul Poporului Român, p. 590).
 În ceea ce privește interdicțiile, Artur Gorovei menționează următoarele la paginile 185-
186:
-marți nu e bine să torci sau să coși că vine Marțolea;
-când torci marți seară, mânâncă vârcolacii luna;
-marți se lucrează la gura cămășii numai pentru cei morți;

SFÂNTA VINERI
În Metamorfozele sacrului, la pagina 230, Antoaneta Olteanu îi face următorul portret
Sfântei Vineri: ea este spiritul torsului care pedepsește femeile care în seara zilei de joi spre
vineri sau de vineri spre sâmbătă încă mai au de tors. Motivele legendelor privitoare la acest
personaj sunt asemănătoare cu cele despre Marțolea, Joimărița etc. Personajul vine pe la
casele femeilor și le oferă sprijinul său pentru a termina cât mai repede activitatea. Femeia
neștiutoare este adesea salvată de nașă sau de o vecină. Duhul nepoftit este scos din casă,
femeia încuie ușa, ferestrele și întoarce toate obiectele cu susul în jos. Duhul își strigă
victima, moment în care femeia își amintește de un ciob de oală pe care îl ia să îl spargă sau
să îl întoarcă, astfel reușind să scape de pedeapsă. O altă credință spune că Sf. Vineri le
pedepsește pe fetele leneșe, prefăcându-le în nevăstuici. Atât la români, cât și la alte popoare,
interdicțiile erau multe. Se interzicea torsul, pentru a nu se ridica praful și a nu supăra
divinitatea. Atunci când umbla pe pământ, trebuiau să fie evitate toate activitățile care
stârneau praf. Alteori, Sf. Vineri era prezentată ca protectoare a torcătoarelor, pedepsiți fiind
doar cei care încălcau interdicțiile.

La paginile 355-356 din Credințe și superstiții ale poporului român, Artur Gorovei ne
spune că Vineri sau Sfânta Vineri este o zi în care femeile se abțin de la multe lucruri
precum: pieptănatul, măturatul în casă, facerea de leșie.... căci se crede că lucrând vreun
lucru deli acestea, li s-arată, adică femeia care lucră pățește ceva, o cuprinde vreo boală, îi
coace vreun deget, i se aruncă a buba. Femeile nu cos vinerea ca să nu rămână oarbe
Vinerea nu se zolește căci se crede că Sfânta Vineri apără de opărit.
În vinerile din Postul Mare și din Postul Adormii nu se coase, căci se crede că îți coși
necazurile.
În ziua de Vinerea Mare (Sf. Parascheva) nu se coase nimic, fiind rău de trăsnet, grindină
și boli de ochi.
Joi noapte nici să nu coși, nici să nu torci de la miezul nopții înainte că te apucă Vinerea.
 În Calendarul Poporului Român, ziua de vineri este descrisă ca fiind foarte rodnică în
credințe și practici specifice, consacrate în fapt sfintei care are același nume.
Spre deosebire de celelalte zile, „vinerea în fieștecare lună și preste tot anul se serbează cu
post și nelucrare“, așa că acțiunile recomandate lipsesc cu desăvârșire, în felul acesta apărând
imaginea după care „vinerea ar face mult rău oamenilor, dacă ar putea“. Există câteva acțiuni
care sunt interzise cu desăvârșire, printre care spălatul, tăiatul unghiilor, cusutul, torsul
(apariția Sf. Vineri, păzitoarea torsului), făcutul pâinii, umplutul borșului, măturatul. (p. 703)
Sfânta Vineri este descrisă ca o maică bâtrână, îmbrăcată în veșmânt alb și cu un
toiag în mână. Umblă pe la casele celor ce nu serbează cu post și cu lucratul, strâmbându-le
copiii (P.703). De asemenea, în ceea ce privește interdicțiile, autoarea menționează că vinerea
nu se coase, nu se toarce, nu se scoate gunoiul afară, se strânge într-un colț al casei și pe pune
mătura pe el, sub pretext că, dacă-l aruncă afară, îl aruncă în ochii Sf. Vineri (Speranția, VI, f.
38 v). Orice lucru femeiesc confecționat vinerea și dat de pomană nu e primit de Dumnezeu
(Speranția,I, f. 269). F Vineri, cine coase își coase gura, cine toarce își toarce mațele.
Vinerea se cinstește prin post și nelucrare, în special de către femei, căci nerespectarea
acestor cerințe este grav sancționată.

BIBLIOGRAFIE

GOROVEI, Artur. Credințe și superstiții ale poporului român. București: Saeculum, 2012

OLTEANU, Antoaneta. Metamorfozele sacrului: dicționar de mitologie populară. Paideia, 1998.

OLTEANU, Antoaneta. Şcoala de solomonie: divinaţie şi vrăjitorie în context comparat. Paidea,

1999.

OLTEANU, Antoaneta. Calendarele poporului român. Paideia, 2001.

PAMFILE, Tudor. Mitologie româneascǎ. 1. Duşmani şi Prieteni ai Omului: şedinta dela 6

Fevruarie 1915. Socec, 1916.