Credinte Magice Geto-Dacice

CREDINȚE MAGICE
GETO-DACICE
Iulia Brânză Mihăileanu
CREDINȚE MAGICE
GETO-DACICE
Cartea a fost editată și cu sprijinul

Fundației „Arbitrii Eleganței și Fiii”
Editura Geto Dacii

București, 2017
Credințe magice geto-dacice/Iulia Brânză Mihăileanu
Ilustrație copertă: Gabriel Tora

Corectură: Eliana Radu
Tehnoredactare: Mariana Răbîncă
ISBN 978-606-94288-6-3
Credințe magice geto-dacice

ISBN 978-606-94288-6-3
Toate drepturile asupra acestei ediții

sunt rezervate Editurii Geto Dacii.
Nicio parte a acestui volum nu poate fi reprodusă,
în nicio formă, fără permisiunea scrisă a editurii.
Cartea poate fi achiziționată de pe www.dacia-art.ro

CUPRINS
CUVÂNT-ÎNAINTE.......................................................................7
INTRODUCERE.............................................................................9
MEDICINA MAGICĂ. DESCÂNTECUL................................ 19

Descântecul – o specie supusă degradării.................................. 19
Descântecul și fizica cuantică.................................................... 25
CREDINȚE LEGATE DE ANIMALE...................................... 49

SUFLETUL NATURII.................................................................. 79
Animalele au suflet.................................................................... 79
„Totul are suflet”....................................................................... 80
DIVINAȚIE POPULARĂ............................................................ 83
Degradarea riturilor divinatorii tradiționale.............................. 87
Dualism spiritual și sincretism păgâno-creștin.......................... 89
Vrăji de Sfântul Andrei............................................................. 91
Practici divinatorii tradiționale................................................ 101
CREDINȚA ÎN VISE.................................................................. 109

Visul în spiritualitatea umană.................................................. 109
Visul – o punte de legătură cu morții...................................... 110
Provocarea viselor pentru a afla adevărul................................. 113
Visele determină comportamentul uman................................. 115
Vise premonitorii. Simboluri onirice....................................... 116
Păcat sau dar?.......................................................................... 128
PRESCRIPȚII MAGICE, SEMNE BUNE ȘI RELE............... 129

SUFLETUL DĂ SEMNE............................................................ 135
JOCURILE FUNERARE............................................................ 151
DEZGROPAREA MORTULUI DUPĂ ȘAPTE ANI ȘI
SPĂLAREA OASELOR CU VIN................................... 159
6 | CRED I N Ț E M AG I C E G ETO - DAC I C E
LOCURI BÂNTUITE................................................................. 165

Similitudini tibetane: efectul trecutului asupra
prezentului........................................................................... 177
„Amu nu sî vedi nimnicî, tăt îi în oameni”.............................. 178
SÂNZIENELE ȘI ZEIȚA IANA............................................... 179

MAGIA NEAGRĂ...................................................................... 183
BLESTEMELE............................................................................ 199
LUATUL MANEI DE LA VACI............................................... 201

Conceptul de mană: similitudini între spațiul românesc
și cel polinezian................................................................... 201
Uneltele magice și ingredientele pentru luarea manei............. 203
PROTECȚIA CASEI DE VRĂJI ȘI DUHURI RELE............. 215

CUVÂNT-ÎNAINTE
Magia nu a murit încă în România. Din vremuri

imemoriale, reminiscențe ale unor credințe și practici
străvechi, care coboară chiar din neolitic, trecând prin cultura
geto-dacică, pot fi descoperite și astăzi, mai ales în satele de
la munte.
Și este fascinant să știi că lumea veche a ajuns vie până
la noi, că încă avem conexiuni concrete cu timpurile în care
Zeița Mamă sau preoții geto-daci erau la mare prețuire.
Bazându-se și pe o complexă investigație de teren, prin
satele Bucovinei, autoarea Iulia Brânză Mihăileanu ne oferă
prin această carte comori de mare preț, fixând în conștiința
noastră realitățile magice ale satelor românești.
Meritul autoarei este cu atât mai mare cu cât face acest
lucru dintr-o perspectivă multidisciplinară, apelând atât la
fizică cuantică, psihologie sau biologie, cât și la istoria și
tradițiile celorlaltor popoare pentru a da o mai mare valoare
informațiilor prețioase pe care ni le oferă.
Cu alte cuvinte, această carte nu este doar un dicționar de
credințe magice, ci și un instrument creator de mici revelații
științifice, pentru că eficiența multora dintre practicile
evocate aici sunt confirmate de descoperirile științei ultimului
secol…
Daniel Roxin
INTRODUCERE
Deși ne aflăm în plină eră tehnologică, magia continuă să

determine multe dintre aspectele vieții omului modern, cu
toate că el nu este întotdeauna conștient de prezența acesteia.
I.P. Culianu scria: „trăim în continuare într-o lume unde ma-
gia are încă un rol de jucat și chiar un loc de onoare”1. El ară-
ta că omul de azi are o idee vagă, dacă nu chiar greșită, despre
magie: „Ideea pe care omul modern și-o face despre magie e
foarte stranie: el nu vede în magie decât o îngrămădire rizibilă
de rețete și metode ce țin de o concepție primitivă, neștiințifi-
că despre natură. Din nefericire, puținii «specialiști» care în-
drăznesc explorarea acestui domeniu transportă în el, ca
singure instrumente ale voiajului lor, aceste prejudecăți”2. De
aceea, pentru mulți este o surpriză să descopere că, în fond, și
organizatorii de distracții de la televizor, și responsabilul cu re-
lațiile publice, și agentul de propagandă, și spionul invizibil, și
omul politic care iese în prim planul ecranului azuriu ori pe
primele pagini de ziar, și directorul de mijloace de comunica-
re în masă, și agentul de publicitate, și reprezentantul unor
culte religioase, precum și bătrâna descântătoare de la țară,
operează cu aceleași procedee magice, magia fiind „știința
manipulării fantasmelor”. Or, „ca știință a manipulării fantas-
melor, magia se adresează în primul rând imaginației umane,
în care încearcă să suscite impresii persistente”3.
Unele persoane, afirmând că nu cred în practicile magice
tradiționale, apelează la cele creștine (sărută moaște, icoane
1
Ioan Petru Culianu, „Eros și magie în Renaștere. 1484”, Iași, Editura Polirom,
2003, p. 25
2
Ibidem, p. 144
3
Ibidem, p. 22
10 | C RED I N Ț E M AG I C E G ETO - DAC I C E
făcătoare de minuni, cred în puterea apei sfințite). Iar cele,

care nu cred în „superstițiile țărănești” dar și pragul bisericii îl
calcă rar, se supun magiei televizorului. Prin ecranul magic al
erei tehnologice, omului i se induc în inconștient, diferite
dorințe, idei și moduri de comportare, cu ajutorul unor
mijloace subtile, la care descântătoarea de la țară nici n-a visat:
reclame, cuvinte-cheie, clișee verbale și alte procedee magice,
ceea ce l-a făcut pe I.P. Culianu să afirme: „Pe nedrept istoricii
au tras concluzia dispariției magiei odată cu apariția «științei
cantitative»”4. Magicianul despre care vorbea Giordano
Bruno în cartea sa „De vinculis in genere” („Despre legături
în general”), apărută în secolul al XVI-lea, nu a dispărut. El
și-a dobândit un chip modern. „Magicianul se ocupă astăzi
de relații publice, de propagandă, de prospectarea pieței, de
anchete sociologice, de publicitate, informație, contrain
formație și dez-informație, de cenzură, de operațiuni de
spionaj și chiar de criptografie, această știință fiind, în veacul
al XVI-lea, o ramură a magiei. Această figură-cheie a societății
actuale nu reprezintă decât o prelungire a manipulatorului
brunian ale cărui principii continuă să le urmeze, având grijă să
le dea o formulă tehnică și impersonală.”5
Dependența omului modern de puterile oculte se manifes-
tă și prin faptul că a început să apeleze tot mai des la practici-
le magiei negre pentru aceleași scopuri, pe care societatea
consumistă le încurajează și i le cultivă: sporirea cu orice preț a
bogăției, o luptă acerbă pentru ascensiunea în planul carierei,
o căsătorie reușită în sens material, și altele. În spațiul rural
dispar descântătoarele tradiționale. În schimb apar vrăjitoare-
le profesioniste, care nu au nimic de a face cu magia populară
românească. Omul a fost și rămâne obiectul manipulării prin
magie de către operatorii magici. Unica lui libertate este să
aleagă cărei magii preferă să se supună: celei tradiționale, celei
moderne, întruchipate de vrăjitoarea profesionistă și televizor,
sau amândurora în același timp.
4
Ibidem, p. 144
5
Ibidem, p. 144
Introducere | 11
Cândva, satul românesc era o lume guvernată de magie. În

el se desfășura o luptă incontinuă între magia neagră, care pu-
nea în mișcare forțele malefice, și cea albă care desfăcea făcă-
turile acesteia. Magia neagră deochea copiii, lua mana de la
vaci, lega cununia fetelor, aducea boli nevestelor. Magia albă
descânta de deochi, dezlega cununiile, trata bolile. Ca și abori-
genii australieni, americani, africani sau cei de pe alte melea-
guri, strămoșii noștri aveau o magie pentru fiecare situație de
viață, de la cea a nașterii și morții, până la un banal „ulcior” la
ochi. Combătută de religia oficială și de ateismul materialist,
magia s-a retras în subteran, lăsând impresia că s-a stins.
Altminteri, materialele adunate în timpul cercetărilor din anul
2009 demonstrează că practicile magice sunt încă destul de vii
în România. Țăranii mărturisesc că dispar costumele naționa-
le, instalațiile tehnice populare, nu se mai cultivă cânepa și
inul, în unele localități se umblă tot mai rar cu plugul și colin-
da, în altele nu se mai organizează cetele cu mascați. Însă cre-
dințele și practicile magice continuă să determine, în mod
silențios, multe dintre acțiunile țăranului modern.
După Lucian Blaga, „gândirea magică implică totdeauna
ideea, fie a unei substanțe magice, fie a unei puteri magice”.6
Or, țăranul român, continuă să fie convins că există puteri ma-
gice care pot fi manipulate de vrăjitoare în diferite scopuri. Pot
fi trimise în curtea lui sub forma unei broaște, ca să-i aducă
boală sau ghinion. Îi pot lua mana de la vacă, iar vrăjitoarea in-
tră în posesia laptelui, mulgând o vacă de lemn, osia de la că-
ruță sau melițoiul. Cu ajutorul aței de la mort, se poate lega
cununia rivalei, anula potența bărbatului, determina dușmanul
să amuțească la proces sau „orbi” ochii polițistului ca să nu
vadă lucrurile furate. Bătrâna ce leagă cuțitele și foarfecele de
Sfântul Andrei este convinsă că, în această zi, obiectele respec-
tive sunt disponibile de a fi investite cu puteri magice care,
prin legare, împiedică lupul să se atingă de vitele sale. Gân-
desc, de asemenea, magic și persoanele ce „nu cred” în vrăji,
6
Lucian Blaga, „Despre gândirea magică”, București, Editura Garamond,
1992, p. 9
dar omoară broasca ce le intră în curte, pentru că o consideră

„trimisă de vrăjitoare”. O informatoare bigotă era convinsă că
aceea nu-i broască, „este cel rău”. Câteva persoane au admis
însă că broasca aceea ar putea fi un biet animal rătăcit în cău-
tarea unui loc umed sau a mâncării.
Pe de o parte, țăranul beneficiază din plin de realizările
tehnologice ale erei atomului (se uită la televizor, călătorește
cu mașina și avionul, vorbește la celular și gătește la cuptorul
cu microunde), iar pe de alta, recurge la procedee magice moș-
tenite din preistorie pentru a-și proteja locuința, copiii, ani-
malele de puterile malefice și a duhurilor rele. Mamele leagă
ață roșie la mânuțele pruncilor și îi tratează de deochi stingând
cărbuni. Gospodinele își descântă vaca bănuită că i s-ar fi luat
mana și îi leagă fundă roșie la coadă când este gestantă. Înfig
furca de tors cu fuior de cânepă în straturile cu legume, fiind
convinse că ea poate influența cârtița să nu facă gropi. Cred în
puterea magică a teiului, busuiocului și fânului sfințit, și culeg
plantele medicinale în anumite zile ale anului. Gospodarii
confecționează obiecte magice cum ar fi pielicica de nevăstui-
că și de șarpe îmbrăcate pe băț, care se folosesc în riturile de
descântare a animalelor domestice mușcate de aceste animale
sălbatice. Aruncă grebla, coasa, cociorva, lopata în mijlocul
curții, în speranța că acestea vor alunga grindina. Atribuie pu-
teri magice culorilor (roșu alungă deochiul, albul este semnul
purității și al frumuseții). În unele rituri, se mizează pe puterea
magică proprie numelui (pruncul bolnav se „vinde” peste
geam, schimbându-i-se numele ca să nu-l cunoască boala).
De Sfântul Andrei, se ung ușile și ferestrele casei și ale graj-
dului cu usturoi, ca să nu intre în ele duhurile rele, se săvâr-
șesc acte de divinație populară (fetele fac „vrăji” ca să-și afle
ursitul, iar nevestele alcătuiesc „calendarul” din coji de ceapă
sau pun ramuri de meri, peri și pruni la înmugurit, pentru a
afla cum va fi vremea în fiecare lună a anului viitor și cum vor
rodi copacii).
Toate acestea sunt reminiscențe ale magiei tradiționale.
Din ele lipsește, însă, lucrul esențial care a stat la baza magiei:
„solidaritatea mistică dintre om și lumea animală, concepție
Introducere | 13
magico-religioasă, atestată chiar și la vânătorii paleolitici”7.

În epoca gândirii magice, omul se simțea indisolubil legat de
elementele naturii și ale cosmosului. Țăranul român cultiva o
magie a analogiei care „stabilește o corespondență (ca de altfel
foarte des în folclorul românesc) între ființa omenească și ele-
mentele cosmice”8.
„În general, magia reprezintă o tehnică de manipulare a
«naturii»”9. Antropologul britanic James Frazer se întreba: „Ce
cauze au făcut omenirea, sau mai degrabă o parte din ea, să pă-
răsească magia ca principiu al credinței și practicii și s-o înlo-
cuiască cu religia?”10. Cercetând fenomenul la diferite popoare,
ajunge la concluzia că magia a fost abandonată, când oamenii
au recunoscut pentru prima dată „neputința de a manipula
după voia lor anumite forțe naturale despre care credeau până
atunci că se află sub controlul lor deplin. Era o recunoaștere a
ignoranței și slăbiciunii omenești.”11
Frazer făcea aceste constatări cu mai mult de un secol în
urmă, bazându-se pe realitățile Europei occidentale. Or,
cercetările de la începutul mileniului al III-lea demonstrează
că, în chiar inima Europei, într-o țară cum este România,
situată în leagănul Vechii Europe12 în „focarul indo-
europenilor”, pe care, după multe dispute, savanții au convenit
să-l localizeze „în regiunile de la nordul Mării Negre, între
Carpați și Caucaz”13, practicile magice continuă să dăinuiască.
E drept, nu în forma în care au luat naștere cu milenii în urmă.
I.P. Culianu explica deosebirea conceptului de „natură” al
7
Mircea Eliade, „Istoria credințelor și ideilor religioase”, vol. III, Chișinău,
Editura Universitas, 1994, p. 30
8
Zoe Dumitrescu Bușulenga, Cuvânt înainte, în Lucian Blaga, „Despre
gândirea magică”, București, Editura Garamond, 1992, p. III
9
Ioan Petru Culianu, op. cit., p. 151
10
James Frazer, „Creanga de aur”, București, Editura Minerva, vol. I, 1980,
p. 123
11
Ibidem, p. 123
12
Marija Gimbutas, „Civilizație și cultură”, București, Editura Meridiane,
1989, p. 49
13
Mircea Eliade, „Istoria credințelor și ideilor religioase”, vol. I, Chișinău,
Editura Universitas, pp. 196 – 197
omului Renașterii și al celui modern: „În gândirea Renașterii,

conceptul de «natură» este mult mai larg decât al nostru, de
vreme ce cuprinde și tot felul de existențe noncuantificabile –
de la zeii, eroii și demonii neoplatonismului, până la «ființele
elementare» ale lui Paracelsus – despre care nu mai avem nicio
idee, ținând cont de faptul că nu le-am întâlnit și observat
vreodată. Este sigur că din conceptul nostru de «natură» aceste
entități au fost cu grijă expurgate. Dimpotrivă, «natura» din
vremea Renașterii era suprapopulată cu ele, iar magia se lăuda
că trage profit din calitățile lor excepționale.”14
Același concept de „natură”, „mult mai larg decât al nos-
tru”, îl avea și țăranul român care gândea și simțea magic. Stră-
moșul nostru care a alcătuit descântecele și practicile
divinatorii de Anul Nou dacic (peste care s-a suprapus sărbă-
toarea Sfântului Andrei), cel care dădea de grijă copiilor să nu
strice cuibul cocorilor și al rândunelelor, să nu omoare fluture-
le când intra noaptea în casă atras de lumina lămpii pentru că
era sufletul unui strămoș decedat, nici broscuța din izvoarele
de apă dulce pentru că e păcat, strămoșul care arunca firimituri
de pască în sus „și pentru păsările cerului”, sau dădea drumul
câtorva bucățele pe apă „și pentru cormorani”, credință al cărui
ecou l-am atestat într-o localitate din preajma munților, unde
nu-i nici pomeneală de cormorani (comuna Straja, Suceava),
strămoșul acela chiar trăia în armonie cu natura. Credințele și
practicile sale magice erau rezultatul unei filosofii sănătoase
despre viață ce își avea originea în religia animistă. Bucuria
omului de a trăi era indisolubil legată de respectul pentru
viața fluturelui, pentru cuibul rândunelei și al cocorului, con-
siderate la fel de sfinte ca și vatra propriei case. În ziua de
Paște, el ducea la sfințit, împreună cu pasca mare, alte două
mai mici, numite păscuța vacii și păscuța oii (obiceiul se mai
păstrează în unele localități). Acest strămoș se închina plan-
telor tămăduitoare. Mătrăguna o numea doamnă și mamă
bună. Se adresa aștrilor zilei și nopții cu Sfântul Soare și
Sfânta Lună. Pentru el, natura era un templu prin care pășea
14
Ioan Petru Cuianu, op. cit., p. 152
Introducere | 15
cu evlavie. El știa că ea are puteri invizibile, benefice atunci

când le arăți respect, ce pot însă deveni malefice dacă îți bați
joc de ele. Unii țărani mai cred și azi că dacă fluieri a batjo-
cură după cocostârc, el îți aprinde casa. Sau dacă vorbești de
rău helgea, ea îți mușcă calul.
Natura omului care gândea magic era populată de zâne, de
caii lui Sân-Toader prefăcuți în feciori, de zburători, de stri-
goi, de moroi, de suflete ale morților care cereau de pomană.
Timpul lui era alcătuit din ceasuri bune și rele. Spațiul său era
împărțit în locuri sacre, neutre și bântuite. În cele bântuite, la
ceas rău, de obicei la miezul nopții, călătorului îi ațineau calea
duhurile rele prefăcute în fecioare, în luminițe sau în animale.
Pentru a coexista cu aceste ființe invizibile, el și-a creat un ar-
senal bogat de rituri și practici magice. Cu ajutorul lor îmbuna
morții, alunga strigoii, moroii și duhurile rele. Pe demoni îi ți-
nea departe de casă cu usturoi. Morților le punea afară o cană
cu apă și o farfurie cu făină. Iar mortul, la rândul său, își anun-
ța prezența lăsând „urmuțe” pe făină.
Astăzi, nu prea se știe de ceasuri rele și locuri bântuite. Nu
pentru că ele n-ar exista. Iată cum au explicat acest fenomen
doi informatori din satul Falcău, comuna Brodina: „Amu nu sî
vedi nimnicî, tăt îi în oameni” (Cârciu Viorica, 89 de ani).
„Înainti sî arăta doar în anumite puncti, unde era accidenti,
undi răii erau, șeva nu bun, da’ acuma nu mai e acolo, acuma-i
direct în om” (Juravle Vasile, 73 de ani).
În Falcău, am atestat o interdicție magică ce vorbește de
credința în sacralitatea naturii, cultivată de strămoșii noștri:
„Asta știu de la mama. Ea ne spunea totdeauna să nu despărțim
broaștele primăvara, că o zis că dacă desparți broaștele, se
despart părinții. Broaștele, primăvara, când pun ouăle, stau așa
una peste alta, și se spune că dacă le desparți, se despart
părinții” (Popescu Mircea, 54 de ani, învățător). Omul gândi-
rii magice considera că, între elementele naturii și viața sa de
toate zilele, există legături subtile, încărcate de forțe ce se in-
fluențează reciproc. Împerecherea animalelor era la fel de sfân-
tă ca și iubirea oamenilor.
Astăzi au fost uitate tocmai prescripțiile ce rezultau din

această solidaritate. Au rămas doar riturile legate de gândirea
consumistă: de vindecare de boli, de aducere de bogăție, de
luare a laptelui de la vacile altor săteni, de luare a soțului altei
femei, dacă se poate chiar prin uciderea ei, și altele de felul
acesta. Odinioară, de Sfântul Andrei, femeile legau cuțitele și
foarfecele, pentru ca să nu mănânce lupul oile. Erau convinse
că această practică magică non-violentă îl poate ține departe
de stână. Acum, la întrebarea: „Ce trebuie să faci ca să nu dea
lupul la oi?”, un țăran îți răspunde cu cinismul celui pentru
care natura este doar un obiect de consum: „Să-l împuști!”
Respectul pentru animale se reduce doar la cele domestice și
numai pentru că „îți dă”. „Dacă nu-i dai, nu-ți dă”, zice țăranul
modern. N-au rămas decât unele reminiscențe din solidaritatea
mistică cu lumea animală în care trăiau autorii poeziei magice.
Dispariția interdicțiilor magice legate de animale și mediu
vorbește despre o schimbare culturală în viața omului de la
țară, în contextul în care această schimbare a afectat întreaga
societate umană. Interdicțiile de acest tip erau menite să țină
în frâu agresivitatea omului față de natură. Materialele
cercetărilor în teren dovedesc ceea ce ecologii au semnalat de
mult: asistăm la o criză a armoniei dintre om și elementele
naturii și, în consecință, la o criză a armoniei omului cu sine
însuși. Omul modern înțelege prin natură doar niște copaci,
păsări și animale ce-i aduc sau nu profit. Între el și această
natură există un raport mecanic, de consumator și obiect de
consum. Satul românesc de la începutul mileniului al III-lea
nu mai este cel descris, în 1937, de Lucian Blaga în eseul
„Geneza metaforei și sensul culturii”. Satul invocat de Blaga
era „cuibărit de fapt într-o geografie mitologică”15. „Mitologia
și metafora alcătuiau pervazul natural și de la sine înțeles al
satului”16. El se considera centrul lumii și se prelungea în mit,
integrându-se unui destin cosmic. Structura sufletească a
15
Lucian Blaga, „Geneza metaforei și sensul culturii”, București, Editura
Humanitas, 1994, p. 14
16
Ibidem, p. 14
Introducere | 17
săteanului și cultura lui stăteau „sub zodia «copilăriei»”17.

Topografia satului modern este tot mai puțin plină de locuri
mitologice. Multe sate românești de azi amintesc de așezările
din America de Nord, pe care Blaga le considera „ca tip
antipodic” al satului elogiat de el: „sumbre și uniforme așezări
de lucrători și fermieri, ținute laolaltă de un interes rațional
colectiv, dar niciodată de magia naivă a unui suflet colectiv”18.
„Fermierul american, simțindu-se alungat la periferia
existenței, e veșnic abătut de nostalgia orașului, cu gândul la
bogăție, cu frica de mizerie. Cu Dumnezeul său localizat într-o
singură celulă a creierului, el nu se integrează deschis în
cosmos, ci se simte doar chemat să exploateze «rațional» un
fragment al acestuia, sau să-l părăsească în clipa când
fragmentul nu mai rentează”19. Din fericire, nu toate satele
noastre au ieșit din vârsta adoptivă a copilăriei. Cu toate că
aceștia nu mai creează mituri și metafore revelatorii, cel puțin
continuă să se hrănească cu cele lăsate de strămoși.
17
Ibidem, p. 21
18
Ibidem, p. 18
19
Ibidem, p. 19
MEDICINĂ MAGICĂ. DESCÂNTECUL
Poezia magică –
o formă de comunicare
între trup și suflet
Medicina modernă își trage rădăcinile din medicina popu-

lară. Însă medicinii moderne îi lipsește tocmai ceea ce pentru
medicina populară era esențial: credința în puterea magică a
cuvântului. Or, în timpurile vechi, această credință înlocuia
mulțimea de medicamente cu care astăzi operează „știința can-
titativă”. Spre deosebire de medicina occidentală care crede că
organismul bolnavului poate fi reparat ca un motor de mașină,
prin tăiere și transplantare a „pieselor de schimb”, în timp ce
între medic și pacient domnește o totală lipsă de comunicare,
strămoșul nostru arhaic știa că organismul uman este un reflex
al cosmosului. Prin descântec, el căuta să stimuleze rezonanța
dintre ele, amplificând capacitatea de vindecare a bolnavului.
Pe de altă parte, credința în puterea cuvântului a dat naște-
re unui fenomen care aparține atât medicinii, cât și artei – po-
ezia magică. Ca formulă magică în riturile de însănătoșire,
descântecul își are originea în preistorie, când omul a devenit
conștient de puterea magică a cuvântului. B.P. Hasdeu a re-
marcat asemănarea dintre un descântec românesc din Banat
(„Bună seara mătrăgună, doamnă și mamă bună, care umbli
cu capetele tale pe ceruri, cu rădăcinile pe sub pământuri, iar
cu poalele pe vânătări și vânturi; tu care ești doamna ceruri-
lor și viforurilor, tu care ești doamna florilor, căci înaintea ta
se închină și pe tine te măresc toate florile; la tine mă rog și ție
C R E DI N Ț E M A G IC E G E TO - DA C IC E | Iulia Brânză Mihăileanu

mă închin eu cu coatele goale și cu genunchii goi și cu fruntea

plecată până la pământ, ca tu să binevoiești să aduci putere,
snagă20 și sănătate, adecă să aduci leac pentru bolnavul acesta
N.N.”), menit să vindece de slăbiciunea generală a corpului și
un descântec pentru aceeași boală din scrierile sanscrite
„Atharva-Veda” (Veda descântecelor și formulelor magice) și
„Rig-Veda”, vechi de cel puțin trei mii de ani21. Ceea ce arată
că multe dintre descântecele noastre tradiționale păstrează
structura, poetica și spiritul animist al celor indo-europene.
Vechii descântători au înțeles ceea ce filosofii occidentali
au explicat mult mai târziu: sufletul are întâietate absolută asu-
pra trupului. Aristotel considera că „sufletul nu înțelege nicio-
dată nimic fără fantasme”22. Or, cum explică I.P. Culianu,
„totul se reduce în fond la o problemă de comunicare: sufletul
și trupul vorbesc două limbi nu numai diferite, sau chiar in-
compatibile între ele, ci inaudibile una alteia. Simțul intern
este singurul capabil să le audă și să le înțeleagă pe amândouă,
având astfel rolul de a traduce, potrivit cu direcția mesajului,
din una în alta. Dat fiind însă că vocabulele limbajului sufle-
tesc sunt niște fantasme, tot ceea ce parvine sufletului din par-
tea trupului – inclusiv limbajul articulat – va trebui transpus
într-o secvență fantastică. În plus – mai trebuie oare spus? –
sufletul are o întâietate absolută asupra trupului. Urmează de
aici că și fantasma are întâietate absolută asupra cuvântului, că
ea precedă în același timp articularea și înțelegerea oricărui
mesaj lingvistic. De unde existența a două gramatici distincte,
prima cu mult mai puțin importantă decât cea de-a doua: o
gramatică a limbii vorbite și o gramatică a limbii fantastice.
Provenind din suflet, și fantastic el însuși în esența sa, intelec-
tul este singurul care se poate bucura de privilegiul înțelegerii
gramaticii fantastice.” 23
20
Snagă, substantiv feminin. Putere, vigoare
21
B.P. Hasdeu, „Studii de folclor”, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1979,
pp. 61 ‒ 63
22
Cf. Ioan Petru Culianu, op. cit., p. 31
23
Ibidem, p. 32
Medicină magică. Descântecul | 21
Descântecul, ca metodă de psihoterapie populară, se adre-

sează sufletului. El folosește „gramatica limbii fantastice”.
Poezia magică a rezolvat din zorii omenirii problema delicată
a comunicării între trup și suflet prin intermediul rațiunii care
se folosește de mecanismul imaginilor poetice. Ca specie a
poeziei magice, descântecul folosește diferite figuri de stil: me-
tafora, hiperbola, comparația, șiruri de epitete, repetiția anafori-
că (repetarea aceluiași cuvânt la începutul mai multor fraze sau
părți de frază), repetiția sinonimică, figurile eufonice (o succesi-
une de vocale și consoane ce conferă armonie), paronomaziile
(reluarea repetată a părții finale a cuvântului), homeoteleutonul
(joc de cuvinte cu terminații asemănătoare), onomatopeele,
litota (afirmarea unei idei ori sentiment prin negație sau ate-
nuare) îndeosebi în formulele finale. Prin aceste imagini se
transmite în psihicul subliminal ideea însănătoșirii, boala este
somată să plece, i se indică locul unde să se ducă („unde cuco-
șul nu cântă/popa nu cuvântă”), iar bolnavul „rămâne curat, lu-
minat ca de la Dumnezeu lăsat”.
René Guénon, unul dintre cei mai de seamă reprezentanți
ai ezoterismului modern, menționa că „pe știința ritmului” „se
bazează toate mijloacele de comunicare cu stările superioa-
re”24. Din acest motiv, cărțile sacre sunt scrise într-un limbaj
ritmat. „Și, de altfel, la origine, poezia nu era deloc această
vană «literatură», cum a devenit printr-o degenerescență dato-
rată cursului descendent al ciclului uman, ea având la începu-
turi un veritabil caracter sacru. Putem regăsi urme ale acestei
concepții până în Antichitatea occidentală clasică, atunci când
poezia era încă numită «limba zeilor», pentru că «zeii», adică
Deva, sunt, ca și îngerii, reprezentanți ai stărilor superioare”25.
Gândindu-ne la culegerea sanscrită de descântece,
„Atharva-Veda”, la care făcea referire Hasdeu, nu am greși
prea mult dacă am afirma că și descântecele românești făceau
parte, la început, dintr-un corp al poeziei sacre. „Pe lângă
24
René Guénon, „Simboluri ale științei sacre”, București, Editura Humanitas,
2008, p. 71
25
Ibidem, pp. 71 ‒ 72
nemurire, se spune că învățătura lui Zalmoxis cuprindea și o

formă înalt prețuită de medicină psihosomatică bazată pe
farmece, al cărei scop era vindecarea sufletului laolaltă cu
corpul. Platon face o relatare vie și entuziastă a medicinei
zalmoxiene în dialogul „Charmides” (156d – 157c). Această
tradiție medicală a avut aparent o viață lungă: târziu, în secolul
al III-lea p.Chr., 47 de nume dacice de plante medicinale erau
inserate în faimoasa „De Materia medica” a medicului grec
Dioscurides și în „De herbis” atribuit lui Pseudo-Apuleius”26.
În dialogul lui Platon, „Charmides”, Socrate mărturisește că a
învățat, în oaste, de la un medic trac, discipol al lui Zalmoxis,
o metodă înțeleaptă de a trata bolile: pe lângă leacurile obținute
din buruiene, Zamolxis recomanda și un descântec, pentru că
„dacă ia cineva leacul pe când i se descântă, se vindecă cu
desăvârșire, însă buruiana fără descântec nu e bună de nimic”27.
Este de fapt ceea ce azi se numește medicină holistică: vindecarea
părții odată cu întregul. Discipolul lui Zamolxis spunea:
„Zamolxis, regele nostru, care e zeu, spune că precum nu se
cade să încercăm a vindeca ochii fără să ne ocupăm de cap, ori
capul fără trup, tot astfel nu se cade să încercăm a vindeca
trupul fără să vedem de suflet, și că, tocmai din pricina asta,
sunt multe boli la care nu se pricep doctorii greci, fiindcă nu
cunosc întregul de care ar trebui să se îngrijească. Căci dacă
acesta merge rău, este peste putință ca partea să meargă bine”28.
Socrate mai menționează că medicul trac i-a zis: „Adu-ți
aminte și nu te lăsa înduplecat de nimeni să-i vindeci capul cu
acest leac, până ce nu-ți va fi încredințat mai întâi sufletul, ca
să-l vindeci cu acest descântec. Astăzi oamenii fac greșeala de
a gândi că pot să fie doctori ai unei părți, fără să fie și a
celeilalte”29. De remarcat că înțeleptul grec urmează întocmai
sfaturile ucenicului lui Zamolxis: „Eu îl voi asculta – fiindcă
26
Ioan Petru Culianu, Religia geto-dacă în „Cult, magie, erezii”, Iași, Editura
Polirom, 2003, p. 108
27
Platon, „Banchetul și alte dialoguri”, București, Editura Mondero, 2001, p.
61
28
Ibidem, p. 62
29
Ibidem, p. 62
m-am legat cu jurământ și trebuie să-l ascult – iar tu dacă vrei

să-mi dai sufletul tău să-l descânt cu descântecele acelui trac,
potrivit cu sfaturile lui, îți voi da leacul de durere de cap, de nu,
n-am ce-ți face, dragă Charmides.”30
Ceea ce culegem azi pe ici pe colo prin satele noastre nu
sunt altceva decât niște reminiscențe ale poeziei magice zal-
moxiene, utilizate de către țărancele noastre la nivel domestic,
în operații de „magie inferioară”. Însă chiar și aceste rămășițe
sunt foarte prețioase pentru etnografi și folcloriști. Cu ajutorul
lor, se poate reconstitui imaginea unei spiritualități tradiționa-
le. „Magia, vrăjitoria în speță, este ceea ce mai subzistă ca ul-
tim vestigiu al tradițiilor dispărute”31. René Guénon, care
atribuia o calitate transcendentă tradiției, considera că folclo-
rul se constituie din elemente aparținând unei tradiții stinse,
pe care ultimii reprezentanți ai acelei forme tradiționale stră-
vechi aflate pe cale de disparițe le-au încredințat memoriei co-
lective. Ele se află într-un stadiu de degenerare în raport cu
primele, „dar acesta este singurul mijloc prin care mai poate fi
salvat ceva”32.
Pentru a ne da seama de bogăția ideatică a fenomenelor de
magie populară româneasca, o putem raporta la magia cultă
occidentală. Din această perspectivă, vom descoperi în
credințele și practicile magice românești multe din postulatele
magiei cultivate de mari filosofi ai Antichității și Renașterii,
ale căror concepții sunt în consens cu tradiția magiei păgâne.
Regăsim ecouri ale armoniei universale pitagoreice, ale
doctrinei simpatiei universale (cosmosul conceput ca un
organism viu, inima lui fiind soarele; între inima soarelui și a
omului există legături subtile) a lui Zenon din Kition, ale
omologiei dintre Univers și Om a lui Platon (poporul zice
Sfânta Lună și Sfântul Soare, există interdicția magică de a nu
arunca gunoiul după asfințitul soarelui pentru a nu-l supăra; la
moartea-nuntă a ciobanului din „Miorița” soarele si luna îi țin
30
Ibidem, p. 62
31
René Guénon, op. cit., p. 73
32
Ibidem, p. 56
cununa; într-un descântec de albeață, bolnavul este curățit de

trei surori ale soarelui; descântecul pentru cârtiță se face înainte
de răsăritul soarelui etc.). Credința în vise și divinația onirică,
foarte puternică în popor, este explicată de unii informatori cu
argumente (în vise primesc răspunsuri la îndoieli, vorbesc cu
morții de la care obțin informații surprinzătoare, se visează în
locuri necunoscute, trăind senzația că le sunt familiare), care
ne duc cu gândul la teoria continuității pneumei a lui Cicero
(în timpul somnului, sufletul călătorește în lumea noetică, de
unde află informații despre evenimentele viitoare). Hippocrate,
părintele medicinii, acorda astrologiei, care era o ramură a
magiei, un rol foarte important în tratamentul bolnavilor (la
noi, unele practici magice de facere de dragoste se desfășoară
sub semnul lunii pline sau la miezul nopții; unele plante
medicinale se culeg într-o zi anume din an). Chiar și ideea
mulțimii lumilor a lui Giordano Bruno se regăsește în gândirea
arhaică populară (Când eram mică și am văzut stelele pe cer,
am întrebat-o pe mama, o țărancă analfabetă din Basarabia:
„Ce-s luminile acelea de sus?” Ea mi-a răspuns că sunt luminile
de la ferestrele din cer. Acolo trăiesc oameni și, când vine
noaptea, își aprind și ei lămpile în case.). În basmele, orațiile,
baladele, descântecele, jocurile de priveghi și jocurile de copii
se regăsesc reminiscențe ale limbajelor inițiatice.33 În textele
cosmogonice românești întâlnim legende cu substrat
bogomilic34 și motivul lui Faust (contractul dintre om și
diavol).35 Nu ne rămâne decât să ne minunăm de cât de
profundă și complexă era înțelepciunea omului arhaic, cel care
a pus bazele plăzmuirilor mitice, metafizicii populare, magiei
și medicinii magice.
În spațiul românesc, practicile magice, care implică cete de
dansatori (călușarii) sau de mascați, sau figuri mitologice
(zânele, sântoaderii), practicile divinatorii și cele de însănătoșire
33
Lucia Berdan, „Mitologia cuvintelor”, Iași, Editura Universității „Alexandru
Ioan Cuza”, 2003, pp. 161 ‒ 200
34
Lucian Blaga, „Despre gândirea magică”, pp. 88 ‒ 90
35
etc., continuă „importante ritualuri și credințe păgâne, legate

în special de fertilitate și sănătate.”36
Descântecul –
o specie supusă degradării
Când se bănuiește că pruncul e afectat de deochi, de speriat,

sau are „plânsuri”, mamele recurg, dintr-un reflex ancestral, la
descântec. Cel mai răspândit fiind „stinsul cărbunilor”.
În legătură cu aceasta, confirmăm ceea ce au constatat și
alți cercetători: descântecul ca specie a poeziei magice se află
într-un proces de degradare. Informatorii ne-au spus câte o
formă rudimentară de descântec. Însă textele tradiționale au
fost uitate. Nu mai există descântătorii de vocație ce „furau”
meșteșugul și îl păstrau cu sfințenie, ca apoi să-l transmită
unui urmaș de sânge sau de suflet. Există o indiferență pentru
practicile spirituale în general, și pentru cea magică în special.
Drept exemplu poate servi cazul lui Vasile Aga, un descân-
tător din Putna decedat cu câțiva ani în urmă. Decenii la rând,
el a salvat animalele satului mușcate de helge. Pentru asta, fo-
losea o pielicică de nevăstuică, precum și un text rostit în ca-
drul acestui rit de însănătoșire. Ritul este și acuma practicat,
pentru că există o anumită categorie de săteni, proprietari de
animale, care cred în eficacitatea lui. Deși Vasile Aga a spus
descântecul mai multor persoane, acestea neavând vocație,
l-au dat uitării. Vorba unei țărance: „L-am auzit da’ nu-l băga
nime’n cap” (Crețan Alina Elena, 30 de ani). Textul s-a dus în
mormânt împreună cu descântătorul. Astăzi, când helgea
mușcă o vacă, sătenii împrumută pielicica de la Păvălucă, fe-
ciorul lui Vasile Aga, iar în locul formulei magice tradiționale
spun Tatăl nostru. Crețan Alina Elena i-a adus un adevărat
elogiu descântătorului de animale Vasile Aga: „El știé de toa-
te cele. Când avem o vacă umflată, la badea Vasâle. Era mai
bun ca doctorul veterinar. Era de la tata lui învățat. Și amu și
36
Mircea Eliade, „Ocultism, vrăjitorie și mode culturale”, București, Editura
feșiorul lui tot așa-i ca dânsu’. Da el era mai în vârstă, era mai
experimentat, știé mai bine. Era o vacă de sângera, îl chemai
pe doctor, îi dădé injecție, scăpa, nu scăpa, na. Da’ viné badea
Vasile, o lega, îi dădea stricnină, îi dădea drumu’ la sânge, gata,
vaca, după ce termina cu dânsa, o dădeam la loc, când o mul-
geam, mânca. Da’ după doctor, stăteam și-o zi două, până-și
fășé efectul antibioticul. Jugăné purcei, de tăti șelea fășé. Păcat
c-o murit.” Ea cunoaște ritul descântatului pentru mușcătură
de helge, dar textul învățat de la Vasie Aga, nu-l ține minte.
Azi descântecul de helge îl găsim doar în cartea Ilenei
Crețan, „Putna de altă dată”: „Sus tună, fulgeră/Jos cade
negură/Negură pestriță/Chele de iagariță/Iagarița-i de os/
Osu-i de folos”37. Din păcate, autoarea nu menționează
persoana de la care a fost cules. Însă și acest text este doar o
rămășiță din descântecul tradițional pentru mușcătura de
nevăstuică. Iată cum arată el rostit de Ileana Vaman din satul
Frumosu, considerată (în 2006 dânsa mai trăia) „singura
descântătoare de nevăstuici din întreaga Bucovină”38: „Tu,
Estriță Pestriță!/Ai ișât din buruiane/Și-ai mușcat pe calu’
Mariii de pchele/Pchelea-i lipchită de carne/Carnea-i lipchită
de os/Osu’ să-i rămâie sănătos!/Și verinu’ să curgă gios!/Vini
ursu’ din pădure/Și ne-aduce vreme bună/Dacă descânt calu’
Mariii cu apă descântată/El îndată se îndreaptă/Tu, Estriță
Pestriță!/Când ți-ai face cuib de verin/În razele soarelui/În
vârfu’ Leușteanului/În vârfu’ Odoleanului/Atunci, și nici
atunci/Să nu-ți mai porți cuib de verin/În pulpă la calu’ Mariii
[...]/Nouă s-o despărțât!/Opt s-o despărțât!/Șapte s-o despăr
țât. Șase s-o despărțât./Cinci s-o despărțât./Patru s-o des
părțât./Trei s-o despărțât./Două s-o despărțât./Unu s-o
despărțât!/S-o despărțât o fată mare/Pchice-i cosâțele!/Plângă
după dânsele/De s-o despărțât o fimeie măritată/Pchice-i
țâțele!/Plângă după dânsele/De s-o spăriat un bărbat însurat/
Pchice-i boașele!/Plângă după dânsele/Nouă s-o despărțât!/
37
Ileana Crețan, „Putna de altă dată”, București, Editura Simetria, 2000, p. 154
38
Bogdan Lupescu, „Blestemul nevăstuicii”, în Formula AS, anul XVI, nr. 700,
ianuarie 2006, p. 12
Opt s-o despărțât./Șapte s-o despărțât./Șase s-o despărțât./

Cinci s-o despărțât./Patru s-o despărțât./Trei s-o despărțât./
Doi s-o despărțât./Unu s-o despărțât”39. Și această descân
tătoare a avut problema transmiterii meșteșugului; fiica mezină
n-a vrut să-l preia, pentru că-i era rușine, iar cea mare nu are
vocație: rostit de ea descântecul nu are efect.
Descântecul actual nu respectă structura și poetica celui
tradițional. Fie că e compus ad-hoc de vreo băbuță cu vocație,
fie este moștenit de la săteni, el tinde să fie cât mai simplu:
„Se sting cărbuni de la 3, 5, 7, 9 și se spune: «Așa cum se des-
face cărbunele și se duce focu dintr-însu, așa să se ducă răul de
la copil»” (Gâza Ecaterina, 60 de ani, Frătăuții Noi).
Metafora e tot mai puțin folosită. Or, aceasta era un ele-
ment foarte important pentru omul gândirii magice. Lucian
Blaga afirma că metafora ține de ordinea structurală a spiritu-
lui uman40 și ea „s-a iscat deodată cu omul”41. Însă, „pentru
mentalitatea magică, metafora nu mai este [...] simplă metafo-
ră, ci armă de apărare și un reflex preventiv.”42 Această calitate
a metaforei se manifestă îndeosebi la populațiile cu mentalita-
te tabuizantă care evită să numească direct obiectele conside-
rate tabu spre a ocoli pericolul comportat de puterea cuvântului.
La fel, metafora era considerată „armă de apărare” în cazul
descântecului. Într-un descântec de speriat, pentru a zugrăvi
într-un mod impresionant chipul bolii, se invocă o entitate
urâtă: „Ciudosu,/buhosu/cu dinții rânjiți,/pe fereastră o cătat,/
spaimă i-a dat43”. În altul, pentru minimalizarea bolii, apare un
bătrân caraghios: „Pe-o cale,/pe-o cărare/venea un moș bă-
trân/cu mucii curgând,/luleaua i se stingea,/el de ciudă plân-
gea”44. Aceeași calitate de „arme” destinate să lupte cu boala o
aveau și celelalte figuri de stil. Bolnavul de altă dată era fasci-
nat de frumusețea imaginilor poetice care veneau să-l apere.
39
Ibidem, p. 13
40
Lucian Blaga, „Geneza metaforei și sensul culturii”, p. 33
41
Ibidem, p. 40
42
Ibidem, p. 34
43
„Folclor din Țara Fagilor”, Chișinău, Editura Hyperion, 1993, p. 40
44
Ibidem, p. 43
Boala nu era un dat implacabil venit să-l nimicească cu orice

preț. Ea era personificată. Cu ea se dialoga ca de la egal la egal.
Puterea ei putea fi diminuată prin porunca de a părăsi corpul
celui descântat („Ieși din vână!”) și a merge într-un loc concret
(„Și te du la fântână”). Descântătorul de azi nu folosește nici
limbajul ritmat, ci se mulțumește cu niște propoziții seci ce ex-
primă dorința de plecare a bolii, utilizând o simplă paralelă în-
tre această dorință și o anumită însușire a obiectului cu care se
descântă („Cât de repede o sărit ciotul din scândură, așa de re-
pede să-mi sară și mie ulciorul din ochi”). Cu boala nu se vor-
beșe la modul imperativ, ci se folosește un conjuctiv timid („să
se ducă”) și deseori fără a-i indica locul concret, atât de impor-
tant în descântecul tradițional. Băbuța de altă dată știa că locul
acela nu e important atât pentru boală cât pentru bolnav. Mai
precis, pentru psihicul lui subliminal. Sărăcia stilistică a des-
cântecelor actuale impune o întrebare: cum s-a ajuns la un ase-
menea nivel de degradare a poeziei magice? Ce cauze au dus la
această situație paradoxală: țăranul modern recurge la fenome-
nul descântatului, dar nu-și mai compune textele după mode-
lele tradiționale? De ce, comparând descântecele străvechi și
cele de azi, ai impresia că primele au fost compuse de oameni
dăruiți cu simțul poeziei, iar cele de azi sunt alcătuite de per-
soane lipsite de spontaneitate imaginativă?
Lucrul acesta se explică prin fenomenul „cenzurii imagina-
rului”, care s-a manifestat în cultura occidentală după Renaș-
tere. I.P. Culianu a făcut o analiză a acestui fenomen în cartea
„Eros și magie în Renaștere. 1484”. Cultura păgână a Renaș-
terii, care se baza pe un număr de postulate esențiale pentru
sănătatea spirituală și ecologică a oamenilor și a planetei (ana-
logia dintre macrocosm și microcosm, simpatia universală
etc.), a fost învinsă printr-un șir de acțiuni de cenzură a imagi-
narului. Bula papală Summis desiderantes affectibus, emisă la
5 decembrie 1484, a dat semnalul vânătorii de vrăjitoare și a
declanșat, pe termen lung, un mecanism puternic de represiu-
ne a magiei populare. În același timp era și un avertisment in-
direct adresat oamenilor culți care se ocupau cu știința magiei
(Galilei, Newton, Kepler). Cei care s-au încăpățânat să afirme
dreptul la viață al magiei au sfârșit în flăcările rugului

(G. Bruno). Magia implica gândire animistă și analogii cu
elementele naturii, prin „natură” înțelegându-se mult mai
multe lucruri și entități decât cele văzute cu ochiul liber.
Magia însemna imaginație și fantasme prin intermediul căro-
ra se dialoga cu sufletul, precum și figuri de stil cu ajutorul că-
rora se creau aceste imagini. „Cultura Renașterii era o cultură
a fantasticului. Ea acorda o greutate imensă fantasmelor susci-
tate de simțul intern și dezvoltase la extrem facultatea umană
de a opera activ asupra fantasmelor și cu fantasmele.”45 În lupta sa
împotriva idolilor, care nu se reducea numai la iconoclasmul
din biserici, ci avea o aplicare mult mai largă, „reforma izbu-
tește să producă o cenzură radicală a imaginarului, pentru că
fantasmele nu sunt nimic altceva decât idoli concepuți de simțul in-
tern”46. Se schimbă și atitudinea față de natură, fie ea umană,
fie natura în sensul larg al cuvântului. „Or, citirea «cărții natu-
rii» fusese experiența fundamentală a Renașterii. Reforma s-a
întrecut în a găsi mijloace numeroase și eficiente ca să închidă
această carte. De ce? Deoarece, pentru ea, departe de a fi un
factor de apropiere, natura era principala responsabilă de înde-
părtarea dintre Dumnezeu și om. După multe căutări, Reforma
l-a aflat, în fine, pe marele vinovat de toate relele existenței in-
dividuale și sociale: natura păcătoasă.”47 Astfel s-a schimbat
atitudinea omului față de natura înconjurătoare, cât și față de
propria natură. El a început să creadă că natura sa se reduce
doar la trup. Concepția despre o natură umană complexă, al
cărei suflet este legat subtil de puterile magice ale cosmosului,
ce avea puteri formidabile cu care străvechii autori ai descânte-
celor dialogau în limbajul metaforic al poeziei magice, a fost
extirpată din conștiința sa. Astfel a încetat comuniunea dintre
om și elementele naturii, și s-a renunțat la mijlocul cel mai im-
portant al dialogului dintre trup și suflet. Aceasta a dus, în de-
cursul mai multor secole, la o schimbare a imaginarului.
45
Ioan Petru Culianu, „Eros și magie în Renaștere. 1484”, p. 242
46
Ibidem, p. 241
47
Ibidem, p. 258
Nemaiexistând conștiința că ființa umană este legată indisolu-

bil de elementele naturii și ale cosmosului, nu mai exista nici
necesitatea de a crea analogii, personificări, metafore sau alte
figuri de stil esențiale pentru descântecul tradițional. Gândirea
și simțirea animistă au creat poezia magică. Lipsa acestei sim-
țiri a dus la dispariția descântecului în forma lui tradițională.
Omul de azi apelează la magia cuvântului, dar și-a pierdut ca-
pacitatea de a crea imagini. Or, îndeosebi în fenomenul des-
cântatului, cuvântul fără imagine rămâne un sunet gol.
În spațiul românesc, practicile spirituale tradiționale nu au
fost persecutate cu violența specifică Europei apusene. Până
nu de mult, prin satele noastre din Maramureș, Bucovina și
Basarabia, circulau adevărate capodopere ale poeziei magice.
Conținutul celor câteva descântece tradiționale consemna-
te de noi în nordul Moldovei este axat pe ideea de alungare a
bolii. Se recurge uneori la personificarea ei. Boala nu este che-
mată cu numele adevărat – gâlci (inflamație a ganglionilor gâ-
tului), oreion (inflamarea glandelor salivare situate dedesubtul
urechilor, în afara mandibulei), – ci printr-o metaforă: „șopâr-
lă-mârlă”, „mârâiană galbenă” etc. Se folosesc comparații: „Să
rămână curat/Ca de la Dumnezeu dat”. Și se utilizează proce-
deul minimalizării bolii, reducerii ei la dimensiuni minuscule:
„Ca un șir de mac/În patru deschicat”. Descântecele sugerează
bolnavului ideea vindecării, folosindu-se obiecte din anturajul
domestic. Micul furuncul care apare la rădăcina genelor, nu-
mit în popor „ulcior”, este tratat de către o bătrână din satul
Falcău în felul următor: cu un ulcioraș mic (ea a precizat că se
poate lua orice ulcior pe care îl ai la îndemână) atinge de nouă
ori, în formă de cruce, ochiul afectat, zicând: „Eu nu întorc ul-
ciorul tău, eu întorc ulciorul meu” (Viorica Cârciu, 89 de ani).
Este o rezolvare ingenioasă a „problemei de comunicare” între
trup și suflet. Bolii i se dă un chip, cel al ulciorului. Prin des-
cântec, i se comunică sufletului, într-o formă poetică, adică
prin imagine, ideea că boala este la fel de ușor de „întors” pre-
cum se întoarce ulciorul din mâna descântătoarei. Sufletul cre-
de în această informație-fantasmă și își mobilizează energiile
pentru realizarea vindecării. În alt descântec, bolii i se dă chip
de „șopârlă-mârlă” ce fuge de la copil, la îndemnul descântă-

toarei, ca o șopârlă speriată.
Ca element al medicinii magice, descântecul este utilizat
îndeosebi de către femei, fie simple, fie cu studii superioare.
Descântec de gâlci48
Iată un descântec de gâlci comunicat de o profesoară de
matematică din Solca: „Când copiii erau bolnavi de gâlci, bă-
trâna îi descânta. Așeza copilul pe un scaun, ea se așeza în spa-
tele lui, cu ambele mâini îl ținea de sub bărbie și descânta:
«Șopârlă, mârlă,/Ieși din vână/Și te du la fântână./Acol’ ți-i
masu’,/Acol’ ți-i popasu’./Acol’ sî chiei/Acol’ sî răschei./Ca un
șir de mac/În patru deschicat./Ptiu! Ptiu! Ptiu!/Băiatu’ nostru/
Să rămână curat/Ca di la Dumnezeu dat». Se spune de trei ori”
(Romaniuc Maria, 62 de ani).
Ochiul care se zbate

Pentru calmarea ochiului care se zbate, Viorica Cârciu din
Falcău folosește un ulcior mic cu care apasă pe ochi, de nouă
ori, în formă de cruce, spunând: „Dacî sî zbati-a bini,/Sî zbatî./
Dacî sî zbati-a rău/Sî nu zbaț”. Sau: „Di baț’ a bini,/Sî baț’./Di
baț’ a rău/Sî nu baț”.
Descântatul de ulcior cu gaura de la gard

„Dacă faci ulcior la ochi, o umflătură, care îi o răceală, sau
se spune că cineva s-a uitat rău la tine și te-a deocheat, sau te-a
tras un curent, atunci te uiți printr-o gaură de gard unde o fost
o scândură cu ciot. O sărit ciotul și o rămas borta. Te uiți prin
bortă de trei ori dimineața și, cu o cârpă curată, speli ochiul cu
agheasmă. În trei dimineți. Și ulciorul se pierde. Și spui: «Cât
de repede se usucă agheasma de pe ochiul meu, așa de repede
să treacă și ulciorul din ochi». Se mai spune: «Cât de repede o
48
Gâlcă, gâlci, substantiv feminin. Inflamație a ganglionilor gâtului. Origine
traco-dacă. Vezi Mihai Vinereanu, „Dicționar etimologic al limbii române pe
baza cercetărilor de indo-europenistică”, Editura Alcor, București, 2009, p. 385
sărit ciotul din scândură, așa de repede să-mi sară și mie ulcio-
rul din ochi»” (Ecaterina Gâza, Frătăuții Noi).
Descântatul de deochi. Cine deoache?

Credința în deochi este foarte puternică. În gândirea popu-
lară, deochiul este considerat o boală de natură magică: anu-
mite energii malefice concentrate în ochi afectează organismul
psihofizic al pacientului.
Se spune că au capacitatea de a deochea persoanele „întoar-
se de la țâță” sau cele bolnave de strabism. „Știți cine are ochi
răi? Care-s întorși de la supt. De exemplu, dai piept copilului
și deodată n-ai mai vrut să-i dai, îl înțărci. O trecut o săptămâ-
nă, două, el plânge, nu mănâncă nimic și iară îi dai. Așela în-
seamnă că-i întors de la țâță. El are puterea de a deochea”
(Maria Cenușă, 78 de ani, Putna). „Persoanele încrucișate,
care se uită cu un ochi la făină și cu unul la slănină, adică n-au
privirea fixă, ci un ochi ori amândoi fug într-o parte. Ele aduc
deochi” (Ecaterina Gâza).
„Ochi rău” mai au femeile când au ciclu, ori au avut de cu-
rând relații intime cu bărbatul. Sunt afectați de deochi îndeo-
sebi copiii și puii de animale. Deoarece deochiul se produce
involuntar, deseori persoanele respective nici nu sunt conști-
ente că pot influența negativ anumite ființe, ele nu sunt învi-
nuite de îmbolnăvire premeditată. Li se recomandă a nu vizita
prunci și a nu se mira de frumusețea lor. Deochiul poate fi
prevenit prin rostirea formulei: „Ptiu, ptiu, ptiu, să nu fie de
deochi!”. Formula este valabilă și pentru animale.
„O venit o femeie cu un băiețel la noi și zâși: «Vai, Casandră,
ce cârlani frumoși ai!» Și dintr-odată, cârlanul a mers așa
rotund, o sărit de trei ori în sus, o plesnit, și-o murit. Femeia
trebuia să-și aducă aminte că este întoarsă de la țâță, că
deoache. I-o spus mamei: «Casandră, eu deochi. N-am voie să
mă uit, că fac rău». Sau la copchii. Aveam o profesoară de
biologie care deochea. Mergea la rodină și spunea: «Nu am
voie să mă uit la copii». Și dacă se uita, mergea în altă cameră
și spunea ceva în gând, ca să nu-i facă rău, și-l scuipa de trei
ori” (Floarea Apostol, 60 de ani, Arbore).
Stinsul cărbunilor
Cea mai răspândită practică magică de alungare a deochiului
este stinsul cărbunilor. Este însoțită de un descântec ce diferă
de la o localitate la alta, iar în cadrul aceleiași localități, chiar
de la o persoană la alta. Este aplicată la toate felurile de boli,
fie de speriat, deochi și „plânsuri”. Numărul cărbunilor variază
de la trei la nouă. Este obligatoriu să fie fără soț. Ritul se
desfășoară lângă vatră, odinioară loc sfânt în casele românești.
Cărbunii se iau cu cuțitul. „Când copilu’ se deoache, plânge,
mergi și aduci apî neînceputî din fântână. Pui într-o canî și
numeri nouă cărbuni până la nouă. Apoi iar de la nouă. Și-
apoi speli băietu’ cu apa așeea. Spui: «Cum l-o diochet, așe sî
să dizdioache». De trei ori. Și într-un moment îi gata” (Cotos
Elena, 69 de ani, Straja).
„Când eram copii, dacă ne era rău, pățeam ceva, aveam fe-
bră, mama ne ducea la Crăcănoaia, o femeie voinică, faină.
Scote din sobă rapid câțiva cărbuni, îi pune cu agheasmă în
farfurie, farma niște busuioc și spune: «Cum sî pierdi fumu’,
cum sî duși, cum sî stâng cărbuni iștea, așa să se stângă boala»”
(Floarea Apostol, 60 de ani, Arbore).
„Când merg undeva cu un copil frumos și sî deoache, ies
dimineața, pân’ nu răsare Sfântu’ Soare, și ieu o canî di apî din
fântână, și ieu cu cuțâtu’ trei cărbuni și îi dau în așeea: «Așa sî
să ducî rălili di pi copilu’ nieu/și di pi pământu’ ista/pi pustii,/
în api,/în cele mai mari nenoroșiri./Sî să ducî,/Sî iasî din copi-
lu’ nieu». Și fac de trei ori cu cuțâtu’ pi apî și pi urmî îi dau la
copil sî gusti de trei ori câte o lecuțî di apî și îl spăl cu apa șeea
pi corp. Și pi urmî o iei și-o dai pi câine: «Cum nu rămâne niși
în cana me/așa sî nu rămâie nimicî pi băiețelu’ nieu» (Floarea
Irimescu, 77 de ani, Arbore). Un descântec recitat de această
țărancă, care însoțește ritul magic de alungare a sperieturii cu
ajutorul cărbunilor stinși, seamănă cu o rugăciune: «Doamni,
cât de curat țî l-am dat, Doamni, așa lasă-mi-l curat. Scoate
dintr-însul tătî spărietura, tăt răul. (Că i-o vrajă ră, calcă copi-
lu’ în șiava). Doamni, lasă-mi-l curat, cum l-am născut și cum
l-am botezat. Apără-l, Doamne, de urât, di greutăți, di tăti ji-

godiile cari vin pi fața pământului. Scapă-mi-l, Doamni.»
În alte localități, descântecul tradițional este însoțit și de
rugăciunea Tatăl nostru: „Iei o cană de apă neîncepută, nu vor-
bești cu nimeni, pregătești în sobă, fărâmi nouă cărbuni cam la
fel de mari. Ți-i cana alături de gura sobei și iei cu lingura câte
un cărbune, îi dai drumu’ în apă și spui: «Cum se stinge cărbu-
nele, așa să se stingă deochiu’». Și spui Tatăl nostru, și la urmă-
torul cărbune iar, nouă cărbuni și de nouă ori Tatăl nostru.
Și îi dai să beie și îl speli pe față. O singură dată fași asta și-i
treși” (Crețan Alina Elena, 30 de ani, Putna).
Se crede că puterea de a îmbolnăvi cu privirea are efect și
asupra persoanelor mature, îndeosebi asupra fetelor și femeilor
tinere. Fața este cea mai expusă deochiului: „Mi s-a întâmplat
chiar mie. Eram căsătorită. Aveam douăzeci de ani. Am fost la
fân și au venit acolo niște femei, chipurile, la ajutor. Acuma
ce-or fi făcut, nu știu, dar soacra mi-a spus că deochi a fost.
Mi-a fost foarte rău și soacra mi-a stins cărbuni. A luat șapte
cărbuni cu lingura din plită și i-a pus într-o farfurie de tablă.
Acuma dac-o zis ceva în gândul ei, nu știu să vă spun. Apa
aceea, chiar dacă era cu bucățele de cărbune, am băut-o și mi-
am revenit. După stări de greață și dureri de cap” (Teleagă
Elisaveta, 56 de ani, Straja).
Când copilul „are plânsuri”

Cotos Elena din Straja ne-a spus un descântec însoțit de un
ritual cu afumare, învățat de la bunica sa, în care se folosește
un smoc de păr din cojocul tradițional și un pic de mămăligă
rasă de pe culeșer (făcăleț): „Când copilul ave plânsuri, fășe
niște lână din cojocul vânăt, așa di ăsta greu, și-o petică. Și di
pi culișeri lua mămăligă și o pune în nijloc cu părul așela și arde
și dăde deasupra copchilului. Atâta am prins de la dânsa:
«Mârâiană galbenă,/Culeasî di pi baltî/Mârâianî galbenă/Cu-
leasî di pi baltî,/Cum ai vinit/Sî ni-o diochi/Așa ca sî-ț treacî».
Practici magice împotriva deochiului la vaci

Țăranii recurg la diverse mijloace de protecție a animalelor
împotriva deochiului și a luării manei. În cazul vacilor, se crede
în puterea magică a aței de culoare roșie și a excrementelor
umane: „Ca să nu se deoache, primăvara, prima zi înainte de a
scoate vaca la păscut, o aranjăm frumos și pe urmă mergem la
veceu și luăm cu o botă rahat și o dăm pe unghii la picioare și
nu ți-o mai deoache, nu-ți face la lapte nimic, nu mai are
putere să-ți facă ceva la vacă” (Crețan Alina Elena, Putna);
„Bărbatul meu așa fășe totdeauna. Și mă duc odată să văd:
«Și fași acolo, măi Ion?» Zâși: «Las’ că eu fac așa șiava și nu se
mai întâmplă nimic cu vașile. Apoi am văzut că-i adevărat»
(Maria Cenușă, Putna).
„Când li-i a făta junșili, vașili îs așa frumoasî, le pui la coa-
dă o bucățâcă de șiava roșu ca să n-o deoache. La cai pui în
coamă, în coadă, la căpăstru canac roșu. La coadă îi împletești
o ață roșie. Dacă ai un animal frumos, trebuie să-i pui dacă vrei
să-l ai” (Alina Elena Crețan).
Luatul somnului și descântecul de somn

În gândirea populară există credința că o persoană, îndeosebi
în vârstă, care suferă de insomnie, își poate aduce somnul
printr-un ritual magic însoțit de un descântec. Întâmplător, el
poate lua somnul unui prunc. Cu același ritual, dar cu un text
un pic mai elaborat, se întoarce somnul la copiii mici: „Sânt
oameni bătrâni cari nu pot dormi și ies afarî și ieu somnu’. Și
poati la casa așeea iesti un copil mic și copilu’ sî zbati sî doarmî
și nu poati. Atunșia tu trebuie să-l iei frumușel în fașî, sî ieși
afarî cu dânsu’ și-i spui așe: «Tu vezi lumina așeea?» Zâși:
«Da». «Du-ti, îți încălzăști mânuțâli și chișioruțâli și ia-ți cina
și hodina și hai cu mămuca în casî». Și atunși iar ti întorși în
semn di cruși: «Vezi lumina așeea?» «Da». «Du-ti, ia-ți cina și
hodina și hai cu mămuca în casî». Și la miezu’ nopții și la
amiazî. Aiestia li fași în trei sări la rând și copilu’ sî liniștești”
(Floarea Irimescu, Arbore).
Există un rit și pentru bătrânii chinuiți de insomnie: «Când

omu’ bătrân nu poati dormi, iesî și ia somnu’ de la lumina undi
iesti. Cî sara sânt lumini în tăti părțîli. Sî uitî acolo și zâși:
«Doamni, vezi lumina așeea? Trimite-o mie pentru hodina
mé, sî mă pot hodini». Sî-ntoarsî în altă parti: «Doamne,
trimite-mi hodina noaptea asta sî mă pot hodini». În patru
părți fășe și omu’ sî hodiné” (Floarea Irimescu).
Descântatul pentru scoaterea șarpelui

Este o practică dispărută, însă unii oameni își mai amintesc
de ea. Înghițirea șarpelui era un lucru real în vremurile când
țăranii și copiii lor mergeau des în pădure după ciuperci și
fragi, sau cu vaca la păscut. Pentru a-l scoate, recurgeau la un
rit însoțit de un descântec, al cărui text informatoarea nu-l cu-
noaște: „Aveam vârsta de zece ani, când am aflat că la noi în
comună, după mănăstire, în cătunul Bodârlău, un băiet o în-
ghițit un șarpe. Se spune că el o mers în pădure, o venit așa un
soare puternic, el s-o moleșit și s-o culcat. Și dormea cu gura
deschisă, cum dorm o samă de copii, și un șarpe din pădure o
intrat în copil. L-au dus la niște descântătoare, la niște babe,
l-au consultat și au spus că are șarpe înăuntru. Bunica me, care
nu mai este de atâta vreme, o fost de față la descântecele care i
le-o făcut copilului, că o avut casă aproape de cătunul Bodâr-
lău. Babele o spus: altă soluție nu-i decât să-i facă un ceai de
bote de mac copilului, că copiii care beu ceai de bote de mac,
adorm adânc. Și copilu’, când doarme adânc, are gura deschi-
să. Și atunci o pus un ceaun cu lapte fiert de-o parte și-n par-
tea cealaltă un ceaun cu fragi, că șarpele trage și la fragi
(copilu’ ave strânsă o pungă de fragi făcută dintr-o scoarță de
pe copac de molid și încheiată pe margine; șarpele o fi venit la
fragi și atunci, când l-o văzut pe copil cu gura deschisă, o in-
trat în el). Au lăsat copilul jos, s-o pus pe lături persoanele re-
spective și o urmărit. O văzut cum scoate șarpele capu’ din
copil afară, s-o uitat în stânga în dreapta, i-o mirosit și fragii și
laptele, și-o reușit și l-o scos. Și repede o luat copilu’ de jos, l-o
scuturat, l-o trezit din somn. Și l-o salvat. Ceea ce vă spun eu

nu-s povești. Bine, n-a fost un șarpe cum îi șarpele boa. A fost
unul din ăștia care mișună prin păduri, prin șleahuri, prin tufi-
șuri” (Maria Cenușă, Putna).

Descântatul vacii cu putregaiul de răchită
„Unii descântă și-acuma, da’ să n-audă doctorul veterinar,
c-apoi el nu mai ia bani. De exemplu, am descântat și eu în
anii din urmă. Cum erau vitele la păscut, una din vaci o scor-
monit cu piciorul un cuib di zăspi49. Șî o zăspe o mușcat-o de
pulpă. Când o venit acasă, nu știam ce este. «Vai de mine! Da’
dacă-i șarpe?» Că paznicu’ nu se ocupa de fiecare vacă în par-
te. Ca să spună alt om, care era într-o livadă, cum o scoșiorât
și-o împrăștiet zăspili așelea. Am făcut ceai de romaniță, și am
spălat-o. Că s-o fost umflat tare și atunci ne-o spus șineva:
«Trebuie să iei un putregai de răchită (răchita fași putregai) și
s-o afumi împrejurul pulpii și s-o descânți, că s-ar pute să-i
treacă». Am spus așa: «Dacă-i mușcătură de șarpe,/Dacă-i
mușcătură di altî lighioană/De altceva/Sî să ducî de la dânsa,/
Sî să împrăștie/Sî o liberezî/Sî rămâie curatî ca lacrima/Sî șie
sănătoasă și nevătămatî/Și s-o fereascî di toati lighioanele». Și
tot o afumam cu un făraș cu răchita asta pusă deasupra” (Maria
Cenușă, Putna).
Descântatul vacii cu cârpa de șters ouăle încondeiate

Vacile se mai descântă cu cârpa folosită la închistrirea ouă-
lor de Paște: „Un caz recent. Unei vecine i-o fătat vaca și i s-o
umflat pulpa. I-am spus. «Ia și-o descântă cu putregai de ră-
chită și cu cârpa cu care se șterg ouăle încondeiate de la Paște».
Când dai șeara jios de pe ou, cum o fost scris, cu o cârpă îl șter-
ji frumos. Și cârpa așeea se păstrează pentru leacuri. Când
afumi văcuța, trebuie să pui și cârpa și putregaiul de răchită să
ardă împreună pe o leacă de jăratic. Și asta dă rezultate.
49
Viespi
Cum se afumă un mormânt la biserică, așa sî treși roată-mpre-

jur pe sub vacă, cu fărașul pe sub pulpă. De trei ori. Și zîși:
«Sî să ducî,/Sî să-mprăștie»” (Maria Cenușă, Putna).

Descântatul animalelor cu pielicica de helge
Helgea este un locatar des întâlnit în grajdurile animalelor.
Una din plăcerile sale e să se joace cu coama calului, pe care o
încâlcește sau împletește în codițe. Calului, la rândul său, îi
place să fie astfel mângâiat. Din cele mai vechi timpuri, țăranii
au învățat să trăiască în pace cu acest mamifer, pe cât de mic,
pe atât de inteligent. Și-au format un comportament binevoi-
tor și tolerant față de el. Iar în cazurile, în care, întâmplător, le
mușcă vaca sau calul (țăranii știu că face asta doar dacă îl spe-
rii), au la îndemână un rit de însănătoșire, însoțit de un des-
cântec în care rolul principal îl joacă pielicica de helge. Țăranii
sunt convinși că pielea de helge ajută la tratarea animalului,
atât de puternic încât uneori ritul se reduce doar la atingerea
pulpei vătămate cu pielicica: „Când îi mușcat animalul de ne-
văstuică, foarte mare putere are asupra lui chelișica de nevăs-
tuică” (Alina Elena Crețan, Putna).
„Pielișica de helge din comună este și-acuma. Îi pusă pi-un
băț. Noi avem în grajd vite și cal. Și odată îmi spune bărbatu’:
«Mărioară, uite, îi helgea-n grajd». «De unde știi?» «Îi tătî coa-
ma calului înciotată». Calul ave coama frumoasă, albă. Ea și
fași? Sî jioacî cu coama calului. O împletește, o zborșești.
Și-atunci ni-o mușcat vaca și-am mers la femeia respectivă și
ni-o împrumutat pielișica. Ea o vinit, o turnat într-un vas apă
pi pielea di helgi și o leacî di aghiasmî, o descântat și o spălat
pulpa. Cuvintele nu le știu. Așela care are pielișica știe și cu-
vintele. Că dacă n-ai pielișica di helge, cât ar fași doctorul tra-
tament, nu se vindecă vaca. O mușcat-o aproape de pulpă.
C-așa mușcă ele. Vaca era aproape de cal. Cum helgea s-o ju-
cat cu coama calului, vaca ar și dat cu capu’ și o deranjat-o. Că
dacă n-o deranjează nime’ nu mușcă. Tot ce-am auzit în
comună, o mușcat vitele. Pe cal nu-l mușcă. Calului îi plași

când sî jioacî cu coama lui” (Maria Cenușă).
„Noi am folosit chelicica de nevăstuică pentru mușcătura ei
la animale. Ne-o mușcat un cal. Am mers la badea Vasile a lui
Pavel Aga și ne-o dat chelișica și am adus apă neîncepută de la
fântână și nu trebuie să vorbești cu nimeni în timpul când faci
descântecul. Speli chelișica de 9 ori pe o parte și de 9 ori pe
șealaltă parte. Și de fiecare dată spui Tatăl nostru. Și speli cu
apa șeea animalul unde-i mușcat, dimineața și sara, și îi treșe
timp de câteva zâli. Dacă nu, mult mai mult chinuiești: coașe,
sparge, puroi. La noi o mușcat calu’ și vaca. L-o mușcat deo-
dată de gât. Și dintre chișioare, așa de pieliță, s-o umflat tare.
Vaca o mușcă de pulpă. La fiecare casă este nevăstuică, dar
dacă nu-i deranjată, nu le fașe nimic. Dacă ea îi pe dânsul și îi
deranjată, de ciudă, mușcă. După asta observi că ai nevăstuică
în grajd, că împletește coama la cai, coada la vacă. O împleteș-
te cum ai împleti cu mâna o coadă, în trei, mai multe. Tătî
coama la cal o încâlcește. Așa am pățit noi. N-o mai poți des-
câlci. O lași așa. Dacă vrei s-o descâlcești, trebuie s-o tai.
Și când îi treși, găsești doi dințuși, acolo unde l-o mușcat.
Semnul” (Alina Elena Crețan).
„Calul dacă n-are clopot pe lanț, helgea-i posibil să-l muș-
te. Sau calul dacă nu-i liniștit sau vaca dacă-i nervoasă. Ea îi
încâlcește coama sau coada și dacă vaca o stingherește cu ca-
pul, ea o mușcă. Sau calul tot aceeași treabă: dacă îl deranjează
și-i nervos, dă s-o pălească cu piciorul, și dac-o pălește, atunci
ea îl mușcă. De asta se umflă, eventual mai mult în partea pul-
pei, așa se mușcă. Și coada și coama îs încâlcite, ca și cum ar
tapa cineva părul, că greu îl desfaci, cu toate că-i firul gros. Ea
vine și se joacă cu calul, cu vaca tot așa la coadă. Dacă nu-s de-
ranjate, nu fac nimic. Dar foarte greu se prind. O venit o gră-
mada de lume care știe că avem. Nu mulți cred. Dar dau
tratament și câte două-trei săptămâni și tot la pielicică ajung”
(Maria Aga, 35 de ani, Putna).
Efectul tratamentului depinde de operativitatea cu care se

descântă: „Dacă-i mușcată de nevăstuică și imediat ai spălat-o,
ai scăpat. Dacă nu, necăjești mult. Coașe și curge. Da’ dacă ai
chelișica speli rapid și gata-i bun” (Ileana Cenușă, 74 de ani,
Putna); „Trebuie să fași repede, nu să lași câteva zâle. Atunŝi
ai făcut, atunŝi i-o și trecut” (Alina Elena Crețan).
Uneori, nici nu mai este nevoie să reciți ceva. Important
este s-o speli cu pielicica de helge: „Când mă uit pe spate, va-
ca-i umflată. Zâc: «Ău, îi mușcată de helge». Omu’ s-o dus re-
pede, o scos o găleată de apă, o luat o ulcică de apă, o spălat
chelișica, n-o zâs nimic, nici Tatăl nostru. O spălat vaca de câ-
teva ori, așa pe spate, și-o turnat pe urmă așa țr-r-r! Și sara,
vaca, gata, era dezumflată” (Ileana Cenușă, Putna).
Uneori, ritul descântatului este însoțit de ungerea locului
vătămat cu usturoi, despre care țăranii știu că are puteri
vindecătoare ieșite din comun: „Atâta o spălam, până
spuneam de 9 ori Tatăl nostru. După ce spălam, dădeam cu
chielișica pe umflătură. Badea Vasile m-o mai învățat că,
după ce fac așa, să fac usturoi, fără sare, pisat mujdei și să ung
toată umflătura cu usturoi. Și tot dădea înapoi. Odată ne-o
mușcat un cal de boașe50 și tare ne-am temut, ferească
Dumnezău. Și el zâșe mai fă și-așa. Și-am făcut și bun o fost,
cu usturoi. După ce-am spălat cu chielișica, am dat cu usturoi
și tot s-o dezumflat parcă mai repede decât numa’ cu chielișica
goală. Era un animal scump și nu-ți dă mâna să-l pierzi. La
noi mai mușcă prin pădure șerpele. Tot cu chiele de nevăstuică
și la șerpe. O spus cineva c-o făcut cu chele de nevăstuică și-o
mărs. De unde chiele di șerpe? Mai sunt care au, da’ nu dau,
că chielea de șerpe îi tare subțirică, tare fină și se rupe mai
repede decât cea de nevăstuică. Și tăticu’ o avut o chiele de
șerpe, l-o belit și i-o luat chielea, da’ n-o fost atent cu ea și o
mâncat-o șoarecii” (Alina Elena Crețan).
50
Boș, boașe, substantiv neutru. Testicul. Din fondul prelatin. Vezi Mihai
Vinereanu, op. cit., p. 149
Există și măsuri de prevenire a mușcăturii: „Ca să nu muș-

te helgea calul, se pune un clopoțel pe lanț sau la căpăstru. Dar
degeaba. Că ea-i pe dânsu’ și se joacă cu coama și dacă o de-
ranjează, mușcă. Noi în grajd avem vaca cu clopot. Degeaba.
Ea își face treaba. Că dacă-i deranjată, mușcă. Și chiar dacă
n-o deranjează animalele în grajd, dar dacă o deranjezi tu, vezi
că vrei s-o omori, toate animalele în grajd ți le mușcă. E mai
bine să nu intervii. Trebuie s-o lași în pace, să nu-i faci nimic”
(Alina Elena Crețan).
Țăranii consideră că e bine să tratezi helgea ca pe un
animal domestic, să n-o înjuri: „Mai bine să te faci că n-o
vezi. Da’ chiar dac-o vezi, eu am văzut prin țarnă, la fân, se
zâșe că se transmite, n-ai voie să-i zâși nimic. Dacă crezi că
n-o poți prinde, să-i dai pace” (Alina Elena Crețan); „În
grajd, dac-o vezi, să grăiești frumos cu dânsa: «Ce fași?»
Așa. [Informatoarea a folosit un ton gingaș, cum ar fi vorbit
cu un copilaș.] Ea fuge. Să nu-i fași nimica ori să vrei s-o
omori ca pe un șoarece. Că dacă ai vrut s-o omori, în zâua
aceea ți-o mușcat animalele, tăti câte le ai în grajd” (Cenușă
Ileana, Putna). „Dacă spui rău de dânsa prin grajd, răcnești,
o înjuri, ea se înmânie, se supără și tot strâcă la animale, le
mușcă” (Alina Elena Crețan).
Spusele informatoarelor noastre ne îndreptățesc să credem
că folosirea pronumelui personal „dânsa”, „dânsul”, considerat
mai politicos decât „el”, „ea”, cu referire și la animale nu con-
stituie o greșeală gramaticală. Este o reminiscență a credinței
animiste, când strămoșii noștri tratau animalele și plantele cu
mult respect. Ea exprimă solidaritatea, care a mai supraviețuit
în unele locuri, cu lumea animală.
În Putna, pielicica de helge am văzut-o la Pavel Aga, fiul
lui Vasile Aga. Este îmbrăcată cu blănița înăuntru pe un băț de
brad cioplit pe măsura helgii. La capăt are o ață cu care se
atârnă în cui. O ține în cămară, la uscat, învelită în hârtie.
„Numai la noi este pielicică. Am avut două, una am dat-o.
Dar nimenea nu are. Și lumea nu știe nimica. Crețan Alina
știe și să descânte cu apa neîncepută. Se spune ceva din gură.

Eu n-am învățat că nu avem interes atunci. Că era socru-meu
și făcea el. Nici soțul nu știe să descânte, dar în schimb știe să
taie zâmbre la cal, să jugănească un purcel. Asta ce-o fost
rămas de la socru știe. Să spargă cu trocariu. Vaca când se
umflă se sparge cu trocariu ca să nu crape. Trocariu-i un cuțit
mare care se bagă între coaste când se umflă vaca. Sau este ceva
de pus în gură și se unge cu dohot. Este stigneua. Îi ca un cuțit
cu trei colțuri lungi și ascuțite. La cai se folosește, mai mult la
zâmbre51, când se umflă gingia, se face cât dinții și nu pot
mânca. Și atunci îi înțeapă cu asta, curge sânge rău, și se frea-
că cu sare bine, ca să nu se infecteze și atâta-i tot. Nu știm dacă
mai are cineva. Asta tot de la socru o rămas. Socrul era tare
bun vânător de helge. Ele sunt foarte șmechere. Nu știu cum
le-o prins. Și Pavel, soțul meu, le mai prinde dar nu știu cum”
(Maria Aga, 35 de ani, Putna).
Descântec de buricat vițelul

Vițelul se „burică” atunci când vaca fată în picioare și, nefi-
ind asistată de nimeni, acesta cade jos. Cordonul ombilical se
întinde prea tare, cauzându-i leziuni interne. Locul respectiv
se umflă, adică se „burică”. „Mama îl unge cu ulei, îl neteză și
zâșe: „Doamne, șini m-o buricat pi mine/Sî sî ducî pi pustie/
Să nu vie asupra mé/Răul asupra jițălului/Să nu rămâie cu pă-
cate,/Să nu rămână în afarî,/Să deie Dumnezeu să șie bini/
Și Maica Domnului Precista să aibă grijă de tăti borheile52.
El așa fășe [informatoarea imită răsuflarea ușurată a vițelului],
îi era îndemână. Și atunșia sî strânje mațul șeala. Dar dacă
trăje și plămânul, atunși nu mai trăie” (Eugenia Teleagă, 65 de
ani, Horodnicu de Jos, Suceava).
51
Zâmbre, substantiv feminin, pl. Origine traco-dacă. Provine din radicalul
proto-indo-european g’embh, „a-și arăta dinții, a mușca”. Vezi Mihai Vinereanu,
op. cit., p. 912
52
Borheie, substantiv neutru, pl. Intestine. Origine traco-dacă. Din radicalul
proto-indo-european bher-, bhor-, „a duce”
Descântec pentru cârtiță

La sat, urmașele dacilor mai cred și astăzi în puterea
magică a furcii cu fuior de cânepă pusă în grindă, pentru a-i
„da de lucru” helgii, sau înfiptă în straturi, pentru a
determina cârtițele să nu facă gropi: „Cânepă, fuior și cu
fus, numai o dată torși, numai o dată să șie pe fus întorcătura.
Acolo helgea își fași cuib, adică sî jioacî; o pui la grindă.
Șî sî mai pune pe straturi în grădină la cârtițe, că și cârtițele
tot îs mamifere de genul ăsta, tot îs fine la blăniță și
scormonesc. Și helgea tot scormonește. Eu amu am ciment,
da tăt timpul scormone printre podele. Da’ în grădină
cârtița își fași mușuroaie multi, multi. Ș-apoi pe un băț de
alun, pun roată cânepă, leg și pun un fus și spun: «Când vré
ca sî se joace/Sî se joace în caierul meu/În furca me./Și când
vin eu/Mâne dimineață/Sî nu facî mușuroaie./Sî termine
cânepa de tors»” (Eugenia Teleagă, 65 de ani, Horodnicu
de Jos).
„Da’ sî vedi cum sî sui, pe cuvântu’ nieu, și cum tragi așa, sî
vedi dimineața tras așa, smuls din caierul șela. Pui o țâră mai
mult și dacă sî termină și plouă și chică jios, îl legi înapoi. Și
dacă se termină și bate vântul și chică, îl pui din nou. Și tătî
vara ele au de lucru” (Eugenia Teleagă).
Descântecul și fizica cuantică
Pentru mult timp, descântecul a fost considerat de către

știința materialistă doar o superstiție băbească. Cercetătorii
români nici acum nu-l socot demn de studiat în profunzime.
Fizica clasică, care a luat ființă din teoriile lui René
Descartes și ale lui Newton, consideră că elementele lumii
sunt izolate, iar universul este văzut ca o mașină. Omul este
situat în afara acestui univers. Newton și Descartes „au scos
inima și sufletul din univers, lăsând în urmă un șir de
componente lipsite de viață, care se sincronizau între ele”53.

Între aceste componente ar exista un spațiu gol pe care fizicienii
de tip newtonian l-au numit vid cosmic.
Această viziune asupra lumii „ca o colecție de lucruri
izolate” a fost spulberată atunci când fizicienii de frontieră
au început să studieze particulele subatomice. Ei au constatat
un lucru uimitor: la nivel fundamental, materia nu poate fi
divizată în unități care să existe independent. Ceea ce
fizicienii de tip newtonian numeau spațiu gol „este în
realitate un cazan de energii clocotitoare”54. El e generat „de
curgerea nesfârșită a energiei, înainte și înapoi, între toate
particulele subatomice”55. Aceste particule sunt „mici
pachete de energie vibratorie” ce își dau în permanență
energie una alteia, dând naștere acestui ocean de energie
inimaginabil de mare, pe care savanții l-au numit Câmpul
Punctului Zero. „Informațiile despre toate aspectele vieții,
de la comunicarea celulară la gama vastă de comenzi ale
ADN-ului, s-ar baza pe schimbul de informații la nivel
cuantic”56. Chiar gândirea și simțirea noastră se datorează
interacțiunii dintre particolele subatomice din creierele
noastre și oceanul de energie cuantică.
Pe de altă parte, s-a constatat că la nivelul cel mai profund
al materiei, lumea și relațiile sale se află în starea potențialității
53
Lynne McTaggart, „Câmpul. Căutarea forței secrete a Universului”, Editura
Adevăr Divin, Brașov, 2009, p. 17. Neavând posibilitatea de a citi lucrările
specialiștilor în fizica cuantică de frontieră, îi cităm după cărțile ziaristei de
investigație americane Lynne McTaggart, care, în „Câmpul și Experimentul
Intenție”, din interviurile cu cei mai de seamă reprezentanți ai fizicii cuantice de
frontieră și din lectura cărților publicate de ei, a făcut o sinteză excelentă ale
ultimelor descoperiri în acest domeniu
54
Artur C. Clarke, cf. Lynne McTaggart, „Câmpul. Căutarea forței secrete a
Universului”, Editura Adevăr Divin, Brașov, 2009, p. 77
55
Lynne McTaggart, „Experimentul intenție”, Editura Adevăr Divin, Brașov,
2010, p. 17
56
Adevăr Divin, Brașov, 2009, p. 22
pure și a infinitei posibilități57. În lumea subatomică există un

fenomen chemat nonlocalizare. O entitate cuantică, cum ar fi
un electron, poate influența instantaneu o altă particulă
cuantică, la orice distanță”58. Însă „cel mai esențial element
al acestui univers interconectat este conștiința vie care îl
observă”59. Între observator și fenomenele observate există o
relație participativă. „În clipa, în care ne uităm la un electron
sau îi facem o măsurătoare, îl ajutăm să își determine starea
finală”60.
Așadar, conștiința noastră este mai mult decât un rezultat
al activității biochimice a creierului. Este o substanță din afara
corpului nostru – o energie ordonată, care are capacitatea de a
schimba materia fizică61.
Întrebarea este: Cum? Prin ce mecanism?
„Știința a început de curând să dovedească ceea ce miturile
și religiile străvechi au susținut dintotdeauna: că s-ar putea să
existe o forță vitală”62. Această forță vitală a fost numită în di-
verse feluri: conștiință colectivă, Sfântul Duh. Pentru fizicienii
de graniță este Energia Câmpului Zero. În ultimă instanță,
această forță decide dacă suntem sănătoși sau bolnavi și la ea
trebuie să ne conectăm pentru a ne vindeca63.
Prin magia cuvântului și a intenției direcționate, descântă-
torii populari tocmai asta fac: ne conectează la forța vitală a
câmpului cuantic.
Cum fizica cuantică de frontieră a dovedit că „noi suntem
în legătură unii cu alții și cu lumea în profunzimea ființei
57
Ibidem, p. 40
58
Ibidem, p. 40
59
Ibidem, p. 41
60
Ibidem, p. 28
61
Ibidem, p. 17
62
Universului”, Editura Adevăr Divin, Brașov, 2009, coperta a IV-a
63
Adevăr Divin, Brașov, 2009, p. 16
noastre”64 și chiar și mințile noastre „funcționează conform

proceselor cuantice”65, este clar de ce medicina alternativă – în
cazul nostru, descântecele – sunt eficiente.
Iugoslavul Vlatko Vedral este de părere că magia interco-
nectării cuantice ar putea foarte bine să fie cheia vieții înseși66.
În concluzie, am putea spune că magia descântecului se ba-
zează pe magia interconectării cuantice, iar efectul lui se expli-
că prin natura cuantică a gândurilor și intențiilor noastre.
Astfel, fizica cuantică îi dă dreptate geto-dacului Zamolxe,
care susținea, prin medicina sa holistică, că nu poți trata trupul
fără să tratezi mai întâi sufletul. „La nivelul nostru cel mai de
bază, mintea și trupul omenesc nu sunt distincte și separate de
mediul lor, ci constituie un «pachet» de putere pulsatorie care
interacționează constant cu această vastă mare de energie”67.
La nivelul ei infinitezimal, lumea pare a fi „o uriașă rețea de
informare cuantică, în care toate părțile componente vorbesc
mereu la telefon una cu alta”68.
Pe de altă parte, majoritatea descântecelor se fac cu ajuto-
rul apei. Cercetătorul japonez Masaru Emoto, care a studiat
apa, a observat că aceasta preia și poartă informații, schimbân-
du-și calitatea în funcție de natura acestora. Mai mult: apa în-
țelege cuvintele. El lipea pe sticlă bilețele cu diverse informații
apoi îngheța apa și studia cristalele. A observat că apa pe care
scria „fericire”, „mulțumesc”, „înger”, „pace” forma cristale fru-
moase. Dimpotrivă, când i se transmiteau cuvinte negative
(„nefericire”, „prostule”, „război”), cristalele erau dezechilibra-
te sau nu existau deloc.
Așadar, conștiința noastră are puterea de a schimba apa.
Aceasta, la rândul ei, are capacitatea de a transmite mesajele
noastre. Cu ajutorul apei ne putem schimba noi înșine sau îi
64
Ibidem, p. 22
65
Ibidem, p. 22
66
Ibidem, p. 53
67
Universului”, Editura Adevăr Divin, Brașov, 2009, coperta a IV-a
68
Ibidem, p. 28
putem schimba pe alții. Cum are loc acest lucru? Savantul a

descoperit că apa este sensibilă la acea formă subtilă de energie
din Univers pe care el o numește hado. Toate lucrurile au vi-
brații, sau hado, inclusiv particulele subatomice. Mintea și cor-
pul nostru sunt afectate de vibrațiile cu care rezonăm.
Bazându-se pe acest fenomen, precum și pe credința japoneză
că „cuvintele sufletului există într-un spirit numit kotodama,
sau spiritul cuvintelor, iar acțiunea de a rosti cuvinte are pute-
rea de a schimba lumea”69, Masaru Emoto a conceput medici-
na hado. Măsurând vibrațiiile persoanei cu ajutorul unui
dispozitiv, el pregătea apa hado în care transfera informația ne-
cesară pentru corectarea acestora. Esența ființelor pământene
o reprezintă apa, corpul nostru fiind alcătuit aproximativ 70%
din apă. Prin urmare, influențând apa, influențăm și alte fiin-
țe. Pătrunzând în particulele subatomice ale corpului, apa
oprește efectul vibrațiilor negative.
Cam același mecanism stă și la baza descântecului nostru
popular. Cuvintele sunt o formă de vibrație. „Deși cuvintele
diferitelor limbi s-ar putea să aibă înfățișare sonoră sau grafică
diferită, ele sunt toate formate în conformitate cu principiile
naturii.”70 Este vorba de cuvintele vechi, fundamentale ale
unei limbi. „Cunoașterea faptului că toate cuvintele provin din
vibrațiile universului ar trebui să ne ajute să vedem că noi toți
suntem unul și același lucru.”71 Inițiatul geto-dac Zamolxe știa
acest lucru, iar medicina sa holistică se baza întru totul pe el.
Descântătoarea de la țară, deși nu are idee de „pachete de ener-
gie”, „vibrație” și „interconectare cuantică”, acționează din vre-
muri imemorabile în spiritul acestora. Ea ține ulcica în mână
și descântă apa. În acel moment comunică apei, cu ajutorul cu-
vintelor, adică al vibrațiilor, un mesaj pozitiv de însănătoșire.
După care i se dă bolnavului să bea din ea ori este stropit.
69
Masaru Emoto, „Mesajele ascunse din apă”, Editura Adevăr Divin, Brașov,
2006, p. 27
70
Masaru Emoto, „Miracolul apei”, Editura Adevăr divin, Brașov, 2007, p. 22
71
Ibidem, p. 19
Masaru Emoto a emis chiar o teorie proprie, bazată pe vibra-

ția cuvintelor și cristalele formate de apă: „Fenomenele dezas-
truoase sunt rezultatul dezechilibrelor apărute în energia
iubirii și a recunoștinței.”72 Se pare că baba Ileana, cu puterea
cuvintelor vechi, restabilește echilibrul dintre aceste energii,
care, după părerea cercetătorului nipon, „constitue forțele
esențiale în viața noastră”73, iar când sunt șoptite apei, ea for-
mează cele mai frumoase cristale.
Când nu este folosită apa, se folosește intenția sau gândul
direcționat. Descântătoarea recită o formulă magică moșteni-
tă de la strămoașa sa din neolitic. Restul este fizică cuantică.
Mici pachete de energie vibratorie și capacitatea lor de a se in-
fluența reciproc de la orice distanță. „Noile modele de conști-
ință descriu intenția ca pe o entitate capabilă să depășească
granițe fizice de orice fel. Intenția pare să fie ceva asemănător cu
un diapazon, care face diapazoanele altor lucruri din univers să
rezoneze pe aceeași frecvență.”74 După ce aflăm acest lucru, nu
ne mai mirăm că bătrâna Ileana Vaman din satul Frumosu, ul-
tima descântătoare de nevăstuici din Bucovină, își rostea des-
cântecul deasupra vasului cu apă neîncepută lângă vatra
propriei case, iar calul se însănătoșea în alt capăt de sat, în graj-
dul stăpânului său.
72
Ibidem, p. 13
73
Ibidem, p. 12
74
Lynne McTaggart, „Experimentul intenţie.Cum să vă folosiţi gândurile ca să
vă schimbaţi viaţa şi lumea imentul intenție”, Editura Adevăr divin, Brașov,
2010, p.35
CREDINȚE LEGATE DE ANIMALE
Animalele joacă un rol important în gândirea populară.

Românii le prețuiesc pentru beneficiile materiale pe care le
aduc în gospodărie. „Animalele, pentru noi, îs ceva minunat.
Vaca, calu’, păsărili, porcu’, ca de ochii din cap trebuie să avem
grijă de ele, să beie, să mănânce la timp, sî nu ragî. Mama me
fășe așa și eu tot fac așa: prima dată mă scol, pun focu-n casî și
mă duc în grajdi. Ieu donița și mulg vaca, rănesc, fac
curățeniei-n grajdi, dau la vite și după așeea vin în casî, mă spăl
și mă apuc de mâncare. Prima datî îi animalu’” (Ungureanu
Maria, 58 de ani, Solca, Suceava). Dincolo de aspectul practic,
țăranul român manifestă un sentiment de milă pentru
suferințele animalelor, asemuindu-le cu niște copii și
subliniindu-le cumințenia și nevinovăția: „Trebu’ să vorbești
ca și cu un copil cu animalele. De-i câine, fugi, vino încoa’
să-ți dau de mâncare; de-i găină, piu, piu, piu, o gogolești și
vorbești cu dânsa. Și ele se strâng și vin lângă tine, cum se
strâng oile pe lângă un cioban. Ele sunt mai cu minte ca noi.
Omu’ câte nu le fași. Cât suferă un animal! Câtă bătaie e un cal
de la un țigan! Sună drumu’. Eu stau aișia în casă și-aud cum
dă cu biciu-n el că ni-i nilă nie. Să am o putere, eu i-aș strânge
pe tăți di gât așa ia. E animal. Și-o zâs că vai! de animalul care
chică pe mâna țiganilor. Vai de animalu’ șeala” (Irimescu
Floarea, 77 de ani, Arbore, Suceava).
Unele persoane redau întâmplări care atestă o legătura mis-
tică între animale și om: „Da, este ceva pentru cei ce iubesc
animalele. Soțul meu a iubit foarte mult animalele și, când s-a
îmbolnăvit de o boală necruțătoare (cancer la oase, într-un an

și ceva, i s-au măcinat coloana și vertebrele), s-a îmbolnăvit și

cățelul, pe care l-a iubit foarte mult. Cu două luni înainte de a
se prăpădi soțul, s-a prăpădit și cățelul. Nu era bătrân. Dar s-a
îmbolnăvit exact de picioare, ca și soțul. Picioarele din spate
nu le-a mai putut folosi. Am chemat doctorul, am încercat să-i
dau tratament. Dar a spus că este ceva iremediabil. Iar pisica,
după moartea soțului, o lună de zile a intrat în dormitor și l-a
căutat pe pat. După ce nu l-a mai găsit, a dispărut și pisica”
(Teleagă Elisaveta, 57 de ani, Straja).
Țăranul român trăiește într-un univers spiritual complex,
practicând în mod discret, dar consecvent, credințe și rituri
magice din care străbate străvechea lui solidaritate cu lumea
animală. La masa de Crăciun are grijă să nu mănânce nimeni
în picioare, pentru ca să nu-i fete vaca în picioare, lucru ce
poate dăuna sănătății vițelului. De Bobotează, înainte să vină
preotul, veghează să nu ia nimeni din bucatele de pe masă,
altfel ciugulesc păsările semințele de pe ogor. Știe că animalele
aduc noroc; au puteri oraculare și, în noaptea de Anul Nou, au
darul de a vorbi. Povestește legende despre ele (facerea câinelui
și a pisicii din mănușile lui Noe). Perpetuează practici magice
inofensive de apărare a ogoarelor („furca de tors” pentru cârtițe
și râme). Regăsim ecouri ale sacralității animalelor în obiceiul
de a face „păscuța vacii” și „păscuța oii”, după un ritual mai
strict decât cel prin care se face pasca obișnuită. Respectă o
seamă de interdicții: de a nu le omorî, a nu le distruge cuiburile,
a nu-și bate joc de ele.
Într-o perioadă în care populația de lupi este reglementată
prin intermediul puștii de vânătoare, unele descendente ale
solomonarilor daci caută să influențeze comportarea acestor
animale printr-o practică ancestrală numită „legarea gurii
lupului”, care prevede legarea obiectelor ascuțite (foarfecele,
cuțitul). În satele noastre sunt încă vii o mulțime de practici
magice de protecție a animalelor împotriva vrăjilor și a duhu
rilor rele. Toate aceste credințe și ritualuri poartă amprenta
unei gândiri magice ancestrale. Despre creațiile religioase ale
tracilor, „Marii Anonimi ai Istoriei”, și ale geto-dacilor, Mircea
Eliade spunea că „par să fi împărtășit deopotrivă un destin
Credințe legate de animale | 51
nefericit”75, dat fiind interzicerea rituală a scrierii, dar și din

cauza că au rămas puține mărturii scrise. Pe de altă parte,
menționa: „Desigur, ca și la slavi și la baltici, precum și la
vechii germani și la urmașii celților, moștenirea religioasă a
tracilor s-a conservat, cu inevitabile modificări, în obiceiurile
populare și folclorul popoarelor balcanice și ale românilor”76.
„Citirea” obiceiurilor românești prin cheia religiei indo-
europene sau făcând paralele cu credințele animiste ale
popoarelor aflate astăzi într-un stadiu „primitiv” de dezvoltare,
ar putea face o oarecare lumină în ce privește semnificația lor.
Multe dintre aceste obiceiuri sunt reminiscențe, camuflate
sub o pojghiță de creștinism, ale unui cult al fertilității.
Herodot, în secolul al V-lea î.e.n., consemna faptul că tracii
„[...] cinstesc numai pe următorii zei: pe Ares, pe Dionysos și
pe Artemis”77. Corespondenta lui Artemis la traci era Bendis,
zeița vânătorii și protectoarea animalelor, dar care, după
Eliade, era și o divinitate chtoniană, având aceleași funcții
precum Demetra, zeița agriculturii și a rodului pământului.
Altă mențiune a lui Herodot: „femeile trace și peoniene când
aduc jertfă Artemidei Regina, se folosesc de paie de grâu”78.
În unele localități a supraviețuit obiceiul de a pune sub fața de
masă, în ajunul Crăciunului, fân sau otavă, care se ține acolo
până la Bobotează. După ce preotul sfințește casa și masa,
fânul sau otava sfințită se dau spre mâncare la vite. În alte
locuri, se pun și pe ramurile copacilor, pentru ca aceștia să
rodească. „Tot de la mama știu. În ajunu’ Crăciunulu’ pregăte
fân, îl pune sub fața de masă și țâne fânu’ până la Bobotează în
casî. Șî după și fășe Boboteaza, îl lua și-l lega la pomi, la meri,
la peri. Fășe o legătură din fânu’ așela și-l lega la pomi, ca să
facă roade. Am făcut, da, cât o trăit femeia. Și femeia tot de la
75
Mircea Eliade, „Istoria credințelor și ideilor religioase”, vol. 2, Chișinău,
76
Ibidem, p. 169
77
Herodot, „Istorii”, vol. II, Cartea a V-a, Terpsichora, București, Ed. Științifică,
1964, p. 30
78
Herodot, „Istorii”, vol. I, Cartea a IV-a, Melpomene, București, Ed. Științifică,
1961, p. 323
mama o luat obiceiul și pune fân sub fața de masă” (Colțun

Ion, zis Barbă, 96 de ani, Solca). Alt obicei: „Paiele de sub
picioarele preotului se dau la animale. Se pun în cuibarul
păsărilor, ca să clocească. De Crăciun, paiele se pun și pe
copaci, ca să rodească” (Păsăilă Maria, 48 de ani, Straja);
„În dimineața Bobotezei, sfințirea aghezmii se face cu preotul
stând pe un braț de paie. Pentru rodul anului ce urmează.
Iar paiele respective le iau oamenii acasă. Se pun în cuibarul
găinilor, ca să dea ouă. Se leagă fire la crenguțele copacilor, ca
să rodească. Și aghiazma se stropește peste tot pentru an bun,
an liniștit” (Teleagă Elisaveta, 57 de ani, Straja).
Informatorii care ne-au comunicat date despre acest su-
biect sunt din localități unde creșterea animalelor este ocupa-
ția principală. De aici, și preponderența fânului în obiceiul de
a împodobi masa de Crăciun. În trecut, alături de paie și fân,
se puneau și alte plante: „Mama pune pe lemn otavă, fân, do-
uă-trei pănuși de la porumb, dacă ave și două bulihee79 de la
cartofi, jițele de la cartofi, le păstrai, le puneai într-o hârtiuță,
ca și când ar și fost o floare pentru medicament, ca romanița,
ca menta. Da’ nu pui un stog, o țâră de strohoiede80. Și pui o
față de masă frumoasă și deasupra mama me pune 12 feluri de
mâncare: mazăre, fasole, bob, pere, mere, pâine, nuși, pruni,
grâu, ovăz, sacară în farfurioare miși, ca să le sfințească. Fășe și
colivă. Da’ așeea era aparte. Și pe urmă le pune în șiubere la
vite, la oi, porci. Zâși că tare-i bun” (Teleagă Eugenia, 65 de
ani, Horodnicu de Jos). „Pe masa de Bobotează gospodinele
pun colaci, fructe, zeamă de fructe fierte și o tavă sau o farfu-
rie cu grâu fiert, care simbolizează bogăția anului. Și din grâul
respectiv, a doua, a treia zi, se dă și la animale, la găini, la vite
pe șișcă, ca să fie și ele înfruptate cu acest produs al sărbători-
lor de iarnă” (Teleagă Elisaveta, 57 de ani, Straja). Cele 12 fe-
luri de mâncare, printre care grâul fiert, destinat oamenilor,
79
Buliheu, buliheie, substantiv neutru. Termen popular care denumește tulpinile
veștede, după ce s-a luat de pe ele partea bună pentru hrană. Din fondul prelatin.
Din radicalul proto-indo-european bhleu-, bhlǝ-, bhlu- „slab, mizerabil”
80
Strohoied, strohoiede, substantiv neutru. Termen popular, având sensul de
rămășiță de tulpini uscate
și ovăzul, grâul și secara, nefierte, pentru animale, fac parte

dintr-un cult arhaic al fertilității adaptat la realitățile creștine.
În aceste zile de sărbătoare, alimentele au o valoare sacramen-
tală. Sfințirea lor de către preot le investește cu o putere magi-
că capabilă să influențeze belșugul de bucate din anul care
vine. Informatoarea spune că este bine ca animalele să se atin-
gă mai întâi de bucatele sfințite. Se crede că acestea alungă bo-
lile și contracarează efectele ritului de luat mana la vaci.
Masa de Bobotează și păsările

În legătură cu masa de Bobotează, există credința că nu
trebuie să guste nimeni din ea înainte de a o sfinți preotul,
altfel păsările mănâncă semințele puse în pământ: „Până a veni
preotu’, n-ai voie sî cari di pi masî. După și o venit preotu’,
poți sî mergi sî mănânci. Dacă mănânci înainte de-a veni
preotu’, îți carî di pi ogor sămânța și ce ai pe acolo” (Juravle
Vasile, 73 de ani, Falcău); „Îi drept. O luat di pi masî nu știu
cari. Șî am pus sămânțî di pătrunjăl. Tătî o mâncat-o păsărili.
O trebuit s-o pun a doilea. A doilea, tot trebuie sî li fugăresc.
E drept asta” (Cârciu Viorica, 89 de ani, Falcău).
Animalele aduc noroc

Despre păsările ce-și fac cuib lângă casa omului, cocostâr-
cul și rândunica, țăranii cred că aduc noroc. Când cântă cucul,
îi aruncă un ban: „Când auzi cucul cântând, trebuie să ai bani
la tine și să zvârli bani asupra lui: «Cuculi, cucuțuli,/E bănuțul
de la mini/Șî împrăștie-l peste bini/Să meargă bini în casî la
mini»” (Teleagă Eugenia, Horodnicu de Jos); „Să ai bani
la tine, că atunșia tătî vara ai bani. I-arunși, dacă ai. Zâși:
«Apu’ cum m-ai găsît, așa să mă lași cu bani» (Moscal
Domnica, 77 de ani, Arbore).
Cocostârcul, rândunica și rața sălbatică, care se întorc pri-
mele din țările calde, sunt considerate elemente importante
dintr-o rânduială sacră a ciclului vieții: „Când am venit în
Rădăuți, ne-am mutat într-o casă cu multe odăi, curte mare,
magazie. Și tata tare se bucura, când vedea sub streașina casei
și chiar deasupra ușii încă un cuib de rândunică. Acestea se
înmulțeau în fiecare an. Veneau puii rândunicii și își făceau

cuib lângă mama lor. Tata o chema pe mama să-i arate:
«Uită-te, Lenuță, încă un cuib s-a construit. O să ne aducă no-
rocul». Un cuib de rândunică sau de orice altă pasăre la casă
aduce noroc” (Pașcanu Aurelia, 75 de ani, Rădăuți).
Distrugerea cuiburilor este socotită un mare păcat și un
lucru nesăbuit ce aduce atingere unei rânduieli sacre: „Nu se
strică pentru că ei aduc vestea de primăvară. Vezi că prima
dată îi cocostârcul, rândunicele și rățile sălbatice. Da’ prima
dată îi cocostârcul. Dacă le strici cuibul, ei se supără și nu mai
pot să vestească. N-au la ce veni, dacă le strici cuibul. Ei își
fac, da’ tare mult se necăjesc. Sigur că-i păcat, ei nu fac nișiun
rău. Se spune că dacă ai cuib de rândunică în grajd sau sub
streșină este foarte bine. Le ferește Dumnezeu de fulger, de
trăsnet, de foc, de apă. Îs niște simboluri care apără. Dacă nu
le strâși, ele sunt credincioase și Dumnezeu, printr-însele,
trimite bunăstarea, liniștea, ferește de rău” (Teleagă Eugenia,
65 de ani, Horodnicu de Jos); „Zâși cî nu-i ghini. Da’ niși nu
strâcă nimeni. N-am auzât să strâși. Tătî lumea știe. Nu
strâcă, că zâși că n-ai noroc. Rândunelile îs sfinte. Avem și
noi în grajdi, zâși că aduc noroc la casă” (Moscal Domnica,
77 de ani, Arbore).
Ideea țăranilor noștri, că Dumnezeu „trimite printr-înse-
le bunăstarea, liniștea, ferește de rău” și „rândunelele aduc
noroc la casă”, ne amintește de credința amerindienilor că,
uneori, divinitatea, când vrea să te ajute, îți trimite un ani-
mal: „Oamenii de pretutindeni și de tot soiul știu că, atunci
când puterile omenești nu mai sunt de ajuns, trebuie să cau-
te o putere mai mare pentru împlinirea dorințelor lor. [...]
Nimeni nu poate izbândi în viață când e singur: el are nevo-
ie de ajutorul celorlalți oameni. Și dacă ajutorul oamenilor
nu-i este de ajuns, el se întoarce spre o pasăre sau o altă vie-
țuitoare pe care Wakan Tanka i-o trimite în ajutor”81. Rămă-
șițele de credințe și practici magice, păstrate de țărani, atestă
81
Ruga de ajutor, în „Cântecul bizonului. Din literatura pieilor roșii”, București,
Editura Minerva, 1978, p. 137
faptul că sufletul arhaic al strămoșilor noștri se caracteriza

prin aceleași valori, care, până nu de mult, erau încă intacte
la indienii din America de Nord sau la aborigenii din Africa.
Strămoșii noștri traco-daci aveau un cult pentru Maica
Natură: considerau glia sfântă, iar animalele trimiși ai zeilor,
și aveau darul de a le înțelege graiul. „Înrudirea cu toate cre-
aturile pământului, aerului și apei era un principiu real și
activ. Indianul iubea lumea jivinelor și a păsărilor cu un sen-
timent frățesc, care-l făcea pe cel din tribul Lakota să se sim-
tă în siguranță în mijlocul lor; și atât de aproape ajungeau
unii dintre indienii Lakota de prietenii lor cu blănuri și cu
pene, încât întemeiau o adevărată frăție și vorbeau aceeași
limbă. Bătrânii Lakota erau înțelepți. Ei știau că dacă se des-
parte de natură, inima omului se împietrește. Că nepăsarea
față de tot ceea ce crește și viețuiește pe lume duce curând la
nepăsare față de oamenii înșiși. Așa încât, îi țineau pe tineri
în preajma acestor înrâuriri ce îmblânzesc ființa omului”82.
Aceeași înțelepciune o regăsim în poveștile noastre
populare. În „Fata babei și fata moșneagului”, fata moșului,
spălând și grijind cățelușa vagabondă, se alege cu o salbă de
galbeni, apoi, îngrijind „copiii” Sfintei Duminici, animalele
pădurii, este răsplătită cu „nenumărate herghelii de cai, cirezi
de vite și turme de oi”. Iar fata babei, fiindcă le-a opărit și le-a
lăsat flămânde, primește niște balauri care o mănâncă pe ea și
pe mamă-sa. Sfânta Duminică, Sfânta Vineri sau Muma
pădurii din poveștile noastre sunt ecouri ale credinței în zeița
Bendis, protectoarea animalelor. Adoratorii zeiței Bendis, la
fel ca indienii din tribul Lakota, se considerau frați cu toate
vietățile pământului, integrându-se armonios într-o lume în
care toate ființele erau legate organic unele de altele. În prima
parte a studiului nostru, invocam obiceiul basongilor din
Africa de a se ruga și a cere iertare copacului înainte de a-l tăia.
Recent, revista Formula AS a publicat un interviu cu un preot
din Petroșani, în care acesta vorbea despre spovedirea la brad a
82
Dragostea de natură, în „Cântecul bizonului. Din literatura pieilor roșii”,
București, Editura Minerva, 1978, p. 97
momârlanilor: „se spovedesc la orice pom, dacă nu au brad.

Îngenunchează, se închină, îmbrățișează copacul și spun ce
păcate au făcut. De altfel, ei consideră copacii sacri. De câte
ori taie un pom, se închină și îl sărută și apoi îl taie. E facerea
mâinilor lui Dumnezeu, cum suntem și noi.”83 Este un obicei
precreștin, care atestă faptul că și strămoșii noștri, ca și indienii
din America de Nord și basongii din Africa, au considerat
natura sacră. Momârlanii au păstrat un obicei caracteristic
întregii arii populate de geto-daci. El face parte din credința că
toate făpturile pământului au suflet, că între ele există o
legătură subtilă, iar suprimarea uneia, fie și în scop de
supraviețuire, este un păcat pentru care se cere iertare și se
săvârșește un rit ce ușurează integrarea sufletului acelei făpturi
(copac, animal) în circuitul vieții.
Din același cult al sacralității naturii fac parte și interdicții-
le de a maltrata animalele, de a le strica cuiburile sau a fluiera
în urma lor a batjocură. Încălcarea acestei interdicții atrage ne-
norociri: „Îți aduci necaz la casă, dacă strici cuibul cocostârci-
lor” (Coneac Aurica, Rădăuți); „Dacă strâși cuibul la un
cocostârc, ardi casa” (Pascari Viorica, 78 de ani, Costișa); „Da,
la cocostârc îi adevărat. Dacă distrugi cuibu’, îți ardi casa. Tata,
mama ni spuneu sî nu stricăm cuibul, când îl găsâm, la niși o
pasări. Cuiburi di rândunicî sunt și la noi în grajdi. Nu le stri-
căm niși iarna, niși vara. Șî rândunelili, din an în an, tot vin
aiși. Rândunelili aduc noroc lângă casî (Colțun Ion, zis Barbă,
96 de ani, Solca). „Niciodată să nu strici, că nu este bine. Cică
ar aduce pe urmă jar și ar da foc gospodăriei, unde se strică cui-
bul” (Ciornei Maria, 59 de ani, Dărmănești). „Nu se strică
cuibul cocostârcilor și al rândunelelor, că faci pistrui” (Coneac
Aurica, Rădăuți). „Dacă strâși cuibul la rândunele, tăt ai alu-
nele pe față” (Calancea Maria, 46 de ani, Horodnicu de Sus).
„Cuibul, doar să fii om tare prost să-l distrugi. Nu se distruge.
Dacă strici cuibul cocostârcului, el, când vine și nu-l găsește,
83
Claudiu Târziu, „Preot Octavian Pătrașcu: «Momârlanii sunt statornici
păstrători ai tradițiilor. Au o credință vie și lucrătoare»”, în Formula AS, anul
XIX, nr. 825 (25), 26 iunie – 3 iulie 2009, p. 27
îți dă foc la casă. Aduce jar în gură și îl pune undeva și cară be-
țișoare și frunzulițe și dă foc» (Nichiforean Ermiona, 75 de
ani, Rădăuți).
„Se spune că cocostârcii nu trebuie stingheriți de oameni.
Dacă fluieri a batjocură sau îi alungi di pi cuib sau ai răcnit
după dânsu’ sau îi dai cu o piatră, o zâs că-ți dă foc la casî. Asta
știu de la mama. Zâși că s-o mai întâmplat așa șeava. Mama ni
spune că chiar a văzut la noi aișea în Clit, un sat vecin, cum
niște copii răi, tot le spune să nu deie cu piatra și n-o ascultat,
și-o luat jăratic cocostârcu’, îi obiceiul așa la dânșii, cum să vă
spun, poate de durere, și o dat foc la casî” (Ungureanu Maria,
58 de ani, Solca).
„Se spune că rândunica își face cuib la casele binecuvântate.
Și dacă ea și-a ales să-și facă cuib, acolo trebuie lăsat. Dacă vei
strica cuibul de rândunică și, în special când are puișori, mor
puișorii, se spune că aduci răul asupra familiei și asupra copii-
lor tăi. Pentru că rândunica îi socotită pasărea care binecuvân-
tează casa omului și nu-și face cuib oriunde” (Gâza Ecaterina,
60 de ani, Frătăuții Noi).
Animale oraculare
Semnificațiile originare ale multor credințe și practici ma-
gice sunt uitate. Mircea Eliade a reușit să decripteze semnifi-
cațiile unor tradiții mitologice și creații folclorice românești,
situându-le în perspectiva istoriei generale a religiilor, fiind de
părerea că „semnificația unor credințe sau a unui comporta-
ment religios nu se dezvăluie decât în lumina comparațiilor”84.
Astfel, „cea mai răspândită baladă românească, Miorița, ilus-
trează, pe lângă o mitologie a morții, abia creștinată, persis-
tența unei teme arhaice, specifică culturilor de vânători și
păstori, îndeosebi funcția oraculară a animalului.”85 „Societăți-
le pastorale au moștenit de la vechile culturi de vânători cre-
dința că gesturile și revelațiile animalelor au funcție de oracol,
84
Mircea Eliade, „De la Zalmoxis la Genghis-Han”, București, Editura
85
Ibidem, p. 8
pentru că acestea cunosc viitorul”86. Aceste semnificații stră-

vechi le deslușim și în unele credințe și practici magice încă
existente în spațiul românesc. Țăranul român recunoaște capa-
cități oraculare multor animale. Conform gândirii tradiționa-
le, ele prevestesc moartea (cucuveaua, câinele), singurătatea
sau munca în compania celor apropiați (cocostârcul), venirea
musafirilor (păianjenul, cocoșul), sănătatea sau boala (fluture-
le), posedarea banilor sau lipsa lor (cucul), vreme bună sau rea,
căldură sau frig (câinele, porcul, broaștele, ciorile, efemeride-
le), puhoi pe râuri (șarpele), felul cum va fi iarna (splina por-
cului), vremea măritatului (porcul), direcția măritișului
(buburuza). De remarcat este faptul că omul de la țară nu cau-
tă să analizeze cu exactitate științifică dacă gesturile „oracula-
re” ale animalelor se împlinesc și în ce proporție. Când cocoșul
cântă în prag, el spune că o să aibă musafiri, cu aceeași convin-
gere cu care, când vede nori întunecați pe cer, afirmă că va plo-
ua. Deosebirea dintre aceste afirmații este că ultima a fost
sintetizată pe cale empirică, iar prima a fost moștenită din
timpuri imemorabile, când omul atribuia animalelor puteri
mistice.
„Când cocoșul cântă-n prag, vin musafiri. Dacă-i în curte și
bate din aripi pe gard, apoi se apropie petrecere” (Irinciuc
Luminița, 35 de ani, Straja). „Dacă cântă cucoșul pe gard, îți
vin pețitori. Sau în direcția, în care îți cântă cucoșul, de acolo
îți vine pețitorul” (Popescu Mircea, 54 de ani, Falcău).
„Știți că, de obicei, păianjenii stau prin colțurile încăperii.
Și se spune că, dacă-l vezi pe perete sau pe jos, sigur îți vine un
musafir. Dacă-i un păianjen mai mare, e o persoană mai im-
portantă. Dacă e un păianjen mai mic, e una mai neînsemna-
tă” (Irinciuc Luminița, 35 de ani, Straja).
„Dacă auzi cucuveaua cântând, înseamnă că moare cineva
în zona aia. Dacă-i pe casa ta, cineva din familie” (Coneac
Aurica, 44 de ani, Rădăuți).
„Mama spune: când joacă porcu-n grajd, îi frig. Și așa este.
Joacî așa și sare, îi neliniștit. Șî sî fași frig afară” (Bain Elena,
86
Ibidem, p. 260
56 de ani, Falcău). „Porcu’ când sari-n sus, zburdî, a vremi nu

bunî” (Cârciu Viorica, 89 de ani, Falcău).
„Câinele, când vrea să intre numaidecât în grajd sau unde-i
cald, îi frig” (Popescu Mircea, 54 de ani, Falcău). „Dacî sî tă-
vălește pi jos, înseamnă că-i a căldură” (Bain Elena).
„Primăvara este o zî anumită, bojile87. Când iese înainte de
bojî broaștele, o să șie frig. Dacă iese pe boji, are să șie cald”
(Bain Elena).
„Cocostârcii când merg în sus, îi a vreme re. Când merg în
jios, îi a vreme bună” (Cârciu Viorica). Precizăm că „în sus” în-
seamnă de la Falcău înspre munți, iar „în jos”, de la Falcău
înspre comuna Straja. „Vezi cocostârŝii vin pi câmp, vini
ploaie” (Juravle Vasile, 73 de ani, Falcău).
„Racatețul88 ăsta verde cântă seara, se urcă pe frunze, pe
ram și cântă și spune că-i vreme frumoasă a doua zi. Se ia la în-
trecere câteodată cu greierul” (Popescu Mircea, Falcău).
„În special vara, când apar, noi le spunem efemeridele, și
zboară foarte mult, știm că atunci vine ploaie caldă de vară, re-
pede. Șerpii, în general, stau pe malul apei. Când vedem că ies
și merg spre locuri mai înalte, știm că vine puhoi. Ei se retrag.
Câinii când urlă, ne gândim că moare cineva sau se întâmplă
ceva. Găinile, noaptea, de multe ori cotcodăcesc și îs așa neli-
niștite, se spune că trec duhuri sau vine un cutremur. Cucu-
veaua știu că prevestește ceva rău, dar aici nu știm așa ceva:
dacă cântă cucuveaua deasupra casei. În schimb, este țarca, co-
țofana. Atunci când zboară și cântă sau croncăne, cârâie pe
deasupra casei, se spune că aduce o veste, bună, rea, aduce o
veste în general ” (Popescu Mircea, Falcău).
„Cucu prevestește cum îți va merge peste an. Primăvara, pe
vremea cântatului cucului, trebui să ai la tine bani. Prima dată
când îl auzi cântând, dacă ai bani, vei avea bani tot anul și își
87
Este vorba de Alexii bojî, când, după credința populară, ies toate gângăniile
din pământ. Peste sărbătoarea păgână s-a suprapus ziua Sfântului Alexie
(17 martie)
88
Racateț, racateți, substantiv masculin. Broască de un verde crud, ca iarba.
Există și o culoare verde racateț. Origine traco-dacă. Cf. Mihai Vinereanu,
op. cit., p. 694
va merge bine. Dacă ești flămând, vei fi flămând tot anul.

Dacă te prinde dormind, vei fi leneș. Dacă te prinde la muncă,
vei fi harnic. Starea, în care ești, aceea o vei avea tot anul. La
fel e și cu barza. Dacă vezi o singură barză, prima dată când
vin, se spune că vei fi singur tot anul. Dacă vezi mai multe, o
să fii cu mai multe persoane” (Gâza Ecaterina, Frătăuții Noi).
Dacă vezi un cocostârc, sî spuni că tătî vara lucrezi de unul sin-
gur. Dacă vezi mai mulți, înseamnă că ai mai mulți ajiutori
peste varî (Bain Elena, Falcău).
„Se spune că, primăvara devreme, când vezi prima dată un
fluture, dacă-i roșu, vei fi și tu roșie și plină de viață. Dacă vei
vedea unul galben, vei fi mai ticăloasă, mai slabă, mai cu pro-
bleme” (Teleagă Elisaveta, Straja).
Animalele sunt folosite și ca elemente în arta ghicitului. La
țară, când se sacrifică porcul în ajunul Crăciunului, se cerce-
tează splina: Dacă este îngustă și scurtă, se spune că iarna este
ușoară. Dacă este lungă și lată, avem o iarnă grea. Sau dacă la
început este mai îngustă și după aia se lățește sau invers, deci,
splina spune cum va fi iarna” (Popescu Mircea, Falcău). Cer-
cetarea ficatului la animale era cel mai popular sistem de divi-
nație la asiro-babilonieni. Ca și ei, țăranul nostru crede în
regula corespondențelor (între splina porcului și iarnă). Însă el
nu se hazardează să-și afle destinul personal, cum o făceau ba-
bilonienii și înaintașii lor, akkadienii și sumerienii. Se mulțu-
mește doar cu a afla cum va fi iarna.
În una din „vrăjile” de Sfântul Andrei, porcul se foloseș-
te ca „oracol”: „Porcu’ doarme. Mergi la dânsu’ și zâși: «Hur,
anu’ ista!» Dacă tași, nu te măriți anul șiala. Mai zâși:
«Hur, la anu’!» Dacă zâși: «Hru, hru», te măriți. Dacă tot
tași, mai zâși: «Hur, la anu’!» Dacă tot tași, nu te măriți doi-
trei ani. Când zâși el «hru», atunși te măriți” (Cenușă
Ileana, 74 de ani, Putna); „Zâși odată: «Hur, anu’ ista». Nu
zâși nimica. «Hur, la anu’». Nu zâși nica. «Hur, la șealalt
an». Da’ tu numeri pe degete câți «șealalți ani». Și la care an
grohăiește ceva, atunși te măriți, în anul șeala” (Crețan
Alina Elena, 30 de ani, Putna); „Am avut o nepoată, i-am
zâs cum se fași și ea o mers la porc și o făcut așa. Și exact la
cât o grăit, la al doilea an s-o măritat” (Cenușă Ileana);

„Spunea mama că mergeau în coteț la porci și spuneau niște
vorbe, pe care eu nu le știu: «Este sara lui Andrei, spune: mă
mărit anul ăsta ori nu?». Și dacă spunea: «Groh, groh», în-
semna: «Da, ai să te măriți». Și de câte ori zicea «groh,
groh», după atâția ani aveai să te măriți, sau după atâtea
luni” (Floarea Apostol, 60 de ani, Arbore).
Ghicitul cu buburuza
Ghicitul direcției unde se află locul măritișului ori însura-
tului, este legat de mica insectă numită buburuză. Acest tip de
divinație este practicat îndeosebi de copii. Dânșii o iau pe pal-
mă și îi zic: „Buburuză, ruză/Suie-mă-n căruță./Unde îi zbu-
ra,/Acolo m-oi mărita” (Fodor Lucia, 33 de ani, Rădăuți).
„În special, când eram copii, era ca o joacă. Luam buburuza,
lăsam să meargă pe degete și când ajungea în vârful degetelor,
ziceam: «Ruză, buburuză,/Unde-i zbura,/Acolo m-oi însura».
Și ea zboară” (Popescu Mircea, Falcău).
Interdicția de a omorî animalele

Dincolo de preceptul creștinesc „să nu omori”, gândirea
populară a conservat interdicții rituale de a nu omorî vietățile
pământului. Semnificația acestor interdicții rămase din preis-
torie, de când omul trăia într-o simbioză mistică cu lumea ani-
malelor, este că acestea sunt sacre. Ele se pot răzbuna sau poți
fi pedepsit de către Dumnezeu, care, la omul modern, a prelu-
at și funcțiile Stăpânului Animalelor ori ale zeiței Bendis, pro-
tectoarea animalelor la traci, sau ale Mumei Pădurii, Sfintei
Duminici și Sfintei Vineri din folclorul nostru.
„Se spune că broasca nu-i voie de omorât. Broasca-i sfântă.
Vedeți că ea se stafidește așa, ea nu miroase. Mama, tata
mi-au spus că n-ai voie s-o omori, pentru că este animal sfânt.
Așa cum și pisica n-ai voie s-o omori. Câinele tot este animal
sfânt” (Popescu Mircea, Falcău). „Da, broasca-i sfântă.
O omoară mașina și ea nu miroasî, toate miroasî, da’ broasca
nu miroasî” (Juravle Vasile, Falcău).
Deși este răspândită credința că broaștele, care vin în curte

sunt trimise de către vrăjitoare, ca să facă rău, interdicția de a
nu fi omorâte se răsfrânge și asupra lor: „Mama le lua pe făraș
și le scotea în drum” (Rodica Iațencu, 40 de ani, Dornești);
„O iei cu o lopată, o draniță și-o arunși” (Juravle Vasile, Fal-
cău); „Soțul o punea pe făraș și o arunca în drum. Deci nu o
omora” (Ciornei Maria, 59 de ani, Dărmănești); „Nu puneam
mâna. Cu două bețe, o dam peste poartă. N-o omoram”
(Coneac Alexandru, Rădăuți); „Eu într-un fel mă și tem de
broască, dar și mi-i milă de ele. Se zice că, dacă omori o broas-
că, îți mor părinții” (Lucia Fădur, 43 de ani, Rădăuți).
În mediul sătesc, unde se știe totul despre toți, unele boli
sunt considerate pedepse pentru păcatul de a omorî un animal:
„Eram în luncă cu bobocii la păscut. Eram prin clasa a cincea,
aveam 12 ani. O fată a văzut o broască într-o baltă. Broasca era
mare, umflată, cred că era a făta. Fata aceea a început să arunce
în ea cu pietre și nu s-a lăsat, până nu a omorât-o. Numai ea a
făcut asta. Mie îmi era milă și m-am dat într-o parte. Dar
nimeni n-a zis nimica. Noi, fetele, am stat mute, că eu știam
de la mama că, dacă omori broasca, îți moare cineva dintre
părinți. După ce a omorât-o, s-a liniștit. Apoi, după ce a
terminat clasa a zecea, s-a îmbolnăvit de poliartrită. Așa
dintr-odată. Era sănătoasă, frumoasă și deodată cade bolnavă.
Pe zi ce trecea tot mai rău se simțea. Și o soră de a ei s-a
îmbolnăvit, dar nu așa de grav. Ei i-au ieșit oasele în afară de
la degete. Și de atunci a tot bolit. Nu s-a măritat. Acum stă la
sora ei și este invalidă de boală. Unii ziceau că i-au făcut
farmece, alții că a omorât broasca” (Lucia Fădur, Rădăuți).
„Câinele n-ai voie să-l omori. E un animal sfânt.” (Juravle
Vasile, Falcău). „Probabil asta cu câinele îi din cauză că a fost
primul animal care s-a atașat de om” (Popescu Mircea,
Falcău). „Cine omoară un câine sau o pisică nu-i merge șapte
ani” (Lucia Fădur).
„Nu-i voie de omorât păianjenul. El trebuie dat afară din
casă și atunci te așteaptă și o veste bună. Sau cineva cu vești
bune o să intre în casă” (Irinciuc Luminița, 35 de ani, Straja).
„Păianjenul nu se omoară, c-o zis că-i păcat, îți moare mama”

(Fodor Lucia).
Păianjenul l-a protejat cu pânza lui pe Iisus

În 1936, Lucian Blaga remarca „prezența încă deosebit de
vie în spiritul poporului nostru a factorului pe care-l numim:
gândire mitică”89. În procesul asimilării învățăturii creștine,
poporul român a mers „pe drumul său interior”90, modificând
motivele biblice în spiritul gândirii populare („păgânizarea
unei teme creștine”91), iar unele credințe păgâne îmbrăcându-
le în haină creștină. Două legende oferă o explicație biblică
interdicției de a nu omorî păianjenul. „Păianjenul se spune că
l-o apărat pe domnul Iisus Hristos, l-o ascuns în pânza lui și
nu l-o găsit atunci când o vrut să-l omoare Irod. Și o scăpat,
pentru că o fost ascuns în pânza de păianjen. Și este foarte
păcat să omori păianjenii” (Teleagă Eugenia, 65 de ani,
Horodnicu de Jos); „Iudeii îl căutau pe IIsus. Acesta se afla în
peșteră. Păianjenul a țesut îndată o plasă. Un iudeu a zis: «Nu-
i aici, că iată pânza de păianjen. Dacă ar fi intrat pe aici, pânza
ar fi fost ruptă. Dar uite: e întreagă!» Păianjenul e binecuvântat
de Maica Domnului, pentru că i-a apărat fiul” (Dan Veronca,
75 de ani, Rădăuți).
Legenda facerii câinelui și a pisicii

Sfințenia câinelui și a pisicii este explicată de gândirea
populară prin faptul că ele s-au născut din mănușile lui Noe:
„Când o venit Noe, Dumnezeu i-o dat mănuși. Și atunșia o
aruncat mănușa din mână și s-o făcut pisica, ca să prindă
șoarecii, să nu roadă corabia. Și când o aruncat șialaltă mănușă,
s-o făcut câinele” (Juravle Vasile, Falcău).
„De asta se spune că pisica, indiferent că-i cald, că-i frig, ea
caută căldură. Pe cuptor, unde-i cald, acolo-i și ea, pentru că
provine din mănușa Domnului” (Popescu Mircea).
89
Lucian Blaga, „Spațiul mioritic”, București, Editura Humanitas, 1994, p. 110
90
Ibidem, p. 112
91
Ibidem, p. 112
Animalele vorbesc în noaptea de Anul Nou

Calul năzdrăvan din folclorul nostru, din „Miorița” sau
personaje mitice (sântoaderii, flăcăii pe jumătate oameni, pe
jumătate cai) vin din epoca preistorică, când oamenii
„considerau animalele ca fiind asemănătoare oamenilor, dar
înzestrate cu puteri supranaturale”92. Țăranul român
consideră și acum că helgea „înțelege totul” și se răzbună
dacă vrei s-o omori. Descântecul, al cărui efect se bazează pe
puterea magică a cuvântului, este aplicat cu succes și la
animale, mizându-se pe faptul că acestea înțeleg graiul
omenesc. Omul credințelor animiste considera că divinul se
manifestă și sub forma vieții animale și vegetale. Or, dacă
sunt reflexii ale divinului și au suflet, animalele au și celelalte
însușiri spirituale, asemănătoare omului, între care capacitatea
de a comunica prin limbă. Ecourile acestei credințe sunt
conservate în creațiile folclorice. Oița din „Miorița” îi
dezvăluie baciului complotul lui vrâncean și ungurean. În
poveștile populare, calul lui Făt-frumos este un bun sfătuitor.
Nu rămân mai prejos nici alte animale – porcul, capra, ursul,
lupul, motanul, cățelușa, cocoșul, vulturul, știuca, corbul,
porumbeii, tăunul, șarpele, furnicile – care au darul vorbirii,
sentimentul recunoștinței, multă înțelepciune și ingeniozitate.
Țăranii noștri cred că, în noaptea de Anul Nou, animalele
vorbesc: „Spune mama cî di Anu’ Nou vorbesc animalele în
grajdi. La douăsprizăși. Să nu te duși să le-asculți. Mama îmi
spune așe: «Sî nu mergi sî le-asculți»” (Bain Elena, Falcău);
„Așa ne spunea tata: «Gata, acuma îi Anul Nou, animalele
vorbesc în grajd»” (Nichiforean Ermiona, Rădăuți).
Este interzis să le asculți. Pedeapsa este că rămâi mut.
Despre ce și cum vorbesc, nimeni nu știe. Respectul pentru
acest mister este atât de mare, încât niciunul dintre
informatorii intervievați n-a încercat să încalce interdicția și
nici nu cunosc vreun caz din localitatea lor, când o persoană
ar fi încercat să „spioneze” ce vorbesc necuvântătoarele.
„Nu e bine să le asculți, pentru că ele vorbesc, să nu le îngâni.
92
Mircea Eliade, op. cit., p. 6
De exemplu, dacă eu vorbesc acuma și cineva mă deranjează,

nu-i ruga așeea sau povestea așeea, nu ni-o pot continua,
pentru că mă întrerupe. Așa animalele, n-ai voie să le
întrerupi când vorbesc. Poate așa o dat Dumnezău: sî
vorbeascî și ele, să se roaji la Dumnezău di sănătati, în vocea
lor tăcută, în armonia lor, doar inga93 raji, nechează, bate,
țâpă. Sunt fel de fel de animale. Fiecare cu graiul lui.
Și-atunșia animalele, așa cum noi mergem la bisericî, ne
întâlnim, discutăm, așa probabil au și ele o zî pe an, în care
să se întrunească și să vorbească. Pe la unsprezeși jumătati
tata nieu pregăte câte un brățâșor de otavă; tășe, nu vorbe,
lua porțioarele lor în găleată, oală, tigaie, șî dușe la porși, la
oi, la păsări, pentru ca la 12 ele să mânânși, să fie sătuli, ca
să poată convorbi. Spune că tăt anu’ să le meargă bine, să
crească otava, să aibă ce le da lor de mâncare. Șî la porși le
da grăunță. Și, probabil, că ele în timpul șeala vorbeau. Era
șeava aparte” (Teleagă Eugenia, Horodnicu de Jos).
Interdicția de a asculta animalele în noaptea de Anul Nou
se bazează pe aceeași credință străveche că ele cunosc viitorul
și omul poate afla lucruri neplăcute, cum ar fi momentul pro-
priului deces: „O zâs că un om s-a dus în grajdi, noaptea, tot
spre Anul Nou. Și grăieu animalele: «Poimâne îl dușem pe
stăpânul nostru la groapă». Și așa o fost” (Pascari Viorica,
78 de ani, Costișa).
Credința că animalele vorbesc și au darul de a cunoaște lu-
cruri deosebite este prezentă și în mitologiile altor popoare.
Legende despre adunarea animalelor sau despre oameni care,
drept recunoștință că le-au ajutat, sunt înzestrați cu harul de a
înțelege graiul acestora, regăsim în folclorul indienilor din
America de Nord. O legendă africană, „Omul care a învățat
limba animalelor” (Ghana), are în comun cu legenda româ-
nească, atestată de noi în satul Costișa, ideea că omul, care în-
țelege graiul animalelor, stă sub semnul morții.94
93
Inga, interjecție. Termen popular cu sensul de iată, uită-te
94
Kathleen Arnott, „Mituri și legende africane”, București, Editura Allfa,
1999, pp. 11 ‒ 17
Furca cu fuior de cânepă pentru râme și cârtițe

Dacă animalele pot vorbi, ca omul, înseamnă că pot înde-
plini și unele munci omenești, cum ar fi torsul. Ca să distragă
helgea de la împletitul coamei calului, se pune sub streșina
grajdului o furcă cu fuior de cânepă și un fus. Se crede că „ne-
văstuica” grajdului se va apuca de tors. Gospodinele spun că
furca și fusul funcționează și în cazul cârtiței și a râmelor. „Fur-
ca cu fuior de cânepă [...] se pune în grădină. Când punem
șeapa, între straturi, pui o furcă, un fus, o țâră de cânepă. Râ-
mele așelea o zâs că torc și nu mai scot șeapa afară. Se pune o
botă. Nu se mai păstrează. Dar așa se zâși că-i furcă” (Teleagă
Eugenia, 65 de ani, Horodnicu de Jos).
„Cârtița face mușuroi îți scoate tăt. Și-atunci îi pui bota și-i
dai de lucru, adică. În grădina de flori, de zarzavaturi. La o bu-
cată de pământ mai mare n-ai cum să pui, mergi cu cosâtoarea,
cu coasa, nu mai cați prin iarbă de-aiestea. O pui în picioare”
(Crețan Alina Elena). „O baji în pământ. Așa o găsești. Nu
mai găsești lucrat. Ele nu fac nica. Da’ se duc (Cenușă Ileana,
74 de ani, Putna).
Păscuța animalelor
În Bucovina se face „pasca vacii” și „pasca oii”. Ele arată
precum pasca obișnuită, doar că sunt de proporții mai mici. În
ziua de Paște, sunt sfințite la biserică, după care se împart
animalelor din curte. Păscuța animalelor este un exemplu de
proces invers celui pe care Blaga îl numea „păgânizarea unor
teme creștine”. Avem de a face cu creștinarea unor credințe
păgâne. „De Paște se face o păscuță specială pentru animale,
care se dă împreună cu agheasma sfințită în Izvorul Tămăduirii,
cu tărâțe, cu alte produse [...]. Se dă la animale, pentru ca și ele
să fie sfințite de Sfintele Paști” (Bodnărescu Elena, 52 de ani,
Straja).
„Da, este păscuța vașii, a oii. Așeea-i deosebită. Sî mergi cu
blidu’ la biserică și se sfințăști. Dimineața, prima dată, pi sto-
macu’ gol, se dă un pic de nafură și la animale în ziua de Paști.
Așa sî fași” (Juravle Vasile, Falcău). La întrebarea cum arată
„pasca vacii”, informatorul a răspuns: „Tot așeeași, numa’ cî
păscuța vașii și păscuța oii îi mai mâțâțâcî o țârî. Sî puni și pi

ele brânzî” (Juravle Vasile). Păscuțele animalelor se fac din
aluat simplu, nedulce, pentru pâine, așa cum se făcea, la înce-
puturi, pasca tradițională: „La noi simplu sî fași. Se împletește
pi margini frumos și în mijloc sî puni brânză. Se ornează dea-
supra cu niște forme de aluat, în formă de cruși sau frunzî”
(Bain Elena, Falcău).
„Pasca mari sî sfințește șî pentru animali. Șî când vini [de la
biserică], o dă și la animale. Cum fași pasca pentru om, așa o
fași șî pentru animale. Asta știu de la mama me, cî ea totdeau-
na fășe așa. Fășe mai multi [păști]. Puné în forme, da’ tata îi
spuné mami’: «Sî fași pascî pi cuptioru’ liber». Mama fășe alu-
atu’ șeala, colacu’ îl întinde pe masî șî pune brânzî pi el.
Și după ce pune brânzî, pune o cruși di aluat. Șî uda lopata di
lemn, pune făinî di porumb șî-l pune pe cărămidî sî sî frigî.
După așeea îl mâncai și ave gust foarte bun” (Colțun Ion, zis
Barbă, 96 de ani, Solca). La întrebarea: „Cum arăta păscuța
animalelor?” informatorul a răspuns: „Rotundă. Șî pi așeea o
sfințe, așa era obiceiul. La porc, în tărâțî sî da di mâncari. Șî la
vacî, la cal sî da”.
„Păscuța animalelor se fași în Jioia Mare. Și pe lângă pasca
așeea care-o duși la biserică, fași și o pască pentru animale. Și
o pui în fundu’ coșărșii. Se face numai cu apă și sare. Nu pui
drojdie, nu pui nimica. O frămânți și să nu vie nimeni în casă,
până când nu o frămânți. Când o pui la dospit, poate să intre.
Dar până a pune-o la dospit, să nu intre nimeni, nici fire
bărbătească, nici femeiască. Și femeia așeea trebuie să fie
curată, să nu umbli în săptămâna mare cu soțul. Mai mult fac
văduvile, care îs bătrâne. Și nu se pune ou, dulce, nimic. Apă
și sare. Și după ce dospește, faci o turtiță și faci crucea păștii și
faci deasupra aluatul și împletești în trei. Trebuie două bucăți.
Când împletești în trei, zâși Tatăl nostru, Crezul, tăti rugășiunile
care le știi. Și n-o tai, o pui de-a curmezișul pe turtița șeea așa,
pui în cruși bucățica așeea împletită în trei. O pui pe vatră.
N-o ungi cu ulei, cu untură, cu nimica nu se unge. Și prima
dată se pune așeea în spate și fași cruși. Apoi pui pasca asta cu
lapte, cu ce-o fași. Ești atent să nu se ardă. Și iarăși când o
scoți, zâși șeava. Și o pui într-un prosop de in. Acum nu prea

este in, dar eu am de la mama me un vălișor. O înfăși așa și o
pui într-un loc unde să n-o deranjeze nimeni. Și când pregătești
coșarca de mărs cu blidu’ la biserică, o pui în spate mai așa, dar
o pui un pic să se vadă, că multă lume se uită în coșărși unul la
altul și zâc: «Măi, da’ și-o pus asta așa?!» O pui să nu se vadă,
dar totuși să se vadă, să cadă un pic de agheasmă, când face
preotul slujba. Și după așeea vii și, duminica dimineața, când
dai șișcă la vite, o rupi, zicând întruna Tatăl nostru, o rugășiune:
«Miluiește, Doamne, ferește de năpaste, de deochi, de sânge,
să nu se umfle!», că se umflă vitele, dacă le lași în fân dimineața
pe rouă. Și o pui așa deasupra, ca s-o mănânși vaca prima dată
și pui și o țâră de agheasmă așa în formă de cruși. Și așa le
ferește Dumnezeu de tăti pacatele și rălile ce sunt asupra
vitelor. Așeea este foarte sănătoasă. Se dă la vite, la porși, la
toate animalele” (Teleagă Eugenia, Horodnicu de Jos).
Cine nu face pască pentru animale, le dă din pasca mare.
„Tata tăia din pasca mare o bucată și o ținea. Câteodată îmi
arăta: «Uite, Mircea, mai am o bucățică de patru luni». Și-i da
vacii în fiecare dimineață. Vaca se învăța, amu venea singură și
se întindea și-i dădea o bucățică din aia pentru vrăji” (Popescu
Mircea, Falcău); „De Paști, noi din sfințirea așeea rupem
câte-o bucățică și dăm și la găină, și la rață, și la cal și la vacă și
la tăti” (Crețan Alina Elena, Putna).
Se practică ritualul stropitului vitelor cu agheasma în care
s-a spălat un bănuț galben și un ou roșu: „Stropești vitele
zicând: «Doamne ferește de năpastă, de deochi, de sânge, să
nu se umfle». Și-o pui pe șișcă, așa ca s-o mănânce vaca întâi
și pui și agheasmă în formă de cruși (Teleagă Eugenia,
Horodnicu de Jos).
Firimituri sfințite pentru cormoran

În Straja am atestat un obicei surprinzător. Coji de ouă
roșii și firimituri de pască se dau pe apa pârâului „pentru
cormoran”. Or, în această comună, care se află în preajma
munților, oamenii nu prea văd cormorani, ei preferând zonele
cu bălți: „De Paști, din ouăle roșii și alte bucate se dă pe apă și
pentru cormoranul care se hrănește în apă cu pești, pentru ca

și ei să știe că a fost Paștele” (Bodnărescu Elena, 52 de ani).
Trifu cel nebun

Sărbătoarea Trifului se prăznuiește la 1 februarie. Majori-
tatea sătenilor nu mai cunosc semnificația ei originară.
Nicolae Densușianu atrăgea atenția asupra caracterului pre-
creștin al acestei sărbători: „Acest sfânt Trif sau Triful este,
după credințele poporale române, divinitatea, care dă rod pă-
mântului. El fructifică țarinele sau câmpurile de arătură, gră-
dinile, pomii, viile; le apără de distrugerea gadinilor95 și a
fiarelor sălbatice; el este mai mare peste turme de vite, favori-
zează producțiunea livezilor, peste tot el este protectorul între-
gii economii rurale și pastorale.”96 Sintetizând răspunsurile
sătenilor la „Chestionarul istoric”, savantul ajunge la conclu-
zia că Trifu „este un fel de conducător al naturii”97.
Densușianu găsea în tradițiile populare legate de Trif, „une-
le resturi importante din vechiul cult al lui Ζεύς Τριφύλλιος”98.
Mai mult, considera că Triful românesc este identic cu acest
zeu grec, având aceleași atribuții și un nume asemănător:
„Atât după nume, cum și după caracterele cultului său, Trif
sau Triful este identic cu marea divinitate, pe care Euhemer99
95
Gadină, gadine, substantiv feminin. Termen popular, având sensul de animal
sălbatic; jivină, dihanie, dar și insectă. Origine traco-dacă. Provine din radicalul
proto-indo-european go-, gouǝ-, „a striga, a urla”. Cf. Mihai Vinereanu, op.
cit., p. 374
96
Nicolae Densușianu, „Dacia preistorică”, București, Editura Arhetip, 2002,
pp. 517 – 518
97
Ibidem, p. 518
98
Ibidem, p. 517
99
Euhemer/Euhemeros din Messene (c. 340 – c. 260 î.e.n.), scriitor grec. Este
autorul romanului „Hiera Anagraphe” („Inscripția Sfântă”, 3 cărți), în care se
descriu faptele celor mai vechi regi dintr-o insulă imaginară din Oceanul Indian,
Panchaea. Cea mai mare parte a cărții o reprezintă textul inscripției sfinte, unde
se redau faptele celor mai vechi regi ai insulei – Uranos, Cronos și Zeus. Potrivit
lui Euhemer, aceștia au trecut, după moarte, în rândul zeilor. De la Euhemer,
provine termenul de euhemerism, principiul explicării raționale a miturilor.
(Cf. Horia C. Matei, „Lumea antică. Mic dicționar biografic”, Chișinău,
Editura Universitas, 1993, p. 108)
o numea Ζεύς Τριφύλλιος”100. Diodor din Sicilia menționea-

ză, făcând referire la Euhemer, că în insula Panchaea, templul
zeului Triphylios se afla pe o înățime neînchipuit de mare și în
el se afla o stelă de aur, „unde sunt scrise, cu literele panheilor,
isprăvile lui Uranos și Zeus”101.
Legătura Trifu-lui cu cultul naturii și al animalelor este de-
monstrată și de interdicția de a folosi animalele, în această zi,
la muncile agricole și forestiere (nu se merge la pădure, nu se
taie lemne, nu se cară lemne, în general nu se înhamă caii):
„De Trifu cel nebun, n-ai voie să faci fân. Sunt niște sărbători
păgâne, dar noi le respectăm. Este Foca și Pălie. În timpul
Focii și Păliei n-ai voie să faci fân că-ți trăsnește stogul sau
șura unde l-ai depozitat. De Trifu’ n-ai voie să mergi în pădu-
re să lucrezi cu toporul, țapina pentru că ai accident, te neno-
rocește. N-ai voie să tai lemne. Este un fel de sărbătoare când
stai pur și simplu” (Popescu Mircea, 54 ani, Falcău).
„Despre Trif, Trifu’, Trifan. Cade pe 1 februarie. Nu se lu-
crează. Îi o zî în care pățăști șeava. Aișia la noi o femeie zișe:
«Omu’ nieu merji în păduri șî lucreazî, da’ eu acasî stau dijia-
ba!» Ninică. Merji sara și scoati apî și ave di trecut un gărduț.
Șî când a dat să treacî gărduțu’ o chicat cu capu-n găleatî. Șî di
nu era o femeie, se îneca în găleata cu apă. Apu’ atunșia gata,
n-o mai lucrat” (Cotos Elena, 69 de ani, Straja).
„De Trifu’ nu sî-nhamă caii, nu se merji în păduri, nu se
umblî pi drum cu caii, nu sî duși nicăieri. Sî țâni pentru ani-
mali. Îi păcat mari sî meargî, sî nu pățascî caii șeava, să nu sî
calișeascî pin’ păduri” (Ungureanu Maria, 58 de ani, Solca).
„Trfu’ șel nebun, așa-i spuneu oamenii. Nu sî merji în pă-
duri. Sî spuni cî Trfu’ șel nebun îi cumpenești102. Cari merje, i
se întâmpla câte-o patimă. Când feșioru’ meu lucra la IFET103,
s-o dus în păduri di Trif’ cu caii la tras butuși. Și-o băgat calu’
100
Nicolae Densușianu, op. cit., p. 518
101
Diodor din Sicilia, „Istoria Universală”, vol. III, Editura Obiectiv, Craiova,
2008, p. 118
102
Cumpeni, cumpenesc, verb de conjugarea a IV-a. A pune la încercare, a
primejdui, a nenoroci. Din fondul prelatin. Cf. Mihai Vinereanu, op. cit., p. 290
103
IFET – Întreprinderea Forestieră de Exploatare și Transport
într-un bulhac104 și când l-o smucit odatî, copita i-o sușit-o,

până dinapoi o vinit. Și i-o scos-o tot atunșe înapoi și o mărs
calu’ bini. Și după așeea n-o mai mărs în păduri di Trif’”
(Colțun Ion, zis Barbă, 96 de ani, Solca).
„Acum nu mai ține nimeni samă de nimic. Da’ în bătrânețî
așa era. Tata meu, ferește Doamne, nișiodată nu sî porne la
păduri. Zâșe: «Măi femeie, mâni îi Trifu». Fășe altă treabă, dar
nu tăie copaci, nu tăie lemne. Da’ se pregăte din timp: «Luni,
marți îi Trifu, nu fășem nimica». Sta prin casă, da mâncare la
vite, venea, povestea. Înainte era alt mediu de viață. Oamenii
erau liniștiți” (Teleagă Eugenia, 65 de ani, Horodnicu de Jos).
„Triful nebun. O zis că-ți ia mințile, înnebunește lumea.
O iei razna, dacă lucrezi, dacă nu sfințești sfântu Trifon. Tre-
buie să-l ții” (Floarea Apostol, 60 de ani, Arbore).
„Trifu se ține foarte mult. Femeile bătrâne îl țin și-acum.
Mama mea are 90 de ani și spune că, în ziua respectivă nu tre-
buie să lucrezi. Dacă lucrai, aveai mari dureri de cap ori chiar
înnebuneai” (Gâza Ecaterina, 60 de ani, Frătăuții Noi).
Legenda despre Trifu și Maica Domnului

Despre vechimea acestei sărbători vorbește și calificativul
„cel nebun” cu care este însoțit numele lui Trif. Într-o legendă
consemnată în Horodnicu de Jos, acest calificativ este legat de
diferite fenomene naturale – „o vântoasă”, „jicolniță”, „vâjâială”,
„vifor” – pe care le manipulează Trifu, dovadă că acesta era
stăpân peste forțele stihiale ale naturii: „S-o gândit Maica
Domnului că, în ziua di Trifu’, să ducă Domnul nostru Iisus
Hristos la șase săptămâni, cum sî duși la 40 di zâli. Atunși
Trfu’, cuprins di șeava rău, s-o pornit și el. O știut că vini
Maica Domnului, da’ s-o pornit el întâi. Și-o venit o vântoasî
și-o vreme urâtă și-o jicolnițî, că era iarna. Și atunșia Maica
Domnului o stat cu Domnul Iisus Hristos înfășat în ușă, o
făcut Sfânta cruși să se pornească la biserică. Și deodată vini
așa o vâjâială, un vifor, un vânt, o jicoleală. O înșeput pomii să
104
Bulhac, bulhace, substantiv neutru. Regionalism cu sensul de băltoacă. Din
fondul traco-iliric. Provine din radicalul proto-indo-european bhel-, ca și baltă
se rupî. Și atunși Maica Domnului spuni: «Trif nebun, du-te

tu astăzi la biserică, că eu m-oi duși mâni». Atunșia nu s-o
pornit, s-o dus a doua zî cu Domnul Iisus Hristos la bisericî”
(Teleagă Eugenia).
Legenda culeasă de noi, în care Trifu manipulează elemen-
tele naturii – „și-o venit o vântoasă și-o vreme urâtă și-o jicol-
niță”, „și deodată vini așa o vâjâială, un vifor, un vânt, o
jicoleală” – ca să împiedice plecarea Maicii Domnului la bise-
rică, confirmă ipoteza lui Nicolae Densușianu că Trifu este
„un fel de conducător al naturii”. Presupunem că și calificati-
vul de „nebun” este legat de vremea capricioasă și dezlănțuiri-
le naturii din această perioadă a anului (începutul lui februarie).
Faptul că numele și sărbătoarea consacrată acestui zeu au su-
praviețuit până astăzi, vorbește despre faptul că, în panteonul
geto-dacic, Trifu era un zeu foarte important, cu atribuții
complexe, de la protector al gângăniilor până la stăpân al ele-
mentelor naturii. Un zeu temut, numit „nebun”, dar venerat cu
sfințenie până în ziua de azi.
Trifu patronul lupilor

Mircea Eliade atrăgea atenția asupra faptului că în cultura
poporului nostru „arhaismul complexului religios al lupului
este neîndoielnic. Lupul este deja prezent în civilizația neoliti-
că de Vinča: s-au descoperit atât statuete de câini-lupi cât și fi-
gurine destul de rudimentare interpretate ca reprezentând
dansatori cu mască de lup”105. Cultul lupului s-a perpetuat ne-
întrerupt pe teritoriul țării noastre. Eliade arăta că dacii „s-au
născut sub semnul Lupului”. Ion Ghinoiu atrăgea atenția asu-
pra numărului impresionant de sărbători acordate de către tra-
diția populară acestui animal: „Ce semnificație calendaristică
extraordinară trebuie să fi avut atunci lupul, pentru care se «ți-
neau», la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al
XX-lea, peste 30 de zile dintr-un an!”106 Faptul că, în timpul
105
Mircea Eliade, „De la Zalmoxis la Genghis-Han”, București, Humanitas,
1980, p. 23
106
Ion Ghinoiu, „Vârstele timpului”, Chișinău, Editura Știința, 1994, p. 78
celor 12 zile din ajunul Crăciunului până la Bobotează, se or-

ganizează cete de tineri care își pun și măști de lup, precum și
existența unor sărbători dedicate acestuia (Sfântul Andrei,
Trifu, Filipii, Circovii, Martinii) arată că românii continuă să
se afle sub influența acestui formidabil animal. „«Frăția» cu lu-
pul începe încă din segmentul preexistențial, când copiii care
plâng în pântecele mamei, înainte de a se naște, se transformă
în pricolici (fiară sălbatică, mai ales lup) și continuă după
moarte, în postexistență, în lumea miticului, așa cum reiese
din cântecul zorilor cântat în casa mortului.”107
Simon F. Marian menționa că Trifu este legat de proteja-
rea omului și a animalelor de lupi. Consemna și o legendă,
care atestă că Trifu este patronul lupilor108. În această legendă
culeasă din Todirești (Bucovina), un vânător urcat în copac
omoară mai mulți lupi. Sub copac vine Sfântul Trif îmbrăcat
în haine albe, care hotărăște fiecărui lup ce are de mâncat.
Unui lup întârziat i-l dă pe omul din copac. Deși acesta este
ascuns de către feciori într-o ladă, nu poate fugi de hotărârea
Sfântului: este mâncat de același lup prefăcut în om, pe care
feciorii vânătorului îl ascund în aceeași ladă, deoarece pretin-
dea că și el este fugărit de un lup care vrea să-l mănânce. În le-
genda respectivă, regăsim ideea că aceste animale posedă
puteri supranaturale (nu numai oamenii se transformă în lupi,
ci și lupii în oameni). Omul este pedepsit pentru că a omorât
lupii. S-ar putea că această legendă, îmbrăcând o ușoară haină
creștină, conferită de calificativul „sfânt” alături de numele lui
Trif, perpetuează, din timpuri imemorabile, credința în ani-
malul totem – lupul. Omul nu este pedepsit pentru că a omo-
rât un iepure, o căprioară sau un mistreț, ci pentru că a omorât
lupul. Pentru daci, acesta era un animal sacru. Chiar numele
etnic al dacilor provine de la lup. Strabon a relatat acest lucru
în secolul I î.e.n.. Mircea Eliade arată că dacii se numeau ei
înșiși „lupi” (dàos fiind numele frigian al lupului) sau „cei care
107
Ibidem, p. 84
108
Simon Florea Marian, „Sărbătorile la români”, vol. I, București, Editura
Fundației Culturale Române, 1994, p. 178 – 179
sunt asemeni lupilor”109. Strămoșii noștri aveau un respect de-

osebit pentru acest animal. I s-au atribuit, precum am văzut și
din legenda lui S. F. Marian, puteri miraculoase: capacitatea
de a se preface în om, de a alunga duhurile rele („lupii singurii
care le văd, le aleargă și le sfâșie cu dinții”110); în riturile de în-
mormântare, lupul însoțește sufletul în lumea de dincolo. Eco-
uri ale acestui cult au supraviețuit până astăzi în credințele
populare.
Informațiile culese de noi confirmă ideea legăturii Trifului
cu lupul. Ca și de Sfântul Andrei, unele țărănci folosesc ustu-
roiul și practică un rit străvechi de legare a obiectelor tăioase,
„pentru a lega gura lupului”, ca să nu mănânce animalele când
pleacă la pășunat. La întrebarea: „Când ați asistat ultima dată
la o asemenea «legare»?”, o informatoare a răspuns: „Anul tre-
cut, de Sfântul Andrei și de Trif. Mama leagă și ține toate obi-
ceiurile. Ea le ține cu sfințenie. Mamei îi zice Cotos Elena.
Leagă toate obiectele care sunt tăioase, foarfecele și cuțitele,
pentru a lega gura lupului. Ca să nu mănânce animalele când
pleacă vara la pășunat” (Păsăilă Maria, 48 de ani, Straja). Men-
ționăm că informatoarea a fost intervievată în anul 2008.
„Se freca clanța de la ușă cu usturoi în ziua cu Trifu’, ca să
nu te mănânce lupul” (Păsăilă Maria).
Ziua Trifului este ținută cu sfințenie de oamenii de la țară,
iar multe dintre întâmplările nefaste se pun pe seama faptului
că persoana respectivă „n-a ținut Trifu”.
În mitologiile mai multor popoare există credința că
animalele au venit pe lume pentru a-i ajuta pe oameni sau
pentru a-i pedepsi pentru păcate. Credința țăranilor români că
lupul îți mănâncă oile, fiindcă n-ai ținut Trifu sau Andreiul, se
încadrează în acest univers de valori arhaice. Deși, peste
sărbătoarea care celebra cândva o străveche divinitate traco-
dacă legată de sfârșitul sezonului hibernal și pregătirea pentru
primăvară, a fost suprapusă ziua de pomenire a Sfântului
109
Mircea Eliade, „De la Zalmoxis la Genghis-Han”, p. 11
110
Ion Ghinoiu, „Obieciuri populare de peste an. Dicționar”, București,
Editura Fundației Culturale Române, 1997, p. 79
Trifon, născut în Frigia în secolul al III-lea, majoritatea

informatorilor ne-au vorbit despre „Trifu cel nebun” și nu
despre sfântul creștin, dovadă că amintirea zeului arhaic este
adânc crestată în memoria populară.
Sfântul Andrei și lupul

Altă sărbătoare consacrată lupului este Andreiul. După unii
cercetători (Ion Ghinoiu, Aurora Pețan și alții), sărbătoarea
Sfântului Andrei a fost suprapusă peste Anul Nou dacic.
„Ovidenia (21 noiembrie) și Sf. Andrei (30 noiembrie) cuprind
urme sigure ale unui străvechi ritual de An Nou.”111 Sfințenia
lupului e dovedită și de faptul că dacii începeau un nou an prin
aducerea omagiilor cuvenite animalului lor totemic. Andreiul
este sărbătorit prin abținerea de la muncă și efectuarea
diferitelor practici magice. În zona cercetată de noi, interdicția
de a lucra este legată îndeosebi de dorința de a păzi oile de lup.
„De Andrei nu făceam nimnica. Cî amu sî țîni Andreiu’, da’
atuncea nu se țâne. Numai îl ținei de dihanii di astea, di lupchi”
(Cotos Elena, 69 de ani, Straja).
Memoria populară cunoaște cazuri când persoanele, care
n-au ținut sărbătoarea Andreiului, au păgubit oi mâncate de
lup. De remarcat că vina nu este dată pe lup, ci pe faptul că
persoana respectivă a încălcat interdicția de a nu munci în
această zi. „Tot di Andrei, vini o femeie, ca să-i țes o prijitoa-
re, catrință. Atâta s-o pus pe lângă mini, până i-am pus-o
și-am lucrat prijitorile acelea. «Las’ că ieu eu pi mini», îmi spu-
ne femeia aceea. Zic: «Da, mata n-ai nimnica, da’ eu cred că
l-oi duși la varî». Când vini vara, îmi mănâncă lupchi două oi.
Na, îți mai trebuie țesut? Mai mult am pierdut decât am țesut
două prijitori. Nu trebuia să țes în ziua de Andrei. Acum îi cu
cruși roșie, da’ înainti nu era” (Cotos Elena, Straja). Chiar și
mușcătura de câine, dacă se întâmplă în pădure, printr-o fi-
rească asociere a câinelui cu strămoșul său lupul, e pusă pe sea-
ma faptului că cel mușcat n-a ținut Andreiul: „O mers odată
sora mea la munte cu cumnata ei, primăvara, cu vașili, cu oili.
111
Și tare ploua. Da’ femeia așeea, de Andrei, torșe. Merje soră-

mea și zâșe: «Di și torși tu astăzi, că ți-a mânca lupchi șeava?!».
Și ea și-o zâs: «Da’ doar nu ni-a mânca „așeea». Și-o mers pri-
măvara la munte, la colibă. Da’ așeea vrea să iasî afarî. Și la stâ-
nă ave niști câini mari. Și-n alt loc n-o băgat colțî, numa-n
„frunti” i-o pus. Soră-mea, când o văzut, n-o mai putut de râs.
Zâși: «Na, dacî ai spus că nu ți-a mânca-o lupchi „așeea”, da’
ți-o mâncat-o câinii»” (Cotos Elena).
Șarpele casei
Se crede în existența șarpelui casei și în faptul că prezența
lui în gospodărie este benefică. Unii istorici sunt de părere că
spațiul carpato-dunărean a generat credința în șarpele cu pu-
teri benefice. După Marija Gimbutas, credința în șarpele adu-
cător de rău este de dată recentă și se întâlnește în simbolurile
indo-europene și creștinism, pe când credința în șarpele cu pu-
teri benefice coboară în pruncia istoriei, avându-și originea la
locuitorii Vechii Europe (prin Vechea Europă înțelegându-se
„complexul cultural european din neolitic și epoca cuprului
înainte de infiltrarea vorbitorilor de idiomuri indo-europene
dinspre stepa euroasiatică cu cca 4200 și până pe la 2800 de ani
î.e.n.”112). Aportul strămoșilor noștri ar fi fost deosebit de mare
în făurirea acestei culturi. Acești „vechi europeni” aveau un
panteon centrat pe cultul zeităților feminine (nu întâmplător
de șarpele casei au grijă femeile). Aveau și o zeiță-șarpe cu
chip uman, care simboliza fertilitatea și nemurirea (vezi șarpe-
le de pe stindardul dacilor care credeau în nemurirea sufletu-
lui) și sugera „perpetuarea vieții și păstrarea forțelor vitale
permanent amenințate de moarte”113.
„Se spunea că într-un perete este un șarpe, care fluieră în-
tr-un fel. Da’ se zice că acela nu mușcă. Acela-i șarpele casei”
(Nichiforean Ermiona, 75 de ani, Rădăuți). „Eu știu că, dacă
ai șarpe sub casă, este bine” (Iațencu Rodica, 40 de ani,
112
Marija Gimbutas, „Civilizație și cultură”, București, Ed. Biblioteca de Artă,
1989, p. 76
113
Ibidem, p. 102
Dornești). Se consideră că veninul șarpelui casei este curativ:

„Fiecare casă are șarpele ei. Înainte erau cămări și nu erau ci-
mentuite, era lut și șerpele, cum erau butoaiele de lemn și pu-
neu varză și o țineu în cămara așeea, o făcut bortă și o intrat în
moare. O femeie ave cancer și o băut moare de așeea unde-o
murit șerpele. Și s-o tămăduit, pentru că ave otravă. El, până a
muri, o dat veninu’ dintr-însu’. O băut de trei ori, pe inima
goală, câte-o cană” (Teleagă Eugenia, Horodnicu de Jos).
Broasca și relațiile conjugale

În Introducerea lucrării noastre, consemnam mărturia unui
informator din Falcău despre credința că nu trebuie să despărți
broaștele, când se împerechează primăvara, pentru că se
despart părinții. Interdicția i-a fost cultivată de mama sa, când
era copil. În mitologia egipteană, broasca întruchipa ideea de
fertilitate, iar zeița cu cap de broască, Heket, patrona actul
nașterii. „Pe amuletele și scarabeii purtați de femei, pentru a le
proteja în timpul nașterii, adeseori se află imaginea zeiței-
broască. În mod similar, pe «cuțitele» magice din fildeș, larg
răspândite în cursul Regatului de Mijloc ca obiecte de
îndepărtare a pericolelor ce amenințau o familie, apare incizată
imaginea lui Heket ca protectoare a căminului”114.
Zeița-broască egipteană mai juca rolul de moașă. Grație
puterilor sale dătătoare de viață, a fost adoptată ca o zeiță
binevoitoare, care îl însoțea pe Osiris.
Este de remarcat că și în credința magică românească broas-
ca este legată de aceeași idee de familie și de zămislire a vieții.
O informatoare ne-a mărturisit că un vrăjitor din Cajvana, că-
utând „partea” unei fete bătrâne, i-a spus că acesta era însurat
și avea patru copii, pentru că vedea în apă „o broască mare cu
patru broscuțe mai mici”. Iar faptul că, în unele localități, se
crede că broasca face parte din animalele sfinte, arată că și la
români broasca avea un rol benefic.
114
George Hart, „Dicționarul zeilor și zeițelor Egiptului Antic”, București,
Editura Artemis, 2004, p. 61
Practici de protecție a animalelor

Multe dintre riturile apotropaice executate pentru oameni
se fac și pentru animale. Ața roșie se pune la copii împotriva
deochiului, dar și la puii de animale (miei, viței), precum și la
cele adulte. Cailor li se atârnă canafuri roșii la căpăstru în drep-
tul urechilor. „Imediat ce se nasc, se pune ață roșie și la mie-
luți. Pentru deochi. Se cheamă cănăcei. Pentru a le merge bine
în tot restul anului. Pe vremuri, gospodarii îi băgau în casă și-i
țineau vreo săptămână sub pat. În casă, umblau liber, ca să fie
sănătoși. Pentru că era lâna foarte prețioasă. Și gospodarii ți-
neau la oi. Pentru asta, ei aveau grijă de miei. Se lua o ață ro-
șie de lână, se răsucea pe două degete și se făcea un cănăcel
roșu. Și se lega la gâtul mieluțului, pe un șnur roșu” (Irinciuc
Livia, 57 de ani, Straja). „Părinții mei115 leagă la viței o funie și
de ea cănăcei roșii. Da’ cu mândrie se fac ăștia așa mari. Și se
leagă la gâtul vițeilor” (Irinciuc Luminița, 35 de ani, Straja).
Grija pentru sănătatea animalului se manifestă și prin faptul că
lâna roșie împletită în formă de cănăcel se pune și la biciușca
cu care este îndemnat.
„Ca să nu se deoache animalele, pe coada lor se legau do-
uă-trei fire de lână roșie. La vite se punea pe coarne, iar la oi
pe lână. Iar dacă ieșeau cu animalele undeva, mama și bunica
aruncau cu apă sfințită pe ele” (Ciornei Maria, Dărmănești).
„Când merge la bou, se pune roșu la coadă, ca să nu se de-
oache. La vacă, când trebuie să fete, se leagă o fundiță roșie la
coadă or la corn” (Seniuc Silvia, 59 de ani, Dărmănești).
115
Informatoarea este născută în județul Botoșani, lucru care dovedește
răspândirea largă a acestui tip de credințe și practici magice
SUFLETUL NATURII
Animalele au suflet
Un ecou puternic al vârstei de aur a omului este și credința

românilor că animalele au suflet. La întrebarea „Animalele au
suflet?”, persoanele intervievate au răspuns cu multă convinge-
re, unele chiar mirându-se că cineva mai pune la îndoială un
lucru atât de firesc: „Da’ cum să nu? Au suflet animalele”
(Torac Natalia, 75 de ani, Brodina); „Au suflet, cum să nu aibă
suflet, dacă vezi cum se uită la tine, numai nu pot vorbi?! Poa-
te de multe ori îs mai cuminți decât oamenii, numai nu se pot
exprima. Se exprimă cu privirile, cu gesturile” (Burciu Paras-
chiva, 58 de ani, Rădăuți); „Au suflet, nici de vorbit! Eu am
crescut într-o gospodărie cu cai mulți. Aveam, șase iepe, patru
de trăsură și două de munci grele la câmp, cu copitele mari.
Când fătau câte un mânz, le puneam nume. Aveam o iapă
mare din Banat. O țineam în grajd încuiată cu lacătul, că tot
veneau s-o ia, că nu aveam voie să avem proprietate particula-
ră. Iarna, când veneam de la școală și deschideam portița, ea
mă auzea și necheza de trei ori. Mă dezbrăcam rapid și, primul
lucru pe care-l făceam, mergeam la grajd și-i dădeam drumul
în curte. Și făcea câte un joc așa: trap, trap, trap. Și se urca cu
picioarele pe câte un morman de zăpadă. Apoi o periam. Deci
au suflet. Este o legătură enormă între om și animal. Când o
murit tata, trei zile a plâns iapa cu capul în jos. Când am vân-
dut-o unui om din Volovăț, am plâns după dânsa. Săraca, nu
se dădea urcată în mașină. Întorcea capul și se uita în curte și

la noi. Nu se poate să nu fie o legătură” (Apostol Floarea,

60 de ani, Arbore).
„Totul are suflet”
Torac Natalia din Brodina ne-a spus că atunci când femei-

le măritate se duc cu capul descoperit pe câmp sau la fântână
după apă, acestea nu sunt mulțumite. Dincolo de influența de
sorginte creștină legată de obligația femeii măritate de a-și
acoperi capul, importantă pentru noi este prezența în această
credință a ideii animiste că fântâna și câmpul posedă suflet și
capacitate de a avea sentimente.
În această zonă, se practică și azi ritul prin care se
mulțumește copacului sau plantei, de ale căror frunze, fructe
ori suc se folosește omul: „Obiceiul acesta îl știu de la mama
care a murit în 1987, avea opzeci de ani. Ea îl știa de la mama
ei și de la bunici cum trebuie să mulțumești frumos copacului,
naturii de care te folosești. Dacă strângi florile, dar nu-ți tre-
buiesc rădăcinile, cu foarte mare atenție să le iei, ca să nu le
smulgi cu tot cu rădăcină, că planta bănuiește” (Torac Natalia,
75 de ani, Brodina). La întrebarea: „Planta are suflet?”, infor-
matoarea a răspuns: „Totul are suflet. Sigur că da. Piatra nu
are suflet, pentru că ea nu crește, da’ s-a format așa-ia. Dar
restul, totul are suflet și trăiește și noi ne folosim de el. Trebu-
ie să ai răbdare și credință și asta poate să te facă bun, sănătos.”
Despre obiceiul de a mulțumi copacului pentru ceea ce iei
de la el și pentru paguba ce i-o produci, ni s-a vorbit în legătu-
ră cu procedura extragerii sucului din copacul de mesteacăn:
„Trebuie mesteacănul sfredelit și desigur că el bănuiește. Și zic
bătrânii că, dacă rupi o floare de soc sau dacă iei ceva așa, tre-
buie să pui acolo sub rădăcină o bucățică de pâine și o bucăți-
că de zahăr, sau un bănuț, ca să fie copacul mulțumit că tu
te-ai folosit de el” (Torac Natalia).
Se mulțumește plantei și atunci când se culeg florile pentru
ceai: „Și la soc, când strâng floarea pentru ceai, îi pun sub
rădăcină o bucățică de zahăr și una de pâine sau un bănuț.
Sufletul naturii | 81
Trebuie să pui la orice arbust de care te folosești, să-i lași ceva

fără să-ți pară rău” (Torac Natalia).
La întrebarea: „Mulți oameni din Brodina mulțumesc co-
pacului sau plantei medicinale pentru ceea ce iau de la ei?” in-
formatoarea a răspuns: „A, nu, nu, nu. Am discutat cu cineva
dacă așa a făcut și zice: «Da’ ce, eu îs prost să fac așa ceva?!»”
Ea explică nedorința sătenilor de a mulțumi naturii prin faptul
că sunt zgârciți: „Eu am prieteni, nănași, cumătri, dar fiecare
lucrează ca să se îmbogățească”.
Obiceiul de a mulțumi elementelor naturale pentru benefi-
ciul adus se regăsește și la români. O mărturie vine din satele
de munte ale Hunedoarei. Mai precis, de pe Platoul Luncani-
lor, locul de trecere spre cetățile dacice din Munții Orăștiei. În
satul Bobaia există o fântână „cu leacuri”. Fântâna lu’ „alea fru-
moase”. Înainte venea aici lume de pe lume și lua apă, cu care
se tămăduiau oamenii și animalele. Acum s-a mâlit și puterea
apei din ea a rămas doar în amintirea bătrânilor: „O fi fost de
leac, dară, de tăt veneau atâția oameni cu damigene în spate. Și
io am fost. Ni s-o betegit un porc și l-am spălat cu apă de aco-
lo și s-o vindecat. Apăi, că din apa aceea, că de la Dumnezeu,
io nu pot ști, da’ s-o vindecat. Puneam acolo, în loc, o bucată
de pâine, o lingură de lemn și un bănuț. Copiii veneau și o râ-
neau, ca să găsească banii. Acuma s-a prăpădit, n-o mai grijeș-
te nime.”116
Dacă admitem că huțulii sunt daci slavizați, atunci ne este
clar de unde vine acest obicei comun al românilor și huțulilor
de a mulțumi copacului sau apei pentru binele ce îl avem de la
ei. În orice caz, această credință vine din epoca în care popula-
ția Vechii Europe cultiva religia animistă, când omul se afla
într-o solidaritate mistică cu natura și Universul.
116
Camelia Stărcescu, „Cămeșa ciumii”, în Formula AS, Anul XIII, nr. 585,
octombrie 2003, p. 22
DIVINAȚIE POPULARĂ
Cercetările în teren atestă faptul că țăranii noștri continuă să

practice divinația populară. Dincolo de curiozitatea fetelor de a
afla ursitul și însușirile sale ori momentul căsătoriei, practicile
divinatorii joacă un rol însemnat în organizarea muncii. Iată
cum explică o informatoare necesitatea mamei sale de a da în
bobi: „Mama mea, când are o problemă mai serioasă de rezol-
vat, la primărie ori la tribunal, ori de clarificat ceva, fiind și de-
parte, cătunul Ehrește, pe munte, și, ca să nu coboare degeaba,
dă în bobi. Și i se arată: va rezolva în ziua respectivă sau nu. Și
dacă îi pică că nu rezolvă, nu se pornește la drum” (Torac
Elena, 38 de ani, Brodina). Unele practici divinatorii, cum ar
fi examinarea splinei porcului și calendarul cu ceapă, jucau un
rol important în organizarea vieții economice a comunității să-
tești (ridicarea stânelor, semănarea culturilor agricole). Prin
aceasta se explică de ce practicile magice au supraviețuit până
în zilele noastre, îndeosebi în zonele greu accesibile, unde
omul depinde în mare măsură de elementele naturii: „Când se
taie porcul, omul vede cum îi splina: este anul ploios, secetos,
pe luni. Și asta înseamnă: dacă este anul secetos, punem cultu-
ra asta. Dacă este ploios, punem asta și asta. Când se face mul-
sul oilor, se adună sfatul bătrânilor și fiecare începe: «Eu am
făcut calendarul cu ceapă. După el, martie, iunie, iulie și sep-
tembrie au să fie ploioase». Altul zice: «Eu am tăiat porcul, am
văzut splina. Lunile respective vor fi ploioase». Și, în funcție
de asta, se hotărăște cât se dă pentru fiecare sângeapă117.
117
Sângeapă, sângepe, substantiv feminin. Cinzeacă

Comunitatea ia niște hotărâri economice în funcție de divina-

ție. Dacă n-ar fi adevărat, s-ar pierde obiceiul. Dar divinația se
confirmă” (Coriciuc Nicolae, 54 de ani, Brodina).
Divinația s-a practicat în toată lumea, iar strămoșii noștri
nu au făcut excepție. Când țăranul aude cocoșul cântând și zice
că au să-i vină musafiri, el nu știe că a moștenit acest semn din
cultura arhaică a vânătorilor și păstorilor, care credeau în
funcția oraculară a animalelor. Ceea ce întâlnim azi prin satele
noastre sunt niște rămășițe dintr-un complex de rituri
divinatorii, ce-și au originea în epoca gândirii animiste.
Procedeele divinatorii se bazau pe „regula corespondențelor”
dintre lumea populată de puteri divine și lumea inteligibilă,
dintre universul vizibil și prototipul său invizibil118. Conform
acestei reguli, totul este semn pentru tot. Lucrurile și faptele
de pe pământ sunt niște semne care reprezintă lumea astrală, a
hotărârilor cerești. Ghicitorii nu fac altceva decât să interpreteze
semnele. Asiro-babilonienii ghiceau în orice lucru și fenomen
natural. Din punctul acesta de vedere, țăranii români nu
stăteau mai prejos. La actul de divinație participa, odinioară,
tot ce mișca în jurul omului de la țară. Erau implicate animale
din diferite clase: insecte (buburuza, furnica), păsări
(cocostârcul, cucuveaua, cucul, cocoșul), mamifere (porcul,
câinele, pisica), ființe umane (băiat, fată, bărbat, femeie) și
plante (busuiocul, sânzâienele). Mulțimea obiectelor utilizate
în actele divinatorii vorbește despre credința țăranului că
aproape orice obiect din casă și din curte avea puterea, în
anumite condiții, să prezică viitorul: oglinda, apa din găleată,
lemnul care arde-n sobă, pieptenele care cade, tăciunele care
sare din vatră, cocoșul care cântă în curte, porcul, câinele,
parii din gard. A învățat să ghicească și după organele
propriului corp: urechea care țiuie, geana care cade pe obraz,
ochiul care se zbate, palma care îl mănâncă. El trăia într-o
lume magică, cu care dialoga prin anumite rituri și formule
magice. Iată câteva semne tradiționale, după care țăranul
118
Ioan Petru Culianu, „Eros și magie în Renaștere. 1484”, Iași, Editura
Polirom, 2003, p. 157
Divinație populară | 85
profetizează despre anumite crâmpeie din viitor: „Dacă

mireasa îl calcă pe mire pe picior, da’ în biserică, toată viața
conduce. Eu știu că l-am călcat pe bărbatul meu de trei ori pe
picior în biserică, da’ l-am călcat! Și acuma sunt puternică și
țin la ștram119” (Prelipcean Victoria, 58 de ani, Putna). Se află
sexul vitelor după cine vine primul cu semănatul în ziua de
Anul Nou: „Dacă vine întâi băiețel, îți fată vaca vițel, dar așa-i
adevărat! Și dacă vine fată, fată vițelușă” (Calancea Maria,
46 de ani, Horodnicu de Sus). Când fac focul în sobă,
gospodinele sunt foarte atente la jăratec și scântei: „Dacă din
căldărușa, unde fași mămăligă, ies scântei din așeia, steluțî
multi, așa, înseamnă că vine ploaie sau ninsoare” (Bain Elena,
57 de ani, Falcău); „Și dacă sare o scânteie din plită, atunci o
să ai musafiri” (Popescu Mircea, 54 de ani, Falcău); „Dacă
cade un jăratec jios, vini un musafir” (Bain Elena).
Momentul tradițional, când se efectuează cele mai multe
practici divinatorii este noaptea de Andrei (29/30 noiembrie).
Trebuie remarcat faptul că obiceiurile practicate în această zi
sunt de fapt legate de Sântandrei, o divinitate geto-dacă120,
personificare a lupului, peste care biserica creștină a suprapus
ziua Sfântului Apostol Andrei. Este firesc să ne întrebăm de
ce tocmai în această zi au loc practicile de divinație populară?
Și de ce această legătură mistică cu lupul? Studiind calendarul
popular și rolul lupului în universul spiritual al dacilor, Ion
Ghinoiu atrăgea atenția asupra faptului că niciunui alt animal
tradiția nu i-a acordat atâtea zile câte i-a consacrat lupului:
30 într-un an. Pe de altă parte, luând în considerare obiceiul
mamelor din unele zone de a da fetelor, alături de zestre, și
câte un Filip, adică o zi a lupului, pe care s-o țină cu sfințenie,
și observând că zilele consacrate lupului se concentrează înde-
osebi în perioada de toamnă și iarnă, începând cu Ziua Lupu-
lui (13 noiembrie) și Filipii de toamnă (14 noiembrie), când
lupii încep să se împerecheze, și sfârșind cu începutul lui
119
Ștram, ștrami, substantiv masculin
120
Ion Ghinoiu, „Panteonul românesc. Dicționar”, București, Ed.
Enciclopedică, 2001, p. 168
februarie (Trifu cel nebun – 1 februarie, Stretenie – 2 februa-

rie), cercetătorul ajunge la concluzia că lupul simboliza și prin-
cipul fertilității: „Ținând seama că Filipii de Toamnă marcau
începutul unei lungi perioade calendaristice de împerechere și
înmulțire a lupilor, moștenirea acestor zile numai pe linie ma-
ternă ar putea fi interpretată ca o străveche și tulburătoare so-
lidaritate față de principiul general al fertilității”121. Făcând
paralele cu practicile legate de ciclul de reînnoire a timpului la
alte popoare, Ion Ghinoiu a arătat că ciclul sărbătorilor
cuprinse între 14 noiembrie și 6 decembrie, care concentrează
numeroase elemente ritualice de renovare a timpului, sunt le-
gate de Anul Nou dacic: „Cel mai important și mai de temut
Filip era Filipul cel Șchiop sau Filipul cel Mare care, în func-
ție de zonă, se serba la 11, 21 sau 30 noiembrie. Anticipăm că
Ovidenia (21 noiembrie) și Sf. Andrei (30 noiembrie) cuprind
urme sigure ale unui străvechi ritual de An nou”122; „Suprapu-
nerea unor sărbători populare de mare vechime peste momen-
te precise ale ciclului de reproducție a lupului indică un început
de an, probabil Anul nou dacic, în perioada octombrie-noiem-
brie”123. „Se crede că sărbătoarea religioasă s-a suprapus peste
anul nou dacic, de unde și mulțimea practicilor premonitorii
care se fac cu acest prilej.”124
Noaptea Sântandreiului mai era numită „noaptea strigoilor”,
când se credea că spiritele morților ies din morminte și
alcătuiesc un mediu prielnic pentru actele de divinație. Această
credință este o reminiscență dintr-un soi de necromanție
arhaică. Consultarea spiritelor morților, practicată din cele
mai vechi timpuri de către egipteni, babilonieni etc., se
regăsește astăzi la popoarele așa-zise primitive, care cultivă
credințele animiste, precum aborigenii din Africa și Australia,
indienii din America de Nord, și alții. Firește, fata care
confecționează turta sărată sau leagă parii de la gard cu ochii
121
122
Ibidem, p. 81
123
Ibidem, p. 85
124
Parasca Făt, „Andrelușa”, în Formula AS, Anul XIV, nr. 642, noiembrie
2004, p. 22
legați, nu se gândește că execută acest act divinatoriu de Sfântul

Andrei, pentru că, în noaptea aceasta, spiritele strămoșilor ies
din morminte și îi facilitează aflarea viitorului. Poate că, în
timpuri imemorabile, tinerele chiar invocau spiritul unui mort
concret. Se știe însă că, încă din Antichitate, necromanții și
spiritiștii nu erau agreați. Din motive religioase, s-au interzis
astfel de practici. Pentru omul modern, spiritele morților nu
mai sunt așa de familiare cum erau pentru omul credințelor
animiste. Actele de divinație făceau parte din cultura spirituală
a strămoșilor noștri arhaici. Astăzi, au devenit mai mult niște
jocuri de divertisment.
Degradarea riturilor divinatorii tradiționale
Datorită lui Simon F. Marian, care a consemnat multe din-

tre riturile divinatorii, putem urmări evoluția în timp a acestor
obiceiuri. De exemplu, aflarea ursitului cu ajutorul semințelor
de cânepă era încă foarte populară la românii din secolul al
XIX-lea. În timpul cercetărilor noastre, nu ne-a pomenit ni-
meni despre această practică. În schimb, am găsit-o în zona de
munte, în mediul huțul (Brodina). Scuturatul lingurilor l-am
atestat la ucraineni (Dărmănești) și la huțuli. Românii nu mai
scutură lingurile și nu mai aruncă semințele de cânepă în lem-
nar. Dispariția unor rituri divinatorii este legată de dispariția
unor elemente naturale ce se utilizau la săvârșirea lor. Legatul
parilor se făcea la gardurile de răzlogi și de nuiele. Acum, ast-
fel de garduri sunt de domeniul trecutului. Noi n-am putut
găsi un gard de răzlogi decât în zona muntoasă populată de
huțuli. Aruncarea semințelor în șopronul de tăiat lemne nu se
mai efectuează, pentru că această plantă aproape că nu se mai
cultivă la sate.
În decursul unui secol, sub impactul noilor realități
economice și de civilizație, riturile divinatorii și-au pierdut
elementele esențiale. Tot de la Simon Florea Marian aflăm că
legatul parilor era însoțit și de anumite formule magice. Când
se apropiau de gard, fetele ziceau: „Sân-Vasii bălțat,/Adă-mi
un bărbat/Cât de blăstămat,/Dar bine-ntrămat”125. Se mai fo-

losea un text ce amintește mult de descântec: „Eu nu leg pa-
rul,/Ci-mi leg ursitul,/De trei ursite ursat/Și de Dumnezeu
‚
dat,/În vis să-l visez,/Aievea să-l văz!”. Prin anii 50, când ale-
geau parii informatoarele intervievate de noi, aceștia se legau
muțește. În anul cercetărilor noastre, 2009, nu se mai legau
deloc, gardul de răzlogi și de nuiele fiind înlocuit cu garduri de
ștachete, de vergele de fier sau de plase metalice. Un alt exem-
plu este ghicitul cu obiectele sub farfurii. La sfârșitul secolului
al XIX-lea, acest tip de divinație se efectua în seara spre
Sfântul Vasile și Anul Nou, în cadrul datinii numită Vergel,
care era un fel de petrecere a fetelor, alcătuită din diferite rituri
de profețire a ursitului, urmate de o petrecere. O ursitoare
(o bătrână sau o fată expertă) tâlcuia cu multă pricepere înțele-
sul diferitor obiecte și, prin ele, zugrăveau căsnicia fetei. Sim-
bolica obiectelor era aceeași, ca și în poveștile populare, ceea ce
dovedește că practicile magice, poveștile și folclorul se bazau
pe un corp unitar de simboluri arhaice. De exemplu, în po-
vești, eroii fugăriți de zmeu aruncă în urmă o perie care se pre-
face într-o pădure deasă. Peria avea același sens și în actul
divinatoriu. Dacă fata o descoperea sub vas, ursitoarea îi spu-
nea: „Tu ai să te măriți, fata mea, în scurtă vreme [...], dar nu
în satul tău, ci te vei mărita după un fecior de peste pădure,
căci, vezi, peria însemnează pădure”126. Despre ritul divinato-
riu cu aflarea obiectelor ni s-a vorbit numai în Horodnicu de
Jos și în zona huțulă (Brodina). Însă niciuna dintre informa-
toare n-a pomenit de Vergel. S-au schimbat și obiectele, ele fi-
ind legate de noile profesii ale fetelor și ursiților – caiet, pix.
Comentariile sunt seci și indică doar profesiunea, bogăția sau
sărăcia sau, câteodată, o însușire a caracterului ursitului. Aceas-
ta vorbește despre o degradare a riturilor divinatorii populare
și despre faptul că țăranul gândește tot mai puțin în simboluri
arhaice, pentru că a dispărut conținutul acestor simboluri.
125
Simon F. Marian, „Sărbătorile la români”, vol. I, București, Editura
Fundației Culturale Române, 1994, p. 94
126
Dualism spiritual
și sincretism păgâno-creștin
Ca și în cazul altor obiceiuri populare, riturile divinato-

rii îmbină deseori elementele credințelor păgâne cu cele
creștine: ca să-și afle ursitul, fata pune sub pernă busuioc
sfințit sau furat din struțul preotului; se uită goală în oglin-
dă ținând în mână lumânarea sfințită de Paște; înainte de a
arunca jarul în apă, vrăjitoarea face cruce deasupra ei; bătrâ-
nul vrăjitor caută în apă punând în lighean, între alte obiec-
te, și o cruce, simbolul creștin neîmpiedicându-l să-i
propună fetei bătrâne târgul de a-i face rost de un soț folo-
sind un rit de magie neagră prin care se intenționează omo-
rârea mamei a patru copii.
Practicile magice s-au desfășurat neîntrerupt pe teritoriul
țării noastre, din timpuri imemorabile, datorită a doi factori
importanți. Pe de o parte, a existat întotdeauna o cerere
pentru practicile magice. Psihologia omului este astfel
construită, încât el „nu crede” în vrăji, până nu se confruntă
cu o mare nevoie. Când asupra casei sale se abate o năpastă
(boală, furt, fată nemăritată), pentru a o înlătura, el apelează
la cel care rezolvă problemele cu ajutorul „necuratului”. Am
întâlnit persoane destul de bisericoase, care merg cu încre
dere și speranță atât la biserică, cât și la vrăjitor. La biserică
ziua, în văzul tuturor, iar la vrăjitor pe ascuns. Este aceeași
dualitate specifică gândirii populare, care se înscrie pe linia
mitului cosmogonic popular, în care Dumnezeu și Diavolul
colaborează la facerea Pământului. Această dualitate este
ilustrată și de poveștile lui Ion Creangă („Povestea lui Stan
Pățitul” și „Dănilă Prepeleac”) unde țăranii se folosesc cu
seninătate de serviciile aduse de „dracu” în ce privește
sporirea avuției personale. Fenomenul este atestat și de
Mihail Sadoveanu în „Baltagul”. Vitoria Lipan trece, în
aceeași seară, și pe la preot și pe la baba Maranda, ca, până
la urmă, să se încreadă doar în profeția propriului vis. Pe de
altă parte, biserica ortodoxă nu a desfășurat campanii la fel
de agresive împotriva actanților de practici magice ca cele

ale bisericilor occidentale. Deși creștinismul a pătruns în
spațiul carpato-dunărean din primele secole ale erei noastre,
biserica la români s-a constituit abia în secolul al XIV-lea.
„România [...] îmbrățișase creștinismul oriental, dar nu
avusese niciodată o Biserică îndeajuns de puternică pentru a
purcede la persecuții împotriva vrăjitoriei.”127
Riturile divinatorii au dispărut în mare parte ori s-au
degradat la nivelul omului obișnuit. Trebuie să remarcăm că
zona populată cu huțuli (Brodina, Nisipitu, Ulma) este
foarte bogată în credințe și practici magice. Faptul că aceste
localități se află, cum s-ar zice, în creierii munților, a
contribuit la conservarea unor rituri magice aproape intacte.
Aici există descântători specializați, care perpetuează practici
magice având originea în negura timpului. Ilie Utopila din
comuna Brodina este vestit prin harul de a ghici viitorul și a
efectua desfaceri. Născut într-o familie cu 17 copii, el și-a
petrecut copilăria la bunica sa. Aceasta l-a inițiat în tainele
magiei, cunoscută de mai mulți membri ai familiei sale.
Vestitul descântător Voroniuc a fost uncheșul său. Bunica sa
a murit la 103 ani. A moștenit de la ea cititul sorții omului
în cărbunii stinși în apă. La cele moștenite de la bunica, a
adăugat lucruri învățate de la alți actanți magici, cum ar fi
ghicitul în cărți și datul în bobi. Are și o carte specială în
limba rusă despre practicile magice și își împărtășește
cunoștințele cu specialiști în magie din alte țări.
Ținem să menționăm că actanții de practici magice sunt
reticenți când este vorba despre meșteșugul propriu-zis, in-
terdicția de a dezvălui secretele făcând parte din principiile
magiei. Utopila Ilie ne-a declarat: „Eu pot să vă spun că
n-am dat la nimeni secretul meu și nu-l voi da niciodată.
Dacă voi găsi, înainte de moarte, pe cineva, ca să-i transmit
ceva, bine. Dacă nu, mă duc în mormânt cu secretele mele”.
127
Ioan Petru Culianu, „Eros și magie în Renaștere. 1484”, Iași, Editura
Polirom, 2003, p. 316
Vrăji de Sfântul Andrei
Legatul parilor
Practicile divinatorii de Sfântul Andrei nu sunt considera-
te „vrăji” de către țărani, ci niște forme de ghicire a ursitului:
„Acelea nu-s vrăji, îs așa ca să-ți afli ursitul” (Crețan Alina
Elena, 30 de ani, Putna). Ca și spectacolele cu măști, ele sunt
concepute doar ca jocuri de amuzament. Procedeele de aflare
a ursitului se transmit, de obicei, pe linie maternă. Legatul pa-
rilor era, până nu de mult, cel mai popular tip de divinație, el
dispărând odată cu dispariția gardurilor cu răzlogi. Acestea se
construiau din doi pari, din molid sau brad, pentru că acești
copaci au trunchiul drept. Între ei, se puneau drugi din lemn
crăpat, iar parii, ca să nu se depărteze, se legau cu gânj (curmei
din tei, răchită sau cep de brad împletit). Ca să nu putrezească
repede, parii respectivi se cojeau. Uneori, când gardul se con-
struia în grabă, nu se mai cojeau. De acești pari își legau fetele
speranțele și visele: „Mi-aduc aminte că eram fetișoară și buni-
ca ne spune: «Măi, voi, dacă vreți să vedeți ce fel de bărbat veți
lua, mergeți și legați pari». Și număram, nu știu al câtelea par,
că nu mai țin minte. Îl legam noaptea. A doua zî mergem sî
vedem paru’ cum era. Dacă era înalt, era un bărbat înalt. Dacă
era șioturos, spune că ai să ai mulți copii. Dacă era scurt, un
bărbat mai mic. Și eu exact cum l-am legat, așa am avut. Un
bărbat înalt, fără șioturi, fără nica, că, până în prezent, n-am
avut nișiun copil. Cum s-o adeverit exact vrăjile!” (Cenușă
Maria, 78 de ani, Putna); „Cum erau garduri făcute din druci,
mergeau și puteau să vadă cum va fi de scorțos sau de fin ursi-
ta. Dacă era mai cu coajă, se spunea că ar fi fost mai dur. Dacă
avea coaja mai fină, era un bărbat mai blând. Mama spunea că
a găsit un druc, care era cu scoarță. Apoi tot timpul i-o zis lui
tata: «Mă, așa scorțos te-am știut»” (Teleagă Elisaveta, 57 de
ani, Straja); „Erau mai multe fete la o clacă de tors de Sfântu’
Andrei și le-o spus unchiul: «Ieșiți afară». Și una le lega la
ochi, ca să meargă să-și aleagă pe întuneric parul. Și fiecare
mergea și alegea. Și dimineața mergea să vadă ce par și-o ales.
Cioturos însemna că era unul bătrân și urât. Unul drept
însemna tânăr. Mama povestea: «Mi-am ales un par voinic și

gros». Și chiar este adevărat că s-o căsătorit cu un bărbat în
etate cu vreo cincispezece ani mai mare ca dânsa, frumos și bo-
gat, că ea făcea parte dintr-o familie cu treisprezece copii, să-
racă, și cred că asta era și intenția bunicăi să le deie” (Floarea
Apostol, 60 de ani, Arbore); „Mergeau fetele și legau pari cu
ochii închiși și numărau până la nouă, și, care îi chica la nouă,
îl lega. Și mergea dimineața, când se făcea ziuă, să vadă ce-o
legat. Dacă era cu scoarță, era bogat. Care era lung și strâmb
era rău. Dacă era scurt, un șiot așa scurt o lua. Bun îi cu scoarță,
bogat” (Cotos Elena, 69 de ani, Straja); „Am legat fără coajă și
astăzi sunt săracă” (Ropciuc Ana, 68 de ani, Dărmănești).
În unele zone fetele efectuau acest ritual, îmbrăcate numai
în cămașă, și legau doi pari, care simbolizau perechea conjuga-
lă: „Ieșeau fetele noaptea îmbrăcate numai în cămașă, deci în
poale albe, și legau parii de la gard câte doi cu paie și cu fân ră-
sucit, așa ca un fel de frânghie. Și dimineața se duceau să vadă
ce-au legat. Dacă era un par înalt și unul mai mic, înseamnă că
cel care o lua era înalt. Dacă erau doi pari mici, înseamnă că și
feciorul era mic, ca și dânsa. Și râdeau dimineața de ceea ce au
făcut la miezul nopții” (Teleagă Elisaveta, 56 de ani, Straja).
În alte localități, se leagă nouă pari, motivându-se că femeia
are trei ursite, fiecare indicând trei miri. În acest caz, nu se
ghicește una din însușirile viitorului soț, ci însușirile
potențialilor pretendenți la mâna fetei, deseori ea neștiind cine
se gândește s-o ceară de nevastă: „În sara di An Nou, fata tre-
buie sî margî, la ora 12 noaptea, tot așa displetitî, dar bineîn-
țeles nu poati sî margî cu pielea, la un grad cu pari, cu ochii
legați, și leagî 9 pari. Și dimineața vini sî vadî. La așei 9 pari
este altu’ strâmb, altu-i subțiri, altu-i burdăhănos, gros așe,
altu’ ari 2 crenguțî, așeala-i o ursâtî cu doi copii. Dacă ai o
crenguțî, îi o ursâtî cu un copil. Dacă-i subțirel, îi tânăr.
Dacă-i strâmb, îi ghebos. Că numai lumânarea-i dreaptî. Și la
ăștia 9 la fiecare este un motiv. Și dintr-aiștia 9 unu’ trebu’ sî
șie a ei. Cî fimeia are 3 ursâti. Și-o ursâtî ari trei miri. Și de
asta sî aleg 9 pari” (Irimescu Floarea, 77 de ani, Arbore).
Faptul că unele rituri de divinație se regăsesc și la ucraineni,

la huțuli, denotă că acestea sunt autohtone, atât la noi, cât și la
celelalte etnii, avându-și originea în epoca credințelor animiste,
când omul considera că toate lucrurile sunt investite cu puteri
magice care pot fi influențate prin puterea cuvântului și a
gestului ritual. La ucrainenii din Dărmănești regăsim rituri
divinatorii similare cu ale românilor, cum ar fi legatul parilor și
mâncatul turtei sărate. Unele din ele păstrează amintirea unor
elemente, care, în mediul românesc, au fost date uitării, precum:
utilizarea nudității ritualice, invocarea lunii, datul cu cămașa de
noapte în trunchiul de tăiat lemne, scuturatul lingurilor și
implicarea câinelui în actul de divinație. Aici ni s-a comunicat
un amănunt, care, odinioară, era obligatoriu pentru ghicitul
ursitului cu parii: „Parii se leagă cu panglica din păr. Se merge
la ei cu ochii închiși” (Ropciuc Ana, 68 de ani).
Alesul copacilor
Despre această formă de divinație ne-a vorbit Moscal
Georgeta din Rădăuți, care a menționat că ritul „nu este din
zonă”: „De Sfântul Andrei, trebuie să ieși afară cu ochii legați
și să mergi în grădină și pe ce fel de copac pui mâna întâi, așa
va fi soțul tău. Dacă găsești un copac tânăr și drept, va fi așa.
Dacă îi mai bătrân, gros și noduros, așa o să fie soțul”.
Căutatul oilor
„Nu era gospodărie fără oi. În turmă erau cel puțin trei ber-
beci, îi țineau pentru tăiere. Fetele, legate la ochi, mergeau să
prindă o oaie. Și dacă prindea o oaie, rămânea nemăritată.
Dacă prindea berbec, se mărita în anul respectiv. Și, ca să facă
haz, băieții se băgau între oi, se aplecau și se băgau în față, ca
să-i prindă pe ei” (Elena Torac, 38 de ani, Brodina).
Întrebatul porcului
Dacă parul legat îi arată fetei însușirile fizice și averea
ursitului, porcul îi indică timpul când se va mărita: „Dacă vrei
să știi dacă te măriți anu’ ăsta, intri în coteț la porc fix la ora 12
și pui mâna pe dânsul. Și dacă el grohăiește, atuncea te măriți”
(Nichiforean Ermiona, 75 de ani, Rădăuți); „Am avut o

nepoată, i-am zâs cum se fași și ea s-o dus la porc și o făcut așa
și exact la cât o grăit, la al doilea an s-o măritat” (Cenușă
Ileana, 74 de ani, Putna); „Mai spunea mama că mergea în
coteț la porci și spunea niște vorbe, pe care eu nu le știu: «Este
sara lui Andrei, spune: mă mărit anul ăsta ori nu mă mărit». Și
dacă spunea: «Groh, groh», însemna: «Da, ai să te măriți».
Și de câte ori zicea „groh, groh”, se spunea că după atâția ani
ai să te măriți sau după atâtea luni” (Floarea Apostol, 60 de
ani, Arbore).
Zângănitul lingurilor
Despre acest tip de divinație ni s-a relatat în mediul ucrai-
nean și huțul, deși studiile lui Simon F. Marian arată că el a
fost propriu și românilor: „Când trăia bunica, de Crăciun și în
seara de Ajun, ne spunea: «Luați două linguri de metal și mer-
geți în spatele casei și le zângăniți una peste alta, și unde auziți
că bate câinele, în partea aia o să vă măritați». Și noi: «Bunică,
uite acolo, în cutare loc, o lătrat câinele!» «Ei, draga bunicii,
acolo o să te măriți tu»” (Seniuc Silvia, 58 de ani, Dărmănești);
„Seara, după ce se întunecă, fata iese afară cu lingurile și furcu-
lițele legate la un loc și le scutură, ca să facă un pic de zgomot.
Și după ce le-a scuturat bine, ascultă din care parte bate câine-
le, din partea aceea va fi soarta, ursitul” (Elena Torac).
Bilețele în chiroște
Acest tip de divinație este, de asemenea, destul de răspândit:
„Am făcut odată în ajunul lui Andrei pciroști. Și am făcut
douăspezece pliculețe cu numi. Când șierbi căldărușa cu apă
pui pciroștili. Care sare în sus di prima datî, iei lingura și-o
prinzi și care-i acolo, așela-i. Și eu când am luat și ni-o spus
„Giorgi”, eu: «Măi, stăi să mai scot unu’». Veronica tot așe o
făcut. Iesî «Giorgi». «Măi, da’ șini-i Giorgi ăsta? » Și-i ziși și
azi «Giorgi din chiroșcă» (Cotos Elena, 69 de ani, Straja);
„Terminasem liceul. Eram în învățământ în primul an.
Vorbeam cu actualul soț, cu părintele. Și auzisem că faci
colțunași, se cheamă chiroște, și pui 9 bilețele cu 9 nume de
băieți. Se umplu nu cu brânză sau dulceață, ci cu bilețele din

hârtiuțe scrise cu mâna. Se puneau la fiert. Când încep a fierbe
colțunașii, se ridică întâi unul, apoi altul și altul. Și care sare
primul, îl desfaci și numele acela ți-i ursitul. Și eu iau un
colțunaș. Scrie «Vasile». Și îl arunc că nu mi-o plăcut. Mama
mea ia alt colțunaș, îl desface și zice: «Tu, de când îl cauți pe
Mihai și mie mi-o picat Mihai». Și cu el m-am căsătorit”
(Irinciuc Livia, 58 de ani, Straja); „Vecina Veronica, verișoara
mamei nu-l cunoștea pe actualul soț. Tot colțunași o făcut și o
scris «Gheorghe» și «Ghiță». Și-o ieșit numele ăsta. Și-o zis:
«Cine-o mai fi și ăsta?» Și așa îl cheamă pe actualul ei soț.
Următorul an l-o cunoscut ” (Păsăilă Ana, 46 de ani, Straja).
Obiecte sub strachină

Obiectele folosite în acest tip de divinație au evoluat odată
cu societatea. În secolele trecute se puneau buci, bulgărași de
pământ, porumb, mămăligă, lucruri care simbolizau bogăția
gospodăriei tradiționale. Acum se pun pixuri, creioane, caiete
și alte obiecte ce simbolizează „școala” ursitului, dar și a fetei:
„În ajunul Anului Nou, punem 12 străchini pe masă cu gura-n
jos. Șî punem: inel, buci, sopon, cheptene, oglindă, usturoi,
șeapă. Da’ pune mama mea sau o soră mai mare, care nu juca.
Noi țânem ochii închiși ori ne da afară și stam în tindă. Și vi-
nem și fiecare ridica câte o farfurie de așeea. Dacă îți chica
oglindă, era fudul. Cheptene, era colțat. Buci, pletos. Dacă
chica usturoi, îi iute, rău. Dacă ceapă, spune: «Ău, îi pute din
gură!». Și-apoi râdeam. Dacă era inel, era bogat, fudul, aur, că
trebuia să pui numaidecât inel de aur. Cu parii, nu pre, cu
masa și străchinile. Că era în casă, nu ne vide nimeni. Nu să
vie șineva, să ne găsească ce vrăji făcem, ca să-mi mărit fetele.
Pentru nepoata Diana punem creioane, pixuri, ceva de carte,
că așeea îi la școală șî ea o ridicat pix. Zâc: «Ău, ai să șii scrii-
toare!». Pâine sau mămăligă înseamnă bogat. Sau porumb,
cartofi, șeava alimente, dacă pui, îi bogat. Și lut. Punem lut, o
bucățică de bulguraș. Pe tata nieu îl trimitem pe ogoare și de la
cârtițe căta de-așelea și adușe o bucățică, o învelem în hârtie
și-l punem. Lut înseamnă bogat, pământ mult. Nie întruna
ni-o chicat și-s sătulă de hlei” (Teleagă Eugenia, 65 de ani,

Horodnicu de Jos).
În zona huțulă s-au păstrat mai multe elemente din acest
tip de divinație: ritul se execută înainte de punerea pe masă a
celor 12 bucate rituale, iar fata pune mâna de trei ori pe
farfurii. „În ajun de Crăciun, înainte de a pune cele 12 feluri
de mâncare de post (grâu, ciuperci, orez, bob, salată de
fasole, colțunași, sarmale de post, compot din fructe uscate,
borș de sfeclă cu urechiușe, pește), se pun farfurii cu gura în
jos, iar sub fiecare farfurie se pune un obiect: pieptene, inel,
spălător, carte, caiet ori pix, Fata se leagă la ochi și trebuie să
pună de trei ori mâna pe acele farfurii. Dacă a pus mâna pe
inel, se va căsători. Dacă pe pieptene, va fi bogată, ca dinții
de la pieptene. Dacă pe spălător (cârpa de vase), nu va fi cine
știe ce; va fi spălătorul tuturor, o femeie desfrânată. Dacă va
fi carte, va învăța. Dacă va fi pix, va fi scriitoare. Și toate,
care au făcut asta – bunica, mama mea – povestesc că, în
mare parte s-a adeverit” (Elena Torac).
Uitatul în oglindă
Oglinda este obiectul cel mai des folosit în divinația popu-
lară. „Asta-i de Sfântu’ Vasile, de Anul Nou. La ora 12 într-o
cameră numai tu sângurî sî șii, te dezbrăși în chelea goalî și te
uiți în oglindă. Și-l vezi pe dânsu’ acolo, care ți-i partea ta”
(Moscal Domnica, 77 de ani, Arbore).
În altă variantă, ghicirea în oglindă se desfășoară deasupra
fântânii: „Di Andrii sî fac. Fata cari vre să sî cîsîtoreascî șî vre
sî vadî șini o ia, la 12 noaptea sî dizbracî cu pielea goalî, sî dis-
pletești și cumpără o oglindî nouî, da’ nu sî uitî la dînsa pânî
nu ajiunji la fântânî. Și-atunși când ajiunji la fârnânî, deschide
ochii șî-și vedi ursâta în oglindî. Deasupra fântâni” (Irimescu
Floarea, 77 de ani, Arbore).
În altă variantă se folosesc lumânări: „Să fii singură în ca-
meră și să te uiți în oglindă cu lumânări aprinse și în pielea
goală, la 12 noaptea” (Coneac Alina, 24 de ani, Rădăuți).
„Zicea mama că ții lumânarea în mână și te uiți în oglindă la
ora 12. Și fumul de la lumânare formează o literă. Acea literă

este inițiala numelui ursitului” (Pâcu Raluca).
Uitatul în fântână
Apa joacă un rol foarte mare în riturile divinatorii, ea fiind
o oglindă naturală, prin care forțele magice comunică cu omul.
„La miezul nopții să te dezbraci în pielea goală și, cu o lumânare
în mână, să te duci să te uiți în fundul fântânii, că acolo vezi
ceva. Da’ o zis că-i tare fioros. Te uitai și vedeai totul ce ți se
întâmplă” (Nichiforean Ermiona, 75 de ani, Rădăuți). „În sea-
ra Sfântului Andrei fetele se uitau, spre miezul nopții, într-o
fântână. Dacă era lună, puteau să vadă un chip” (Teleagă
Elisaveta, 57 de ani, Straja).
Spălatul cu apă și uitatul în căldare

„Fetele spun așa: dacă iei apă din izvor, neîncepută într-o
căldare, și te scoli la miezul nopții de Sfântul Andrei și te speli
cu ea și lași să se limpezească și te uiți, îți vezi ursitul. Faci asta
în casă. Și golanii de băieți puneau pe ascuns în apă dohot. Și
în momentul când se spăla fata, vă închipuiți cam ce ursită ve-
dea” (Popescu Mircea, 54 de ani, Falcău).
Paharul cu apă și verigheta

„Se pregăteau să se culce mai decuseară, pentru ca, înainte
de 12 să se scoale (asta-i ceva autentic, care am văzut nu numai
în Igești, ci și aici, în Rădăuți) și pune apă curată, da’ scoasă la
ora 12 noaptea fix din fântână. Turna în paharul acela, în care
era pusă cenușă, cam o lingură sau două, și o verighetă de la o
persoană căsătorită. Lăsa să se limpezească. Apoi stingea lu-
mina și cu o lumânare sfințită se uita în pahar și vedea dacă se
căsătorește sau nu. Îi vezi pe amândoi acolo, în fundul paharu-
lui. Am văzut și eu. Aveam un văr. Fata gazdei mi-arată: «Uite
ce-i la mine». Exact vărul meu, în același costum, parcă-l văd
cu pălărie bej, costum bej, acolo-n fundul paharului și coana
Corina. Preoteasa o pus și pentru mine. Mă uit. Văd casa mea
asta și cu balconul și altceva nimic” (Nichiforean Ermiona,
„Pui într-o farfurie făină de grâu și un pahar de apă

neîncepută. La ora 12 spre Sfântul Andrii sau de Revelion, dai
drumu’ la o verighetă de-a cuiva sfințită de preot. Te uiți, că
adică îți vezi ursitul” (Crețan Alina Elena, 30 de ani, Putna).
Turtița sărată și ursitul din vis

„Am făcut eu. În ajun de Sf. Andrii, n-am mâncat nică tătî
zâua. Și sara, înainte de a mă culca, mi-am făcut o turtiță de
făină de grâu cu sare. Da’ sare de așeea mare și multî. Am pră-
jit-o pe plită, am mâncat-o și n-am băut apă deloc. Noaptea,
pe cine visezi că vine și-ți aduce apă, acela ți-i ursâtu’ adica. Și
l-am visat pe soțul meu și așa o fost. Asta-i făcută pe chielea
mea” (Crețan Alina Elena, 30 de ani, Putna). „Se fășe turtiță
din făină, da’ foarte sărată. S-o coși pe plită și s-o mănânci sara
și să vezi șini-ți dă noaptea apă. Așela și-ți dă apă, însamnî că-i
ursita care-o să te ieie” (Cenușă Maria, 78 de ani, Putna). „În
ajunu’ lu’ Andrii fata ajunează și fași turtî sarată. Da’ când sî
culcî sî nu bee apî. Și jiasă ursâtu’. Așela și-i dă apă, îi ursâta
sa. Eu am visat că am mers în tindă și luam capacu’ de la beci.
Vini un moșneag. Zic: «Dă-te di aiși sî scot». Zâși: «Mai stăi
cî vini Giorgi și ți-a da apî». Cî eu voiam sî scot apî. Și chiar
așa este” (Cotos Elena, 69 de ani, Straja).
În altă variantă, turtița nu se sărează. În schimb se prepară
după un rit mult mai elaborat care implică nuditatea rituală:
„Așa spuneau colegele mele: «Mergem în pielea goală la pârău,
luăm apă în gură, mergem acasă, mă punem cu fața-n sus și pe
buric punem făină albă și dădem drumul la apă din gură, venea
pe aici pe la sân până pe buric. Și acolo învârtem oleacă cu de-
getul și făceam așa un pic de aluat și punem sub pernă».
Și spuneau că visezi cu cine ai să te căsătorești” (Ungureanu
Maria, 58 de ani, Solca).
„Am făcut o dată când eram la București. M-am dus la ser-
viciu, că eram taxatoare pe autobuz, era în 1952. N-am mân-
cat nica tătî zâua. Sara am făcut, unde stam la gazdă, o turtiță
nicuțî, saratî tari, apî sî nu bei. Și ce crezi, apî nu ni-o dat nime
sara, da’ am văzut așa pi o vali mulți soldați. Și figura lui Gică,
soțul meu. Când m-am trezât dimineața am zâs: «Eu am jisat

soldați, d-apu doar nu m-oi duși la război». Și chiar așa, n-o
durat mult și ne-am cunoscut și ne-am luat, când el era militar
în termen. Visul o fost corect” (Moscal Domnica, 77 de ani,
Arbore).
În comuna Dărmănești turta se face după o rețetă strictă: o
lingură de sare, o lingură de făină și o lingură de apă. Și să nu
vorbești cu nimeni (Ropciuc Ana, 68 de ani).
Pieptenele, oglinda și busuiocul sub pernă

Busuiocul este considerat planta cu proprietăți oraculare
deosebite: „Pui busuioc sub pernă și, noaptea, îl visezi pe cel pe
care trebuie să-l iei” (Bain Elena, 57 de ani Falcău); „Fetele își
puneau sub cap o batistă cu busuioc, ca să-și viseze ursita”
(Teleagă Elisaveta, 57 de ani, Straja); „Iei busuioc, când vine
preotul la sfințit, din struțul lui, și-l pui sub pernă” (Coneac
Alina, 24 de ani, Rădăuți); „Din liceu știu. O bucată de busu-
ioc, o oglindă și un pieptene – le pui sub pernă și, noaptea, vi-
sezi. Dacă nu visezi, nu te măriți anul ăla. Și dacă visezi, te
măriți” (Pâcu Raluca, Rădăuți).
Sânzâiene sub pernă

Acest tip de divinație se efectuează de Sânzâiene, la 24 iu-
nie, când, conform tradiției, se deschid cerurile: „Culegi flori
de sânzâiene și le pui sub pernă și se zice că îți visezi mirele”
(Coneac Alina). În unele sate din nordul Moldovei, în anul
2009, fetele mai sărbătoreau Sânzâienile: „Înainte vreme, fete-
le se scăldau de Sânzâine, dimineața pe rouă, în grâu. Apoi se
primblau prin el și strângeau fel de fel de flori. Și era frumos
timpul ăsta. De fapt, și-acuma fac. Strâng flori și după aceea
fac trântături prin grâu. Strică grâul, se joacă” (Calancea
Maria, 46 de ani, Horodnicu de Sus). La întrebarea „De ce?”,
informatoarea a răspuns: „Ziua asta de Sânzâiene îi importan-
tă. Făceau ceai și se spălau cu sânzienele din ziua aia, că tare-s
de leac. Și făceau coronițe împletite în trei, patru. O purtau pe
cap în ziua aceea”.
Semințele de cânepă și visul

Informațiile despre acest tip de divinație le-am cules din
mediul huțul. Se aruncă semințe de cânepă peste trunchiul, pe
care se taie lemnele: „Când eram tânără, am semănat cânepă în
șopronul, unde se tăiau lemnele, apoi am visat. Eu am făcut
asta împreună cu o verișoară și așa râdeam de tare, că am uitat
ce-am visat. Da’ ea a visat un străin cu căciulă neagră și exact
așa o dat Dumnezeu ei. Semănam cânepă de trei ori, în șopron,
în seara de Sfântul Andrei. Spuneam: «Andreiu/Ia conopliu
seiu/Bezdomu uznati/Coho podumati».” (Țega Parasca, 66 de
ani, Brodina). În traducere: «Lui Andrei/Îi semăn cânepă/Ca
să-mi dea de știre/La cine să mă gândesc».
În altă variantă, se păstrează elementul nudității ritualice.
Or, în Antichitate, nuditatea rituală era unul din principiile
practicilor magice: „Înainte de Sfântu Andrei trebie de cum-
părat sămânțî de cânepă. Seara, se dezbracă goală și se seamă-
nă unde se taie lemne. Și cu fusta sau cu cămașa se dă peste
aceea. Și n-are voie nimic să vorbească. Apoi se culcă și visea-
ză pe cine are soarta. Asta am făcut și eu. Da’ am visat că n-am
cunoscut. Și așa o venit. Cum am visat în costum negru. El tot
o fost de aici, da’ o fost mulți ani în altă parte” (Cobeniuc
Victoria, 66 de ani, Brodina). Dacă fata are o poză sau un lu-
cru ce aparține flăcăului cu care vorbește, le pune sub cap, pen-
tru a înlesni actul divinației: „Atunci când semănați cânepa și
aveți o poză de-a lui, puteți să puneți poza și visați pe care o să
luați. Și un lucru de-al lui se poate” (Cobeniuc Victoria).
Datul cu cămașa peste trunchi

„Mai de mult, ne strângeam la o casă, ne dezbrăcam pe hol
în pielea goală, și cu cămașa mergeam la trunchi, dădeam cu ea
peste el și ziceam: „De Sfântu’ Andrei/Să deie Dumnezeu no-
roc/Sî văd pe care-o să mă ieie” (Ropciuc Ana, 68 de ani,
Dărmănești).
Ruga la lună
Luna a jucat un mare rol în arta divinației și a altor practici
magice. Despre implicarea ei în aflarea ursitului am auzit în
Dărmănești: „Când iese luna, mergi pe hol, te uiți la ea și spui:

„Lună, lună, fii voioasă/Să mi-l aduci pe acela să mă ieie”
(Ropciuc Ana, 68 de ani).
Chiroștele, găluștele și mâțul

Torac Elena din Brodina ne-a spus că ghicitul cu piroștele
este „specific zonelor de munte”: „Cine avea fete multe, în sea-
ra de Crăciun, făcea trei chiroște, le punea în trei colțuri ale ca-
sei și le da la mâț să le mănânce, da’ să fie mâțul sătul. Și dacă
mânca chiroștele acelea, înseamnă că se mărita fata repede. Și
dacă numai mușcă, apoi mai dura. Asta am făcut și eu” (Țega
Parasca, 66 de ani, Brodina); „De Anul Nou se fac piroște.
Dacă este pisică, să-i dai o piroșcă să mănânce. Dacă mănân-
că, e bine. Dacă o ia și o pune de-o parte, atunci mai stă pe loc”
(Cobeniuc Victoria). „Se făceau găluște grase, ca să mănânce.
Dacă pisicul doar trăgea din ea, se spunea că o să rămână gra-
vidă” (Hutupila Ilie, 49 de ani, Brodina).
Practici divinatorii tradiționale
Ghicitul în bobi
În afară de practicile divinatorii executate de Sf. Andrei,
de Crăciun sau de Anul Nou, există unele la care sătenii
recurg în orice perioadă a anului, când au de rezolvat o
problemă complicată. O țărancă din Arbore spune despre
mama sa: „Ea căta în boghi, da’ numa’ pentru casa noastră,
nu căta la oameni străini. Să vadă dacă om câștiga vo doi
bani, om vinde boii, dacă sî plăte ghiru, de-aiestea. Zâșe
mama: «Vine iar și mă fontuiește, măcar sî videm dacă
putem vinde boii, dacă om vinde găini să fașem bani di gaz,
di ulei, di câti». Da în boghi înainte de-a merge la târg”
(Moscal Domnica, 77 de ani). Acum a rămas doar unde și
unde câte o bătrână care ghicește în bobi. Cercetătorul de
azi se confruntă însă cu o anumită rezervă din partea acestor
persoane. Ele nu vor să știe lumea că dau în cărți, în bobi sau
în cafea, acestea fiind considerate de către biserică un păcat.

În schimb, în zonele de munte s-a conservat o situație, care,
odinioară, era generală. În mediul sătesc românesc, ca și în
republica închipuită a lui Platon, divinația era o practică
curentă ce determina în multe privințe comportamentul
oamenilor.
„Mama mea, când are o problemă mai serioasă de rezol-
vat, la primărie ori la tribunal, ori de clarificat ceva, fiind și
departe [cătunul Egriște] pe munte, și, ca să nu coboare de-
geaba, dă în bobi. Și i se arată: va rezolva în ziua respectivă
sau nu. Și dacă îi pică că nu rezolvă, nu se pornește la drum.
Asta de la bunica o moștenit-o. Iată ultimul exemplu. Eram
în campania electorală și voiam un anumit primar. Îi spun
mamei că voiam o schimbare. Mama o dat în bobi și mi-o
spus: «Nu va fi». La al doilea scrutin fierbeam să știu. Am su-
nat-o și mi-a spus: «Nu va fi»” (Elena Torac, Brodina).
Bobii pot fi de bob, de fasole, de porumb. Când nu se gă-
sesc bobi, se folosesc pietricele: „Mie mi-a dat odată o feme-
ie cu pietrele, la Sadău, pe pod. Am avut o pagubă: doi miei
au dispărut. M-am întâlnit cu femeia aceea dar n-aveam cu
ce. O strâns pietricele de pe jos. Cum mi-o spus, așa o fost.
Mi-a spus că o să-i găsesc” (Cobeniuc Victoria).
Chiromanție
„Eram fată și ni-o spus șineva din sat: «Uite, eu am fost la
așeea și ni-o spus». Știi că copchilele vor să știe șini le ia. Și
am mers hăt încolo pe drumul Dorneștiului din Rădăuți. Era
cu șaizeci de ani în urmă. M-am dus la o femeie amărâtă.
Era așa dupoasă, nespălată, cu părul nepieptănat. Era într-un
bordei așa parcă s-ar fi năruit pi dânsa. Ave vreo douăzeci de
mâți. Asta cata în palmă. I-am dat mâna dreaptă. S-o uitat și
ni-o spus: ai să ai trei copchii, ai să lucrez și ai să ai bani.
Uite, lucrez și am bani. Și copchii trii am, cum ni-o spus ea,
vrăjâtoare și era. Cu șini ave ea di lucru – cu așel rău, ori cu
așel bun – nu știu, da’ ni-o spus viitorul” (Pascari Viorica,
78 de ani, Costișa).
Ghicitul în ligheanul cu apă

„Povesteu mama și tata că era un om și îl ave pe necuratu’ și
poveste tăt. Tata o făcut o bubă la un chișior, la jenunchi și l-o
vindecat. S-o dus și i-o spus: «Uite, ai călcat într-o urmă re».
L-o descântat și i-o dat șeava să se ungă. Și în două zâli s-o us-
cat buba și i-o trecut și n-o mai fost nică. Da’ el fășe cu lucru’
rău ce fășe. Era o educatoare aișia. Ave vreo 40 de ani și nu era
măritată. Și ar fi vrut să se mărite, săraca, că era și bogată și
școlită. Șî i-o zâs că i-o făcut șineva, ca să nu se mărite. Și hai-
da, o auzât ea că la Cajvana este unu’ care îți ghișești. Drept
așa o fost. Am luat și ne-am sculat într-o dimineață, și ne-am
dus amândouă până-n Cajvana. Încă nu era răsărit soarele,
când am ajuns. El stăte lângă cimitir. Am mai stat noi și-am
stat, până s-o trezât moșneagu’. Încă nu era trezât ghini, legat
cu o cârpă roșă așaia, parcă era indian. Și l-am sculat din somn
și hai să-i ghișeascî să-i vadă partea. Ea era de la Volovăț. Tăți
vineu, se uitau la dânsa, dar nu-i șere mâna nimeni. Ea o zâs
așa: «Vreau sî știu dacă mai am vreo parte sî mă mărit». Pune
moșneagu’ un lighian alb și pune apă acolo, o mătură, busuioc
și o crușiță la nijloc. Eu am zâs: «Nu stau, nu stau». Da’ ea o
zâs: «Stai tu, Domnică, că și eu mă tem». Se uită moșneagu’ și
spune: «Partea ta îi însurat și are patru băieți128. Uite o broască
mare cu patru broscuțe niși s-arată aiși». Noi nu le videm, că
mă mai uitam. Șî zâși: «Dacă vrei (nu știu câți bani i-o șerut)
eu îți fac, da’ trebuie să omor broasca mari (soția lui)». O spus
că partea ei era îmbrăcat în haină militară, era milițian. Și zâși:
«Trebuie să-i țâi pe aiștia niși». Șî ea o zâs: «Nu, nu-mi trebu-
ie!» N-o vrut să facă. Am ieșit de-acolo, vai de mine! împușca-
te și-am fugit. Și niși nu s-o mai măritat. Îi mort de când vieși
moșneagu. Doar atunșia era bătrân cât stânca” (Moscal
Domnica, 77 de ani, Arbore).
Căutatul în psaltire
„M-am fost sfădit cu soțul și zâșem că nu mă mai împac.
Mama o zâs: «Domnică, du-te, că uite s-o dus și cuscra la
128
Substantivul băieți se folosește aici cu sens de copii
Botoșana și așela cată în Psaltire». Unu Gheorghe, și-amu cred

că trăiește. El îi șitar129 de chișioare și grăie rău. M-am dus
acolo, cred că tot cu Maricica, că ei îi plășeu dusurile aiestea.
El în Psaltire căta și spune ghini. O făcut crușe peste ea și o
zâs: «Deschide-o». Am deschis-o. Și unde am deschis-o de
acolo psalmul o șetit. Și s-o nimerit așa ori așa o fost să fie:
«Mare bucluc ai. Zâși că nu ți-a trebui bărbatul ista, care-l ai,
da’ să știi că nu scachi di dânsu’». Că eu zâșem să văd dacă mă
despărțăsc, îmi cresc copchiii singură. «Nu, nu scahi di dânsu’,
că s-a mai fași el bun, da’ nu mult, câteva luni. Și ai patru bă-
ieți». Zâc: «Da». «Doi băeți și două copchili». Zâc: «Am».
Zâși: «Una îi bună și una are șeava, o patimă (așa cum zâc ei).
Da’ asta, care socoți că tare-i bună, asta are să șie re până la
urmă, n-ai să ai parte de dânsa, n-are să te asculte. Da’ de la
astlaltă ai să ai mare noroc, mare noroc are să aibă ea». Și așa o
fost” (Moscal Domnica, Arbore).
Ghicitul cu fusul
„Băbuța sau fata toarce cu fusul legat de fir. Întreabă: «Mă
mărit sau nu, câți copii am să am?». Și fusul bate de trei ori; în-
seamnă că o să am trei copii. Zice: «Dacă mă mărit, să meargă
fusul în partea dreaptă, dacă nu mă mărit, să meargă în partea
stângă». Ține fusul legat de fir și fusul începe să penduleze.
Atunci ea face pur și simplu radistezie. Intrăm într-un dome-
niu, care nu mai este superstiție, căci se poate vedea concret”
(Coriciuc Nicolae, 54 de ani, Brodina).
Ghicitul în cărți
Se folosesc 24 de cărți din cele 36 românești cu care se joacă
„șeptica”. Se exclud numerele mici până la 9. Craii simbolizează
bărbații însurați. Valeții „băietani”. Damele de ghindă și de
caro îs fete, pentru că au capul parțial descoperit. Damele de
pică și de treflă sunt femei, ele „au batic pe cap”. Asul de treflă
înseamnă casă, dar și drum de noapte. Cel de caro, veste.
129
Șitar, adjectiv. Slab
Cel de ghindă, supărare, când îi cu crucea în sus, dar „trec

supărările”, când este întors. Zecele de treflă, bucurie mare.
Zecele de caro, bani mari, zecele de pică, „primești dar”. Nouă
de caro, bani mici. Nouă de pică, vorbă bună, când este cu
coada în sus, dar este minciună, când îi cu coada în jos. Nouă
de ghindă cu crucea în sus, supărare; cu crucea în jos, „se
întoarce supărarea”. „Am avut o pagubă. Și-o mers nora mea
la Cobeniuc Victoria. Ea o aruncat cu cartea și o spus: «Sunt
doi băieți, unul blond și unul negricios. O să scoateți, da’ mai
durează». Și așa a fost. Întâi am aflat de la un băiet. Apoi o dat
la poliție și o venit dracul așela de băiet și o dat înapoi”
(Țega Parasca, 66 de ani, Brodina).
Cititul cărbunilor în apă

Acest rit se practică în zona huțulă: „Bunica n-a dat
niciodată în cărți. Ea a dat cărbuni în apă. Turna în castron de
9 ori apă proaspăt adusă, făcea cruce și arunca un jar. Spunea
numele zilei și pe urmă întreba de mata numele sau pentru
cine vrei. Arunca 7 sau 8 cărbuni și vedea cum merg cărbunii
și spunea din gură ce vedea acolo. Dacă apa se încheagă, arunci
cărbunii în apă și apa nu se mai mișcă, se face răcitură, îi
moarte aceea. Și dacă se vede că este o cumpănă sau o făcătură,
se poate scăpa omul. Dar dacă este de la Dumnezeu, gata, nu
mai este scăpare” (Utopila Ilie, 49 de ani, Brodina).
De remarcat că, referitor la moarte, și actantul magic din
Brodina și cei mai mari clarvăzători au aceeași părere, rezuma-
tă în proverbul „Ce ți-i scris în frunte ți-i pus”. Clarvăzătoarea
bulgară Vanga a fost întrebată: „«Dacă unei anumite persoane
îi prezici moartea sau altceva cu caracter inevitabil, poate re-
spectiva persoană să o preîntâmpine? Sau ar putea face Vanga
aceasta? » «Nu, categoric nu, răspunde ea. Nimeni nu poate.
Viața omului este strict prestabilită și nimeni nu o poate
schimba»”130.
130
Krasimira Stoianova, „Vanga”, Craiova, Editura Star Trafic, 1990, p. 27
Aflarea viitorului de la o persoană misterioasă

Uneori, viitorul este aflat în urma unor întâlniri cu persoa-
ne necunoscute: „Eu țin mult la oi. Și am să vă spun și de ce țin
oile acestea și de ce cred în ele. Tatăl meu, când avea 19 ani,
s-a întâmplat să vină pe jos de la Moldovița spre Argel. Era ca-
valer, n-o cunoștea pe mama mea. Vorbea cu o soră de-a ma-
mei. Și din mersul ăsta îl ajunge pe un bătrân. Dă „bună ziua”
și zice bătrânul: «Bună ziua, Ilie». Da’ tata nu l-a văzut nicio-
dată pe acel bătrân. Și l-a frapat un pic, s-a gândit: «De unde
mă știe?». Și zice bătrânul: «Ai mult de mers până la Ehrește».
Tata zice: «Doamne, ce vrăjitor îi aista, de unde știe?» Și tot
mergea omul pe drum, se uita în jos, se uita în sus și spunea:
«Da, da». Iar mai mergea, se uita în jos și în sus și spunea: «Da,
da». Îi spunea lui tata: «Tu n-ai să te însori cu fata cu care
vorbești acuma. Ai să te însori cu sora ei. Fata asta are să
moară». Și na, tata a înghețat, tânăr, ce să mai întrebe? Bătrânul
zice: «Să ții oi și albine, c-o să-ți meargă tare bine în viață, că
domnul Iisus a fost păstorul oilor și gospodăriile care vor avea
oi, vor fi binecuvântate. Da-ți plac albinele?». Tata: «Da, îmi
plac, că stau la pădurarul ăsta (că la tata au fost 12 copii și el
stătea la un pădurar, pe care l-am moștenit eu după aceea) și el
ține albine.» «Să ții albine, că o să-ți meargă bine. Ai să te
căsătorești cu femeia aceea, ai să ai trei copii, iar unul din copiii
tăi o să fie foarte bogat, o să moștenească o mare avere ori bani.»
Și zicea tata că tot se uita în cer și în pământ și zicea: «Să spui
copiilor tăi să țină oi, că vor fi binecuvântați.» Tata a avut o
viață modestă, dar frumoasă. Trei copii suntem, într-adevăr.
Eu am fost aceea, care am moștenit, dar și ceilalți frați sunt
foarte bine aranjați, sora mea este în Italia, iar băiatul este cu
mama la deal, bine aranjat, cu casă, cu tot ce le trebuie.
Moștenirile le-am avut, într-adevăr, așa cum o spus. Și eu am
cinci ani de când țin oi. Spun că nu cred în superstiții, dar îmi
merge foarte bine în relațiile familiale, la serviciu, peste tot am
avut numai bine, numai cale deschisă, ne merge foarte bine și
noi considerăm că datorită acestor oi!” (Torac Elena, 38 de ani,
Brodina). La întrebarea: „Cum a explicat tatăl dumneavoastră
întâlnirea cu bătrânul acela și cine era el?”, informatoarea a răs-

puns: „Se spunea că umblă Iisus și Sfântul Petru pe pământ.
Tata spunea că era un trimis al Domnului. La un moment dat,
ei s-au despărțit. Bătrânul a spus că pleacă pe o cărare, s-a abă-
tut din drum. Da’ tatăl meu, după aceea, a realizat că a fost par-
că legat și influențat de prezența lui, încât nu putea să pună
întrebări. Ar fi fost curios să mai știe câte ceva, dar nu putea să
întrebe. Dar exact ceea ce i-a spus, s-a întâmplat. Sora mamei
a murit imediat. S-a căsătorit cu mama. La întrebarea: „Cum
era îmbrăcat bătrânul, avea barbă?” informatoarea a răspuns:
„Da, avea barbă. Chiar îmi spunea tata că l-a frapat că avea bar-
bă și se gândea că este un trimis al Domnului. Era îmbrăcat
foarte simplu, țărănește. Cu toiag în mână”.
Aflarea viitorului și primirea unor sfaturi importante de la
o persoană misterioasă, pe care omul o concepe ca pe un trimis
al Divinității, este un fenomen general-uman. Întâmplări de
acest fel se întâlnesc în folclorul diferitelor popoare. O legen-
dă africană, „Copiii din tigve”, și întâmplarea redată de infor-
matoarea noastră au în comun faptul că trimisul divin apare
„de niciunde” și prezice că belșugul va veni prin îngrijirea unor
animale (oi, albine) sau a unor plante (dovleci). În legenda
africană, trimisul Marelui Spirit al muntelui o sfătuiește pe fe-
meia săracă să îngrijească de dovleci, pentru că, prin ei,
Marele Spirit îi va trimite norocul, pe care îl așteaptă: „În timp
ce plivea, într-o zi, văzu un străin care stătea la marginea ogo-
rului ei. Fu surprinsă și se întrebă cum ajunsese acesta acolo,
pentru că nu auzise și nu văzuse pe nimeni pe poteca ce ducea
spre ea. Era înalt și chipeș și avea înfățișarea unui șef. El îi
zâmbi femeii și-i spuse: «Sunt un sol al Marelui Spirit al mun-
telui. M-a trimis să-ți spun că rugăciunile tale au fost auzite.
Îngrijește acești dovleci cu toată priceperea ta și, prin ei,
Spiritul îți va trimite norocul pe care îl aștepți». Apoi omul
dispăru la fel de neașteptat cum apăruse.”131
131
Kathleen Arnott, „Mituri și legende africane”, București, Editura Allfa,
1999, p. 114
CREDINȚA ÎN VISE
Visul și spiritualitatea umană
Istoria spirituală a omenirii este marcată de fenomenul vi-

sului. Conform antropologului britanic Edward Tylor, experi-
ențele onirice au stat la baza primelor manifestări religioase.
Visul, ca mijloc de vedere a viitorului, face parte din mitologia
marilor religii. Înainte de a-l naște pe Buddha, Regina Maha
Maya, a avut un vis în care un elefant a venit și s-a culcat ală-
turi de ea. Astfel a știut că va avea un copil cu un destin deo-
sebit. Fecioara Maria, mama lui Iisus, are un vis în legătură cu
viitorul dramatic al fiului său.
În „Epopeea lui Ghilgameș”, compusă cu aproape cinci mii
de ani în urmă, visele fac parte din țesătura povestirii. Însă nu
ca figuri de stil, ci ca o realitate în care mesopotamienii cre-
deau. Visele erau considerate un mijloc de comunicare cu zeii.
Momentele cruciale ale vieții lui Ghilgameș și Enkidu sunt
precedate de vise premonitorii.
Regăsim credința în vise și în „Odiseea” de Homer. Îngri-
jorată de soarta fiului său, Telemac, plecat cu o corabie spre
Sparta pentru a afla ce s-a întâmplat cu tatăl său, Penelopa are
un vis. Zeița Atena îi trimite umbra unei femei cunoscute care
îi spune că fiul său are să se întoarcă. Penelopa se trezește „vo-
ioasă că un vis așa de frumos îi venise în puterea nopții”132.
Visul este prezent și în creațiile noastre populare. În
„Meșterul Manole”, soluția ducerii la bun sfârșit a mănăstirii îi
132
Homer, „Odiseea”, București, Editura Mondero, 1998, p. 54

este dezvăluită personajului central de „o șoaptă de sus” în

timpul somnului. Pentru oamenii epocii în care a fost compusă
balada, a urma sfatul glasului auzit în vis era un lucru la fel de
firesc cum era pentru greci ori sumerieni luarea în considerare
a sfaturilor zeilor, primite pe aceeași cale.
Credința țăranilor români în semnele arătate în vise este
atestată de Mihail Sadoveanu în romanul „Baltagul”. Înainte
de a se porni în căutarea soțului, Vitoria Lipan îl visează „căla-
re, cu spatele întors cătră ea, trecând spre asfințit o revărsare de
ape.” „Visul meu e semn mai greu”, îi zice fiului. Când slujba-
șul regelui îi spune că „încă nu știm nimica”, ea răspunde „în-
tunecată”: „Ba eu știu”.
Credința Vitoriei Lipan ține de o tradiție ancestrală, care
își are rădăcinile în copilăria omenirii. Strămoșii noștri, ca și
sumerienii sau aborigenii australieni, trăiau prinși între două
dimensiuni – cea obiectivă și cea onirică – fiind încredințați că
între ele există o strânsă legătură. Sub acest aspect, românii de
azi nu se deosebesc mult de cei ai credințelor animiste. Oricâ-
tă încredere am avea în doctrinele religioase sau în știința ma-
terialistă, în fiecare dintre noi există o dimensiune psihică
guvernată de simboluri onirice, moștenită de la strămoșii noș-
tri preistorici prin geto-daci.
Indienii Achuar din pădurile Amazoniei se reunesc în fie-
care zi la revărsatul zorilor spre a-și împărtăși visele. Aceasta
îmi amintește de obiceiul mamei noastre Vera Huțu din
Basarabia: în fiecare dimineață, în timp ce prășeam porumbul,
puneam frunzele de tutun pe sfoară sau scărmănam lână pe
timp ploios, ea ne povestea ce visase peste noapte. Precum
membrii tribului Achuar, ea considera visul o prezicere a ceea
ce se va întâmpla peste zi sau în viitor.
Visul –
o punte de legătură cu morții
Făcând paralele între credințele populațiilor animiste și

cele ale persoanelor intervievate de noi vom găsi multe puncte
Credința în vise | 111
comune. În primul rând, ideea că visul este o punte de legătu-

ră cu morții, care cunosc tainele lumii vizibile. În vise, aceștia
vorbesc despre anumite obiecte ce sunt găsite exact în locurile
indicate de ei. Sau transmit mesaje importante care se îndepli-
nesc. Comunicarea cu morții are loc fie prin intermediul sim-
bolurilor onirice tradiționale, fie în mod direct. Sub influența
civilizației materialiste, care a deplasat centrul de preocupare
al omului din zona subiectivă a educației lăuntrice în zona
obiectivă a lucrurilor, multe persoane nu dau importanța cuve-
nită visurilor. Lucrul acesta pare a fi luat în considerare de că-
tre spiritele morților: de cele mai multe ori, acestea nu se
adresează direct persoanei vizate, ci unei vecine, unei rude,
unui copil: „Era în Iaslovăț un om Șechman. Într-o noapte,
era ger și el a murit pe drum. L-au dus la morgă și l-au depus
pe o masă de beton învelit într-un cearșaf. Dimineața, s-a tre-
zit și a început să bată în fereastră să i se deschidă. Cineva din
curte l-a văzut și i-a deschis. După asta a trăit încă vreo două-
zeci de ani. Fata lui mi-a povestit că dânsul nu se arată în vis
decât nepoatei de 15 ‒ 16 ani. Odată i-a apărut în vis bunicul
pe un câmp imens cu aspect de frunze uscate în strat gros, pe
care erau luminițe mărunte, ca niște țigări aprinse, și toate ar-
deau fumegând. Bunicul i le arătă și îi spuse că în felul acesta
se chinuiesc toți oamenii de pe pământ, care vin cu multe pă-
cate. Apoi îi spuse că, atunci când a venit acolo, a fost întrebat
ce fel de biserică este la Iaslovăț, ce fel de preot, că slujba de
acolo nu se aude unde trebuie să fie auzită. Copila n-a știut ce
să răspundă. S-a trezit și i-a zis mamei: «Iată ce mi-a spus bu-
nicul»” (Elena Bacinschi, 57 de ani, Rădăuți).
Uneori, morții comunică direct mesajele: „Mormântul bu-
nicului era fără cruce. A putrezit pentru că tata, fiind dincoace
de graniță, nu putea să meargă acolo, să îngrijească mormân-
tul. Și, odată, obține pașaportul să viziteze neamurile de peste
graniță. Merge la mătușa mea și-i zice: «Hai la mormântul bu-
nicului». «Da’ nu mai știm care este. Crucea a putrezit».
Și tata: «O să pun o cruce așa, într-un loc aproximativ». A fă-
cut o cruce și a pus-o unde a crezut că-i bine să fie. Noaptea
visează că vine bunicul și-i zice: «Mă, băiete, mormântul meu
nu-i acolo unde ai pus crucea. Uite unde-i: e așa un delușor în

cimitir, o movilă, o să găsești acolo o tufă. Acolo sunt eu». Și
i-a mai dat încă un indiciu. Mi-a spus tata că i se părea chiar
real, ca și cum îl lua de mână și-l ducea să-i arate mormântul.
A doua zi dimineață, se duce repede și găsește indiciile pe care
i le dăduse. Dar exact așa era. Atunci a luat crucea și a mutat-o
aici” (Vasile Andru, 68 de ani, București, născut în Bahrinești,
regiunea Cernăuți).
„Una din vecinele mele a visat într-o noapte că a venit o
mătușă de-a ei, care nu mai era, la ea acasă și-i zice: «Du-te la
Lucica mea și-i spune să ia fusta ceea cafenie și baticul cel mo-
horât din dulap și o pereche de ciorapi că mi s-o rupt și nu mai
am». A doua zi a venit vecina la fata femeii respective și-i spu-
ne: «Lucică, du-te și cată în dulap pe raftul cutare că ai să gă-
sești acolo o fustă, un batic mohorât și o pereche de ciorapi».
Fata n-o căutat niciodată acolo, n-o avut probabil tangență.
Dar când s-o dus, cu adevărat, așa era. O găsit și materialul de
fustă și baticul mohorât și ciorapii, pe care imediat i-o împa-
chetat și i-o dat de pomană. Se spune că i-o trimis mamei
dincolo” (Teleagă Elena, 56 de ani, Straja).
„Eu am ținut mult la bunica soțului din satul Dracșani, ju-
dețul Botoșani. După moartea ei, la opt zile, s-a făcut pome-
nirea și praznic acasă. Atunci am visat că bunica tare cerea
cozonac și s-o rugat să fie făcut în curtea sa, că avea cuptor fă-
cut de dânsa. Și spunea că trebuie să miroase într-un anumit
fel aluatul, altfel nu-i cozonacul bun. Când m-am dus să ajut
la pregătirea mesei, era programat să se facă cozonacul la o ve-
cină. Atunci am povestit visul și s-o făcut pâinea și cozonacul
la ea și mirosea în toată curtea a cozonac. Și am fost mai mul-
țumită, știind că am făcut precum a fost cererea bunicii”
(Irinciuc Luminița, 35 de ani, Straja).
Uneori, morții sunt rugați să dea informații despre lumea
de dincolo: „Mă rugam lui Dumnezeu să-mi spună soțul
prin vis, dacă-i la bine sau la rău, pentru că el a cam înjurat
în toate felurile, mai și pe Dumnezeu. Într-o seară, după ce
m-am rugat să-mi spună de-i la bine, l-am visat îmbrăcat în
costum, ca în sicriu, și eu am zis: «Gică, cum ți-i acolo?»
El a răspuns: «Mie mi-i bine, da’...» A rămas așa cu un

«da’...»; n-a spus nici că-i rău. Exact așa am visat-o și pe
mama. Ea era tare credincioasă. Nu m-am gândit la ea că nu
ar fi spre bine. Într-o noapte am visat-o pe ulița dispensaru-
lui, lângă școala veche, unde am umblat și eu acum șaptezeci
de ani. Eu mă aflam în grădina școlii și am văzut-o pe mama
trecând. Era îmbrăcată tare curat. Am întrebat-o: «Unde
stai? Ți-i bine unde ești?» Același răspuns: «Domnică, mie
mi-i bine, da’...» Așa cu o jale în suflet a zis asta” (Domnica
Moscal, 77 de ani, Arbore).
„Îmi povestea o femeie că nepoata ei trăia tare rău cu băr-
batul. El bea și o bătea. O dată a aruncat în ea cu un ceas de
masă. Din fericire n-a nimerit-o. Ea a mers la mormântul ma-
mei sale și a plâns: «Ce să fac? Nu mai pot. Îi rău, mă bate, mă
înjură, mă amenință». Și i-a spus că a aruncat cu ceasul în ea.
Noaptea a visat-o pe mama ei care i-a spus: «Marie, nu mai
plânge, că te îmbolnăvești. El nu mai are mult de trăit, ai să
scapi de el. Cel mult un an dacă mai trăiește». Și într-adevăr,
în anul acela a murit” (Bejan Petruța, 75 de ani, Rădăuți).
Provocarea viselor
pentru a afla adevărul
În templele lui Asclepios, eroul tămăduitor al grecilor,

pacienții rămâneau peste noapte, primind de la el, în timpul
somnului, recomandări terapeutice. Ecouri ale unor practici
care implică ideea provocării viselor, fie dormind în locurile
sfinte, fie rostind rugăciuni, le regăsim și în spațiul românesc.
Se recurge la asemenea practici pentru a afla răspunsuri la
anumite întrebări: „Eu am o colegă, care nu s-a căsătorit.
Tatăl ei a murit, ea n-avea 20 de ani, era în anul trei. Cineva
a făcut vrajă, ca să nu se mărite. Mergând la mănăstire,
preotul a învățat-o să facă rugăciune, ca să viseze. Și a visat
că cununița ei este în sicriu la tata. A fost la călugări și la
măicuțe și peste tot au spus că este legată cununia. A întrebat
dacă se poate desface și au zis că nu. Sunt babe care se ocupă
cu asta. Cu o seară înainte de a înmormânta mortul, vin și

fură ața. Ei îi făcuse mătușă-sa. I-a spus: «Eu am visat că
cununița mea este la tata în sicriu, ce-ai făcut?». Cică a
rămas mută. Pe urmă a recunoscut” (Ciornei Maria, 59 de
ani, Dărmănești).
„O mamă își plângea fiica. O murit tânără, atâta fiică
avea și o plângea tare. S-o dus la un duhovnic și el i-o spus
să vie în biserică și o încuie acolo, dacă are curajul să stee; și
noaptea, la 12, are s-o vadă. S-o dus, preotul o închis-o și, la
12, o văzut cum se colinda de la altar spre ușă multe persoa-
ne. Deodată, în convoiul ista o zărit-o și pe fiica ei tare su-
părată, cu capu-n jios. Ea n-o putut să întrebe, că i-o zâs
preotu’: «Orișe ai să vezi, n-ai voie să vorbești, te uiți numa’».
A doua zî, când o descuiet ușa și o întrebat-o, o răspuns:
«Da, zâși, am văzut-o, da’ ni-o părut tare supăratî». Și i-o
zâs preotu’: «Dă de pomană din hainele ei», că ea le ținea ca
amintire. Tăti le-o dat și pe urmî s-o dus la mormânt și în-
tâmplarea o făcut că o bucățică de material dintr-o rochiță
de-a ei era acolo” (Maria Cenușă, 78 de ani, Putna).
Credința unor persoane în sfaturile primite în vis este
atât de puternică încât, în momentele cruciale ale vieții, se
roagă să li se arate semne după care să ia o hotărâre: „Mie vi-
sele mi-au dat de multe ori semne. Când soțul meu mă ce-
rea în căsătorie, nu mă puteam hotărî. Era inteligent, bun,
frumos. Dar eu aveam exemplul surorii mele. Eram speriată
de poliartrita ei. Suntem gemene și mă temeam să nu pățesc
ca ea: să mă căsătoresc, să mă îmbolnăvesc, iar soțul să mă
lase cu un copil și atunci ce fac? Mă duc pe capul părinților?
Am fost prieteni cinci ani. Îmi era drag și m-am rugat la
Dumnezeu să-mi dea un semn: am să duc o viață de chin sau
voi fi sănătoasă și fericită. M-am visat împreună cu el în bi-
serică. Altă dată mi s-a arătat pe cal alb venind spre casa pă-
rinților mei. Atunci i-am zis: «Vreau să ducem o viață
frumoasă până când moartea ne va despărți. Indiferent ce
s-ar întâmpla, să ne ajutăm unul pe altul până la sfârșit».
El m-a înțeles. Ne-am căsătorit și ne împăcăm foarte bine”
(Elena Bacinschi, 57 de ani, Rădăuți).
Visele determină
comportamentul uman
În baza materialului adunat, putem afirma că experiențele

onirice influențează mult comportamentul persoanelor:
„Eu visez în toată noaptea. Dacă visez ceva deosebit, îmi zic:
«Vai de mine, trebuie să fie ceva!» L-am visat pe tata. El mi-a
zis: «Du-te în casă; au să ardă plăcintele în cuptor». M-am dus
și plăcintele erau rumene, frumoase. Atunci m-am sculat
dis-de-dimineață și am făcut plăcinte. Am ieșit în drum și
le-am dat de pomană așa calde. Că lui îi plăcea să le mănânce
calde, scoase atunci din cuptor” (Ermiona Nichiforean, 75 de
ani, Rădăuți); „Aseară am visat o femeie, care mi-a spus să pun
o lumânare. Azi e Sfântul Andrei. Am aprins. M-am trezit pe
la patru cu visul acesta și nu m-am mai culcat” (Maria
Cernoliuc, 83 de ani, Rădăuți).
Tradiția spune că atunci când visezi un mort trebuie să dai
ceva de pomană „de sufletul lui”: „Eu l-am visat odată pe soțul
doamnei Teleagă. El a fost instructorul nostru de ansamblu și
eram într-un fel atașată de el. Cânta la vioară. N-am putut să
merg la înmormântare, pentru că exact în ziua aceea am avut o
ședință foarte importantă la inspectorat. La vreo două săptă-
mâni după ce a fost înmormântat, l-am visat că era în cimitir,
era strâns ghem și spunea: «Ileană, atât mi-i de frig». Acestea
se spune că-s semne. Dacă visezi o persoană care a murit și-ți
spune că i-i foame, trebuie să-i dai de mâncare. Dacă spune că
i-i frig, trebuie să dai ceva de învelit” (Juravle Elena, 24 de ani,
Straja). Tânăra a dat de pomană unui om necăjit niște panta-
loni de-ai soțului, ciorapi și o haină.
„Dacă visezi o persoană moartă că-i flămândă, c-ar mânca,
c-ar bea o cană de apă, ori un bărbat care zice: «Măi, Ioane, aș
bea un pahar de rachiu», la noi se mai păstrează tradiția ca, a
doua zi, cel care a visat să dea de pomană lucrul respectiv. Dacă
a visat mort flămând, face ceva de mâncare și dă de pomană la
o persoană necăjită. Sau dacă visează că-i dezbrăcat, dă o hai-
nă” (Gâza Ecaterina, 60 de ani, Frătăuții Noi).
Tradiția interpretării viselor se moștenește îndeosebi de la

mame. Femeile sunt mai predispuse să creadă în vise: „Mama
credea în vise. Tata, ca bărbat, nu se amesteca în treburi de as-
tea” (Ermiona Nichiforean); „Soțul meu nu crede cine știe ce.
Eu îi spuneam mamei ce-am visat și ea îmi zicea ce înseamnă”
(Maria Ungureanu, 45 de ani, Rădăuți); „Am deprins credin-
ța în vise de la mama. Ea întotdeauna ne spunea dimineața
ce-a visat. Tata nu spunea niciodată. Nu dădea importanță vi-
selor” (Lucia Fădur, 44 de ani, Rădăuți); „Am învățat să-mi
tălmăcesc visele mai mult de la fetele din internat. Ne poves-
team visele și fiecare zicea ce înseamnă asta, ce poate să fie.
Acasă, când veneam, întrebam de mama” (Georgeta Moscal,
Vise premonitorii.
Simboluri onirice
Tylor considera visul primul experiment extra-senzorial al

omului primitiv și primul lui instrument de divinație directă. Cu
alte cuvinte, „oniromanția a fost prima metodă divinatică exis-
tentă în fiecare societate primitivă”133. Visul continuă să fie teh-
nica de divinație cea mai la îndemână și în care omul crede,
pentru că de aspectul său divinatic se convinge din proprie expe-
riență. Synesius din Cirene (secolul al IV-lea î.e.n.), în lucrarea
„Despre vise”, considera oniromanția ca fiind cel mai firesc din-
tre procedeele divinatorii.134 Filosoful grec nu dădea o cheie a vi-
selor; el recomanda ca fiecare persoană să-și făurească propria
cheie, consemnând seara impresiile de peste zi, iar dimineața
notându-și visele și găsind în felul acesta simbolurile propriilor
preziceri. „Somnul se dăruiește tuturor, ca un oracol universal,
un sfătuitor tăcut, care nu dă greș, în aceste mistere de tip nou,
fiecare este, în același timp, preotul și inițiatorul.”135
133
Preot Conf. Univ. Dr. Octavian Pop, „Divinația în Orientul Apropiat”,
Timișoara, Editura Mirton, 2004, p. 66
134
Ibidem, p. 68
135
Ibidem, p. 68
Omul simplu nu l-a citit pe Synesius din Cirene, dar a

ajuns la aceeași concluzie în mod empiric. Experiența persona-
lă are un rol decisiv în tălmăcirea visului. Același simbol poate
avea semnificații diferite de la individ la individ. Tradiția in-
tervine îndeosebi când se descâlcesc visele altuia. Dacă o per-
soană visează că a plâns în somn, i se spune: „Înseamnă că ai să
te bucuri”. Conform tradiției, multe simboluri prevestesc fe-
nomene opuse celor visate: „Când te bucuri prea tare în vis, a
doua zi te superi. Dacă visezi că plângi, e invers: a doua zi te
bucuri” (Maria Ungureanu). Fiecare individ are însă propriul
cod de descifrare a viselor bazat în general pe tradiție, dar îm-
bogățit și „corectat” în urma confruntării propriilor vise cu re-
alitatea. În legătură cu plânsul, Prelipcean Victoria (n. 1927)
din Horodnicu de Jos ne-a spus: „Dacă visez că plâng noaptea,
plâng și ziua”.
Excrementele s-au învrednicit de „onoarea” de a simboliza
un lucru foarte drag materialiștilor: banii. „Dacă visezi rahat, a
doua zi ai bani, o bucurie” (Prelipcean Victoria). „Unii spun
că-s bani rahatu. Alții zic: «Căcat ai visat, căcat ai să ai»”
(Ermiona Nichiforean).
Boala este anunțată printr-o vacă, copil mic, noroi. Unele
persoane au însă simboluri personale: „Eu, de exemplu, când
visez lemne, mă îmbolnăvesc numaidecât; sau, în situația, pe
care am de rezolvat, intervine ceva, o greutate. Anul trecut,
am visat-o pe Greta (o prietenă decedată – n.n.). Trecea pe
stradă o mașină mare cu lemne și eu i-am zis șoferului:
«Să-mi aduci și mie o mașină de lemne». El a tăcut și s-a dus
înainte. Deodată, a apărut Greta pe stradă și îmi spune:
«Uite, eu îl opresc pe ăsta». Eu i-am răspuns: «Nu-l opri că
ăsta cere scump». Între timp, a venit o altă mașină și ea mi-a
zis: «Lasă că vorbesc eu cu dânsul». Apoi mi-a zis: «Am
vorbit și mâine îți aduce ție». Drept urmare, a doua zi am
avut un accident vascular la picior. Nu puteam merge. Am
avut niște durerei groaznice, până i-am dat de capăt cu alifie
și mi-a trecut” (Ermiona Nichiforean). Menționăm că,
pentru această persoană, achiziționarea lemnelor pentru
iarnă este problema cea mai dificilă. Poate de aceea, când
vrea să-i transmită mesajul despre boala ce s-a cuibărit în

organismul ei, subconștientul alege simbolul lemnelor.
Există credința că în vis poți afla date importante pe care în
mod obiectiv este imposibil să le afli: „Aveam oi și au ieșit din
livadă și au intrat în pădure. Soțul meu ține foarte mult la ele.
Pentru mine a fost o grijă imensă, nu că am pierdut trei sau pa-
tru oi. Dar faptul că el era legat de ele. Și de aici copilul avea
mâna ruptă. Noaptea n-am dormit. Soțul a venit târziu. Am
ațipit și am visat că aici, unde e alunecare de teren, a venit o fe-
meie și mi-a spus: «Vezi că oile tale sunt la mine în livadă».
Într-adevăr, așa s-a întâmplat. Am fost la Rădăuți, i-am pus
copilului mâna în ghips. Ne-am întors pe la două. Soțul s-a
dus în pădure, s-a întâlnit cu cineva. Zice: «N-ai văzut niște
oi?» «Ba da, am fost la bureți, este oaie cu miel». Între timp,
vine femeia, pe care am visat-o, și-mi spune: «Știi, oile tale îs
la mine în livadă»” (Elena Torac, Brodina).
Oamenii de la țară cred în presimțiri și în semne ce anunță
nenorocirea de la depărtare chiar în momentul producerii
acesteia: „Mama mea a mai avut un frate care a murit la cinci
ani. Bunicul era la muncă la Sucevița. Mergea cu trenișorul
care nu mai este. Și în seara când o murit, bunicul era în caba-
na unde stăteau oamenii. Și ca și cum ar fi bătut cineva la geam
și îi spunea: «Du-te acasă, Ion, du-te acasă!». Peste o jumătate
de oră a fost anunțat că a murit un copil de-al lui. Da’ el a pre-
simțit ceva” (Juravle Elena, 24 de ani, Straja).
În unele vise, premoniția este exprimată direct, fără ajuto-
rul simbolurilor: „Fratele mamei era judecător la Timișoara. În
1946, când îmi dădeam bacalaureatul, am visat că unchiul a
venit la Dornești cu trenul, dar nu are cu ce să vină până în sa-
tul nostru. El trimisese o telegramă, dar aceasta s-a încurcat
printre hârtii și n-a ajuns la destinație. M-am trezit și i-am zis
părintelui: «Hai să mergem la Dornești să-l luăm pe unchiul».
Tata mi-a răspuns: «Da’ ce, tot ce visezi tu eu am să mă apuc
să fac?!» Mama a insistat să mergem. Ne-am dus. Fratele ma-
mei ne aștepta pe peron cu valizele. A doua zi a venit și tele-
grama” (Aristotel Bacinschi, 73 de ani, Rădăuți);
„O colegă de-a mea a visat că se afla într-un cabinet medical

mare. Eram toate acolo. Și în aer bântuia un iz de scandal.
A doua zi chiar a avut loc un incident. Eu am vrut să fac o
glumă și am ascuns plasa unei colege. Ea s-a supărat. Unele
colege au susținut-o pe ea, altele pe mine și a ieșit o ceartă.
Pe urma am constatat că era și ziua de marți și data de
treisprezece. Se zice că visele se împlinesc marți și pe
treisprezece. Iar treisprezece spre marți e o fatalitate” (Georgeta
Moscal, 50 de ani, asistentă medicală, Rădăuți).
Cele mai multe vise sunt legate de prevestirea morții: „Când
mi-o murit barbatu’, am visat că am ieșit în livadă. Și-avem un
trifoi așa de mare și-un cal sur pe-o parte și-un cal fux136 pe
șealaltă parte. Barbatul meu era îmbrăcat în flanea neagră și cu
cașiulă-n cap. Și-așa cose niște brăzde, de parcă-i în ochii mei
amu-ia, de trifoi de-acolo. Asta o fost lunea. Și vinerea o
murit” (Irimescu Floarea, 77 de ani, Arbore);
„Când ni-o murit băietu’ eu eram aișia-n casă. Am visat că
am auzit o voce și parcă am ieșit afară la poartă. Acolo băietu’
sta cu mâinile pe poartă cu fața spre ogradă. O zâs: «Mamă,
am venit să-mi dai tulpanu’ șel negru să-l desfac». Da’ eu am
zâs: «Măi Ionică, tulpanu’ șel negru nu-l poți desfași, că-i nou,
da’ am altu’ micuț, negru și-așeala îl poți desfași». Eu am intrat
în casă. El o venit în urma me. O întins mâna pe după capu’
nieu să ieie cuțâtu’ de pe plită. Da’ eu am zâs: «Ionică, nu mă
omorî, că doar și esti îi tot al tău». Și-atunși o dispărut din casă
și s-o dus în drum înapoi. De la colțu’ căsî pân la drum era un
rug de viță-d-vie. Și-așa niște ghiorghini de mari tăt încărcat.
Și fata me care-i în Botoșani sta sub dânsu’ pe o bancă și cule-
ge struguri de așeea așa la piept. Și el o ridicat flaneluța, o luat
ciorchini și-o pus în flaneluță. Și-o sărit peste gard în drum și
jos o chicat un ciorchin mândru, mare. Eu l-am luat. Luni sara
o fost asta. Și marți dimineață el o murit” (Irimescu Floarea).
Iată cum a tălmăcit informatoarea aceste două vise: „Caii
așeia doi au fost copiii. Fata – așela roșu și șialalt alb băietu’.
Coasa, când îi visa coasa, asta-i moartea. Și verdele. Orișicând
136
Fucs, adjectiv. Roșu
îi visa șava verde, asta-i scârbă. Poamă când îi visa, struguri

astea sunt lacrimi. Grăunțe când îi visa, lăcrini ai”.
A răspunde la îndemnul mortului de a merge împreună cu
el este semn de moarte: „Dacă-l visez pe bărbatul meu și el mă
cheamă la dânsul și eu mă duc, înseamnă că mor eu” (Bain
Elena, 56 de ani, Falcău).
Căderea dinților înseamnă moartea unor persoane apropi-
ate: „Dacă visezi că-ți cade o măsea și curge sânge, moare și-
neva” (Bain Elena). Superstiția se răsfrânge și asupra cazului
real din viață, când căderea dinților puși a fost o prevestire
pentru moartea părintelui: „Înainte de a muri bărbatu’ meu,
băietu’ meu, avea dinți puși în fațî. Și-o mers să sî schelde vara
în apî. Și i-o căzut dinții. Nu i-o mai găsât în apî. După nu
mult, o murit barbatu’ meu” (Bain Elena).
În tradiția onirică românească, visul a fost „ecograful” care
indica sexul copilului. O informatoare ne-a spus că fata ei n-a
vrut să se ducă la ecograf. A visat flori și știa că va naște fetiță:
„Cand fata mea a născut, visam grădină cu flori. Visam că ea
primea lalele. Și atunci am fost sigură că va avea fetiță” (Maria
Ungureanu, 45 de ani, Rădăuți). Visul i-a destăinuit ei înseși
de ce sex va fi copilul: „Când eram gravidă, am visat straturi de
flori. Eram tânără și încă nu puteam tălmăci visele. Dar mama
mi-a zis că flori înseamnă fete. Când eram gravidă cu băiatul,
visam brazi, copaci. Visam că împodobeam bradul. Visam
castraveți murați. Eram sigură că voi avea băiat. Pe atunci nu
erau ecografe. Cele mai bune ecografe erau visele”. „Când
eram gravidă cu fata, mă visam în grădină și culegeam cele mai
frumoase flori. Știam că o să am fată. Când eram gravidă cu
băiatul, am visat că culegeam prune” (Maria Ciornoliuc, 83 de
ani, Rădăuți).
Uneori, simbolul sexului feminin al fetusului este o mielu-
ță: „Înainte de a o naște pe Raluca, am visat un câmp cu po-
rumb înalt. Era undeva departe, dar eu îi vedeam mătasea
uscată. Iar mai aproape, pe pajiștea dintre mine și porumb, pă-
ștea o mieluță albă. Si eu țineam în gură un ac de cusut. Acul
simbolizează durerea, înțepăturile. Iar mieluța albă era fiica
mea” (Georgeta Moscal, 50 de ani, Rădăuți).
Alteori, simbolul fetiței este chiar o fetiță: „Mama era încă

tânără și avea doi băieți, Viorel și Ambrozie. Într-o noapte, a
visat două fetițe mici ținându-se de mână pe o cărare. Așa a
știut că are să aibă încă două fete” (Georgeta Moscal).
Ursitul
Flăcăul cu care te vei mărita este simbolizat printr-un cal ce îți
dă târcoale: „La 17 ani mi-am visat ursitul – un cal roșu, voinic.
Soțul meu a fost roșu. Calul tot venea cu botul spre mine și eu îl
împingeam, căci mă temeam să nu mă muște. S-a adeverit. Bă-
iatul care m-a plăcut se ținea de mine. Da’ eu eram tânără și îl
respingeam. Îi tot ziceam să mă lase în pace. Dar el s-a ținut de
mine și ne-am căstorit” (Maria Ciornoliuc); „Soțul meu, înainte
de a se căsători, a visat cai albi, care veneau exact din partea de
unde stăteam eu. Și socrul meu i-a zis: «Ai să te însori cu o fată
dinspre toloacă». Și s-a împlinit” (Maria Ungureanu).
Ursitul, cu care nu te vei căsători niciodată, rămânând dom-
nișoară, se arată în formă de cal plecând: „Împrejurul casei pă-
rintești din Igești era un loc așa de pitoresc: pădurea se afla
aproape, în grădină aveam pomi fructiferi. Când înfloreau pri-
măvara era ca-n rai. Aveam și doi nuci înalți. Eram copilă și
am visat că m-am urcat în vărful unui nuc. De acolo vedeam
șoseaua în serpentină a Storojineților. Când m-am întors pe
altă cracă, se vedea muntele de la Crasna, care se cheamă
Tarnița, și pe marginea muntelui un cal singuratic neînhămat.
Mergea pe marginea pădurii și a trecut granița la Vicov. M-am
trezit și am povestit mamei visul. Mama mi-a spus: «Acesta-i
un vis însemnat. Vrei tu să nu pleci, dar Dumnezeu știe ce-a fi.
(Era anul 1939. Se auzea de război. Pe deasupra satului tre-
ceau avioane rusești). Calul acela este un pețitor, care tot de
aici va pleca peste graniță, dar n-o să vă întâlniți». Și așa a fost.
Băiatul, căruia îi eram juruită, era fiu de răzeș. Părinții lui
aveau pământul alături de al nostru. S-au înțeles cu ai mei să
ne căsătorească, când vom crește. Eram să mă mărit cu el, pen-
tru că așa a zis tata. Dar când ne-am refugiat, el a ajuns în
Bărăgan și toată familia lui a murit de tuberculoză, inclusiv ur-
situl meu” (Ermiona Nichiforean, 74 de ani, Rădăuți).
Boala
Fiind considerată cumpăna cea mai grea a vieții, boala de-
ține un loc central în visele persoanelor. Savanții au descoperit
abia în secolul al XX-lea că inconștientul ne dă de știre, prin
mesaje onirice, că avem o boală în trup. Însă strămoșii noștri
știau lucrul acesta din preistorie.
Boala este simbolizată printr-un prunc ținut în brațe, prin-
tr-o vacă, prin glod, în care te împotmolești și ieși cu greu;
printr-o bucată de carne crudă: „Înainte de a mă îmbolnăvi de
plămâni, am visat că mergeam printr-un glod mare, din care
nu puteam ieși. Am ieșit, dar eram toată plină de glod. Pe
urmă m-am îmbolnăvit. Transpiram. Slăbisem. M-au internat
în spital” (Maria Cernoliuc).
„Cănd visez carne crudă, mă îmbolnăvesc rapid. Am visat
odată că mă aflam într-un parc și sub o bancă am văzut o bu-
cată de vacă, un șold cu carnea roșiatică. A doua zi am fost in-
ternată în spital” (Georgeta Moscal).
Moartea
Moartea are spectrul cel mai bogat de simboluri. Dinți care
cad, vite, arătură proaspătă, petrecere zgomotoasă, discotecă,
casă nouă, casă care se dărâmă, peretele casei care cade, groa-
pă în podea, o ramură de copac atârnând din tavan, un ghem
pe care a rămas puțină ață: „Dacă visez vite, precis moare cine-
va din familie. Cu vreo duoăzeci de ani în urmă am visat vreo
trei vite. Și am primit telegramă de acasă să merg la mort. Mu-
rise un frate de-al meu și fetița lui de patru ani, electrocutați”
(Ermiona Nichiforean); „Înainte de moartea tatei, cam cu o
lună, am visat un ghem mititel. Eu încercam să depăn firul pe
el, dar nu puteam, fiindcă nu mai aveam ce depăna. Se spune
că ghemul e firul vieții cuiva” (Georgeta Moscal); „Cu câteva
zile înainte de a muri tata, mama a visat că a căzut un perete
de-al casei. Și-a dat seama că se va întmpla ceva rău. Peste câ-
teva zile a murit tata. La ea visele se împlineau” (Georgeta
Iavni, 45 de ani, Rădăuți); „Înainte de a muri soțul meu Gică,
tot visam casa noastră din Costișa, unde am locuit odată, stri-
cată și toată livada arată. În decursul unui an am tot visat asta.
Da’ el era bolnav rău și eu nu știam. El s-a plâns unei vecine:

«Știi, Veronă, așa de tare mă doare spatele». Ea mi-a zis într-o
zi că de mult îi spune că-l doare și ea crede că-i bolnav. Da’ eu
visam la mine casă stricată și la Verona casă nouă. Nu mult
după aceea soțul meu a căzut de pe scară, nu de la mare înălți-
me. Și-a rupt un inel de la coloană. L-au pus în ghips. După
două luni a murit. După vreo doi ani a murit și soțul Veronei”
(Domnica Moscal); „Când băiatul meu visează orchestra cân-
tând, bairamuri, discotecă, asta înseamnă moarte, scandal,
ceva rău. Înainte de moartea bunicului și a bunicii, el a visat
așa ceva” (Maria Ungureanu).
Uneori, moartea este anunțată prin imagini mai complexe:
„Când a murit tata, era luna august. Nu erau cireșe. Am visat
că cineva îmi băga în față un bol cu cireșe. Mari, cărnoase.
Eu nu voiam să iau. Nu aveam poftă. Tot împingeam bolul
de-o parte. Și oriunde mă întorceam, bolul iarăși venea în
fața mea. Dar nu mi-l dădea o persoană. Era ceva nedefinit.
Până la urmă am luat. În același timp, cineva îmi spunea că a
murit moș Trifan, unchiul meu. În sinea mea, mă gândeam
ba că-i tata, ba că nu se poate. Era, nu știu cum un vis aievea.
Și chiar atunci (era ora opt duminică dimineața) a venit
mama și mi-a zis că i-i rău tatii. El se afla în bucătăria de
vară. Se întinsese pe pat. În timpul acela, eu avusesem visul.
În jumătate de oră a fost mort. A avut silicoză de la munca în
mină (Georgeta Moscal).
„Înainte de a muri soțul meu Ven, l-am visat pe părintele
Bărbuță din Rădăuți, mort de câțiva ani. El conducea o
motocicletă, iar în spatele lui ședea soțul meu și eu. Părintele
mâna așa de tare, încât eu m-am speriat. Ne apropiam tocmai
de un pod, și eu, de spaimă, am sărit de pe motocicletă. Ven a
trecut însă podul împreună cu părintele, ducându-se mai
departe. Nu mult după aceea i-au descoperit cancer la plămâni
în stadiu de metastază și a murit” (Tațiana Vlad-Guga, 83 de
ani, Vatra Dornei). Visul acesta face parte din categoria
întâlnirii viilor cu morții: persoana vie vorbește cu mortul,
mergând împreună cu el pe un drum; la un moment dat,
lângă o punte, un pod sau o răscruce, se despărt, decedatul
continuându-și drumul înainte, iar omul viu întorcându-se

înapoi. Dacă pleacă împreună cu mortul, înseamnă că va muri.
„Înainte de a muri, mama mea zicea: «Lăsați-mă să mor, că
nimic nu-mi mai este drag pe lumea asta». Într-o noapte o ve-
cină a visat-o mergând pe un drum. Vecina a întrebat-o:
«Unde te duci, mătușă?» Ea a răspuns: «Mă duc pe drumul
ista, că mai încolo mă așteaptă Costică al meu». Costică era
soțul ei, mort la vârsta de patruzeci și nouă de ani. Dimineața,
vecina s-a întâlnit cu o nepoată de-a mamei, i-a spus visul și a
întrebat ce face mătușa, presupunând că visul nu putea fi de
bine. La care nepoata a răspuns că mătușa murise în acea di-
mineață” (Petruța Bejan, 76 de ani, Rădăuți).
Și crucea dusă de un mort unei persoane în viață este semn
de morte: „O soră de-a mea a murit anul ăsta (2013). Altă soră
a visat-o pe asta moartă că trecea prin fața casei sale cu o cru-
ce în spate. Sora i-a zis: «Unde mergi cu crucea?» «Mă duc la
Nehtu». Așa îi ziceam noi fratelui nostru. Nu după mult timp,
o murit și el” (Burciu Paraschiva, 58 de ani, Rădăuți).
Pentru unele persoane trecerea în lumea de dincolo se aso-
ciază cu urcarea în brațele lui Iisus: „Tatăl meu, care era un om
foarte credincios, s-a îmbolnăvit de cancer și era spre sfârșitul
suferinței. Și am visat că peste drum, la poarta vecină, unde era
o bancă de lemn, ședea Iisus ținându-l în brațe pe tatăl meu, ca
pe un copil. La trei săptămâni a murit” (Pașcanu Aurelia,
Alteori, moartea este anunțată printr-o matahală neagră:
„Dormeam împreună cu fetele în bucătăria de vară. Era luna
octombrie, de hramul satului. Am visat că dorm în bucătărie și
parcă m-am trezit și am văzut la colțul casei o femeie îmbrăca-
tă în negru. Nu-i vedeam fața. Era toată acoperită cu un văl
negru. Era așa ca o matahală neagră. Stătea la colțul casei și tă-
cea. Eu am întrebat-o: «De ce-ai venit? Ce vrei să-mi spui?»
Ea n-a zis nimic. S-a întors și s-a dus. Peste câteva clipe, m-a
strigat un glas de femeie de la gard. Era o rudă care a venit să-
mi spună să merg cu ea la puntea de lângă noi sub care zăcea
soțul meu. Niște criminali îl bătuseră de moarte și îl aruncase-
ră acolo, iar rudele mele, întorcându-se spre dimineață de la o
petrecere, îl auziseră gemând. L-am adus acasă pe un țol.

Peste trei zile a murit” (Vera Huțu, 1922 – 1995, comuna
Mihăileni, județul Bălți, Basarabia).
Banii
Banii sunt simbolizați prin excremente, purici, păduchi,
adică prin necurățenii și insecte parazite (subconștientul nostru
asociază banii cu lucruri necurate și meschine): „Aseară am vi-
sat o găină albă, plină de păduchi. Și azi am primit bani și de la
bărbatul meu și de la o verișoară” (Maria Ungureanu); „Am vi-
sat noaptea că m-am scăpat pe mine și m-am uns, iar a doua zi
am vândut ceva, care nu se prea vindea, și am luat bani. Iată,
zic, visul meu de astă noapte” (Victoria Prelipcean, 82 de ani,
Horodnicu de Jos); „Parcă eram la WC-ul public în oraș. Când
să intru, era plin cu căcat, nu aveam unde să calc. Dădeam să
mă feresc și tot călcam câte oleacă. Și când am ajuns la gaură,
era și acolo plin tot. N-am mai făcut. Că nu puteam să mă așez.
Și când am ieșit, eram pe picioare toată plină. Soțul meu era
plecat în Irlanda din septembrie și, la momentul când am visat
visul, încă nu-și găsise de lucru. În octombrie și-a găsit și a în-
ceput să trimită bani acasă” (Lucia Fădur, 45 de ani, Rădăuți);
„Visez că mă șterg la fund cu mâna și a doua zi am bacșiș”
(Georgeta Moscal); „Eu, dacă visez căcat, iau bani. Am visat
odată că m-am scăpat pe mine și eram în chiloți. Mă gândeam
unde să mă spăl, unde să mă ascund. Pe urmă m-am trezit de
supărare. Mă întrebam de unde am să am bani. A doua zi îmi
sună fratele lui Ștefan, chiriașul meu, să-mi spună că îmi tri-
mite un milion pe chirie. Vai, ce m-am bucurat. El îmi era da-
tor și eu nu aveam niciun ban” (Domnica Moscal, Arbore).
Vrăjile
Oul este simbolul farmecelor, al vrăjilor și al minciunilor:
„Când îi visa găini și ouă, asta-s farmece, turnături” (Irimescu
Floarea, 77 de ani, Arbore); „Când visezi ou, asta înseamnă
vrajă. Odată am visat că o femeie îmi dădea ouă. Eu nu le-am
primit. Am zis că am acasă găini și nu-mi trebuie” (Maria
Cernoliuc, 83 de ani, Horodnicu de Jos.)
Plecarea la drum
„Când visam o frânghie mare, știam că trebuie să plec la
drum. Strângeam frânghia aceea lungă, lungă, și atunci știam
că trebuie să plec tocmai la Timișoara” (Maria Ciornoliuc).
Culoarea neagră
Negrul este simbolul nenorocirii. E un semn nefast, care
anunță tot ceea ce întristează inima: necazul, insuccesul, boa-
la, moartea: „Dacă văd ceva negru (odată am visat că mi-a dat
cineva cu un șal negru pe la față) a doua zi am umbletul așa de
rău. Nu-mi merge, se strică” (Victoria Prelipcean).
Hainele negre prevestesc moartea: „Cu patru luni înainte
de a se îmbolnăvi, mama a visat că era îmbrăcată în negru. I-a
spus tatei că-i ceva de rău. Tata nu credea în visuri. I-a răs-
puns: «Ei, și tu cu visele tale!» După asta a avut o serie de du-
reri: i s-a umflat piciorul stâng, apoi a paralizat partea dreaptă.
Medicii au descoperit că are cancer la plămânul drept. La Iași
i-au zis că nu mai are rost s-o opereze. La două săptămâni
după paralizie, a murit. În general, o durea din când în când,
inima. Ea zicea că o să moară de inimă. Dar nu vroia să aibă de
a face cu medici și pastile. A murit de cancer la plămân”
(Lucia Fădur).
Apa tulbure
Apa simbolizează viața. Apa tulbure este semn de nenoro-
cire. Dacă te ia cu ea, înseamnă că vei păți ceva. Dacă reușești
să scapi de ea, scapi și de necaz: „Era prin 1949. Mă aflam la
Rădăuți. Am visat că m-am pornit, noaptea, de la Bălcăuți
spre Rădăuți pe jos, împreună cu mama, tata și fratele.
La Dornești, la trecerea podului de peste apa Sucevei, mama
tocmai povestea ceva. Când deodată, tata rămâne în urmă și
zice: «Mergeți, mergeți, că vă ajung eu». Se retrăsese parcă
să-și facă nevoile. La capătul podului, m-am oprit și am întors
capul să văd unde-i tata. Și iată ce-am văzut: a venit o apă
mare și tulbure și a luat podul cu tot cu tata. Și el, din mijlocul
podului, striga: «Mergeți, mergeți, că vă ajung eu!» M-a trezit
din vis vecinul nostru, care venise cu căruța la Rădăuți,
aducându-l pe tata arestat. De la Rădăuți l-au dus la Suceava,

apoi la Iași, Galați, Aiud, Canal. L-am văzut abia peste un an
și ceva” (Aristotel Bacinschi, 74 de ani, Rădăuți).
Zborul
„Visez de multe ori că zbor. De cele mai multe ori de sus în
jos. Mă gândesc atunci că am o cădere spirituală. Zbor de pe
bloc, de pe cine știe ce înălțime. Acest tip de zbor l-am asoci-
at cu o depresie. Am visat că a fost și invers. Dar mai puțin.
Când visez că zbor de jos în sus, și comportamentul de a doua
zi e bun” (Georgeta Iavni, 48 de ani, Rădăuți).
Pentru unele persoane, zborul înseamnă rezolvarea unor
probleme, dar și un mod de a se deplasa în alte dimensiuni:
„Când visez că zbor, scap de un necaz. Am visat odată un vis
interesant care mi-a rămas în suflet. Era pe înserate, nici zi,
nici noapte. Se vedea o geană de lumină în zare. Eu am
zburat în partea cealaltă de lumină. Când am ajuns, ziceam
că-i raiul. Drept că era lumină în raiul acela, dar așa o tristețe
în suflet aveam. Nu era disperare, ci tristețe. Mă uitam în
dreapta, în stânga, dar vedeam că totul era pustiu și trist.
Eu mă gândeam: «Aicea-i raiul? Așa o tristețe?» M-am pus
în genunchi și m-am rugat lui Dumnezeu să mă dea înapoi
pe pământ. Raiul acela nu-mi plăcea. În depărtare vedeam o
lumină mai mare și ziceam că acolo e Hristos. Dar acolo eu
nu ajungeam, nici nu aveam de gând să mă duc. De faptele
mele rele. Apoi am zburat printr-o întunecime mare și m-am
întors înapoi pe pământ. Și m-am trezit de frică” (Domnica
Moscal, 77 de ani, Arbore).
Urmărirea în vis
„În vis, deseori mă fugărește cineva și eu nu pot fugi. E o
persoană care are ceva supranatural în ea, puteri mai mari
decât ale mele. Picioarele de la genunchi mi-s grele, se
împiedică, se încurcă. Lângă gard, pe drum. Și eu mă gândesc:
«De ce nu pot fugi, doar îs bună la alergat?». Urmăritorul meu
nu mă prinde niciodată, fiindcă întotdeauna mă trezesc înainte
de a fi prinsă. Dar mă gândesc cu groază ce s-ar fi întâmplat,
dacă nu m-aș fi trezit? Apoi descopăr cu stupoare că, trează,

am aceeași senzație de teamă ca în vis. Ca și când visul continuă
în realitate. Visul acesta se repetă de multe ori” (Georgeta
Iavni, 48 de ani, Rădăuți).
Câine care mușcă

„Când, în vis, câinele mă mușcă, a doua zi o să am de a face
cu un om rău. Am visat că un câine a sărit la mine și m-a muș-
cat. Peste câteva zile am avut probleme cu cineva de la serviciu
care mă săpa” (Georgeta Iavni).
Păcat sau dar?
Există credința că visele nu trebuie povestite: „Se zice că nu

trebuie să povestești visul. Ca să nu se împlinească, mai ales
dacă-i rău” (Maria Ungureanu). „Când ai un vis rău, nu-l spui
la nimeni, ca să nu se împlinească. Zici: «Treacă-se cu
noaptea». Și el se trece. Dar dacă spui visul, s-ar putea ca peste
trei zile să se împlinească” (Maria Ciornoliuc).
Darul de a visa nu-i este dat oricui. Unele persoane spun că
nu visează. Altele au senzația că visează, dar nu-și pot aminti
visele. Există o categorie, îndeosebi bărbați, care nu-și pot
aminti visele și nu-și pun problema tălmăcirii lor; în consecin-
ță, nu cred în visuri.
Religia are o atitudine îngăduitoare față de credința în vise.
Am auzit însă afirmații de felul: „e păcat să crezi în visuri”;
„visele vin de la diavol”.
La întrebarea dacă crede în vise, Victoria Prelipcean din
Horodnicu de Jos a răspuns: „Cred dar se zice că-i păcat. Dar
mă gândesc că și faraonul a visat și a mers la Iosif și i-a tălmă-
cit visul. Și Maica Domnului a avut un vis și i-a spus lui Hris-
tos: «Te-am văzut răstignit cu coroana de spini». Și el i-a
răspuns: «Adevărat vis ai văzut, că toate trebuie să le pătimesc
pentru neamul omenesc». Dacă se citește visul Maicii Dom-
nului, atunci de ce se spune că-i păcat să crezi în vise?”.
PRESCRIPȚII MAGICE,
SEMNE BUNE ȘI RELE
Cea mai răspândită formă de manifestare a gândirii magice

sunt prescripțiile rituale simple, legate de diferite împrejurări
ale vieții. Acestea sunt prezente peste tot în interiorul casei și
în curte. Călăuzesc pașii omului la ieșirea din gospodărie și îl
însoțesc când merge pe stradă. Prescripțiile magice și cele au-
gurale îi determină comportarea la diferite ceremonii matri-
moniale sau funebre. Se crede că respectarea lor ar îndepărta
ghinionul, scandalurile și nenorocirea.
Aproape fiecare semn rău are un contrasemn. O găleată
goală trecută pe dinainte poate aduce ghinioane. Pentru țăran,
ea este purtătoare de magie negativă. Dimpotrivă, găleata pli-
nă este purtătoare de sarcină magică pozitivă. Ca să anulezi
ghinioanele ce ți le poate aduce o găleată goală, îi ceri omului
să umple găleata și să-ți treacă cu ea plină pe dinainte. Se cu-
nosc o mulțime de prescripții construite pe baza aceluiași prin-
cipiu. Sunt exemple a ceea ce Lucian Blaga numea „transfer
magic natural, prin analogie” 137.
Unele semne, îndeosebi cele legate de pisica neagră și fe-
mei, au explicații istorice, și credința în ele este slabă. Pisica
neagră a fost demonizată sub influența religiei creștine (cică în
ea s-ar întrupa diavolul).
137
Lucian Blaga, „Despre gândirea magică”, București, Editura Garamond,
1992, p. 129

Doar o persoană din cele intervievate a amintit de ghinionul

adus de femeie: „Tatăl meu spunea că, dacă îți iese o femeie
înainte, nu umbli bine” (Bodnărescu Elena, 56 de ani, Straja).
Celelalți informatori nu au auzit de așa ceva. Elisaveta Teleagă
ne-a spus că nu crede „că dacă, în ziua de Andrei, îți intră
primul un bărbat în casă, îți merge bine, iar dacă intră o femeie,
îți merge rău”. O consideră o prejudecată, îndeosebi în legătură
cu faptul că femeia ar avea puteri nefaste, adică însuși sexul
persoanei ți-ar putea face rău.
Partea stângă – nefastă

Asocierea principiului feminin cu partea stângă a trupului,
care își are începutul în tradiția venerării divinității feminine
din epoca Marii Zeițe, s-a transformat în diferite superstiții.
Astfel, se crede că partea stângă ar fi nefastă. Dacă se zbate
ochiul stâng, este spre rău. Cel drept este semn bun. La fel
și cu țiuitul urechilor: „Dacă-ți țâuie urechea stângă, se
spune că ai să ai o veste rea. Dar dacă este cineva prin
preajmă și-l întrebi: «Care ureche îmi țiuie?» și respectivul
ghicește, lucrul neplăcut nu se mai întâmplă. Dacă țiue
urechea cealaltă, este a bucurie. Și dacă pesoana de alături
ghicește că-i urechea dreaptă, atunci bucuria este mare și
aproape” (Irinciuc Luminița, 35 de ani, Straja); „Dacă te
mănâncă palma dreaptă, ai să dai mâna cu o persoană sus-
pusă și capeți bani. Când te mănâncă palma stângă, nu
capeți bani” (Teleagă Elisaveta).
Găleata goală
„Dacă îți iese cineva cu găleata goală e semn că ziua aceea îi
întoarsă pe dos” (Teleagă Elisaveta); „Când vii acasî și-ți iesî
cu găleata plină, atunși găsești mâncarea acasă. Șî dacă nu, nu
găsești” (Bain Elena, Falcău).
Ca rezultat al acestei superstiții, sătenii și-au format niște
reguli de comportament. Când văd un trecător, se străduiesc
să nu-i treacă pe dinainte cu găleata goală: „În general, am ob-
servat că nu fac eu ceva. Face omul: ori se oprește în poartă și
stă acolo, ori îmi face semn și vine cu găleata plină și tu mergi
Prescripții magice, semne bune și rele | 131
mai departe” (Popescu Mircea, Falcău); „Eu îl opresc la poarî

și stă acolo până trec eu” (Bain Elena).
Pieptenele care cade

„Dacă pică pieptenele jos, ce înseamnă asta?” „O să scapi o
beșină” (Cârciu Viorica, 89 de ani, Falcău). „Când o scapi?”
„Când vine un oaspete, un staroste.”
„Când cadi cheptinili, îi rușîni. Îți cadi baticu’, o frânghie,
ti plesnești șineva, îți zâși șiava” (Teleagă Eugenia, 65 de ani,
Horodnicu de Jos).
Oglindă spartă
„Când spargi oglinda, dacî ești fatî, nu ti măriți șapte ani.
Sau chiar dacî ti măriți, ai o viațî grea” (Teleagă Eugenia).
Doi la un prosop – ceartă

„Soția spune că n-au voie să se ștergă pe mâini două persoa-
ne de același prosop, pentru că te cerți. Asta-i o tradiție de la
Horodnic” (Popescu Mircea, Falcău).
Recomandații pentru când pierzi un obiect

„Se pune o cană cu fundu-n sus pe prag și aștepți. Și atun-
cea se spune că parcă-ți luminează mintea și îți aduci aminte.
Noi copiii făceam așa: scuipam în palmă și spuneam: «Spune,
drace, ce-ai făcut, că te iau acuș, acuș!» Și dădeam cu cantul de
la mână și unde se ducea scuipatul, acolo era obiectul pe care-l
căutam” (Popescu Mircea).
Păianjenul – semn bun

Multe dintre semne sunt legate de animale (cocoșul, găina,
broasca, rândunica, cocostârcul, păianjenul): „Dacă-și iese pă-
ianjen în față, înseamnă că-i semn bun: bani. Îi drept treaba
asta, să știi” (Bain Elena, 56 de ani, Falcău).
Hainele pe dos – semn rău dar apărare de deochi

Este un element cu sensuri magice contradictorii. „Când
eram copii, dacă ne îmbrăcam cu ceva, o flaneluță, să zicem, pe
dos, ne dezbrăcam, o călcam în picioare și o îmbrăcam pe față.

Și să știți că mai fac și acuma, dacă mi se întâmplă. Din in-
stinct. „Am călcat răul în picioare. M-am întors să iau binele”
(Teleagă Elisaveta, Straja).
Pe de altă parte, haina îmbrăcată pe dos este scut împotri-
va deochiului și vrăjilor: „Dacî vrei ca cineva să nu te deoachi
sau să nu ti vrăjascî, poartă maioiul pe dos. Sau dacă nu, sî pui
un cuțît în geam sau în ușî” (Bain Elena); „La fetiță, când s-o
născut, i-am pus ațâșioară roșie la mânuță și când mergém un-
deva cu dânsa, îi dădém șeava pe dos, tot pentru deochi.
Și acuma, cîteodată, îi mai dau, dacă nu uit. Tricou, chiloți,
șosetuțe” (Fodor Lucia, Rădăuți).
Cruce pe frunte cu usturoi împotriva deochiului

„Când plecam undeva cu băiețelul, soacra mea totdeauna îi
făcea cruce cu usturoi pe frunte, ca să nu se deoache” (Prelipcean
Victoria, 58 de ani, Putna).
Bătutul în lemn
„Se bati în lemn, când auzi șiava rău. Am auzât că aiștia s-o
bătut. Doamne ferește, bat în lemn, ca să se împrăștie cazul
așela rău, rușinea așeea. Ori auzi că o fatâ-i gravidî. Îți fași
cruși și bați în lemn” (Teleagă Eugenia).
Căzutul jos
Are mai multe semnificații: „Dacă cazi, te măriți. Dar dacă
cazi în ziua examenului, pici numaidecât” (Rodica Iațencu,
40 de ani, Dornești).

Direcția măturatului în casă
„N-ai voie să mături de la interiorul camerei spre prag.
Aduci sărăcie. Scoți mana din casă” (Popescu Mircea).
Mătura și căsătoria
Fata sau feciorul „n-ai voie să-i mături, pentru că nu se
mărită, nu se-nsoară” (Popescu Mircea).
Prescripții magice, semne bune și rele | 133
Călcatul pe picioare în timpul cununiei

Se crede că, după anumite semne din timpul ceremoniei
matrimoniale, poți prevedea cum va decurge căsătoria: „Există
la noi, la Horodnic, un obicei: dacă mireasa îl calcă pe mire pe
picior, da-n biserică, toată viața conduce. Eu l-am călcat pe
bărbatul meu de trei ori pe picioare în biserică. Da’ l-am căl-
cat! Și acuma sunt puternică și îl țin la ștramp” (Prelipcean
Victoria, 58 de ani, Putna).
Sarea și zahărul aduc pace și înțelegere,

piperul bucluc și scandaluri
„Sarea aduce gâlceavă. Zahăru-i bun. Dacă mergi la o nun-
tă și vrei sî șie pași, liniști, sî iei o leacî di zahăr și să presori, cî
zahăru’ îi bine, adica dulci (Prelipcean Victoria).
„N-ai voie să arunci în lada cu lemne piper sau sare, să nu
se iște scandal” (Popescu Mircea, Falcău).
Însă există și credința că sarea înmoaie scandalul provocat
de piper: „Când cade chiperiul jos, înseamnă bucluc. Și nie ni
s-o întâmplat. Tăiem porcu’ și chisam așa și, fără să vreu, o să-
rit un bob. Și nu după mult timp, cum erau băiețî și tăieu por-
cu’ aișia, aud un scandal lângă chioșcu’ ista de peste drum, aud
pari rupți de aiși din gârlă de lângă mini. Ies băețî și se uită
pisti gard: „Mamî, sî bati nu știu șini!” „Ău, măi băieți, aista-i
chiperiu neu, da’ eu l-am dat în foc să se stângî. Da’ nu s-o în-
tâmplat în curtea me. De asta trebuie dat pe foc întotdeauna
sau peste gard. Atunși s-o răzbunat, da’ nu la noi. Chiperiu
nu-i bun! Dacî cadi un chiperi, să-l iei în mână sau într-o lin-
gură și sî fași așa cruși, sî pui sari și el se înmoaie. Bărbatu’ neu
de multi ori mai vini bat. Nu sare la scandal, da’ găsă așa prici-
nă. Și eu, când îl videm la poartî, luam borcanu’ cu sare și îm-
prăștiem olecuțî, fășem cruși pi prag și prin casî, fără să vadî el.
Sau când la o nuntă se isca scandal, lumea lua un pumn de sari
și turna peste scandalul așela. Și îi muieu, îi linișteu” (Teleagă
Eugenia).
Pornitul la drum și întorsul înapoi

Când pornești cu o treabă în sat ori la drum, nu trebuie să
te întorci înapoi: „Degeaba mă duc – ori nu găsesc acasî ori se
întâmplă șiava, adică nu ni sî împlinești gându cu cari-s por-
nitî. Sau la cumpărături: dacî mă întorc înapoi, nu găsesc sare,
pâine ori și vreu eu sî cumpăr. Și nu la tătî lumea sî manifestî.
La mini sî manifestî. Nu totdeauna, da’ sî manifestî. Câtiodatî
uit șiasu’, mî întorc înapoi, nu umblu ghini. Mai ghini, mă în-
torc înapoi și merg a doua zî” (Teleagă Eugenia).
Prescripția este valabilă și pentru căsătorie: „Când pornesc
miresele de-acasă la cununie, li se dă de grijă să nu întoarcă
înapoi, să meargă numai înainte. Probabil, să le fie viața des-
chisă spre înainte” (Teleagă Elisaveta, Straja).
SUFLETUL DĂ SEMNE
Dacă situăm credințele vechi românești legate de suflet în

perspectiva credințelor universale, observăm că aproape toate
se regăsesc la civilizațiile preistorice sau la populațiile indigene
moderne, ceea ce dovedește universalitatea și vechimea lor,
precum și faptul că poporul român, prin geto-daci, a moștenit
și a păstrat, ca realitate vie, multe elemente din spiritualitatea
strămoșilor noștri din Vechea Europă.
Ceremonia funebră românească – cele 12 punți, pupezele,
pomul, stâlpii, scara – are menirea de a ajuta sufletul să săvâr-
șească călătoria postumă. În același scop, tibetanii citeau
„Cartea morților” la căpătâiul muribundului. Egiptenii puneau
în mormânt texte cu formule magice. Ca și românii, egiptenii
credeau în sufletul-pasăre și-i aduceau ofrande: carne, pâine și
bere, acestea asigurându-i supraviețuirea în lumea de dincolo.
Credința în puterea magico-religioasă a strămoșilor, învederată
în obiceiul de a da de pomană „de sufletul lor”, sau de a
organiza mese în cimitire de ziua morților, practicat și astăzi
pe întreg teritoriul țării noastre, o regăsim la populațiile din
epoca bronzului din China care aduceau ofrande de cărnuri
crude, cereale și băuturi, și invocau numele strămoșului
decedat.
Credința că sufletul parcurge o cale lungă până în locul ce
i-a fost destinat o regăsim în Upanișade, unde se vorbește des-
pre „sufletul care se ridică din focul cremației și pornește fie pe
calea fără întoarcere a zeilor (devayana), fie pe calea părinților

(pitrizana), ce duce înapoi pe pământ prin renaștere”138. Iată ce

spun indienii din tribul Ojibwa despre călătoria sufletului în-
spre Țara Spiritelor: „Când moare un Ojibwa, sufletul lui este
așezat într-o groapă, ghemuit ca și cum ar fi la sfatul bătrâni-
lor, cu fața spre soare-apune. Alături se rânduiesc lucrurile de
care are nevoie pentru călătorie. Dacă e bărbat, pușca, pătura,
ulciorul, amnarul, cremenea și mocasinii; dacă e femeie, moca-
sinii, toporul, traista pe care o poartă pe după gât, pătura și ul-
ciorul. Sufletul pornește, îndată după moartea trupului, pe o
cărare bătută care duce spre soare-apune.”139 Culege căpșune
ca să aibă de mâncare în călătorie, trece un pod, doarme patru
nopți sub cerul liber, ziua merge prin prerie, până ajunge în
Țara Spiritelor, „unde-și află toate rubedeniile care au venit
aici de când a fost plămădită omenirea”140.
În timpul călătoriei spre lumea de dincolo, sufletele pieilor
roșii se hrănesc cu căpșune. Cele ale egiptenilor se întăresc cu
ofrandele puse în mormânt, iar cele ale românilor își iau hrana
din „culbeci”. Sufletele pieilor roșii pleacă în Țara Spiritelor.
Ale egiptenilor, „în sânul lui Ra”. Ale indienilor din vremea
Upanișadelor, în lumea zeilor ori a părinților. Ale românilor,
în „Șeea Lume”.
În unele localități, românii mai practică obiceiul de a tăia în
sicriu o „fereastră” în dreptul gurii, pentru ca sufletul să poată
ieși și intra. La chinezii preistorici, „copiii erau îngropați
alături de locuință, în mari urne prevăzute sus cu o deschizătură,
pentru a permite sufletului să iasă și să revină” 141.
Sufletul „colindă pe unde o umblat în viață”

Românii cred că, după moartea omului, sufletul zăbovește
câteva zile în preajma casei: „Asta știu de la bătrâni. Se spune
138
Ion Culianu, „Călătorii în lumea de dincolo”, București, Editura Nemira,
1996., p. 111
139
„Cântecul bizonului. Din literatura pieilor roșii”, Editura Minerva, București
1978, p. 106
140
Ibidem, p. 107
141
Cf. Mircea Eliade, „Istoria credințelor și ideilor religioase”, vol. II, Chișinău,
Editura Universitas, 1994, p. 8.; Ping-ti Ho, „The Cradle of the East”, p. 279
Sufletul dă semne | 137
că sufletul mortului se află în casă sau în preajma casei trei zile.

Probabil că acesta e și unul din motivele pentru care nu se în-
mormântează mortul imediat la noi, la ortodocși. Se înmor-
mântează a treia zi, timp în care, trei zile și trei nopți, se trag
clopotele, să poată să se trezească. Deși n-am auzit cazuri”
(Romaniuc Maria, 63 de ani, Solca); „Într-adevăr, știu de la un
duhovnic bătrân de la mănăstire de la noi. El spune că sufletul
patruzeci de zile, noi nu-l vedem, da’ el colindă pe unde o um-
blat în viață. După 40 de zile, când se face rugăciunea respec-
tivă și praznicul, atuncea își ia zborul și pleacă la cer. Asta este
adevărat. Poveste mama că, după și-o murit bunica mamei și o
îngropat-o, la vreo trei-patru zile o venit și o văzut-o că-i șere
să-i deie un vas cu apă. Și-o deschis ochii și zișe că chiar o și
văzut-o” (Maria Cenușă, Putna).
În vechiul Iran, în religia zoroastriană, se credea că „sufletul
unui virtuos, eliberat din corp, petrece primele trei nopți în
preajma corpului, bucurându-se de libertatea sa și cântând
imnuri avestice de slavă lui Ohrmazd” 142.
Sufletul apare în formă de pasăre

În cele trei zile cât mortul stă în casă, sufletul se poate arăta
în chip de păsăre ori de fluture. Întâlnim credințe similare și la
alte popoare. Pentru mulți aborigeni din America de Nord
sufletul „este o ființă miniaturală, de formă umană sau de
forma unei creaturi înaripate: pasăre, muscă sau fluture143”.
Pentru populația yap din Melanezia, „vehiculele obișnuite,
care pot transporta pe cineva în ceruri, sunt norii sau păsările.
Sufletul însuși se poate transforma, la moarte, într-o pasăre”144.
Vechii egipteni credeau că „ascensiunea la ceruri are loc sub
forma păsării ba (suflet). Transformarea într-o pasăre (șoim,
bâtlan, ibis, vultur) este unul dintre cele mai frecvente motive
în textele sarcofagelor” 145. Pasărea Benu cu cap de phoenix era
o reprezentare a sufletului înaripat al lui Ra, zeul soarelui, în
142
Ioan Petru Culianu, op. cit., p. 129
143
Ibidem, p. 71
144
Ibidem, p. 66
145
Ibidem, p. 92
templul de la Heliopolis. Pe mormântul lui Arinepher este

înfățișat sufletul în formă de pasăre și defunctul în fața porții
mormântului. În „Cartea morților”, există descântece pe care
răposatul le rostește pentru a fi transformat în uliu, rândunică,
în Phoenix Regal sau în Șoim de Aur. Și în Grecia
prehomerică spiritele se manifestau ca niște „mici creaturi
zburătoare, asemănătoare insectelor”146. La egipteni există o
legendă legată de rândunică, pasăre în care obișnuia să se
prefacă zeița Isis: „Plutarh povestește că, atunci când lada în
care Seth l-a închis pe Osiris a fost cuprinsă în trunchiul
unui copac, care, transformat în stâlp, susținea palatul regelui
din Byblos, Isis «făcându-se rândunică, zbura și se așeza pe
stâlp, jelindu-l pe Osiris»”147. La români, există stâlpi funerari
cu o pasăre în vârf. Acest fapt subliniază universalitatea
acestei credințe și continuitatea ei din preistorie, prin traco-
daci, până în zilele noastre.
„Da, este adevărat. Mama spunea că, în Primul Război
Mondial, moșu’ a fost împușcat într-un picior și s-o stors mă-
duva și a murit la 41 de ani. După înmormântare, se temeau să
doarmă în casă. Mama era căsătorită dar, ca să nu se teamă bu-
nica, dormeau toți la un loc în casa cea mare cu gemuțul ăla
mic deschis. Și dintr-odată auzeau pâsc! O rândunică, o pă-
sărică mică bătea în geam, intra și de câteva ori înconjura ca-
mera, că acolo fusese mortul. O zis că trei seri la rând o venit
păsărica aia în casă. Făcea o raită și se auzea cum dă din aripi-
oare dar nu făcea nimica. Sau dacă nu, se aprindea o luminiță”
(Floarea Apostol, 60 de ani, Arbore).
„O murit un nepot de-al meu. Avea 13 ani. O mers să taie
șișcă, o călcat pe un cablu neizolat și l-o electrocutat pe loc.
Era pe la Sfânta Marie. Și-o vinit șineva c-o lumânare și, când
o intrat, o ieșit o păsărică. Eu n-am văzut-o, eram dusă în târg
după cumpărături. Când am venit era așa o zarvă: «Vău, o
intrat înjerul, o păsărică, sufletul lui!»” (Teleagă Eugenia).
146
Ibidem, p. 139
147
„Cartea morților egipteni. Papirusul Ani”, Ed. Herald, București, 2007,
nota 189, p. 128
„Ciocănește-n geam pasărea înainte de a muri șineva sau

după moarte. Zâși: «Vai di mini, bati șineva, poate-o fost bu-
nica, poate-o fost mama»” (Ungureanu Maria, Solca).
„Eram 13 copchii. Eu eram cea mai mare. Mama, la doi
ani, tot fășe câte un copchil, și eu îi țineam. Și-o murit tata.
Și mama dorne în casa șei mare, unde-o stat mortu’, cu o soră
mai nică. A doua sară, după și l-o-ngropat, na, ca femeia cu
grijă după mort, numai ce o auzit pocnind o dată, nu tare, poc!
S-o spart un geam la fereastră și s-o aprins o lumină în casă.
Șî s-o spăriet mama și copchila. O vinit o păsărică și s-o învâr-
tit de trei ori pe la icoane, roată, prin casă și iară poc! și-o ple-
cat. Și așa o vinit în trei sări sufletu’. Nu s-o mai culcat
copchila acolo în casî. S-o temut. După asta n-o mai vinit. S-o
dus la locul lui. Și copchila așeea îmi zâșe: «Tu, o vinit tata
ș-o zburat pi la icoane și o pocnit jeamu’ și s-o dus. O vinit
tata să-și vadî băiețî»” (Apostol Casandra, 90 de ani, Arbore).
Sufletul se întoarce în formă de fluture

„Mie mi-au murit părinții. A murit primul tata la 61 de ani,
apoi, la jumătate de an, mama. La moartea mamei, făceam cu-
rățenie și o intrat un fluture mare. Am încercat să-l dau afară
dar n-am putut. Am dedus că ar putea să fie sufletul mamei”
(Romaniuc Maria, 63 de ani, Solca).
„Bunica îmi spunea că există un fluture, cap-de-mort, care
apare în jurul casei în seara în care mortul este pus pe masă, și
s-ar putea să fie întruchiparea celui decedat. Ea zicea că ar fi
văzut. La înmormântarea bunicului, o verișoară mă speria spu-
nând că fluturii, care roiau la geam, erau fluturii cap-de-mort
ai bunicului. Chiar am văzut unul destul de mare. Sub impac-
tul sperieturii, mi se părea că are un cap de mort. Eu nu cre-
deam că-i întruchiparea bunicului. Dar verișoara zicea că-i
sufletul lui care se zice că-i neliniștit în prima seară” (Rodica
Iațencu, 40 de ani, Dornești).
„Am să vă spun o superstiție din Botoșani. După ce moare
un om, sufletul rămâne 40 de zile în casă sau în jurul casei.
El este vizibil: un fluture mare maro, din ăsta care lasă urme.
Când bunica mea de la Dracșani din partea soțului era bolnavă,
am spus lucrul acesta cuiva, care nu-l știa. La moartea ei am

zis: «Hai să căutăm fluturele». Și el stătea pe perete, mai sus de
perna, unde ea era culcată pe pat. Exact așa un fluture mare și
o lăsat urme pe perete. Când bunica era în sicriu, se rotea în
jurul mesei la slujba care se face la scoaterea sicriului din casă.
La rugăciunea din curte fluturele era. Și, după el, alții mai
mititei, tot așa maro. Poate alte rude. Așa se spune. Acum nu
știu dacă-i adevărat, dar atunci tare m-o impresionat. Se mai
spune că fluturele ăsta intră și-n biserică. Da’ eu atunci n-am
putut merge în biserică și n-am văzut dacă o fost. Bunica o
murit vara” (Irinciuc Luminița, 35 de ani, Straja).
Am observat credința în sufletul-fluture și în Basarabia.
Mama noastră – Vera Huțu (1922 – 1995) – ne spunea să nu
omorâm fluturii care intrau seara în casă, atrași de lumina lăm-
pii, pentru că sunt sufletele rudelor moarte care vin să vadă ce
facem. Cum tatăl nostru murise recent și eu aveam nouă ani,
urmăream cu interes fluturii din jurul lămpii, fiind sigură că
unul dintre ei este tatăl meu. Simbolul sufletului-fluture este
foarte vechi. În greaca veche „suflet” și „fluture” erau desemna-
te cu același cuvânt – ψυχή, psychē.
Sufletul vine în formă nevăzută, dar simțită

„Soțul meu a murit la 49 de ani. La șase săptămâni după în-
mormântare, când se fac pomenile, au plecat copiii și toată lu-
mea. De la pomenirea pe care am făcut-o acasă, și pentru că
era în februarie, era destul de frig. M-am lipit de sobă să mă
încălzesc și după aia m-am așezat pe pat. La un moment dat,
am simțit că se deschide ușa și ceva greu trece peste mine.
Am ridicat mâinile și am simțit că era greu. În sinea mea am
zis: «Nu se poate să fie așa de greu, pentru că el era bolnav și
era destul de slăbuț în ultima perioadă». N-aș putea spune că
m-am speriat. Am zis că probabil vroia să treacă alături de
mine să se culce” (Romaniuc Maria, Solca).
„Să nu crezi că nu-i drept. Auzisem că sufletele mai vin
după ce moare omul. După ce soțul meu a murit, am rămas
singură. Copiii erau plecați departe pe la casele lor. Îmi era
necaz că s-a dus și Ambrozie, fiul care locuise până atunci
împreună cu mine, și plângeam noapte de noapte. Când să

adorm, și nu eram nici adormită, nici trează, simțeam cum se
așază așa o greutate în formă de roată lângă mine. Simțeam
răsuflarea lui, pe care o știam când dormea, o respirație grea.
Și așa de tare mă temeam, că nici nu știam cât îi ceasul.
Mă rugam lui Dumnezeu și voiam să-mi fac cruce, dar mă
temeam să întind mâna și îmi făceam cruce cu limba. Mă
rugam să se ducă, pentru că știam că nu-i de-adevăratelea.
A durat asta cam două săptămâni. M-am dus la nănașa, soția
lui moș Trifan, și m-am plâns: «Nu știu ce să fac, dar îl simt
cum vine». Ea a zis: «Nu mai plânge, că el se îneacă în lacrimile
tale. Lasă-l liniștit acolo unde e. Nu dormi până la ora
douăsprezece de noapte. Între douăsprezece și unu cerul e
deschis. Citește un psalm din Psaltire». Așa am făcut și, săracul,
s-a liniștit. Asta a fost până să-i dau pomenile de șase
săptămâni” (Domnica Moscal, 77 de ani, Arbore).
„Soțul meu decedase de câteva săptămâni. Dormeam în pa-
tul lui, pentru era o colega la mine care îmi ținea de urât. Eram
între vis și realitate și am visat că a venit și s-a întins lângă
mine. Avea forma lui, dar cum îi umbra, nu cum îi forma ma-
terială. Eu i-am spus: «Tu ești, Zucu?» El n-a răspuns. A mai
stat un pic și a dispărut. Dar eu am fost convinsă că era umbra
lui. Până la 40 de zile s-au întâmplat lucrurile astea. Pe urmă
n-au mai fost” (Bejan Petruța, 76 de ani, Rădăuți).
Sufletul se întoarce în formă de sunete

„Vă spun un caz real. Am avut un veșin care o fost directo-
rul școlii. El m-o învățat în clasa a doua și a treia. Era singur,
necăsătorit, și-i era urât sara. Atunci lua găleata, venea la apă
la fântână și venea în casă. Sara noi obișnuiem să fășem lapte
cu orez. Mâncând, de multe ori îl auzem cum șterge picioare-
le la ușă și vine în bucătărie. Zișe: «Am venit să mai stau de
vorbă, că nu mă pot culca de pe-acuma». Eu îl invitam la masă.
Toamna, el o murit. A doua sau a treia zî după ce l-o înmor-
mântat, stăm la masă și mâncam lapte cu orez. Deodată aud
(da’, când vine, se șterje pe pișioare și de trei ori bontăne în ușă
și eu știam că-i el chiar dacă afară era întuneric) cum fașe în
geam de trei ori: «Pac, pac, pac!» Bărbatul meu zâșe: «Uite,
este cineva». Eu aprind becu’ afară, ies, mă uit: nu-i nime’.
Câinele nu bate. Vin înăuntru, zic: «Nu este nime’». «Nu se
poate, că doar și tata o auzit bocănitu’ de tei ori în geam».
Vorbesc cu o femeie a doua zi și ea zâși: «Fă niște lapte cu orez
și dă de pomană de sufletu’ lui, că lui îi plășe când vine la voi».
Am făcut așa și n-am mai avut probleme” (Maria Cenușă,
78 de ani, Putna).
„Cam la vreo două săptămâni după moartea soțului, eram
în dormitor cu o prietenă care dormea cu mine, pentru că tare
mă temeam. Era cu noi și cățelul Azorel. Pe la ora opt, am au-
zit o lovitură în geam. Așa cum ai da cu o mână de pietricele
sau de mărgele în geam și cad pe podea. Ne-am speriat, cre-
zând că a aruncat cineva cu pietre. Câinele a început să latre
foarte neliniștit, simțea ceva. M-am dus și m-am uitat la geam
să văd dacă nu-i spart. Nu se vedea niciun semn. M-am uitat
pe parchet, pentru că am avut senzația că s-a spart geamul și
pietricelele au venit înăuntru. Nimic. M-am dus afară să văd
trotuarul de lângă zid. N-am găsit nimic, nicio pietricică, nicio
bucățică de țărână de asta întărită. În cele din urmă, câinele s-a
liniștit. Însă era foarte agitat. Se vedea că ceva a fost. Eu eram
convinsă că cineva a aruncat în geam, dar era noapte și n-am
văzut pietricelele. Dimineața, m-am dus la nepotul meu și
i-am zis: «Cineva a venit și a aruncat cu ceva în geam, cu niște
pietricele. Vino tu și te uită, că eu poate nu văd bine sau n-am
fost destul de atentă». A venit, a controlat peste tot. Nicio
urmă. Zic: «Uită-te, este vreo zgârietură la geam». Nimic, ab-
solut nimic” (Bejan Petruța); „Odată în dormitor erau cățelul
și doi pisici. Eu, în bucătărie, făceam ceva la aragaz. Nu era
târziu. Se îngâna ziua cu noaptea. Deodată, aud un zgomot în
geam. Ca și când cineva ar fi aruncat în sticlă cu ceva metalic,
parcă cu un ban care a căzut. Câinele, care la orice zgomot lă-
tra grozav, a rămas înmărmurit. Pisicii, la fel. M-am dus afară
să caut. Zic, unul din băieții vecinului a aruncat cu o pietrici-
că. Am căutat pe trotuar, pentru că se vedea foarte bine de la
lumină. Am căutat și a doua zi. N-am găsit nimic. Cât am fost
eu afară, a rămas colega mea înăuntru. Când m-am întors,
mi-a zis. «Să știi că a mai bătut o dată. A aruncat cu ceva me-
talic»” (Petruța Bejan).
„Se spune că atunci când a fost un om puternic, sufletul mai
dă și semne. Un zgomot în casă, o mătură căzută fără să inter-
vină cineva. O farfurie de pe blidar căzută. Se spune că vrea
să-i dai de pomană. Ori îți cere ceva. Se mai spune că umblă
sufletul când e neliniștit; are încă ceva pe suflet” (Popescu
Mircea, Falcău, Brodina).
„Da’ amu a murit barbatu’ meu. Și când nu era nimeni în
casî șî eu treșem cu lemne la bucătărioara șealaltă di-acolo, a
bătut în geam. Eu m-am gândit: «Doamni, da’ șini bati în
geam, dacî (era zâua mari) nu-i nimi?» Încă m-am dus acolo să
văd esti șineva în casî. Da’ nu era nimi. Nu era niș’ motanu’,
niș’ nimi nu era, și o bătut în geam. După și-o murit, a triilea
zî, pe patul unde-o dormit s-o auzît arcurili. Ș-apoi spui că
nu-i adevărat. Sufletu’ încă umblă” (Bain Elena, 57 de ani,
Falcău).
„Până și fași praznicu’ di 6 săptămâni, îmblă el. Ș-apî dupâ
praznic, sî-așazî” (Cârciu Viorica, Falcău).
Sufletul își face simțită prezența printr-un miros specific

„Odată, tot așa, în starea dintre vis și realitate, am visat că
geamul de la dormitor era deschis. Și mi-a venit un miros de
fum de țigară. M-am sculat din pat și am strigat: «Tu ești la
geam și fumezi!» Și când m-am dus la geam, am văzut o um-
bră care a cotit după colț. Apoi n-a mai venit. Se zice că după
40 de zile nu mai vin. Straturi de nu știu ce trebuie să străbată,
și e foarte greu să vină” (Bejan Petruța, Rădăuți).
Întâlniri în vis cu sufletul mortului

În timpul întâlnirilor cu mortul în vis, persoana care visează
nu se apropie de obicei de acesta și nu răspunde la chemarea de
a merge cu el. Există credința că, dacă mortul te cheamă și tu
mergi cu el, înseamnă că ai să mori în curând: „L-am visat
parcă era așa pe un drum. Era îmbrăcat în costumul bej pe care
îl avea în tinerețe. Și eu eram în partea astălaltă. Nu știu ce
mi-a spus. Dar nu m-am dus la el. A dispărut” (Bejan Petruța).
Credința în legătura dintre vii și morți

„Sigur că există o legătură între cei vii și cei morți. Eu, când
am avut necazuri, m-am rugat la mama. Și totdeauna mi-o ve-
nit în ajutor. Rugămintea trebuie făcută cu ardoare. Că dacă o
faci numai așa de dragul de a spune niște cuvinte, nu se înde-
plinește. Dar dacă o faci cu multă ardoare, cu siguranță că se
îndeplinește” (Romaniuc Maria, Solca); „Pe morți, dacă-i
pomenești, ei trăiesc printre noi” (Torac Natalia, Brodina).
„Un nepot de-al meu a murit la 38 de ani, după revoluție,
în ‚95. A fost șef de promoție la școala de ofițeri și a fost recru-
tat în garda lui Ceaușescu. Era locotenent-colonel de jan-
darmi. A murit în cazarmă, la București. Dintr-odată, i s-a
făcut rău. Se bănuiește că ar fi fost omorât: au pus ceva într-o
cafea ori încetul cu încetul a fost. N-aș putea să spun ce rol a
avut el, că atunci era secret. În tot cazul, băiatul nu făcuse rău
nimănui. L-a adus acasă cu elicopterul. Nu vă spun câtă jale a
fost. S-au adunat satul și satele din jur. Atâta mai plângeau.
Plângeau mai ales cumnatele lui. Era căsătorit, avea un băiețel
de cinci ani. Și avea două cumnate. Una îl bocea și spunea cum
a venit el la nunta ei și cât de frumos era îmbrăcat. Că avea ha-
ina aia albastră și îi stătea așa de bine. Era brunet cu ochi al-
baștri. Și cât de bun și generos era. Și noaptea îl visează. Spune:
«Da’ nu mai plângeți atâta. Să știți că mie mi-i foarte bine aici.
Am scăpat de toate. Eu am să am grijă de fiecare dintre voi».
Eu am întrebat-o: «Cum de-ai visat așa ceva?» Ea zice: «Eu
sunt foarte credincioasă.» De asta probabil i s-a arătat. Și, în-
tr-adevăr, eu cred că-i mâna lui, pentru că cele două surori și
nepoții au atâta grijă de mama băiatului! Eu n-am văzut ne-
poți să aibă atâta grijă de bunica lor” (Bejan Petruța, Rădăuți).
Viii se sfătuiesc cu morții

„Vă mai spun ceva: eu dacă am un necaz, mă duc la tata la
cimitir și îi spun și simt cum mă ajută. Îmi trimite ajutoare,
spor, oameni. Cum spunea o măicuță de la mănăstire: noi nu
ne dăm seama, dar mare ajutor este de la morții apropiați.
Am așa un cult special pentru morți” (Floarea Apostol, 60 de
ani, Arbore).
„Pe mine așa de mult m-a ajutat sufletul soțului meu! Când
ne-am pornit cu pădurea asta și ne-am judecat cu «Romsilva»,
visez într-o noapte o pânză albă așternută și pe pânză aceea
erau plantați niște copaci. Când mă uit în cartea de visuri, că
ea e făcută după Sfânta Scriptură, acolo zicea că asta înseamnă
că vi se va rezolva problema, vi se va împlini visul. Și nu m-am
oprit. Că mulți oameni au renunțat ca să se judece. Am zis:
«Dacă am actul ăsta de la primărie și încă am văzut și visul
acesta atâta de frumos și pe bărbatul meu, nu mă opresc»”
(Torac Natalia, Brodina).
Sufletul cere un lucru la care ținea mult

„Înainte de a muri, soțul meu căpătase un pachet de țigări
de la un fost elev. Era mare amator de țigări. Și pentru că în
ziua aceea mai fumase un pachet, eu i l-am luat și l-am ascuns.
Zic: «Am să ți-l dau, când n-ai să ai altele, să nu mai fumezi
atât de mult, că vezi că-ți dăunează». Între timp, el a murit.
Pachetul a rămas acolo. După moartea lui, la vreo săptămână,
îl visez. «Tu, dă-mi pachetul de țigări pe care mi l-ai ascuns».
A doua zi, am luat pachetul de țigări și l-am dat de pomană.
După asta n-a mai cerut mai mult” (Petruța Bejan, Rădăuți);
„Am o soră care a murit. Ea a fost soră medicală la un sanato-
riu din Iași pentru copii din ăștia adunați. La pensie a venit în
sat și acolo a murit. Tare îi plăcea dulceața de cireșe. Altă soră,
care era din sat, avea un cireș și întotdeauna făcea dulceață și îi
da și ei. Acuma era vară, când se coc cireșele, da’ sora tot amâ-
na că nu avea cine să i le culeagă. Într-o noapte a visat-o pe
sora aceea moartă. Ea îi zice: «Tu, nu mai faci odată dulcea-
ță?». A spus că era extraordinar de vie. Multe vise nu sunt cla-
re. Dar acesta fusese foarte clar. Cum o intrat pe poartă în
curte, o spus lucrul acesta și a luat-o la deal de biserică unde
era cimitirul. Zic: «Cum era îmbrăcată?» Sora nu ținea minte,
dar a zis că era pieptănată cu coc, cum se pieptăna de obicei.
Ei, o luat sora mea, o găsit un băiat, a cules cireșul, a făcut dul-
ceață și a dat de pomană un borcan cu dulceață. Și n-a mai
visat-o” (Petruța Bejan).
Datul de pomană, un act de împăcare a mortului

Se crede că există o legătură între acțiunile celor vii și starea
sufletească a rudelor moarte. Pomana, de exemplu, liniștește
mortul, și el nu mai apare în vise. În același timp, cei vii se asi-
gură că, pe „ceea lume”, el are ce mânca și îmbrăca.
Se spune că-i „îngreuiezi sufletul așeluia pe care-l plângi”.
Atestăm o credință similară la tibetani: una din funcțiile citirii
Cărții morților la căpătâiul muribundului ori în timpul cere-
moniei funerare, este să ajute rudele să nutrească gânduri po-
zitive, pentru ca să nu împiedice drumul sufletului spre lumea
de apoi cu plânsul lor.
Pomul vieții. Drumul vieții. Scara vieții

Pomul de înmormântare își are originea în spiritualitatea
civilizațiilor agricole neolitice, a căror „creativitate religioasă a
fost suscitată nu de fenomenul empiric al agriculturii ci de mis-
terul nașterii, morții și al renașterii identificat în ritmul vegeta-
ției” 148.
„Noi îi spunem ciur. Este de la biserică anumit, cu niște
crengi mai rămuroase, țepoase, mai tari. Și se împodobește cu
crijmă, colăcei de diferite forme, se pun mere, portocale.
Crijma sunt niște figurine din aluat cu care se împodobește
pomul” (Mircea Popescu, Falcău).
„La noi, când îi înmormântarea, se fac pomenile alea patru
(pentru cei doi preoți, pentru dascăl și pentru pălimar): colaci
mari, de o formă ovală, cam de 50 cm, de două kilograme.
Îs puse în chicioare și se leagă de jur împrejur. Pe ele se pun
colăcei, crenguțe de pom, flori de jur împrejur, împodobește
fiecare cum poate. Se pun într-un coș și le duc doi oameni
înainte. Pomul se face după 40 de zile. Atunci se pune brad.
Spune lumea că «tăiem un târș și-l punem». Un pom cu
frunzulițe, sau, dacă-i iarnă, fără. Se agață pe o sfoară lungă
cucoșei, pufuleți. I se spune drumul vieții. Cu el se încercuiește
tot pomul. Și acolo trebuie să participe toată familia să bage pe
ac, să coase drumul vieții. Pe urmă se face, din fel de fel de
148
Mircea Eliade, op. cit., vol. I, p. 42
cucoșei, scara vieții, o scăriță, și se pune tăt pomu’. Mai agață

lumea mere, nuci, bombonele, păsărele, mai ales cocoșei. Cam
ce i-o plăcut omului îi pe pomul ăla” (Floarea Apostol, Arbore).
Cât de vechi sunt aceste obiceiuri, putem judeca făcând o
paralelă cu credințele egiptene. În textele piramidelor, cei pa-
tru fii ai lui Horus îi dau monarhului scări de lemn, pentru ca
acesta să urce în cerul de la răsărit. O scară în cer a construit
zeul demiurg Khnum. În „Cartea egipteană a morților”, mor-
tul se identifică cu Osiris și crede: „Am același destin ca cei ce
se găsesc/În vârful scării cerești” 149. „În bărcile pictate pe pere-
ții mormintelor, cele în care sufletul călătorea în lumea de
Dincolo, poate fi văzută o scară, în șapte trepte, cu ajutorul că-
reia răposatul putea să urce în lumea cerească” 150. Ajungând la
porțile adâncurilor cerești, proptește scara și începe să urce.
De-o parte și de alta a scării stau ființe luminoase. Zeii Seth și
Horus îi ajută să urce, trăgându-i de mâini.
„Sufletul zboară pe pupeze, pe hulughi”

„În pom se pun pupeze, hulughi, scară, niște cobelci învâr-
tiți cum îs cobelcii naturali. Înainte se zicea „cobelci”, acum
„melci”. Și se spune: cât suie mortu’, mănâncă din cobelcii șia,
că ei au un fel de mâzgă. Că el obosesște la suit scara vieții.
Cobelcii au un fel de apă așă rămasî, și mai beu și apî”
(Teleagă Eugenia, Horodnicu de Jos).
La întrebarea: „Ce înseamnă pupezele?” informatoarea a
răspuns: „Pupezele, zboară sufletul de la om la Dumnezeu.
Și cine-i acolo, în capătul scării, vine și-l silește: «Hai, suie-te
mai repede!» Că atâția în șir sunt. Și el zboară pe pupeze, pe
hulughi. În alte părți, se dă drumul la hulughi când se dă mor-
tu’ în groapă. La noi se dă găina peste groapă. Se dă prosop,
ulcică, lumânare, colac și găină. Găinile au tot rolul ca și hulu-
ghii: zboară sufletul. Pupezele se fac în formă de păsărele.
Din bobi de chiperi le pun ochișori. Le fac crestuță din mor-
cov, aripioare. Le pun în coșarcă”.
149
„Cartea morților egipteni. Papirusul Ani”, p. 53
150
Ibidem, notă 284, p. 235
Sufletul bea apă și lasă urme pe făină

„După și moari omu’, sî puni fănină de grâu, da’ sî șie nete-
dă, și un pahar cu apî, și sufletul vini și be apî șî sî vedi urmuțî
așa pin’ fănină” (Bain Elena, Falcău).
„Sî puni o ulcică cu apî și o țâră de agheasmă în geam, afa-
rî pe o polișioară, că se spune că vini sufletul și be apî. Aici nu
se pune făină, se pune ulcică, prosop și colac în geam înăuntru.
Și după ce se duși mortu’ rămâne femeia care mătură, așeea
mai pune apă și o lumânare stânsă, care o ars împreună cu to-
iagu, și le duși pe o măsuțî, pe marginea geamului” (Teleagă
Eugenia, 65 de ani, Horodnicu de Jos).
„În fereastră se pune o căniță cu apă. Pe căniță, un colac sau
o felie de pâine cu sare pe deasupra. Se spune că sufletul vine
acasă timp de șase săptămâini. După ce este scos mortul, căni-
ța este dată femeii care a măturat în casă. Dimineața, ea mătu-
ră casa și spală mortul cu agheazmă pe față. El trebuie să
ajungă curat dincolo. Femeia aceea primește căniță, colac și un
ștergar de pomană de sufletul mortului” (Gâza Ecaterina,
Frătăuții Noi).
O lumânare în geam pentru suflet

În alte localități se ține o lumânare aprinsă în geam cât stă
mortul în casă: „Trebuie obligatoriu să pui pe pervaz o
lumânare și o cană cu apă, care trebuie ținute acolo în acele trei
zile, cât stă mortul în casă, și încă o perioadă de timp, după ce
a fost dus la groapă. Iar după ce ai îngropat mortul, trei seri la
rând, mergi la cimitir cu lumânare și tămâie, ca să afumi
mormântul” (Rodica Iațencu, Dornești); „Se pune o lumânare
aprinsă, ulcică cu apă, prosop și colac în fereastră. Lumânarea
arde cât arde toiagu. Celelalte rămân acolo 6 săptămâni”
(Teleagă Eugenia, Horodnicu de Jos).
„Toiagul” mortului – lumină pentru suflet

Când moare omul, i se face toiagul, o lumânare de ceară
lungă cât mortul, care se învârtește, se pune pe piept și este
lăsată să ardă cât se ține mortul în casă, adică trei zile. „Toiagul
se spuni că e lumina, cu care merji mortu pe șeea lumi.
La sfârșitu’ lumii, este scara viețî. Trebu’ sî aibî luminî, ca să

vadî pi undi sî sui” (Teleagă Eugenia, Horodnicu de Jos).
Sufletul ca un abur
„Se spune că atunci când moare omul, îi iese un abur din
gură. Eu am văzut. O murit o vară de-a mamei aici în Rădă-
uți. O fost bolnavă de cancer. Și așa tare s-o chinuit. Când o
murit, eram lângă dânsa. I-o ieșit așa, ca un fum de țigară, un
noduleț din gură. Și altul trebuie să fie la geam, să-l deschidă
ca să iasă afară” (Nichiforean Ermiona, Rădăuți).
Sufletul neliniștit provoacă furtună

„Eu am fost mai întâi repartizată în Corocăiești, județul
Botoșani. Era acolo o fată foarte bine situată, dar băiatul um-
blase la alta și n-a luat-o pe aia. Și cealaltă a făcut ca asta să
moară. S-a îmbolnăvit de cap, nu i-au dat de capăt și, în
4 – 5 zile, a murit. În ziua înmormântării a crăpat în două co-
pacul de la capătul mormântului. Așa cum era soare și frumos,
dintr-odată s-a stârnit o furtună și s-a întunecat cerul. Eu așa
ceva n-am văzut. Gazda mea povestea că acolo la ei, la Voro-
na, era un bătrân care se ocupa cu vrăjile astea. Sunt reale.
O mai povestit de un caz că a murit femeia la naștere, că i-a fă-
cut alta, la care soțul ei a umblat și a lăsat-o. Eu nu credeam în
așa ceva, dar la înmormântarea fetei acesteia am văzut și cred.
Când au plecat de-acasă, era cer senin și, când o pus corpul
lângă groapă, s-a stârnit o furtună, că preotul n-a putut pecet-
lui mormântul. Și la Corocăiești îs salcâmi înalți în cimitir.
S-o produs un vuiet și copacul în două a crăpat. Nu erau crengi
care să-l tragă, nu era nimic. Eu nu-mi explic cum” (Ciornei
Maria, 59 de ani, Dărmănești).
Sufletul stă de pază la poarta cimitirului

„Se spune că, din clipa în care o murit, el îi pază la cimitir.
Cimitiru-i casa de veci, tebuie păzită. Cine o murit păzește
poarta, până vine următorul. Cu cât moare unul mai repede,
cu atât cel care a fost de pază scapă mai repede. Poate să dure-
ze câteva ore, câteva zile sau chiar luni, până moare următorul.
Și unul nu din altă parte, ci din satul respectiv, din biserica re-
spectivă. Dacă o tras clopotul pentru Maria și a doua zi moare
Vasile și le-o tras clopotul la aceeași biserică, Maria a scăpat de
stat de pază la cimitir, pentru că o murit Vasile și intră el la
rând” (Gâza Ecaterina, Frătăuții Noi).
Credința există și în Basaraia. Când a murit tata, mama
noastră ne-a zis: „Acuma el o să stea de strajă la poarta cimiti-
rului, până moare altcineva.” Se zice că mortul care stă mai
mult la poarta cimitirului a avut multe păcate, și asta ar fi un
fel de pedeapsă.
JOCURILE FUNERARE
Priveghiul și jocurile funerare

Priveghiul are o importanță mare la români: „Cât stă mor-
tul pe masă, rudele de gradul întâi nu au voie să lucreze: nu fac
mâncare, nu taie lemne. Mortul trebuie privegheat. Se ard lu-
mânări, se spun rugăciuni, se stă cu el. N-are odihnă dacă nu
faci asta” (Gâza Ecaterina, Frătăuții Noi). Trebuie menționat
că înmormântarea tradițională era un ritual în care comunita-
tea îndeplinea anumite roluri. Apropiații stăteau lângă mort
tot timpul. Vecinii și sătenii veneau seara, când terminau mun-
cile. Mătușile din vecini și rudele făceau de mâncare pentru
praznic. Bărbații și copiii organizau jocuri funerare. În ziua în-
mormântării, sătenii ieșeau lângă fântâni sau la răscruci de
drumuri ca să-și ia rămas bun de la cel care se muta de pe pă-
mânt la cer.
Jocurile funerare fac parte din aceeași credință că, în timp
ce trupul mortului se află în casă, sufletul stă în curte ori se
plimbă prin împrejurimi. Jocurile constitue o formă de
relaționare cu sufletul mortului, un fel de consolare a acestuia.
Conform gândirii populare, sufletul mortului participă la
aceste jocuri. Priveghiul cu jocuri păstrează „amintirea
ospețelor funerare atestate frecvent în Antichitate” 151. Unele
jocuri și distracții au ca scop înveselirea asistenței. Altele
comportă clar rituri de fertilitate (Grădina, Gâsca mănâncă
grăunțele). Am putea asocia jocul Cocostârcului cu ideea
151
Ion Ghinoiu, „Panteonul românesc. Dicționar”, București, Ed.
Enciclopedică, 2001, p. 155

reînvierii. În mitologia Egiptului Antic, stârcul (ruda

cocostârcului), pasărea sacră a zeului soare, era simbolul
renașterii în Lumea de Dincolo152. În mentalitatea populară
românească, cocostârcul este legat de ideea nașterii: este
pasărea care aduce în cioc nou-născuții. Alte jocuri au o
conotație erotică (Jocul făcliei). Jocurile legate de fertilitate
arată că, în riturile funerare moderne, s-au păstrat elemente
caracteristice civilizațiilor neolitice, pentru care era specifică
solidaritatea dintre viață, fertilitate, moarte și post-existență153.
În China preistorică, „în vremuri vechi, morții se îngropau în
incinta casei, acolo unde se păstrau semințele” 154.
„Cocostârcul”
Cocostârcul este un joc pentru toate categoriile de vârstă.
El se desfășoară în camera unde se află mortul. „Cocostârcul”
poate fi un bărbat sau o femeie: „Cine se-ntâmpla. Și femeie,
dacă era curajoasă și nu se temea de mort. Pe spate avea pus un
cearșaf sau o haină lungă, cum erau înainte de astea din pânză.
Avea un cioc dintr-un mosor legat la nas, băgat așa ca o țeje.
Intra pe ușă. În mână ținea ulciorul cu tărâțe și cu apă. Venea
la copii și întreba: «Știi Tatăl nostru? Știi Crezul?» Îi punea apă
cu tărâțe într-o cană și el bea. Și dacă copilul nu știa, numai da,
pfu! Pe copii și pe bătrâni, ca să facă bășcăleală. Eu eram
micuță, mă băgam pe sub fustă, ca să nu-mi deie” (Gâza
Ecaterina, Frătăuții Noi).
„Grădina”
Acesta este un joc la care copiii participă în mod activ: „Un
copil se așază jos, pe fund, cu picioarele depărtate. Și ceilalți în
spatele lui. Unul după altul. Formează un fel de trenuleț. Cum
ar fi, să zicem, că-s plantele pe un rând. Unu-i ceapa, unu-i
morcovul, unu-i fasolea. Câți copii sunt, atâtea plante. Și după
152
George Hart, „Dicționarul zeilor și zeițelor Egiptului Antic”, București,
Editura Artemis, 2004, pp. 42 ‒ 43
153
Mircea Eliade, „Istoria credințelor și ideilor religioase”, vol. II, Chișinău,
154
Ibidem, p. 15
Jocurile funerare | 153
aceea vine Grădinarul, un om în vârstă sau tânăr, și spune: «Eu

îs grădinarul și asta-i grădina mea și am ceapă, morcov...».
Înșiră numele fiecăruia. Cu cât îs mai mulți, cu atât ia mai
multe. Pot să se așeze pe un rând sau pe două. Apoi zice:
«Afară-i cam secetă și-i cald, și trebuie să ud plantele acestea,
ca să crească mari, nu?» Ceilalți din casă, nu „plantele”, spun:
«Da, da». Și atuncea el ia sticla cu apă (nu de plastic, ci sticlă
de sticlă) și împroașcă copiii pe cap. «Ei, acum au crescut plan-
tele, că le-am dat apă, dar să le mai punem și gunoi». Și ia ce-
nușă pregătită din timp și le pune la fiecare pe cap: «Na și ție,
Sfeclă! Na și ție, Ridiche. Na și ție, Ceapă!» Le îmbâcsește
bine părul cu cenușă. Apoi spune: «Uite, acum v-am dat și apă,
v-am dat și îngrășământ, ați crescut mari». Și începe să-i „scoa-
tă” din pământ câte unul. «Să scot ceapa» și îl ridică pe cel,
care-i „ceapă”. «Să scot pătrunjelul». Îi scoate pe toți și-i adu-
nă în față, îi ridică în picioare. Acelea îs plantele și-s roadele
lui. Toți îs mâzgâliți pe față și pe cap, au ce spăla. Lumea-i bu-
curoasă. Îi spirit de glumă ăsta. Mă gândesc că e legat de mo-
dul de viață al omului. Cum a fost un bun gospodar și a avut
grijă de toate, așa și grădina asta o fi un omagiu adus mortului,
pentru că a fost un bun gospodar” (Gâza Ecaterina).
La întrebarea: «Această Grădină se mai face și acum?», in-
formatoarea a răspuns: «Acuma mai puțin. Ultima dată, când
a fost, cred că-s trecuți de zece ani.155 O murit un copil și aco-
lo am văzut cele mai multe tradiții legate de priveghi la noi la
Frătăuți». Am vrut să vizităm familia copilului decedat, dar era
plecată la muncă în străinătate.
„Gâsca vine să mănânce grăunțe”

„Era mai înainte, acum, nu. Mai înainte eu țân minte că
eram mai mică și am mers la un bătrân, i-o murit un băiet. Și
zâșeu că o gâscă o venit să mănânșe grăunțî din tava. Era făcut
așa: pe o mânecă de cojoc era bagată o cârjă, cum îi așa îndoi-
tă, altu’ îi țâne tigaia cu grăunțe și ea cu șiocu de pe mâneca
așeea a cojoculu’ șiocăie: cioc, cioc, cioc șî mânca, adeca, gâsca
155
Informatoarea a fost anchetată în toamna anului 2009
grăunțî. Di aiestea sî fășeu la priveghi. Acum nu sî mai fac”

(Cenușă Ileana, Putna).
Consemnând acest joc, mi-am amintit de un rit divinatoriu
efectuat de către pitagorieni în legătură cu moartea omului.
Pentru a afla ce-l așteaptă pe cel decedat, ei desenau pe o masă
pătrate cu literele alfabetului și puneau deasupra câte un gră-
unte. Făceau anumite incantații, apoi dădeau drumul unui co-
coș să le ciugulească. Mesajul se compunea din literele citite în
ordinea în care cocoșul ciugulea grăunțele.156 Egiptenii cre-
deau că „pelicanul are puterea de a proroci o călătorie sigură în
Lumea de Dincolo pentru o persoană decedată”157. Observăm
că păsările din ceremoniile funerare românești și cele egiptene
(cocostârcul, gâsca, pelicanul) au ciocul lung. În cazul pelica-
nului, George Hart menționează că ciocul lui deschis era aso-
ciat cu „abilitatea celui decedat de a părăsi camera mortuară și
a ieși afară în razele soarelui, posibil o analogie făcută între
ciocul lung al Pelicanului și tunelul mormântului”158.
Jocul făcliei
„Mai era cu făclia. Aprindea un băț în foc, așa de lung să
țâie o țâră aprins. Și mergea fuga pe la tăți care stăteau pe sca-
une, și la care se stingea trebuia să pupe mortu’. Așeea era mai
complicată treaba, că nu vroia nimeni să pupe mortu’. Dar la
șine se stngea trebuia să margă. Dacă nu mergea la mort,
atunși îi spunea, uite, trebuie să-l pupi pe cineva mai bătrân. Și
trebuia să facă așa ” (Ileana Cenușă, Putna).
„O-nviat mortu’!”
Sătenii în vârstă își amintesc de priveghiurile de odinioară,
cu oameni mascați în „moarte” și glume tari, când se ridica
mâna mortului sau mortul însuși pe șezute cu o ață trasă prin
geam, spre spaima persoanelor prezente și spre amuzamentul
celor ce organizau gluma. Era priveghiul vesel, menit nu atât să
156
I.P. Culianu, „Călătorii în lumea de dincolo”, București, Editura Nemira,
1996, p. 140
157
George Hart, op. cit., p. 120
158
Ibidem, p. 120
îi distreze pe cei vii, cât să consoleze sufletul mortului. Se cre-

de că spiritul de glumă de la priveghi este direct proporțional
cu felul de a fi al mortului, iar acesta ar participa la desfășura-
rea jocurilor: „Se spune că la mort, după cum o fost omul în
viață așa îi. E adevărat. Socrul meu a fost un om foarte comic
și vesel. Dacă murea cineva și îl întebai: «De ce a murit
Vasile?», el răspundea: «Păi o murit c-o fost prost». «Prost» în
sensul că n-a avut grijă de sine. N-a murit, c-o fost bolnav de
stomac, o murit c-o fost prost. Și la dânsul nu s-a putut. Soa-
cra o bocit, fiindcă o durea sufletul. Noi, ceilalți, nurorile și bă-
ieții, am râs și n-am putut să fim serioși nici oleacă. Ne era
rușine de lume. Cât o stat pe masă, numa s-o spus glume, pă-
căleli și fel de fel din viața lui, c-o făcut multe minunății.
Se spune: cum a fost omul în viață, așa vor fi serile de priveghi.
Dacă a fost posomorât, toată lumea vine și nu zice nică, tace
mâlcu. Dacă a fost vorbăreț, vorbesc și fac glume. Ca și cum ar
fi el în mijlocul oamenilor și ar vedea ce fac ceilalți. Deci, oma-
giul este adus nu numai prin bocet, jele și scârbi. Ci și prin spi-
ritul de glumă și diferite povești care se spun din viața lui”
(Gâza Ecaterina, Frătăuții Noi).
„Erau oameni mai mult din apropierea familiei, veri, vecini.
Mergeau și legau mortul de la gât, de la o mână, de la un
chișior cu niște sfoare. Mortul acum sî puni în săcrie, da’ mai
înainte era pe masă. Șî când era mai multă lume și mai multă
jăli, ca să facă haz, trăje de sfoara așeea și mișca mortu’. Și tătî
lumea țâpa: «Ău, c-o înjiet!» Erau niști tradiții de glumă. Dar
nu era frumos, pentru că, na, omul era mort, trebuia să-l lese
liniștit acolo. Dar acuma nu se fași. Dacă s-ar fași, s-ar pedepsî
probabil” (Teleagă Eugenia, Horodnicu de Jos).
„O murit un barbat. La priveghi ce să fășe? Afară jiucau fel
de fel de jiocuri. Înăuntru era priveghiu’. Lumea mai bătrână
stăte, prohode mortu’. Era un bărbat mort care nu era chiar
bătrân și era multă lumi. Cineva o vrut să facî o surpriză. De
cu zî și-o făcut? I-o legat mâna cu o sforișică mortului, că el era
pus pe-o masă lângă geamuri. Și-o luat ața ceea și-o tras-o pe
la geam afarî. Amu dac-ar fași cineva așa, ar veni poliția înda-
tă. Și cum era lumea înăuntru, deodată, o tras de ață și mortu’
s-o ridicat pe șezut. Lumea, să rupă ușa de spaimă. Zâși:

«O-nviat mortu’! O-nviat mortu’!» Așeia, cari știeu, mureu de
râs afară. Asta s-o făcut tot cu gazda, că nu putea să facă așa
aiurea. Adică să fășeu bancuri de veselie, de râs, nu numai de
boșit și de plâns. Vreu să vă spun că dacă unu-i cu inima slabă,
așela moare pe loc acolo, când vede că mortu’ sî ridicî pe șezut.
Nu mai poate ieșî pe ușă, că toată lumea-i buluc fuji la ușî”
(Măria Cenușă, Putna).
„Moartea”
„O zis că, la morți, seara se pregătea un om îmbrăcat în
«moarte». Punea un cearșaf mare pe cap, își făcea găuri la ochi
și la gură și, când era lumea în casă la priveghi, venea și făcea
fel și fel de exhibiții. «Moartea» aia, cu un ciomag mare, sărea
prin casă, și unu’ de afară trăgea mâna mortului. O ridica sus și
tătî lumea se speria. Tata, săracu’, spune că odată n-o știut că
se pregătește o altă «moarte». El era un fecioraș, o «moarte»
mai mică, era copchilandru și era șugubăț. Era o fetiță moartă.
Dar el n-o știut că s-o mai face unu’ bătrân. Că se făceau, de
fapt, oamenii în etate. Ș-o pus un cearșaf mare pe cap și cu un
ciomag în mână intră în casă. Și tăti femeile, când l-o văzut, că
el era tare sprinten, o sărit pe cuptor. Dintr-odată aude bătând
în ușă: pac, pac! și intră altă moarte, voinică, înaltă, făcută.
El acuma se temea de moartea aia și o sărit pe cuptor între co-
pchii și femei: «Ț-închipui ce era acolo, c-o sărit peste plită
toată lumea pe sobă, și eu m-am speriat de moartea șialaltă.
Vai, era capătul!» Da’ ce cearșafuri erau atunci. Erau țoale din
buci. Le-am prins și eu. Își punea un țol de ăla mare, își gău-
rea «ochii», își mai înnegrea pe lângă ochi mă rog, ca să se
mascheze” (Floarea Apostol, Arbore).
„Vine moartea la fereastră și, când îi mai multă lume în
casă, ridică mâna în sus. Și țipete, chicături și sperieturi de-așe-
lea. În mână are o coasă făcută din lemn. Moartea vine cu coa-
sa și ia omul. Cosește viața. Poate să vină în fiecare seară.
Se spune că vine la mort să-l pândească pe următorul, pe care-l
va lua” (Gâza Ecaterina, Frătăuții Noi).
Ridicarea mâinii mortului când cineva vrea s-o sărute

„Pe geam se lega mâna la mort cu o ață. Tot nu se făcea la
orișicine. Trebuia să șie șineva care ține la glumă. Când venea
un om și săruta mâna de pe chept, cel de afară trăgea de ață și
ridica mâna mortului și tot țâpăt, na, de râs. Povestea bunicul.
Amu’ daca-i fași, s-ar supara, că amu’ lumea-i înțânatî.159 Deși
n-ar trebui să se supere, c-așai. Erau glume” (Ileana Cenușă,
74 de ani, Putna). „Acuma ar spune că-i bătaie de jioc, dacă
fași” (Crețan Alina, 35 de ani, Putna).
Apucatul de picioare
„Mai era că se băgau sub masă. Omu’ venea, săruta icoana
și se uita la mort, iar așeala de sub masă îl prindea de chicioa-
re, și erau râsete și țipături de-așelea” (Ileana Cenușă, Putna).
Baterea cu „țoașca”
În Basarabia se „batea cu țoașca”. Când a murit părintele
nostru (1965), mătușa mea a împletit un prosop și l-a pus pe
vărul meu de zece ani „să bată cu țoașca” persoanele prezente
la priveghi. Le lovea îndeosebi pe cele căzute pe gânduri sau
care plângeau. Chipul lor nedumerit de la primirea loviturii
neașteptate stârnea un râset general. Am primit și eu una.
Și cu toate că jalea de a-mi pierde părintele la o vârstă atât de
fragedă era mare, chipul vesel al vărului meu și râsetele celor
din jur mi-a provocat și mie un zâmbet.
159
Fudulă, încăpățânată, rea
DEZGROPAREA MORTULUI
DUPĂ ȘAPTE ANI ȘI SPĂLAREA OASELOR
CU VIN
„La noi, în Grămești, era obiceiul de a se dezgropa mortul

la șapte ani. Să se dea o șansă trupului de a vedea și a se bucu-
ra de lumina și căldura soarelui. Și ferească Dumnezeu dacă ci-
neva nu respecta acest ritual. Infuzia de credințe străine a
atenuat această credință.
La noi există credința specifică românilor, precum că omul
este o ființă întruchipată în diferite forme. Sufletul trece din-
tr-o formă existențială în alta. Teama de necunoscut, de veșni-
cie, îi determina pe bătrâni să înțeleagă și să mai șteargă din
mulțimea păcatelor săvârșite de-a lungul unei etape de exis-
tență (a unei forme existențiale) prin această revedere a ceea ce
rămâne dintr-un om.
Era un adevărat ritual. Ultima pe care am dezgropat-o în
familie a fost bunica. Ritul prevedea așa: cu douăzeci și patru
de ore înainte, se «desfăcea» mormântul, adică se deschidea.
Se deschidea la lumină, pentru a lăsa osemintele să fie scăldate
de soare și mângâiate de vânt. Rămășițele trupești erau
acoperite de o pânză albă, nouă de forma sicriului, fiind lăsate
așa douăzeci și patru de ore. După aceea se curățau de pământ
și, dacă situația materială îi permitea omului, erau puse într-un
nou sicriu, un nou pat de odihnă, din scânduri de brad, să
reamintească celui dus mirosul munților și al pămâtului nostru.
Dacă nu aveau posibilitate materială, oasele curățate erau
strânse grămăjoară, ca o vatră a sufletului, în așteptarea

Judecății de Apoi. Pentru că se spune că sufletul va veni și își

va căuta toate componentele trupului, pentru a se prezenta în
fața Creatorului cu toate darurile primite de-a lungul vieții.
De aceea bătrânii erau înmormântați cu niște săculețe, în care
aveau părul strâns de la fiecare pieptănătură, cu unghiile tăiate
și dinții căzuți de-a lungul vieții.
După ce se împlinesc douăzeci și patru de ore, în faptul
zilei160, când soarele zămislește lumină la orizont, membrii fa-
miliei și apropiații se strâng în jurul «patului» desfăcut și se
oficiază de către preot o nouă slujbă de înmormântare. I se
spune mica înmormântare. Este la fel de importantă ca și pri-
ma, numai că de dimensiuni reduse. Se aduce doar o jumătate
dintre prapuri. Se dau doar șase punți, ce simbolizează vămile.
Apoi oasele răcorite de zorii zilei se acoperă iarăși cu o pânză
albă și se stropesc cu vinul veșnciei, simbol al jertfei Mântuito-
rului pentru răscumpărarea păcatelor celui trecut în neființă.
La capătul gropii stă praporul cu Sfânta Cruce, pe care se lea-
gă un prosop, unde poposește sufletul venit să se bucure de iu-
birea celor rămași și de ofrandele aduse Divinității pentru
spălarea păcatelor sale. Pentru a doua oară, preotul pecetluieș-
te mormântul, respectând semnele Sfintei Cruci. Acest mor-
mânt nu va mai putea fi deschis decât de cel îngropat acolo la
Judecata de Apoi, când arhanghelul Mihail va suna din trâm-
biță și toți muritorii se vor aduna în fața Creatorului pentru
a-și mărturisi faptele bune și pe cele rele.
Dacă cei rămași în viață respectă acest ritual, Dumnezeu
iartă multe dintre păcatele celui trecut în veșnicie. Această cre-
dință îi determină pe bătrâni să se îngrijească de morții lor.
Căci, îngrijind de ei, se îngrijesc de fapt de propriul suflet, care
se naște dintr-un capăt al curcubeului și trece în umbră la ce-
lălalt capăt. Împreună cu preotul, rudele și cunoscuții prăznu-
iesc bucuria reîntoarcerii sufletului la izvor, la Dumnezeu.
Și toată lumea este împăcată cu sufletul, că s-a împlinit rându-
iala străbună” (Maria Popescu, 58 de ani, Rădăuți).
160
„În zorii zilei, când soarele a răsărit, dar încă nu s-a ridicat, adică nu și-a
arătat fața.” (Maria Popescu)
Dezgroparea mortului după șapte ani și spălarea oaseler cu vin | 161
„Cu vreo zece ani în urmă, la noi în satul Corni, comuna

Liteni, mai era obiceiul acesta, dar poate și acuma îl fac.
La șapte ani, se dezgropa mortul, pentru că osemintele trebu-
iau să vadă numaidecât soarele. Scheletul era stropit cu vin, dar
nu se scotea din groapă. Apoi se acoperea cu o pânză albă și se
puneau la cele patru colțuri câte o lumânare aprinsă. Venea
apoi preotul, spunea o rugăciune, și stropea și el cu vin pe dea-
supra. Se trăgeau clopotele, se înconjura biserica cu două-trei
prapuri, la care se puneau prosoape așa ca la înmormântare. Se
făcea slujba aproape ca cea de la înmormântare. Se duceau la
biserică colaci, colivă. Apoi se făcea praznic acasă. Eu am avut
odată curiozitatea să văd acest obicei. Murise un adolescent.
De o moarte năprasnică. Se lovise la cap. Îl dezgropaseră la
șapte ani și m-am dus și eu să văd. M-am uitat în groapă.
Era numai scheletul alb. Iar pe cap avea o bască, care nu putre-
zise. Eu m-am înspăimântat. Noaptea am visat numai mor-
minte descoperite cu morți, De atunci nu m-am mai dus să mă
uit la așa ceva” (Bejan Petruța). La întrebarea: „Când s-a în-
tâmplat asta?” informatoarea a răspuns: „Cu mai mult de trei-
zeci de ani în urmă. S-au mai descoperit pe urmă morminte.
Dar acuma nici nu se mai dă voie. Acuma lumea nu mai ține
la așa ceva.”
La întrebarea: „Care era sensul spălării oaselor cu vin?”, in-
formatoarea a răspuns: „Lumea nu prea știa ce semnificație
avea. Îl purifica. La Iași, când a fost dezgropat Cuza la șapte
ani, soția lui, doamna Elena, a luat fiecare os și l-a spălat cu
vin. Prin urmare este un obicei al pământului.”
„Vinul cum trebuie să fie: alb sau roșu?”
„De obicei, alb.”
„Acum ce-a mai rămas din acest ritual?”
„Nu se mai dezgroapă cel mort. Se pune o pânză albă dea-
supra mormântului, lungă de 1,5 ‒ 2 metri, așa ca să-l acopere
în întregime. Se aprind lumânări la cele patru capete. Lumâ-
nările trebuie să ardă până la capăt. Întâi se face slujbă la bise-
rică, se înconjoară biserica cu prapore. Apoi preotul merge la
mormânt, face rugăciune și stropește mormântul cu vin.
Numai cu vin.”
„O să vă spun visul unei verișoare de a mea. I-a murit o

soră. În jur de cincizeci de ani avea. Cu puțin înainte de șapte
ani, a visat-o. Ea i-a spus: «Silvia, adună frații să vină la mor-
mântul meu, ca să-i mai văd o dată, pentru că, după aceea, eu
plec pentru totdeauna de aici». Și vara mea a adunat toți frații
și s-au dus la mormântul ei și au făcut un parastas. Așa că,
după șapte ani, ei sunt plecați din mormânt, se duc în sferele
înalte” (Bejan Petruța).
Mai multe detalii despre acest ritual geto-dacic îl aflăm de
la românii (vlahii) din Timocul bulgăresc. În pădurea Basarabă
din Bulgaria de miază-noapte există mănăstirea Albotina cu
chilii rupestre, un izvor tămăduitor și un cimitir. Este locul
sfânt al românilor timoceni. „Un ilustru arheolog bulgar, Vălo
Vălo, a făcut săpături aici în anii 1970. A scris cu mâna lui,
într-un articol de specialitate, că această «gropniță» este pur
românească și, ca vatră monahală «creștină», datează din
secolul al IV-lea.”161 În fiecare an, de Înviere, românii din
împrejurimi se adună în poiana mănăstirii pentru a juca „hora
morților”. În vremuri vechi se deschideau mormintele și viii
jucau cu oasele morților în brațe. Apoi au jucat cu hainele
mortului, pe care le îmbrăca o persoană din familie. Acuma se
joacă numai cu fotografia. „Obiceiul ăsta dacic de veselire cu
morții, de cinstire a lor, nu-l mai găsești niciunde în restul
Bulgariei și nici la restul slavilor din Balcani.”162 Tot de la
reporterul revistei Formula AS, Bogdan Lupescu, aflăm că
„hora morților” „e încă vie și-n «țeara» de dincolo, în unele sate
ale Olteniei, până la hotarul cu munții ardeleni”163.
În Bucovina, și de ziua morților, mormintele se stropesc cu
vin adus de acasă de rudele mortului: Și acum, la Ziua Morților,
la Înălțare, preotul a trecut pe la toate mormintele. Pe mormânt
erau așezate șase vase. Și în fiecare castronaș, ulcică sau oală,
mai nou se aduc și căldări, se afla o felie de cozonac sau de
pască, un ou roșu, o cutie de chibrituri și o lumânare. Și asta se
161
Bogdan Lupescu, „Morții vii de la Albotina”, în Formula AS, Anul XX, nr.
918, mai 2010, p. 17
162
Ibidem, p. 17
163
Ibidem, p.17
Dezgroparea mortului după șapte ani și spălarea oaseler cu vin | 163
dă oamenilor care vin acolo. Celor necăjiți, de obicei. Se dă și

preotului un vas de acela. Fiecare om a avut o sticluță cu vin.
N-a mai contat că-i roșu, că-i alb. De obicei, se folosea cel alb,
că oamenii au avut viță de vie albă, dar nu nobilă. Fiecare
dădea sticluța, preotul spunea o rugăciune și stropea cu vin”
(Bejan Petruța).
Vinul care deschide inimile este un element ce înlesnește
comuniunea cu sufletele celor decedați. O comuniune care nu
era tristă și apăsătoare pe vremea dacilor. Dovadă stau „horele
morților” de la Albotina, despre care un lăutar ce cântă la ele
mărturisește: „Îi zice «hora tristă». Da’ atuncea, nima nu-i
trist. Ci toți ne veselim împreună pentru lumea de dincolo...”164.
164
Ibidem, p. 17
LOCURI BÂNTUITE
Omul arhaic avea un sens adânc al spațiului. Pentru a

ne închipui cum gândeau strămoșii noștri traco-daci este de
ajuns să facem o paralelă cu lumea dominată de magie a „fosi-
lelor vii” contemporane cu noi. Pe o hartă a pământului dese-
nată de aborigenii australieni, fiecare nod este o cărare care se
întretaie cu alta: întreaga lume este legată reciproc. În această
lume există locuri considerate porți deschise ale Universului,
care leagă oamenii direct de zei sau de strămoșii lor din
Timpul viselor. Unul dintre aceste locuri este Ayers Rock
(Uluru), un monolit gigantic în mijlocul deșertului. Aborige-
nii australieni consideră unii copaci sacri, fiind convinși că în
aceștia locuiesc strămoșii lor. În același timp, geografia spațiu-
lui terestru conține și locuri rele. În unele lacuri locuiesc crea-
turi cu puteri supranaturale, care pot cauza oamenilor boli,
nenorociri sau moarte. În mlaștini își au sălaș creaturi ciudate
ce scot sunete guturale. Vârtejurile de nisip sunt considerate
spirite rătăcitoare sau demoni.
Renunțând, sub influența religiei oficiale și a culturii
tehnologice, la simbioza cu natura și la dezvoltarea puterilor
extrasenzitive, omul modern nu mai are acces la porțile
deschise spre alte Universuri, ca să folosim un concept al
aborigenilor australieni. Când ajung în vârful monolitului
Uluru, în loc să simtă legătura cu cerul, lucru obișnuit pentru
un aborigen australian, pe turiștii străini îi apucă amețeala și
durerea de cap.
Cercetările în teren arată că țăranii români ai secolului al
XXI-lea nu au renunțat cu totul la modul magic de a concepe

geografia pământului ca fiind împărțită în locuri benefice și

malefice. Locurile bântuite de duhuri rele sunt casele sau
fântânile părăsite, hotarele, răscrucile drumurilor, punțile,
podurile și locurile unde a avut loc o crimă sau cineva s-a
sinucis. Energiile malefice apar în diferite forme: un roi de
luminițe ca niște licurici, luminițe în formă de umbrelă, două
steluțe care ies înaintea călătorilor; o fantomă neagră care agită
o luminiță, un călăreț fără cap cu mireasa ținându-se de el;
vedenia unui om care s-a sinucis sau a unei femei moarte în
împrejurări tragice, un ieduț care vorbește, un țap care
dansează, motani sau câini având forme și comportări stranii.
Uneori se manifestă prin intermediul a două monede de aur pe
care drumețul le găsește pe drum. Ori iau forma unui zid
întunecat care împiedică drumețul să ajungă acasă. Alteori se
aude ca o melodie cântată la vioară, care îl hipnotizează,
silindu-l să danseze până îl istovește de puteri. Alteori se prefac
într-o așezare în care are loc o petrecere, la care călătorul
nocturn ia parte, trezindu-se dimineața într-o baltă de noroi.
În legătură cu locurile bântuite, țăranii povestesc întâmplări ce
implică fenomenul teleportării.
Aproape în fiecare localitate există un loc pe care sătenii îl
consideră bântuit. În Falcău, se vorbește despre Caraula, un
segment de șosea lângă pădure, între comuna Straja și cătunul
Jitărie: „Acolo există un punct unde ori se întâmplă accident,
ori este ceva” (Juravle Vasile); „Un loc cu o energie malefică”,
„zona aceea e plină cu povești și întâmplări” (Popescu Mircea).
Accidentele sunt puse pe seama puterilor necurate:
„Ăsta a lui Fodorovici venea cu tractorul de la lucru. Și în lo-
cul acela s-o fisticat165 ce-o făcut, Dumnezău știe, s-o dus în
pârâu acolo. Nu era beat. L-o tulburat ceva pe moment și
și-o pierdut echilibrul. Acolo o rămas, sub tractor. Și
Costică Fercovu, bărbatu’ Ilariei, tot în Caraula, mai la vali,
o trecut cu caii, cu faetonu’166 și în locul așela s-o-ntărcat
și-o murit” (Juravle Vasile).
165
S-o fisticat. S-a tulburat
166
Faeton, substantiv. Căruță
Locuri bântuite | 167
Lumini „ca niște licurici”

„Eu am fost luat aici la depozit. Aveam optsprezece ani.
Era vară, di Sfânta Marie Mare. Se făcea hram la Putna. Zic,
să mă duc de la lucru să mă schimb și mă duc la Putna. Am lă-
sat lucrul la douăsprezece și am întins-o pe Caraula. Și era o
răchită mare la marginea drumului. În dreptul răchiții a ieșit
înainte așa ca o mie di luminele care jucau. Eu m-am dat câți-
va pași înapoi: «Și pot să fie acelea?» M-o urmărit cam vreo
trei sute di metri. Pe urmă o dispărut. Da’ păru’ în vârful capu-
lui era pușcă. Mi-am făcut cruce și cu limba și cu mâna ș-am
plecat. Semănau cu licuricii. Da’ nu erau. Licuriciul îi ca vier-
mele. Da’ acelea erau ca niște lumânări” (Vasile Juravle).
Clarvăzătoarea bulgară Vanga mărturisea că darul prezice-
rii îi era ajutat de niște „Puteri Supreme”, care îi transmiteau
informațiile sub formă de voci și imagini. La întrebarea dacă
aceste puteri pot fi văzute, ea a răspuns: „Numai în cazul în
care acestea doresc să fie văzute. Ele apar în această lume sub
forma de puncte luminoase în aer, asemănătoare cu licuri-
cii”167. Să fi avut țăranul nostru din Falcău o întâlnire cu enti-
tăți ce obișnuiau să se materializeze sub formă de licurici
plutind în aer, în locul acela considerat bântuit? Adevărul este
că întâmplări de acest tip continuă să alimenteze gândirea ma-
gică a oamenilor de la țară.
„Strâji di noapte”
O țărancă din Arbore a numit lumânările aprinse care
însoțesc drumeții la ceas de noapte, „strâji de noapte”, adică
strigoi proveniți din copiii nebotezați: „Mergeam cu-un frate
mai mic cu căruța cu cai. Am cumpărat grăunțe de la Burdujeni
și veneam acasă pe șușe. Ne-o apucat noaptea. El o zis: «Tu,
nu mai merjem pe la pod. Haide pe aici, prin lunci, că ajungem
mai iuti acasă». Da’ eu zic: «Măi Ion, nu te băga pi aici, că aici
îi apa mare și-om chica și ne-a lua apa». «Nu, nu, pi aici, hai,
că eu știu pe unde». Și ne-am băgat pin lunca aceea. Nu curățau
167
V. F. Beliavskaia, „Fenomenul Vanga”, Ed. Rovimed, București,
2006, p. 109
oamenii răchițele și era lunca mare. Eu stam spate-n spate cu

dânsul. Mă temeam, era noapte. Când am ieșit din apă, pi-
naintea cailor – așa ca un parazol168 tăt cu lumânări aprinse. Eu
l-am ghiontit cu cotul: «Măi Ion, tu vezi ceva?» «Taci tu, nu
grăi că nu-i bine să grăiești. Hai să mânăm, să mergem».
Luminile acelea, tot cu noi, până ce am ieșit din lunca Sucevii.
Și ele tot pin țarină după noi, tot pin ochii cailor. Și-o venit tot
până aicea, să treacă apa, să vie după noi. Tare m-am temut.
Ziceam: «Nu grăi, măi Ion, că ne scoate ochii, rămânem
chiori». Și când am intrat în apa Solcii, s-o dus. Nu le-am mai
văzut. Așa era. Zișeam că-s strâji di noapti, strigoi, copchii
nebotezați” (Apostol Casandra, 90 de ani, Arbore). Aceeași
întâmplare povestită de fiică: „Venea de la Suceava cu fratele
ei. Mergeau cu căruța. Și când o trecut apa Sucevei, era miezul
nopții. O zis că ăia numai la miezul nopții ies. Și ea stătea și
moțăia lângă dânsul și deodată el îi spune: «Casandră, uite o
țâră!» Și-o deschis ochii și s-o uitat cum era îmbodolită.
Deasupra cailor, erau două luminițe lucitoare, ca două steluțe.
Și când se depărtau, când se apropiau, când se depărtau, când
se apropiau. Și el i-o spus: «Aiștea-s, cum o spus mama, strigoi.
Să taci din gură, că nu ne făce nimica». Nu aveau voie să
biciuiască caii, ca să nu dea după dânșii. Și spune c-o mers,
până o trecut apa, un kilometru-doi tot deasupra cailor. Ziceau
că sunt strigoi, copilași din ăștia morți fără vreme” (Floarea
Apostol, 60 de ani, Arbore).
Cineva negru „flăcăre” o luminiță înaintea cailor

„Da, îi drept. Un vecin de-al meu umbla în pădure și tot
spune că, noaptea, înainte de a veni, odată cu seara, încărcau
vreo două lemne și se porneu acasă. Și vineu peste toloacă. Și
spune: «Ău, uită-te, m-o dus din pădure, după ce-am trecut la
Druc, unde era obstacolul șeala care sta acolo și vine și vide ce
fel de lemn are». O luminiță cu cineva negru tot juca înaintea
lui. Tot vine acasă și poveste. Soția îi spune că se uită la toate
168
Parazol, substantiv neutru. Termen popular pentru umbrelă. Provine din
germană
prostiile. Într-una din zile, eu eram un țâncuț de vreo șapte ‒

opt ani, vine la noi și zâce: «Vău, cumătră Aniță, inga o venit
Vasile al nieu aseară și mi-o zis că iar o văzut luminița așeea».
Mămuca spune: «Ravecă, ia fânariu și ia agheasmă și un struț
de busuioc de la Paști sau de la Bobotează și du-te la Poznu, că
așa se cheamă apa șeea, și strochește și zi rugăciuni. Poate șine
știe ce, el mai umblă cu lemn prin pădure, dă peste fel de fel de
scorburi, că se auze mai înainte că merg vrăjitoarele și fac în
scorburi. Poate o tăiet un copac». Nu mai țin minte: o făcut
sau nu. Dar peste o lună, când o ajuns în Poznu, o trecut apa
pe podul de lemn, calul s-o închedicat, nu l-o putut duși, și l-o
găsit mort a doua zi sub butucii așeea. Și de atunșia sî spuni că
este șeava necurat acolo. Da’ el o prevăzut” (Teleagă Eugenia).
La întrebarea: „Luminița aceea cum se manifesta?” ni s-a răs-
puns: „O luminiță așa mică și șineva negru o dușe în mână și
tot flacăre înaintea calului. Și calul fornăie hnî, hnî. Era o por-
țiune, după așeea se perde. La dealul la Cobor, așa se zîșe.
S-o întîmplat în toloaca Horodnicului de Jos”.
Morții îi necăjesc pe cei vii

În gândirea populară, locurile bântuite sunt legate de crime,
sinucideri sau alte întâmplări tragice: „Asta, ferească
Dumnezeu, așa este: dacă cineva se spânzură acolo sau se
otrăvește ori se omoară unul pe altul” (Cobeniuc Victoria,
66 de ani, Nisipitu). Găsim o similitudine cu credințele abori-
genilor australieni, care spun că victimele bătăliilor rămân le-
gate de locul unde s-a petrecut tragicul eveniment.169 La
întrebarea: „Trebuie chemat preotul să aghesmuiască?”, infor-
matoarea a răspuns: „Ei, este vorba asta. Da’ dacă este ceva de
mult, nici asta nu ajută”.
„Acolo s-o spânzurat unu’. Am mers șî l-am văzut. Era așa
un ciot di furcî. Cum s-o spânzurat, nu știu. Amu l-o-ngropat.
Șî ișe noaptea și zâua. Fimeia lui ave o fatî. Șî în tindă acasî o
luat-o di cap și-o învârte. Șî noaptea scote vaca afarî șî așa o
169
Vittorio Di Cesare, „Gli aborigeni australiani”, Editura Xenia, Milano,
1996, p. 43
munșe di tari cî toatî numa’ spumî era pi dânsa. Un an di zâli

a necăjât-o. Ș-apoi venea un văr de-a neu di aiși di sus, ave o
propitoari de la cal în mână. Și i-o ieșât înainti și văru’ o zvâr-
lit propitoarea într-însu’. Da’ undi, cî propitoarea o chicat jios
și el o sărit în popușoi” (Cârciu Viorica, 89 de ani, Falcău).
Strigoii se cuibăresc în case părăsite

„De strigoi poveste moșu’ nieu. De la deal de unde stam
noi, la Cucu, era o casî părăsâtî. Și-acolo sî spune că sânt du-
huri răli. Moșu’ vine odatî din sat de la centru. Șî acolo i-o ie-
șit în cali trei feșioari. Și tot una îl prinde di pișior, una di
mânî. Șî moșu’ tot zâșe: «Ptiu, satanî din fața me! Ptiu, satanî
din fața me!». Șî l-o dus așe vo’ trii casî pi drum. Șî el tot își
fășe cruși cu limba și zâșe: «Ptiu, satanî din fața me!». Și la a
triia casî o scăpat di ele!” (Irimescu Floarea, Arbore).
„La Izvoarele Sucevei este o casă de care nu se apropie ni-
meni de câțiva ani. Se spune că noaptea se întâmplă acolo lu-
cruri ciudate. Sunt nunți și tot felul de distracții. Se vede lume.
Unii oameni chiar au pățit. Jură că au intrat, au dansat, au băut
și a fost foarte multă lume și dimineața nici urmă: «Cum, eu
azi noapte am dansat aicea, au fost femei, bărbați, am băut în
casa asta și dimineața nu-i nimic?!»” (Elena Torac, Brodina).
La întrebarea: „Și acuma se întâmplă?”, ni s-a răspuns: „Și acu-
ma încă se întâmplă. Este casa. Nimeni n-o cumpără. Nu pot
să miște nimic de-acolo. În momentul în care se apropie s-o
cumpere, se întâmplă ceva că n-o mai cumpără. Probabil este
o forță care se opune”.
Fântâni părăsite
Fântânile părăsite devin sălașul duhurilor necurate: „Era o
fântână părăsită, pe unde se mergea de la șosea în sat, adică
spre pădure. Satul meu, Corni, e între Pașcani și Suceava.
Într-o parte are Valea Siretului și în alta Dealul Vilei. Și când
urcam pe ulița care mergea în sat, pe partea stângă, lângă o
râpă, era o fântână părăsită. Și toată lumea se temea de ea.
Spunea că iese cineva de acolo. Dar n-aș putea spune ce.
În orice caz, o forță malefică, necurată. Lumea se speria și își

făcea cruce” (Bejan Petruța, 76 de ani, Rădăuți).

Întâlniri cu vedenii
„Unui văr de-al meu, care era student la Drept la Iași, i s-a
întâmplat asta. Era prin anul 1954 – 1955. Nu departe de sa-
tul meu, Corni, se afla un tăpșan lângă o râpă foarte bogată în
vegetație, cu răchiți, arini. Lumea nu se atingea de vegetația
aceea, pentru că se temea să nu se surpe malurile râpei. Odată,
pe tăpșanul acela, au poposit niște țigani din aceia corturari.
Și o țigancă tânără, frumoasă a murit la naștere. Și a fost boci-
tă; o zis că a fost acolo o jale mare să te ferească Sfântul. Au în-
mormântat-o în cimitir. Am văzut și eu mormântul ei. Nu știu
acum dacă nu s-a pierdut. Pe urmă țiganii s-au dus. A venit
primăvara, apoi vara. Vărul meu mersese în comună, în Liteni,
și înnoptase. Casa lor era aproape sub pădure. Și el urca pe uli-
ța de la șosea, adică pe drumul care ducea spre casele din sat.
Când a ajuns în dreptul tăpșanului, unde stătuseră atuncea ți-
ganii, înaintea lui apăru țiganca. Așa cum fusese îmbrăcată.
Înaintea lui și înaintea lui. El a înmărmurit, cât era el de băiat
tânăr, vorba aceea, învățat. Apariția nu a fost de lungă durată.
A dispărut, dar a spus că a avut așa o spaimă, pentru că era
conștient că ea murise și, în același timp, era ea, țiganca aceea
frumoasă” (Bejan Petruța).
Călărețul fără cap cu mireasa

„Tata povestea de multe ori că veneau de la Rădăuți și le ie-
șeau din ăștea. Odată s-a pornit cu purcei de vânzare tocmai la
Humor. El n-avea ceas și zice: „Să nu pornesc în toiul nopții”.
Că se temea că este ceva rău în toiul nopții. O înhămat caii, o
pus purceii și zâce: „Cred că e trecut de miezul nopții”. Se au-
zeau cocoșii cântând. Dar el tocmai pornise în toiul nopții. Și
când o trecut apa, o văzut un călăreț fără cap pe un cal alb.
Și cu mireasa. Se zice că era moartea care lua pe cineva. El pe
moment s-o gândit că dacă-ți aduci aminte că-i miezul nopții
și-ți faci cruce, dispare. Caii s-au oprit dintr-odată și au ne-
chezat în două chicioare. Călărețul o mers pe dinaintea cailor,
o trecut apa și-o dispărut. L-o văzut dispărând în zare, că iar-

na de la zăpadă se vede perfect. Călărețul era fără cap și o fe-
meie albă îmbrăcată era în spatele lui, se ținea de el” (Floarea
Apostol, Arbore).
Ieduț care vorbea

„În satul meu, Corni, era un deal. Și se spunea că nu trebu-
ie să întârzii pe dealul acela. Odată, bunica a mers pe acolo în
miez de noapte. Venea de la lucru. Se lucra noaptea, pentru că
ziua se scutura grâul. Și ea a urcat pe deal mai pe de-a dreptul.
Putea să meargă prin sat, dar ocolea mult. Atunci a urcat dea-
lul și ajuns chiar în grădina ei. Și cum mergea așa, dintr-oda-
tă, a apărut înaintea ei un ied. Țup, țup, țup! «Ei, zice ea,
acesta trebuie să se fi pierdut de la o stână de oi. Ia să iau eu ie-
duțul, că o veni cineva să-l caute». Pe atuncea, lumea era foar-
te cinstită, nu se lăcomea la ceva. L-a luat în brațe. El s-a lăsat
luat. Ea îl mângâia: «Săracul, cum te-ai pierdut de turmă!» Și
o zis că, dintr-odată, iedul a început să vorbească: «Săracul,
cum te-ai pierdut». Ea l-a aruncat atuncea jos și și-a făcut cru-
ce și a ieșit o pară de foc și a dispărut. S-a speriat așa de tare”
(Bejan Petruța, 76 de ani, Rădăuți).
Țap sălbatic dansând în două picioare

„Iată ce-am pățit eu. În cinzeci de ani ai mei, niciodată
n-am fost beat, nu-mi place să beau. Da’ veneam din Brodina
de Sus, treceam spre Salaș printr-o toloacă de-a unui uncheș
de-al meu, care era cel mai bogat. Soarele apunea, un pic se
mai vedea ziua. Și iese în fața mea un țap sălbatic. Și dansa în
două picioare. În toloaca aceea este o prăpastie strașnică. Și eu
tot să-l ating de coarne, tot să-l ating, să-l ating. El fugea și eu
după dânsul. Deodată am alunecat. Când am ajuns în prăpas-
tie, țapul s-a pierdut. Dar eu n-am mai putut să ies până dimi-
neață, până nu s-o făcut ziuă” (Utopila Ilie, 49 de ani, Brodina).
Petrecere într-un orășel pe vârful dealului

„Înainte se auzeau. Lumea circula pe jos de la Arbore,
Bodnăreni, Rădăuți. Mergeau peste toloacă, peste lunci.
Spunea tata despre un vecin: «Uite Limpede ăsta, cred că

n-o vândut și-o stat în Rădăuți mai târziu». Că lumea înainte
mergea cu câte-un coș de rațe, de pui de găină, de boboci.
Drept să vă spun le era foarte greu, săracii, să margă pe jos și
să vină. S-o pornit peste Burla încoace. Cum era omul
îmbrăcat într-o boantă mare și cu cușmă pe cap, o zis că pin’
deal pe-aici pe la Bodnăreni, s-o trezit dintr-odată într-un
orășel luminat. O muzică cânta și jucau mulți oameni. Și
erau ca niște cuiere de pus hainele. Toată lumea intra, se
dezbrăca și punea hainele în cuier. Și-o dat și el boanta jos și
cușma de pe cap și-o pus-o acolo. Și o luat-o la joc și el.
O jucat și zice că așa l-o fărâmat până spre dimineață la
patru. Că se zice că la cântarea cocoșilor dispare. Când s-o
trezit, era în niște cacadâri, cușma și bondița puse în cacadârii
aceia și el la subsuoară avea un bălegar mare și zăcea într-o
băltoacă. Spunea feciorul lui: «Ne spunea tata că s-o trezit în
baltă cu balega la subsuoară și cu cușma și haina în cacadâr».
S-o urcat pe deal și s-o uitat în ce direcție s-o iee, că nu știa
pe unde să vină acasă. Multă lumea povestea că m-am pornit
în toiul nopții și mă plimba cel rău când sus când jos. Pân’ la
o oră fixă, până nu mă dezmeticeam și știam unde îs. Zice
că-s locuri nesfințite, necurate, bântuite de cel rău. Oamenii
înainte credeau” (Floarea Apostol, Arbore).
Dansatul după o vioară nevăzută

„Noi aveam în vale, la casa părintească, un pârău mare, și
bunicul meu ne povestea că, dacă trecea noaptea pe acolo,
obligatoriu trebuia să danseze, că cineva îi cânta la vioară. Și
nu pute să pășească înainte până nu dansa după vioara respec-
tivă. Se sătura de dans, obosea și îl lăsa în pace. Asta tot tim-
pul bunicul povestea la toată lumea. Și cred că nu era invenție.
Pârâul era în sat. Bahnă se chema. Era întâi o apă stătătoare,
un lac care aparținea de grădina noastră. Acolo, cândva a trăit
un jidan. Și avea o moară, unde era apa aia stătătoare” (Seniuc
Silvia, 58 de ani, Dărmănești).
Zid negru la răscrucea drumului

„Poveste tata că peste drum de biserica veche era cimitirul.
Și o zâs că vine la fete aișia peste vale. Și când treșe pe-acolo,
se pune un zid negru și nu pute să treacă, să se ducî acasă.
Că ei stăteau lângă pod, pe valea așeea cum vii de la Rădăuți.
Acolo era casa tatii bătrânească. Și-o zis că se pune un zid aco-
lo și numa’ nu pute să treacă. Zâșe rugășiuni, Tatăl nostru, și
apoi de-aghe sî dușe nourul șela, zădul șela, și pute să se ducî
acasă” (Moscal Domnica, Arbore).
Teleportare în alt sat

„Asta mi-a povestit bunica mea de la Poiana de Sus. O
prins-o noaptea. Venea de acolo, de la magazin. O traversat o
pădurice. Locul se cheamă Ploșcighicea. Și din locul pe unde a
traversat, n-a mai ajuns acasă. S-a trezit dimineața în podul
unui vecin într-un sat la Brouca, pe un munte. Deci, ea n-a
ajuns acasă. S-a trezit într-o cămară, dezbrăcată, zgâriată și cu
hainele rupte. Nu că ar fi băut sau așa ceva. Ar fi condus-o
vreo forță de asta malefică” (Torac Elena, 38 de ani, Brodina).
Cel cu coarne vizitează fecioare

„S-o suit o fată în podu cu fân. Alta zâși: «Mă spăl și vin și
eu». Și cum sta cu fața-n sus, numa’ vedi că di pi oblon vini și
sî puni drept pi dânsa. Ea s-o făcut cruși cu limba. Când o fă-
cut cruși, atunșia s-o ridicat el. S-o dat drumu’ în grajdi. Era
Curcuduțî, Nicuduțî” (Cârciu Viorica, 90 de ani, Falcău).
Trenul pe uliță
„Povesteau ai mei că, noaptea, unii văzuseră cum pe ulița
cutărică trecea trenul” (Floarea Apostol, Arbore).
Dracul stă pe haturi

„Se spune că dracul nu stă în crâșmă niciodată. Dracul stă
în ușă la biserică și pe haturi. Pentru că de la haturi se bat cel
mai mult. Acolo îndată baji furca, dai cu sapa, că ți-o luat un
centimetru de pământ. Și în curtea busericii, pentru că la
biserică mulți merg de fală sau de nu știu ce. Și el când stă
la poartă, îi știe care și cum îs” (Popescu Mircea, 54 de ani,

Falcău).
Băieți prefăcuți în moroi

„Sî spuni cî băieții cari nu-s botezați îs moroii. Mor și nu-s
botezați. Plâng noaptea. Eu la bisericî am auzit cî numaî di
două ori plânji. Atâta. Cere botez băietu’. Trebuie să-i spui cu
cuvintili moașî, dacî spui. Moașa cari l-o moșit, adică sora care
o stat lângă dânsu’. Când auzi cî plânji, trebuie sî spui cuvintili
moașî. Șî nu-l mai auzi” (Bain Elena, 57 de ani, Falcău).
În cazul în care nu știi cuvintele moașei, se recurge la un rit
magic de botezare post-mortem: „Iei o batistă și-o lumânare.
O aprinzi și îi dai un numi: «Sî boteazî cu numili Cutare». Șî
o azvârli pisti gard, batista cu lumânarea. Asta însamnî cî l-ai
botezat. El primești numili șî sî încreștineazî. Asta-i adevărat.
Un copil cari sî naști, ari șeava, o murit și îl înmormântezi.
La șasî săptămâni el vini acasî șî plânji lângî ușî, când ieși afarî
din casî. Atunși iei o lumânari și o batsitî și-o azvârli pisti-un
gard și-i dai un numi. Și-atunși însamnî cî-i încreștinat și nu-
ți mai vini” (Juravle Vasile, 73 de ani, Falcău).
Monedele de aur și Necuratul

„La Bobeica, Izvoarele Sucevei, s-a întâmplat asta, că eu
am acolo o soră măritată. Era un om care a găsit două mone-
de de aur. Și-o pus dinți. După ce și-o pus dinți, s-o arătat
Necuratul. Și nu-i dădea pace, ferească Sfântul. Psariuc Ilie îl
chema. El avea unsprezece copii. Și deodată așa o spus Necu-
ratul: «Îmi dai cloșca cu pui – ești liber». El avea vreo trei cloști
cu pui în ogradă. Zice: «Du-te și ia-o pe care vrei». Când a ve-
nit el din pădure, unde lucra, nici copiii, nici femeia nu mai
erau normali. Asta a fost cloșca cu pui și toți au murit”
(Utopila Ilie, 49 de ani, Brodina).
„O nămilă înaltă, mare, îmbrăcată în alb”

„Povestea tata că era flăcău și stătea puțin mai la deal, pe o
uliță. Și venea odată noaptea de la fete de pe deal, de la aceea
a lui Curcan. Și când o coborât la vale, o zis că s-a luat o femeie
din urma lui. Era o namilă înaltă, mare, îmbrăcată în alb. Și tot
venea și tot venea. El avea doi spițași170. Cățeii aceia ieșeau
înaintea lui. Când venea îl auzeau, că el fluiera și atunci ieșeau
înaintea lui. Dar atunci aveau un lătrat deosebit. Un scheunat.
Când au venit cățeii, au fugărit namila aceea. El a intrat în
ogradă lac de apă. După aceea n-a mai vrut să iasă noaptea.
Povestea: «N-am mai ieșit noaptea din curte. Că așa frică mi-o
fost atuncia»” (Apostol Floarea, Arbore).
Învingerea fricii cu ajutorul boilor

„De locuri bântuite mi-aduceam aminte când urcam de la
șosea în sat. Casa noastră era la șosea. Bunica stătea aproape
de pădure. Pe drumul acela era o fântână părăsită. Se spunea
că e loc necurat, pentru că la mai mulți le ieșise în cale o ființă
ciudată care inspira teamă. N-aș putea spune cum arăta. Ni-
meni nu spunea cum arată. Dar era ceva necurat. Odată, m-a
apucat noaptea acolo. Aveam vreo 12 ani. Eram cu boii. Îi du-
ceam de funie la bunica. De obicei, nu mă duceam noaptea pe
acolo. M-am băgat între cei doi boi, m-am lipit de ei și, cum
erau calzi și respirau așa pe nările lor aburii aceia, mi-au dat tă-
ria de a putea trece pe acolo” (Bejan Petruța, Rădăuți).
Vârtecușul
În gândirea populară, vârtejul de vânt ar fi un „vehicul” al
răului: „De multe ori el trimite un vârtej, îi puternic diavolul și
îi băgat în vârtejul așela de vânt. Și el se-nvârte roată, roată,
roată, așela-i diavolul. Trebuie să te ferești. Te dai la o parte.
Așela de te cuprinde, îți fași șava” (Irimescu Floarea, Arbore).
Și în Basarabia vârtecușul este considerat malefic: aduce
boli, îndeosebi psihice. În satul meu de baștină, Mihăileni,
părinții ne învățau să ne ferim de vârtecuș. Se mai vorbea de
„vânt rău”. Despre o profesoară se zicea că a ieșit noaptea afa-
ră să-și facă nevoile și a prins-o un „vânt rău”, care i-a parali-
zat o jumătate din față. A rămas pentru toată viața cu un tic
170
Spițași, substantiv masculin. Termen popular pentru căței
nervos al obrazuului. L-am văzut cu ochii mei: se accentua în-

deosebi când se enerva.
Similitudini tibetane:
efectul trecutului asupra prezentului
Țăranii explică locurile bântuite prin evenimente tragice

(sinucideri, accidente, sacrificarea animalelor) care ar fi
contaminat locul cu energii melefice. Explicațiile țăranilor
noștri sunt în mare măsură similare cu cele ale locuitorilor din
alte spații geografice. Tibetanii, de exemplu, au și ei locuri
bântuite. Alexandra David-Néel povestește despre o vale
strâmtă și întunecată din Tibet, despre care muntenii credeau
că era plină de demoni; aceștia ieșeau înaintea drumeților în
forma unui câine. Un tibetan povestea că acolo un câine ar fi
atacat un drumeț: „Probabil, din cauza forței emise de frica
mare trăită de om, această scenă s-a imprimat pe stâncile și pe
solul văii. Unii sunt capabili să perceapă astfel de imagini, dar
le iau drept acțiuni întâmplate în acel moment”171. Ideea ima-
giniii unor întâmplări și personaje din trecut imprimate pe
obiecte este foarte răspândită în Tibet. Un tibetan a dat altă
explicație: întâmplarea cu câinele povestită de mai multe ori
s-a încrustat în memoria locuitorilor și, când trec prin valea re-
spectivă, ei și-o amintesc, iar gândul lor materializează scena.
Dar câinele a fost văzut și de un călugăr tibetan care nu era de
pe acele meleaguri și nu auzise povestea respectivă, el fiind
convins că animalul fusese doar o iluzie. Alt tibetan a exclus
ideea că imaginile s-ar fi putut imprima pe stânci, fiind de pă-
rerea că forțe oculte născute din sentimentul de frică al omului
dăinuiau în acea vale, favorizând în inșii sensibili vizunea unui
incident din trecut. În alte locuri bântuite de duhuri rele se au-
zea sunetul unui flaut. Fenomenele de acest tip sunt explicate
prin faptul că noi suntem cufundați în curenți de forțe subtile.
Fiecare gest și gând al nostru acționează ca o piatră aruncată în
171
Alexandra David-Néel, „Le iniziazioni nel Buddhismo tibetano”, Casa
Editrice Astrolabo-Ubaldini, Roma, 1982, p. 150
apă, producând valuri care, la rândul lor, produc alte valuri.

Tibetanii vorbesc de conservarea trecutului (trecutul nu dispa-
re, el acționează asupra noastră în prezent), despre „conștiința
cosmică” și despre „un depozit de conștiință și de memorie” –
ālaya vijñāna. Acest depozit se află în jurul fiecăruia dintre noi,
înmagazinând în orice moment energia emisă de gândurile și
acțiunile noastre și, în același timp, revărsându-se asupra noas-
tră precum o energie, care naște acțiunile noastre și creează în-
truna lumile.172
„Amu nu sî vedi nimnicî,

tăt îi în oameni”
În vremurile arhaice, lumea cunoștea locurile bântuite și le

ocolea, ceea ce conducea, după credința țăranilor, la evitarea
unor întâmplări dramatice. În zilele noastre această tradiție s-a
pierdut. Țăranii explică faptul că astăzi nu se cunosc așa de
multe locuri bântuite ca în trecut în felul următor: „Amu nu sâ
vedi nimnicî, tăt îi în oameni” (Cârciu Viorica, Falcău);
„Înainti se arăta doar în anumite puncti, unde erau accidenti,
undi răii erau, șeava nu bun, da’ acuma nu mai e acolo, acuma-i
direct în om” (Juravle Vasile, Falcău). La întrebarea: „Cine
este direct în om?” țăranul a răspuns: „Cel cu coarni”.
172
Ibidem, p. 152
SÂNZIENELE ȘI ZEIȚA IANA
Cercetările în teren arată că, în 2009, în Bucovina, fe-

tele mai sărbătoreau Sânzienile: „Înainte vreme fetele se strân-
geau și luau fel de fel de flori din grâu. Se scăldau pe rouă,
dimineața, în grâu și se primblau. Și era frumos timpul ăsta.
De fapt, și-acuma fac. Strâng sânzâiene, albăstrele, și după
aceea fac trântături și se joacă prin grâu. Așa-i obiceiul de Sân-
zâiene, pe 24 iunie. Îi frumos. Făceau ceai și se spălau cu sân-
zienele din ziua aia, că tare-s de leac. Și făceau coronițe
împletite în trei, patru. Le purtau pe cap în ziua aceea”
(Calancea Maria, 46 de ani, Horodnicu de Sus).
În studiul „Câteva aspecte ale simbolismului lui Ianus”,
René Guénon făcea referire la un medalion pictat pe ultima
filă a lunii ianuarie din calendarul inserat într-un manuscris
religios din secolul al XV-lea, descoperit la Luchon. Între alte
elemente, pe medalion este desenat bustul lui Ianus Bifrons
„cu o față de bărbat și o față de femeie, așa cum se întâlnește
adesea; poartă pe cap o coroană, într-o mână ține un sceptru,
iar în cealaltă o cheie”173. Menționăm că sceptrul îl ține
bărbatul, iar cheia se află la femeie. Guénon îl citează pe
Charbonneau-Lassay, care explică semnificația simbolurilor
purtate de Ianus: „Pe monumentele romane [...] Ianus este
reprezentat, ca în cartușul din Luchon, cu coroana pe cap și
sceptrul în mâna dreaptă, pentru că este rege; el ține în cealaltă
mână o cheie care deschide și închide epocile; iată de ce,
173
René Guénon, „Simboluri ale științei sacre”, București, Editura Humanitas,
2008, p. 154

prin extinderea ideii, romanii îi consacrau ușile caselor și

porțile orașelor...”174.
Cele două fețe ale lui Ianus reprezintă trecutul și viitorul.
Pe multe reprezentări, trecutul este simbolizat de fața unui
bărbat în vârstă, iar viitorul de cea a unui tânăr. „Nu la fel se
întâmplă cu emblema din Luchon, a cărei examinare mai aten-
tă nu ne permite să ne îndoim că este vorba despre un Ianus
androgin, sau Ianus-Iana”175. În nota de la finele acestei pro-
poziții, René Guénon precizează: „Numele Diana, zeița luna-
ră, nu este decât o formă a lui Iana, aspectul feminin al lui
Ianus”.
Imaginea acestui medalion, precum și considerațiile lui
René Guénon despre Iana ca aspect feminin al lui Ianus, ne
determină să facem o paralelă între Iana și Sânzienile româ-
nești. În cuvântul Sânzâ-Iana se află numele Iana. Paralela se
impune nu numai din punctul de vedere al numelui, ci și sub
aspect simbolic. Tradiția spune că, în noaptea de Sânziene,
poarta cerului se deschide, de aici cheia în mâna zeiței Iana.
În același timp, fetele care participă la ritual își pun pe cap co-
ronițe din florile culese în ziua de Sânziene. Există așadar ide-
ea deschiderii porților cerului, ideea încoronării și ideea unui
început (noaptea începe să crească, ziua să scadă). Acesta este
încă un argument că Sânziana nu provine de la Diana romană,
care nu este decât o zeiță a vânătorii și a Lunii. Sânzâ-Iana ro-
mânească este o entitate mitologică autohtonă mult mai veche
(ca și sântoaderii, Sânandreiul) fiind mai aproape de Ianus atât
prin nume cât și prin semnificațiile pe care le comportă. Mai
degrabă Diana este o urmașă a zeiței Iana, aspectul feminin al
lui Ianus, care în credințele populare românești a păstrat une-
le simboluri (coroana) și funcții (deschide porțile cerului) ale
lui Ianus, care deschide și închide epocile.
174
Ibidem, p. 154
175
Ibidem, p. 155
Sânzienele și Zeița Iana | 181
Iana Sânziana își are originea în cultul zeiței autohtone

prearice, Bendis, care „aparține, ca și Artemis, Europei
prearice”176.
Cercetările aprofundate din secolul al XX-lea și al XXI-lea
în domeniul mitologiei și al credințelor religioase (Mircea
Eliade, Victor Kernbach, Ion Ghinoiu) susțin continuitatea
traseului mitoreligios dacoromân. Victor Kernbach
menționează: „linia continuității începe nu de la dacogeți ci
din paleolotic”177. În cazul zeiței Iana, aceasta vine, prin
dacogeți, din civilizația Marii Zeițe, o divinitate care guverna
ciclul vital al naturii, având mai multe ipostaze: Regina
animalelor, Stăpâna apelor, Doamna Grâului și altele. Această
epocă de aur a copilăriei omenirii a fost cercetată de marea
specialistă în preistorie, americana Marija Gimbutas, în
lucrările sale „Civilizația Marii Zeițe și sosirea cavalerilor
războinici”, „Civilizația zeițelor”, „Zeițele și zeii în Vechea
Europă”, „Limbajul zeiței” și „Zeițele vii”.
Demonstrând că Iana este o „divinitate arhaică
danubiană”178, Nicolae Densușianu precizează că ea apare în
legendele poporale române și sub numele de Ileana. Ea
personifică Luna, dar este considerată și Doamna Florilor,
Sora Soarelui. De altfel, marele istoric precizează într-o notă
că „Ianus ca divinitate reprezenta cultul soarelui”, vechea
religie a latinilor fiind apolinică179. Herodot menționa despre
cultul Lunii că își avea originea la poporul Hiperboreilor, lângă
Marea Neagră. Poetul grec Pindar, în baza vechilor tradiții
religioase, afirma că reședința Artemidei, zeița Lunii și
protectoarea animalelor, fiica Latonei (pe care romanii au
preluat-o cu numele Diana – n.n.), se află în ținuturile
Hiperboreilor, în țara numită Istria. Nicolae Densușianu
precizează: „sub care Istria în particular este a se înțelege
regiunea de la gurile Dunării, care și alt-cum era mai mult
176
Victor Kernbach, „Universul mitic al românilor”, Editura Lucman,
București, 2002, p. 53
177
Ibidem, p. 373
178
Nicolae Densușianu, „Dacia preistorică”, Editura Arhetip, București, 2002
179
Ibidem, p. 120
cunoscută comercianților greci și unde mai tîrziu noi aflăm un

oraș însemnat numit Istria și Istros”180.
Astfel că cele două chipuri, Ianus și Iana, de pe medalionul
cercetat de René Guénon, dincolo de sensul de trecut și viitor,
ar putea să simbolizeze Soarele și Luna, zeul Soarelui și zeița
Lunii, ambii de origine hiberboreeană, două divinități nedes-
părțite, ca și în legendele sau în efigiile ce se văd și astăzi pe
frontispiciile vechilor biserici, pe porțile și pe crucile de pe
mormintele românilor. Densușianu precizează: „Peste tot lo-
cul, pe unde era adorat Apollo, Diana ca divinitate a Lunei își
avea templele și sacrificiile sale”181. În concluzie, fetele bucovi-
nene ce au mers la 24 iunie, 2009, în lanul de grâu și au rupt
flori, împletindu-și coronițe și jucându-se, au sărbătorit o di-
vinitate geto-dacă, Sânzî-Iana, care a fost strămoașa Artemi-
dei grecești și a Dianei romane.
180
Ibidem, p. 118
181
Ibidem, p.121
MAGIA NEAGRĂ
Același mecanism al limbii fantastice, despre care vorbea

I.P. Culianu în „Eros și magie în Renaștere”, este utilizat de
către vrăjitoare când manipulează energiile malefice. Prin ima-
gini-fantasme (broască însemnată cu ață roșie, păpușă de câr-
pe sau o cioată îmbrăcată în păpușă în inima căreia se înfige
toporișca, o pâine ca simbol al inimii omului în care se înfig
ace) ea caută să inducă sufletului frica, neîncrederea, imaginea
bolii și a morții. O persoană care crede în puterea vrăjilor și nu
este în stare să se apere de fantasmele negative, poate deveni o
pradă ușoară a operatorului de fantasme.
Dacă deochiul, care provoacă și el felurite boli, este un fe-
nomen de natură magică produs involuntar, vrăjile se fac în
mod premeditat în scopuri egoiste și deseori cu producerea
unor daune în detrimentul altor persoane (luarea mirelui ori a
soțului altei femei, provocarea bolii sau morții unei rivale sau
aducerea nenorocului într-o familie pe care comanditarul vră-
jii are pică). Asta le include în categoria magie neagră.
Vrăjitoarea își trimite vraja (boala, făcătura) prin interme-
diul unui rit elaborat, care implică animale (broasca), păpuși,
cioate. Obiectele încărcate de vrajă se plasează în diferite spa-
ții: broasca este trimisă în curte, cioata se află în pădure, pâi-
nea e îngropată în cimitir, păpușa și alte lucruri încărcate, sub
prag ori la rădăcina unui copac din grădină.
Ața de la picioarele mortului

În tradiția populară este foarte puternică credința că cele
mai puternice vrăji se fac cu ața de la picioarele mortului:

„Se fură ața cu care se leagă picioarele mortului. Apoi se fac

vrăji cu ea. Soțul unei vecine lucra la gară și a furat scândură.
Alt vecin a văzut-o și a zis că o să cheme poliția. Vecina s-a
speriat. Scândura n-o poți ascunde, se vede. S-a plâns altei
vecine, originară din Nordul Bucovinei, și aceea i-a dat ața de
la picioarele unui mort și i-a zis s-o îngroape în fața porții, dar
în curte, lângă scândură și să zică: «Cum nu vede mortul ața
care e îngropată aici, așa să nu vadă polițistul scândura».
Și într-adevăr, polițistul a venit, a făcut inspecție femeii,
scândurile erau oarecum la vedere, dar el nu le-a «văzut»”
(Rodica Iațencu, 40 de ani, Dornești).
Ața se fură de către persoane străine sau chiar de rudele
mortului, ea fiind folosită în diferite scopuri magice: legatul și
dezlegatul cununiei, legatul bărbatului ca să nu mai poată face
nimic femeilor, a gurii adversarului la judecată, și uneori chiar
pentru provocarea morții cuiva.
Știindu-se toate acestea, ața este scoasă în mod obligatoriu
de la picioarele mortului și păzită cu strășnicie, ca să nu fie fu-
rată de către persoane străine. În mâinile rudelor celui mort, ea
constituie un obiect benefic. În mâinile străinilor devine o
unealtă de efectuare a unor ritualuri malefice. În ce privește fo-
losirea ei de mai departe, aici părerile diferă. După unii, ea se
pune sub mort: „Sî puni sub mort. Când îl scoati din casî, se e
șî sî puni sub mort. Că ea-i piedica. Și dacî rămâni legat la
pișioari, zâși cî rămâni mortu’ împiedicat în groapî șî nu poati
treși vămili. Când pun mortu’ în sâcriu, atunși sâ dă ața jios”
(Colțun Doina, 42 de ani, Solca). După alții, se păstrează în
familia mortului, ca un obiect de leac: „Ața de la picioarele
mortului se ascunde în pod, undeva sus, într-un loc foarte bine
știut” (Ciornei Maria, 59 de ani, Dărmănești); „O pui într-un
loc sigur, să nu umble nimeni” (Bain Elena, Falcău).
În cele mai multe cazuri însă, ața este furată de către
persoane specializate în acest meșteșug: „Era o întreagă
isterie, acolo la țară, în Băncești, lângă Siret, când murea un
om, o foarte mare atenție era acordată aței, cu care i se legau
picioarele, pentru că se spunea că ața asta este unul dintre
cele mai importante lucruri, cu care se pot face cele mai
Magia neagră | 185
groaznice vrăji. De regulă, în ultima zi, când mortul era scos

pe ușă, unii spuneau că este bine ca ața aia să fie dezlegată și
păstrată de urmașii mortului. Alții ziceau că trebuie mortul
obligatoriu îngropat cu ața aia, pentru că dacă ața rămâne,
nu este bine și aduce nenoroc și grozăvii în casă. Ștu că la
bunicul meu ața, într-adevăr, o dispărut când a murit, spre
disperarea mamei și a bunicii, dar așa a dispărut ca în filmele
SF: acuma o văzut mama ața și, până s-a învârtiti câteva
secunde, că era cu scosul mortului, nu mai era. Probabil că
existau femei în sat, care cu lucrul ăsta se ocupau: să fure ața
mortului. Cred că aveau și o dibăcie extraordinară, pentru că
nu-i ușor să dezlegi imediat, pentru că nu trebuia tăiată,
trebuia dezlegată, ca să fie întreagă. Și la bunica a fost mare
atenție pe chestia asta. Iar la părinții mei, tot așa, unele rude
îmi spuneau: «Lasă-l, îngroapă-l cu ața». Altele ziceau s-o
scot. Culmea este că eu nu cred în asta. Dar ațele le-am
păstrat. Am o cutie specială unde am o lumânare de pe
pieptul mamei, una de pe pieptul tatălui meu, niște bănuți
de pe pieptul lor și ațele. Pur și simplu n-am îndrăznit să le
arunc. Că am zis că, dacă le arunc, nu-i bine. Și stau și astăzi
într-o cutie de plastic într-un sertar. Eu am făcut o asociere
în mintea mea, cu toate că zic că nu cred, dar mi-am zis că
astea poate o să poarte noroc în casă, pentru că sunt de la
părinții mei” (Rodica Iațencu).
O furî cî vreu să facă vrăji cu dânsa. Trebuie s-o păzești,
când ai mortu-n casă, că am păzit și eu, când era bărbatu neu,
că multe femei, tot pe lângă pișioare, se fac acolo, că sărașile îs
amărâte, că boșesc, că plâng, că nu știu și, și cată cu mâna să se
strecoare să scoatî ața de la pișioareli mortului, ca s-o strângă.
Vrăjili li fași în feliu următor: dacă vre să facă la șineva, zâși:
«Cum nu vedi mortu’, așa să nu vadă persoana respectivă».
De exemplu, vor să facă la doi tineri. Poati părinții nu-s de
acord cu băietu’ sau părinții băietului cu fata și-atunci îi fași
vrăji cu ața așeea de la mort. Zâși: «Așă cum nu vedi mortu, așă
să n-o vadă el pe Cutare». Și invers. Ca să se despartă. Cu ața
și-acuma se-ntâmplă. Se-ntâmplă gâlceavă, se-ntâmplă
diferite și se desface tătî treaba. Nu mai se ieu și gata. Vezi că
totuși ața, care a fost legată la pișioarele mortului, are o tradiție,

are șeava care-i adevărat. Că și-acuma să fură” (Maria Cenușă,
78 de ani, Putna).
„Se fură și acuma. Când moare omul i se leagă picioarele să
le strângă, ca să stea drept. Și când să-l pună în sicriu sunt fe-
mei care fură ața de la chicioare. O îngroapă în cimitir și spu-
ne: «Să moară după dânsu’ următorul». Ori o îngroapă în
cimitir ca să lege cununia la cineva. Se zice că dacă îi făcea rău
mama, tata de acolo din familie, apoi vecina se răzbuna pe co-
pchii. Zice: «N-ai să te măriți, până nu mi-a crește mie păr în
palmă». Sau: «Când ai să găsești ața mortului pe care am în-
gropat-o nu știu unde». Ducă-se pe pustie!” (Floarea Apostol,
60 de ani, Arbore).
„Ața se folosește de către femei tinere, ca să facă descânte-
ce pentru bărbați. Dacă aceștia erau curvari și mergeau la alte
femei, soțiile lor luau ața de la mort și coseau o bucățică într-o
haină a bărbatului, pe care o poartă, sau la o pereche de panta-
loni, la o cămașă în tiv. Și se spunea că bărbatul respectiv, când
mergea la altă femeie, nu mai putea să-i facă nimic” (Gâza
Ecaterina, 60 de ani, Frătăuții Noi).
„Dacă le fac descântecul și-i leagă cu ața aceea de la mort,
bărbații nu se căsătoresc niciodată. Era unul Lazăr la noi.
Da’ bărbat cuminte. O vorbit cu una, probabil o avut și alte
relații mai multă vreme. Da’ până la urmă nu s-a căsătorit cu
ea, că el era mai bogat, mai fudul, mai pregătit. Ea l-a legat cu
ață de la mort și toată lumea știa de la cine. Că putea să se
căsătorească, da’ nu putea face nimica. L-o legat și bun legat a
murit” (Nichiforean Ermiona, Rădăuți, originară din Ilișești,
nordul Bucovinei).
Se crede că vrăjile făcute cu ața mortului nu pot fi anihilate
cu nimic: „Vedeți că, indiferent unde-o fost – la babe, la ghi-
cit, la biserică – peste tot i-au spus că nu se poate face nimic”
(Ciornei Maria, 59 de ani, Dărmănești). Ea joacă rolul de sim-
bol (al cununiței de nuntă, al potenței), fiind ascunsă în sicriu
și înmormântată. Mormântul pecetluit de preot este precum
pecetluirea pe veci a celibatului, a impotenței.
Magia neagră | 187
Unicul remediu cu care se poate desface făcătura este ața de

la alt mort: „Cu ața de la mort se leagă cununia. Și cu altă ață
de la alt mort se anulează făcătura” (Teleagă Eugenia, 65 de
ani, Horodnicu de Jos).
Pe de altă parte, există credința că ața de la picioarele mor-
tului are puteri protectoare: „Dacă ți-o ia cineva, îți face vrăji.
Și dacî o iei și o țâi la tini, nu s-atinge nime’ di tini și nicio vrajî
pi lângî păreți” (Bain Elena, Falcău).
„Ața de la picioarele mortului se poartă la drum că aduce
noroc” (Gâza Ecaterina, 60 de ani, Frătăuții Noi).
„Ața de la mort, când are judecăți sau ca să reușească copi-
ii la școală. Ia ața când merge la judecată și, când spune acolo,
leagă nodul. Stă pe scaun și, sub măsuță, leagă. Zice: «S-ajute
Dumnezeu la toată lumea și ei să se dezlege durerea pe care o
are băiatul ce stă la închisoare». Femeia, care o făcut nodurile,
avea trei băieți la închisoare. Pe unul l-a adus acasă din Italia”
(Barbir Aspazia, 75 de ani, Dărmănești).
„Rămâne tot mort, rămâne neclarificat. Trebuie să am ața
așeea ori în formă de inel ori de brățară și să mă lichesc de cel
care m-o dat în judecată. Se spune că se înmoaie tăți și avoca-
tu și așela și rămâne mort tăt” (Teleagă Eugenia, 65 de ani,
Horodnicu de Jos).
Vechii egipteni făceau vrăji cu feșele cu care se înfășura ca-
davrul decedatului. Într-un descântec din „Cartea egipteană a
morților”, răposatul își exprimă îngrijorarea că dușmanii lui
„pot face farmece pe feșe și să le vrăjească/Ca eu să-mi pierd
orice putere și să mă amuțească!”182. Într-o notă la subsol,
Maria Genescu menționează: „Farmecele pe fâșiile de pânză,
utilizate la înmormântări, se practică și în zilele noastre”183.
Deosebirea dintre alcătuitorii „Cărții morților” și alcătuitorii
de practici magice din spațiul dacic este că primii făceau să-și
piardă puterile și să amuțească morții, cei din urmă fac
să-și piardă puterile și să amuțească viii.
182
„Cartea egipteană a morților. Papirusul Ani”, București, Editura Herald,
2010, p. 54
183
Ibidem, p. 54
Acul de la mort
Acul de la mort te apără de vrăjitorii: „Acu și ața trebuie de
păzit. Când mor eu, copiii mei trebuie să păzească ața așeea, să
n-o zvârlă în sicriu, să nu o ieie șineva. Cî fași rău și dușmănie
la casî, fași vrăji. Asta știu sigur. Acu cu cari sî coasî pernuța,
scula cu care se berberești barbatu’ sî puni în sicriu. Așelea sî
nu rămână în casî nișiodatî. Tăt cu cari sî spalî mortu’ și
prosopul trebuie sî pui în sicriu. La noi îi obișeiul așa”
(Ungureanu Maria, 58 de ani, Solca).
„Se spune că-i și contra violului. Ața de la mort pus-n
păr, iar acul înfipt într-o haină de-a fetei” (Vasile Juravle, 70
de ani, Falcău). Despre o fată căreia, în tinerețe, „nu i-a
putut face nimic”, e sigur: „Ea ave acul șela și nu-i puteam
fași nimic”.
Banul de pe pieptul mortului

„Și un ban care se dă de pomană la mort, un ban de la mort
de pe piept se ia și se păstrează în casă, că aduce noroc, aduce
belșug în casă. Sau se ia la un drum lung, ca să poarte noroc”
(Gâza Ecaterina, 60 de ani, Frătăuții Noi).
Păpuși malefice
Magia neagră de tip homeopatic (similia similibus curantur)
este un produs al omului arhaic, astăzi fiind răspândită la
popoarele primitive asiatice, africane, amerindiene și austra
liene. Victor Kernbach situa în același context și „grupurile
arierate din cadrul civilizațiilor europene; un singur exemplu
este edificator: vrăjitoarele din România sec. al XIX-lea și al
XX-lea (de obicei țigănci) obișnuiesc să înțepe cu acul descântat
ochii, fruntea etc., de pe fotografiile «victimelor», însoțindu-și
operația cu un descântec specific”184. Magii egipteni și ba
bilonieni, care recurgeau la acest tip de magie imitativă, răneau
sau înțepau imaginea (desenată) a dușmanului în scopul de a-i
provoca îmbolnăvirea sau moartea; așa făceau și grecii și
184
Victor Kernbach, „Universul mitic al românilor”, București, Editura
Lucman, 2002, p. 262
Magia neagră | 189
romanii. Cercetările în teren arată că acest tip de magie la

români este apropiat de cel de tip voodoo. În unele localități,
se confecționează păpuși în care se dă cu toporul, ori se folosesc
pâini în care se înfig ace. Păpușa și pâinea simbolizând persoana
căreia i se face vraja: „Merg și fac un băiet și-o fetiță și-i leagă
la un loc și tot bagă ași în unul și-n altul și-i îngroapă la o crușe
de mort necunoscută și-i spune de trei ori: «Tu ai să te
despărțăști de Cutare și-ai să mă iei pe mine». Și-i denumește
pe dânșii. Și oamenii așeea trebu’ să se despărțeascî” (Floarea
Irimescu, 77 de ani, Arbore).
„Dacă un băiat vorbește cu două fete și ele sunt geloase, fac
una pentru alta. Fac o păpușă din smoală sau din cârpe. O în-
țeapă toată cu ace. Și aceleia nu-i găsește nimeni niciun
diagnostic, deși este foarte bolnavă și până la urmă moare,
dacă cineva nu-i desface” (Elena Torac, Brodina).
„Se bat pene de lemn care înțeapă. Dacă bate azi în cap,
toată ziua o doare capul. Dacă mâine bate în piept, pieptul o
doare. Sau în picioare. Și dacă pune păpușa asta, pe numele cui
vrea să facă, în horn, să se usuce de la fum, așa se usucă. Asta
se desface cu lut viu” (Utopila Ilie, 49 de ani, Brodina).
Cioate îmbrăcate
Uneori, în loc de păpuși, se folosesc trunchiurile de copac:
„Tot aișia era o vrăjitoare Judioaia. Asta-i o poreclă. Ea știe
descântece. Aișia în deal la Baimacu sî dispărțe un om șî o vrut
o fimeie s-o ieie numaidecât pe dânsa. O mers la Judioaia și
așeia a îmbrăcat o șioatî în păduri și merge di nouă ori și la ini-
mă îi da cu un măiuț și tot descânta acolo. Și a noua oară când
merge, așeia fimeie moare, dacă nu-i dai di capât. Șî o dibășit
șini-i și era gata sî moarî. Soțu’ lu’ Anicuța, primaru’, o mers în
păduri, o găsât șioata așeia. O mers fata lui la fimeia așeia.
Ziși: «Tu, e și dezleagî că femeia moari. Ie și desfă amuia, că
de nu, multi ți sî-ntâmplî». Și-o mers și-o desfăcut șioata. Și-o
scăpat femeia și-o trăi nouăzeci și doi de ani” (Cotos Elena,
69 de ani, Straja).
„Povestea bunica că tatăl ei o mers în pădure la vânătoare și
o găsit un fel de cioată, tot așa îmbrăcată cu câteva pene și-o
desfăcut. Și era o femeie care zăcea la pat și s-o ridicat imediat”

(Bodnărescu Elena, 56 de ani, Straja).

Pâini cu ace
În magia neagră, pâinea este folosită ca simbol al inimii
persoanei căreia i se dorește moartea: „Ieu pâini de astea
rotunde și bagă 99 de ace și mărg și le pun în morminte.
S-o găsit la noi în cimitir atâta pâine cu ași. Da’ amu dacă
s-o-ngropat un mort, ele se duc și le bagă acolo la crușe în
țărna așeea proaspădă. Ele spun că nu bagă pâinea, bagă inima
așelora care tre’ să moară. Și sânt adevărate” (Floarea Irimescu,
77 de ani, Arbore).
Broasca însemnată
Există o credința că broasca ce vine în curte ar fi purtătoare
de vrăji malefice. A fost demonizată îndeosebi broasca râioasă:
„În familia noastră era teama de broască, se considera că este
aducătoare de vrăji. Mama, dacă găsea o broască în curte,
niciodată nu-i făcea rău. O lua pe făraș cu mătura și o scotea în
drum. Nu în grădină sau în altă parte, ci obligatoriu în afara
gospodăriei. Era asociată cu vrăji. Mama știa că dacă-ți vine
așa o broască, o legi de-un picioruț, o urci în pod și o spânzuri
de piciorul acela. Și nu la mult vreme, după ce faci lucrul
acesta, stăpâna va veni, pentru că va suferi, precum suferă
broasca agățată în pod, și va veni să ceară ceva cu împrumut, ca
să poată să rezolve problema. Și atunci vei ști că ea este
persoana care îți face vrăji” (Rodica Iațencu, Dornești). La în
trebarea: „A făcut mama dumitale așa ceva?” ni s-a răspuns
„Nu, nu îndrăznea niciodată. Ei îi era foarte teamă de subiectul
acesta. Credea în el”.
Atitudinea față de broasca ce vine în curte este diferită: unii
o aruncă în drum, alții peste gard, unii o omoară, alții conside-
ră că nu trebuie omorâtă. Unii cred că broasca, care vine sim-
plu, fără niciun semn, este una normală. Cea trimisă de
vrăjitoare trebuie să aibă un semn, de obicei o ață roșie la gât.
Doar atunci se ia atitudine față de ea: „Broasca care-ți vine în
Magia neagră | 191
prag depinde cum îi. Dacă-ți vine-o broască nelegată, fără

semn pe dânsa, nu-i nimica. Dar dacă are ață roșă la gât, așe-
ea da, îi cu vrajă. Și se azvârle peste un gard. Întâi o dai peste
gard. Dacă-ți vine a doua oară, o iei și-o pui în foc și spui:
«Cum crapă broasca, așa să crăpe capu’ șeluia care ne-o făcut
vraja». Și cum o pui în foc, țipă și pocnește. Așa se desfac vră-
jile” (Crețan Alina Elena, 30 de ani, Putna). Mama informa-
toarei a adăugat: „D-apoi cum să nu țâpe dacă o doare și o
ustură” (Cenușă Ileana, 74 de ani, Putna).
„Broasca, dacă vine la prag, așieea-i vrajă. Îi trimasă de ci-
neva.”(Cârciu Viorica, Falcău). La întrebarea: „Ce trebuie să
faci, informatoarea a răspuns: „S-o omori sau o zvârli”. Veci-
nul ei a adăugat: „N-ai voie să pui mâna pe dânsa. O iei cu șia-
va, o lopată, o draniță și-o arunși” (Juravle Vasile).
„Eu am pățât aiși în bucătărie. Stam și mâncam la masă.
Aud: «Oac, oac, oac! » «Măi și Dumnezeu?» Ies afarî și văd un
broscoi di aștia și sî fac prin iarbî, mari, gălbâu cu roșu. Am
luat imediat un lemn și l-am aruncat în fața căsî, la vale.
Și când o pchicat jios așă o răcnit” (Juravle Vasile).
„La noi o venit aișia în prag, l-am luat pe lopată și l-am dus
în drum și l-am omorât. Așa cu lopata i-am dat” (Bain Elena,
56 de ani, Falcău).
„Asta este vrajă curată. Și nu vine broasca decât dacă este
trimisă de cineva. Chestia asta am pățit-o pe propria piele și a
fost foarte simpatică, că am închis broasca în borcan și femeia,
care a trimis-o, în acea zi a venit după un lucru care, bănuiesc,
că nici nu-i trebuia, dar a fost chemată. O arunci în drum – aia
nu-ți ajută la nimic. Dar în clipa în care ai prins-o și ai în-
chis-o în borcan, că-n altceva n-ai în ce pune, sigur persoana
respectivă vine. O nașă de-a mea povestea că la ea veneau
broaștele încontinuu. A luat și a aruncat în foc. Și vine femeia
și cere ceva, dar un lucru, de care tu îți dai seama că nu-i tre-
buie. Sau îți spune că l-a văzut pe copilul tău sau că a vorbit ci-
neva despre tine, așa ceva care este fără valoare” (Ciornei
Maria, 59 de ani, Dărmănești).
Uneori, broasca este trimisă în vis. Se crede că visul îți ara-
tă că cineva ți-a făcut vrăji.
Chemarea prin horn

„Am avut o nepoată și o vrut s-o ee unu’ care o avut nevas-
tă și era la munte acolo, fășe serviciu. Noi i-am zâs nu-ți tre-
buie, el îi om însurat, are femeie, încă nu-i despărțât. Și vine
așela în izmene, ițari și suman, cum se purta înainte. Vine la
dânsa. Și de la dânsa iese la ora două în pantofi, da’ era omătu’
așe de mare! Prin pădure, prin munți o mărs la munte, că ea
l-o chemat prin horn, nu știu cum știeu huțanii. O pus pe una
și l-o chemat, că așa o mărs el în pantofi și în ițari prin omătul
șala” (Cenușă Ileana, 74 de ani, Putna).
Persoane „care-l au pe cel rău”

„La noi era o femeie, Tiavoaia, care-l avea pe cel rău. Tot-
deauna când merje undeva pune cheptenele de cheptănat pi
cap pi fundu’ di mămăligî. Șî când o mărs mama la dânsa
(atunșia era greu di găsât un cheptene) să-i dăie cheptenili, ea
s-o-ntins pi dulap și i-o dat cheptenili di pi fundu’ di mămăli-
gî. Și-ntreabî mama: «Da’ di și-l țâi pi fundu’ di mămăligî?»
«Lasă-mă, zâși, că tot timpu’ mă zăpășești di cap! Îl e di undi
vre și-l puni pi fund». Asta-i șeva real, domnule!” (Juravle
Vasile, 73 de ani, Facău).
„Mama mea era la o vecină și o venit o femeie, despre care
se spunea că este vrăjitoare, să ceară lapte. Și stăteau toate de
vorbă. La un moment dat, sare dopul de la stilca cu oțet, care
se afla pe masă. Bătrâna în cauză se întoarce și zice: «Dracule,
da’ nici aicea nu mă lași să stau de vorbă cu femeile?! Ai venit
după mine?» Motiv pentru care mama și bătrâna cealaltă, care
era penticostală foarte credincioasă și la locul ei, au înlemnit și
s-au speriat grozav. Iar ea a continuat mai departe discuția, nu
avea absolut nicio problemă. Mama a venit acasă speriată.
După aceea, s-a dus la vecină și i-a zis: «Tanti, dacă o primești
pe femeia asta în casă, rău faci». Despre ea se mai vorbea în sat
că avea un ou clocit, care s-a transformat în nu știu ce dihanie
de duh rău. Avea un accent foarte pronunțat rusesc” (Rodica
Iațecnu, Dornești).
„Tata neu și cu un neam o mărs în sus, ca sî cumperi o claie
de fân. Și s-o dus la un huțan. Când o cumpărat claia, era așa
Magia neagră | 193
di mari! Când o mărs dimineața, era așa o clăiță mâțâțâcî. O

țârî di fân o adus acasî. Așela era, cu coarni. Cî huțanii mulți îl
au, da, da” (Cârciu Viorica, 89 de ani, Falcău).
„Era la noi, când eram eu mică, un huțan. Lucra la oi. Era
cioban. Și i-o-ntrebat pe colegii lui, dacă vor să-l vadă pe dra-
cu’. Care o fost mai șmecheri o zâs: «Da». Și când o luat o far-
furie și o descântat în huțănește, o venit dracul și juca în
farfurie în palma lui” (Crețan Alina Elena, 30 de ani, Putna).
Cum se confecționează un diavol personal?

În gândirea populară se consideră că îți poți confecționa un
diavol personal care să-ți îndeplinească dorințele, de obicei le-
gate de dobândirea unor bunuri materiale: „Zâc așa: dacă vrei
să câștigi un diavol, îl fași singură. În zâua de Andrei. Toată
vara ai găini. Și ele, când termină de ouat, mai fac un ou.
Așiala îi părăsit. Nu trebuie să-l mănânci. Trebuie să-l arunși
peste casă, undeva. Strângi două ouă de-așelea. Le țâi până în
zâua de sfântu’ Andrei. Nu s-a strică. Că găinile se ouă până
toamna hăt târzâu. De sfântu’ Andrei îți pui așela subsuoară.
Îl legi șî îl țâi până la Paște. Și în sara de Înviere, când iese pre-
otul cu lumânare și strigă: «Hristos a înviet! », tu-i spui: «Și-al
meu o înviet». De trei ori. Și după aceea se naște o dihanie, un
om cu coadă, cu coarne cu tăti și te întreabă: «M-ai făcut. Pen-
tru și să-ți slujesc?» Și spui: «Pentru avere, pentru jioc, pentru
frumusețe». «Eu în viața asta te ajut cu toate și pe urmă ești al
neu»” (Floarea Irimescu, 77 de ani, Arbore).
La întrebarea: „Sunt femei care fac așa ceva?” informatoarea
a răspuns: „Sânt. Eu eram acasă la părinții mei fetiță, micuță.
Și era o femeie îi spune Pârlioaia. Ei erau necăjiți. Ave vreo
șepti copii. Mergea în prund la apă aproape și avea sac de prins
pește. Și punea sacu’n apî. Și zâșe din gură șeava, da’ și, nu
putem să știm. Vedeam că poartă gura, noi mergeam după
dânsa, precum copiii. Nu mergeam degeaba, eram cu cârlanii,
cu gâștele. Zâșe șeava din gură. Apî în zăși minuti, nu putea
trage sacu’ di pești. Împle o găleatî di asta di tablî și merge și-o
vinde. Șî vine îndată iară. În fiecare zî dușe o găleată-două de
pești. Nu merge pe apâ, numai baga sacu-n apă și scote.
Cu ajutorul așelora. Apoi mai este una. Îi dintr-o samă de

țigani. Să vedeți, dumneavoastră, câtă lume vine la dânsa.
Se uită la tine: «Nu-ți cat dumitale, du-te acasă, du-te la
preotu’ la biserică. Dumneata nu crezi într-aiștea». Șî alta vine
și zâce: «Da, vină, că-ți cat». După înfățișare vede. Îți cată, îți
găsește da’ trebuie să-i dai un suflet din apropiere, mamă, tată
sau bărbat”.
„Asta tot aișia am auzit, în Rădăuți, că erau așa niște dră-
cușori pe care îi creșteau femeile. O spus că din ouă de acele
părăsite, mici. Îl lua și trebuia să-l clocească 3 săptămâni sub
braț. Și când iese drăcușorul zice: «Pentru ce m-ai scos? Ce să
fac?» Ea îi spune: ori pentru vrăji, ori pentru măritat, ori pen-
tru omorât pe cineva, de-aiestea. Și îl hrănesc, până crește, cu
piele de găină. Îi fășe un loc undeva în pod și acolo îi dușe
mâncare, în special lapte. Era o femeie în Rădăuți. O pore-
cleau Romanițoaia. Locuia în toloacă, spre Frătăuți. O fi vreo
20 de ani de când o murit. Crește vite, ave niște vaci așa de
mari și grasî. Și n-avea pe nimenea. Crește porci mulți și-i vin-
de pentru tăiet înainte de Crăciun. Vin niște prieteni de-ai mei
și zic: «Romanițoaia crește porci și-i vinde și-i convenabil.
Îi singură baba, da’ uite ce treabă face». Zicea lumea că s-au
înmulțit drăcușorii și avea prea mulți și trebuia să fii atent, că
ea când îți vinde un porc, spune așa: «Hai spune: „Îl ieu așa cu
tătu”». Vorba are mai multe înțelesuri. Da’ ea în «așa cu totul»,
îți băga și unul de-aceia, adică «cu tot cu aceia». Trebuia să fii
atent. Comandăm noi, eu, un domn și o doamnă, să ne creas-
că câte un porc. Mie, zic, să nu fie mult peste optzeci de kilo-
grame. «Da». «Eu, zic, știu cum să-l cumpăr, nu iau cu totul,
iau porcul. Atâta». O înțeles, că era cuminte. Da’ înaintea
noastră o femeie din Frătăuți o cumpărat haine naționale de la
dânsa – suman, bondiță, ițari, căciulă, brâu – care rămăseseră
de la bărbatul și socrii ei. Și baba zâci: «Spune așa: „Le cumpăr
așa cu tătu”». «Da-aa, cu totul, cu totul le iau». Și le pune în sa-
nie. Da’ pe drum aude izbituri și răcnete și nu știa cine răcneș-
te. Le pune în casa cei mare și pe la miezul nopții, le-o luat și
le-o jiucat peste tot, gălăgie mare, mulți i-o dat, mulți. O far-
mat prin casă. Ea nu le-o dat mâncare, flămânzi erau și mare
Magia neagră | 195
tărăboi o făcut. Tare s-o speriat toți. A doua zi pune sumane-

le în sanie și vine la Romanițoaia, o lîsat totul și o fugit”
(Nichiforean Ermiona).
Ca să nu aibă probleme cu vrăjile, când găsesc în cuibar un
ou micuț, gospodinele îl aruncă peste casă: „Oul micuț nu tre-
buie să-l folosești. Nu se dă nici la animale. Trebuie aruncat
peste casă” (Rodica Iațencu, Dornești).
Dracul în lână
„Când nu mai vroiau să-l țâie, îl puneau în lână și se duceau
la piață și-l vindeau” (Juravle Vasile, 73 de ani, Falcău).
Cărbuni, puncte de dohot sau picături de lumânare pe poartă

„Dacă cineva are ciudă pe tine, îți pune la poartă cărbuni,
puncte de dohot sau picături de lumânare. Dacă găsești pică-
turi de ceară pe poartă, se spune că a ars cineva lumânare, ți-o
vrut rău. Sau dacă vezi puncte de dohot, vrea ca să ți se înne-
grească sufletul ca dohotul. Ori să ai o supărare mare cum îi
dohotul” (Gâza Ecaterina, 60 de ani, Frătăuții Noi).
Credința în magie stă la baza magiei

Floarea Apostol din Arbore, Suceava, nu s-a vrăjit de
Andrei când era fată. Explicația este simplă și face lumină asu-
pra mecanismului fenomenului magic în general. Magia se ba-
zează pe credință, atât din partea subiectului cât și a actantului:
„Eu nu cred în astea. Îi semăn tatei. El tot nu credea. Tata era
pe front și spunea că era o bătrână, șătrăriță pe Valea Jiului și
mergeau militarii, săracii, și-și ghiceau. Și el când o ajuns la
rând, ea i-o zâs: «Ieși de aicea și pleacă». Și el spunea: «Fiind-
că n-am crezut niciodată și nu cred în așa ceva». Eu îi semăn
lui: nu cred”.
Naivitate exploatată de magia neagră

Credința în vrăji și naivitatea țăranilor a fost deseori ex-
ploatată de actanții magiei negre: „Nie ni s-o-ntâmplat. Încă
trăie barbatu’. Erau șătrărițe. Și-o venit o șătrăriță la mine și
zâși: «Vai de mine și de mine, mult rău ai la casa matale».
Eu zâc: «Și rău am? » «Vai de mini, dă-mi o găină și-ai să vezi
ce rău scot eu de sub prag». Eram cu bărbatu’. S-o dus acolo
sub pragu’ de la intrare ș-o scoșiorât, o luat găina și-o-nvâr-
tit-o, i-o băgat gâtu’ pe sub aripi, ce i-o făcut nu știu. Și-o scos
de-acolo așa un șmog de nu știu ce. «Da, zâșe, uite-te, treb’
să-mi dai și două perne ca să gătesc de scos». M-am dus în casă
și-am luat încă două perne și i-am dat. Și-am mai dat și bani.
Și după ce s-o dus, n-am găsit niși bortă, niși găină, niși per-
ne. Tăt ni-o luat”. Avea așa un șmog cu niște ață, legături cu
niște cârpe, cu negru, cu alb și-un cap de găină era ntr-așelea.
Și zâșe: «Uite și bortă marea e aișea». Și după ce s-o dus, n-am
mai văzut niși bortă, niși carne, niși nică. Ți-o luat mințile.
Te-o făcut din om cuminte, prost. De-atuncea n-au mai intrat
la mine în ogradă șătrărițe” (Floarea Irimescu, Arbore).
Vrăji, turnături
Vrăjile și turnăturile sunt menite să aducă rău în casa unei
persoane: „Aduce scandal în casă, între copii, omul este agre-
siv, chiar de multe ori și femeia. Îți moare un animal, se îmbol-
năvește un copil. Ceva nu sănătos” (Teleagă Eugenia, 65 de
ani, Horodnicu de Jos).
„O cumătră de-a me o fost la Boian. Și-acolo o găsit o fe-
meie care desfășe. Și i-o spus: «Măi femeie, la casa ta ai un ci-
reș la poartă. Să-l tai și-ai să vezi ce găsești sub rădășina lui. Și
o să-ți vină o broască în casă și are să aibă semn cu lână șar-
gă185. Ea vine sub pernă. Să-ți pregătești o găleată, să scoți jar
din sobă și să-l pui în găleată. Să iei broasca, s-o dai acolo, s-o
astupi și s-o scoți afară. Să spui așa: «Cum a crăpa broasca
aiasta, așa să crăpe vrăjile și răul de la casa me». Să faci de trei
ori semn de ăsta și pe urmă pui o țâră de aghesmă și gata. Sub
copac ai să găsești trei capuri. C-or și de copii nici, c-or și de
mâți ori de căței. Și acele capuri trebu’ să le iei și să mergi
pe-un hotar, pe-un hat să le îngrochi. Și-ai scăpat de aiestea».
Și așa o fost. O tăiet cireșu și-o găsât trei capuri. Doar erau
scofârliile, nu se cunoște. Și le-o îngropt acolo. Și broasca o
185
Șargă – roză
Magia neagră | 197
pus-o și așe de tare o pocnit, când o crăpat, că o răsturnat gă-

leata” (Floarea Irimescu).
„Chiar și la mine s-a întâmplat o treabă. Ginerele meu îi
angajat la o firmă de transport din Sibiu. Era în Spania deta-
șat pe o lună de zâle. Mânca la un restaurant și o venit o feme-
ie micuță și da în cafea. Zâși: «Mata nu vrei să bei o cafe să-ți
cat?» El i-o dat o cafe. O răsrturnat vasu frumos și o început
să-i spuie: «La soacra matale este un nuc mare în spatele casei.
Să-i spui să taie nucul, că multe turnături sunt în el. Dumnea-
ta ieși din casă cu cuvinte mândre și când te întorci grăiești cu-
vinte rele și murdare și vă șertați cu soția». Amu el, când o
venit acasă, o spus la fata me. Eu deja nucul am fost tăiet.
C-o venit un vânt mare și tare m-am temut. Era bătrân.
Zâc, Doamne ferește, vine o furtună îmi vine pe șură și-mi far-
mă tăt. Și ea o zâs așa: «Când l-a tăie să cate sub rădășina pe
dreapta». Și-am catat sub dânsu’ și-am găsit oase în formă ca
de-un șoarec. Un cap micuț, tot numa’ scăfârlia goală. Era un
șmog de lumânări, și albe și galbene, și cu capete din lână de
tăti culorile. Și așa erau de lungi, ca și cum ar și o lumnină.
Mai erau două bucăți di spin cu clenșiuri. Și într-însele așa ba-
gat câte două cuie la capăte și unu la mijloc. N-am pus mâna
pe ele. Cu o botă le-am luat frumos și le-am îngropat pe-un
hotar în fundu’ livezii” (Floarea Irimescu, 77 de ani, Arbore).
Făcătură dezlegată prin rugăciune

„Fata a dat examene la Suceava și n-a intrat în prima sesiu-
ne. Preotul din sat mi-a zis că el crede că cineva a făcut ceva,
să insist să văd lucrarea. Și m-a ajutat făcând slujbă într-o sâm-
bătă dimineața. La șapte jumătate, noi toți am făcut acasă ru-
găciune. Am aprins câte o lumânare pentru fiecare și ne-am
așezat în genunchi. N-a durat decât o jumătate de oră, până
am citit eu Tatăl Nostru, Crezul, și pe urmă Acatistul, și feme-
ia respectivă a venit. Când a deschis ușa, a rămas stupefiată.
Mi-a zis următorul lucru: într-o zi, când ea mergea nu știu
unde la Măriței, pe fata mea era s-o accidenteze mașina pe
curba înspre gară. Eu am rămas trăsnită, fiindcă fata mea nu
frecventa școala de la Dărmănești. Ea era la Ițcani la școală.
Apoi era în douăzeci și nu știu cât iunie, când nu era școală. Și

când m-am dus la preot, el mi-a zis: «A fost la tine femeia care
nu ți-a intrat niciodată?» Nu știu ce-a fost: rugăciune, descân-
tec, nu știu. Dar fata avea lucrarea bună, nu erau greșeli de or-
tografie. Dar din clipa aia, știind că am fete și trebuie să se
școlească, niciodată vreo buleandră de-a mea n-a mai fost afa-
ră. Că așa mă gândesc că de acolo s-a tras. Asta este o chestie
reală” (Ciornei Maria, 59 de ani, Dărmănești).
Puterea vrăjitorului
Despre vestitul descântător Ilie Voroniuc (1912 – 1988),
nepotul său Utopila Ilie ne-a spus: „Ea era femeie tânără, el
bătrân. Ea s-a îmbolnăvit strașnic. El o spus: «Eu te vindec,
dar rămâi gagica mea». Ea o spus: «Da». Și el o vindecat-o.
Da’ ea numai un picuț și l-o lăsat pe moșneag. Și moșneagul o
întors-o și-o îndoit de zece ori cum o fost. Și ea o spus: «Mai
scapă-mă o dată și până la moarte am să trăiesc cu tine». Și așa
o fost. Și, înainte de a muri, dimineața o zis: «Victoria, dă-mi
cărțile». I-o dat cărțile, el s-o uitat și zice: «La ora două mor.
Da’ să nu mă țâi aicea, să mă duci acolo. Că dacă mă ții aicea,
e nenorocire». Și treizeci de kilometri caii nu s-au oprit, așa
mergeau”. „Părintele Potolincă l-a înmormântat pe uncheșul
acesta. Și povestea că l-au chemat la o sfințire în pod. Și el știa
că a lucrat cu necuratul. Și zâce că așa izbea ușile și așa le trân-
tea și el zâce că n-am lăsat nici Evanghelia și nici crucea, așa
deschideam peste tot și mergeam” (Elena Torac, Brodina).
„Cinci ani a rămas ceasul pe perete, nu putea nimeni să se
atingă de el. Mergea întruna. Ceas care trebuia să fie tras.
Era tras și mergea” (Utopila Ilie, 49 de ani, Brodina).
BLESTEMELE
Sunt formule rostite cu o anumită energie negativă, prin

care se invocă abaterea unei nenorociri asupra persoanei care
ți-a făcut rău. Ele sunt foarte variate:
„Lua-te-ar naiba!”
„Du-te la cel cu coarne!”
„Să dea Dumnezeu să n-ajungi până mâine!”
„N-ai mai ajunge!”
„Să-ți crape vaca!”,
„Să te ardă focul!”
„Să-ți ardă casa!”
„Să n-ai parte de casă!”
„Să n-ai parte de copii!”
„Să n-ai parte de animale!”
Persoanele intervievate se hotărăsc cu greu să rostească
blestemele chiar și numai pentru consemnarea lor. Se crede în
efectul lor negativ asupra persoanei care se face vinovată de o
faptă rea. Însă este un păcat să blestemi un om nevinovat. Mai
devreme sau mai târziu, blestemul se întoarce asupra ta ori
asupra urmașilor tăi. Memoria populară păstrează amintirea
unor cazuri când membrii aceleiași familii au suferit diverse
nenorociri, sătenii considerându-le efectele unui blestem.
„Îi păcat și nu-i bine sî blestemi. Că eu, dacă am pățit ceva
și l-am blestemat, gata, să-ntâmplă. Vă dau un exemplu. Ni-o
furat odată niște ștrenguri di la faieton. Zic: «Doamne, șini
ni-o luat ștreangurili di la faeton și le-a puni, așela sî crăpi».
Și o crăpat calu’. Dacă nu în momentul așela, mai pi urmî tot
pățește” (Cotos Elena, 69 de ani, Straja).

„Spune mama me că este foarte păcat când o mamă își blas-

tămă copilul. Dar se poate întâmpla ca blestemul să se întoar-
că înapoi la tine, dacă omul pe care-l blestemi n-o fost vinovat”
(Teleagă Eugenia, 65 de ani, Horodnicu de Jos).
„Când ne spovedim, preotul ne zice decât să blestemăm,
mai bine să zicem: «Mâncate-ar raiul!» (Juravle Elena, 24 de
ani, Straja).
Tradiția populară spune că blestemele te ajung până în a
șaptea generație. Nenorocirile care se abat asupra unui om,
deși acesta e milos și face bine, sătenii le pun pe seama unor
blesteme ce se transmit din generație în generație. El suferă
blestemul legat de o crimă sau de o faptă rea săvârșită de un
strămoș de-al său.
„Când la vecina me o ars casa, o zâs: al cui blestem o fost să
fie? O trăsnit, o ars casa și șura, numai o bucătărie o rămas.
Șî știți cum o fost? Și la un frate de-a lui, la anu fix, o trăsnit și
la dânșii. Și lumea: «Ei, acolo-i un blestem. O făcut ceava: o
furat, o jiurat strâmb». Este foarte păcat dacă juri strâmb.
Și dacă blestemi așa: «Să te ardă focul!» nu-i bun. Poate nu se
răspândește la familia cu care ai de furcă, se poate răspândi la
al șaptelea neam și acela să nu știe de ce, să se întrebe:
«Măi, da’ ce-am făcut? Fac bine și găsesc rău». Poate, la rândul
lui, o dat el foc cuiva sau o pus otravă și o murit niște animale.
Răul pe care îl faci are răzbunare până în al șaptelea neam.
Nu știu cum să spun, da’ aicea unde-o ars o fost niște răzbu-
nări. O murit băietul tânăr, ca o floare, și singurul băiet o fost.
Sara am vorbit cu dânsul și dimineața o venit o vecină și o
bătut la ușă: «Vină, c-o murit Petrică». Era un pic mai în vâr-
stă, avea vreo treizeci și ceva de ani, tehnician veterinar era.
O murit așa. Cam bea el oleacă. Apoi, nu de mult, o trăsnit
fulgerul casa lor. Și la un an de zile trăsnește la alt băiat de-al
lor, înfiat de un frate, tot casa și șura. Lumea zicea că-s niște
blesteme” (Teleagă Eugenia, 65 de ani, Horodnicu de Jos).
LUATUL MANEI DE LA VACI
Conceptul de mană:
similitudini între spațiul românesc și cel polinezian
Cuvântul mană, din perspectiva mitică, înseamnă „o forță

sau o substanță activă a lucrurilor, generatoare și păstrătoare a
rodului, belșugului”186. Poporul atribuie termenul de mană lu-
crurilor și ființelor care îl hrănesc și îi asigură existența: mana
grâului, mana bucatelor, mana câmpului, mana holdelor, mana
vitelor, mana casei (bogăția casei). Mana laptelui este grăsimea
acestuia: „Mana-i smântâna. Fără mană laptele-i simplu, al-
bastru, nu are grăsime” (Bain Elena, 57 de ani, Falcău); „Mana
de la vacă, te gândești la lapte gras. Laptele subțire, albastru,
care se face imediat brânză, e fără mană” (Popescu Mircea,
54 de ani, Falcău).
Cuvântul mana apare și în limba sumeriană, limbă înrudită
cu indo-europeana primitivă, unde înseamnă „bani mulți”187.
Conceptul de mană, definit cu același cuvânt mana, este
prezent în cultura și limba unor popoare indigene din Insulele
Pacificului, el însemnând o forță impersonală ce locuiește în
oameni, animale sau obiecte neînsuflețite. În cultura
aborigenilor din Hawaii și a maorilor din Noua Zeelandă, se
186
Ivan Evseev, „Dicționar de magie și mitologie românească”, Timișoara,
Editura Amarcord, 1997, p. 253
187
Gheorghe Ioniță, „Reconsiderarea istoriei. Geto-dacii”, București, Editura
Didactică și Pedagogică, R. A., 2008, p. 123; Cf. Paul Lazăr Tonciulescu,
„De la Tărtăria la țara Luanei”, București, Editura Miracol, 1994

consideră că mana are origine supranaturală. În limba hawaiană

expresia mana loa înseamnă „putere mare”. „Inventând magia
«simpatică» sau «imitativă», o ecuație care vede o afinitate
între lucrurile lumii create capabilă să facă în așa fel ca un
animal «ucis» în efigie să asigure o vânătoare abundentă în
realitate, omul s-a gândit pentru prima dată la Mana, o forță
impersonală care impregnează lucrurile și ființele. Tocmai
această Mana a animalelor o «ucideau» vrăjitorii, lovind
imaginile lor desenate pe pereții peșterilor din Dordogna,
Cantabrici sau Lescaux cu rituri care ne permit să ne imaginăm
care erau primele concepte rudimentare despre lumea de
dincolo”188. În limba maorilor din Noua Zeelandă, cuvântul
mana se referă și la persoane, însemnând un om cu un prestigiu
și un caracter deosebit. Sunt două căi de a obține mana: prin
naștere și prin luptă. De remarcat că polinezienii, ca și românii,
consideră că mana poate fi luată prin forță; ultimii o iau de la
vacă (prin metode magice), ceilalți de la om (prin luptă).
Trebuie să menționăm că și la români există conceptul de
oameni „purtători de mană”. Vorbind despre riturile funerare
de purificare, cercetătoarea Adina Rădulescu menționează că
păcatele morților devin poveri pentru cei rămași în viață, dacă
aceștia nu iau măsuri de evitare a contaminării cu cadavrul și
cu obiectele sale, care sunt impregnate cu energia morții.
Excepție fac morții considerați „purtători de mană”, ale căror
obiecte se păstrează ca aducătoare de noroc: „La polul opus,
cazurile unor morți considerați ca «purtători de mană» sunt
tratate diferit, urmărindu-se păstrarea norocului acestora în
spațiul casei și al gospodăriei”189.
În concepția populară, mana este asociată cu norocul. La în-
trebarea: „Putem vorbi de mana omului?” o informatoare ne-a
răspuns: „Da. Acesta este un dar de la Dumnezeu de a avea
188
Vittorio Di Cesare, „Gli aborigeni australiani”, Ed. Xenia, Milano, 1996,
pp. 49 ‒ 50
189
Adina Rădulescu, „Rituri de protecție în obiceiurile funerare românești”,
București, Editura Saeculum I. O., 2008, p. 155
Luatul manei de la vaci | 203
mană. Gândiți-vă că merg atâția copii în străinătate și lucrea-

ză greu. Dar dacă nu le dă Dumnezeu spor, mană, să facă ceva
cu banii aceia în țară, când se întorc, nu se alege nimica. Unii
vin și își fac gospodării. Și alții, cu aceiași bani, nu fac nimic, îi
pierd. Ăsta este un dar de la Dumnezeu. Este chiar o mană”
(Apostol Floarea, 60 de ani, Arbore).
Uneltele magice
și ingredientele pentru luarea manei
Luatul manei este o practică magică de tip malefic, prin

care se dorește obținerea unui bun (mana vacii) în detrimentul
altui animal, provocându-i acestuia suferințe: vaca rage, nu se
lasă mulsă, uneori din țâțe îi curge sânge sau puroi. Dacă nu se
iau de urgență măsurile cuvenite, animalul poate să moară.
Când se bănuiește că vacii i s-a luat mana, sătenii nu se adre-
sează medicului veterinar. Se consideră că acesta n-o poate
trata. Potrivit informațiilor adunate, există trei căi de întoarce-
re a laptelui: păgubașul recurge la practicile arhaice, apelează la
ajutorul preotului ori, dacă știe cine a luat mana, merge și îi
cere persoanei respective s-o întoarcă vacii. Se acționează după
principiului „cui pe cui scoate”, adică un rit magic poate fi anu-
lat tot printr-un rit de natură magică.
Pentru unii gospodari luatul manei are ca efect doar îm-
puținarea laptelui. În gospodăriile altora, urmările iau pro-
porții dramatice: „Eu n-am crezut, dar până la urmă crezi.
Am avut 7 vași și tăti le-am vândut. Cî doar asta-i o supărari.
Da’ nu știu șini-i persoana respectivî. Doar n-avem di undi
sî știu. Niși nu spunem la mulți. Vinem din grajdi, plângând.
Zâșe băietu’: «Da’ și-i mamî, și-ai pățât?» «Uiti, amu iarî
ni-o luat laptili». O zvârlit vaca cât o vrut. Am avut o vacî și-
am vândut-o. Una o înnebunit. Fuje după mini pi imaș, mă
împunje. Vinem plângând acasî cu dânsa (Cotrubaș Rosalia,
80 de ani, Solca).
Ritualul de luare a manei la vaci este cunoscut doar la

modul general. Persoanele care se ocupă cu magia malefică
nu mărturisesc acest aspect al activității lor. Țăranii cunosc
însă obiectele și ingredientele care se folosesc la luarea
laptelui. Acestea fac parte din intimitatea vacii (un pic de
pământ din locul unde a călcat, balega, placenta, numită în
popor „cămașa vițelului”) sau din gospodăria omului (osia
sau oiștea de la căruță, melița, sita de strecurat laptele; fire
de paie din stogul de fân al gospodarului de la vaca căruia se
ia mana). Uneori, se confecționează o vacă de lemn. În cazul
în care luatul laptelui se desfășoară în afara gospodăriei, se
folosește un copac, un cuțit. În unele localități se crede că și
broasca râioasă este trimisă să ia laptele. Există și un loc
magic, care se folosește la luatul manei: crucea drumurilor.
Remarcăm că absolut în toate localitățile vizitate de noi ni
s-a vorbit despre luarea manei de la vaci: „La noi aici a fost
o bătrână, care lua lapte de la vite. Urmărea pe drum vaca
care avea pulpă mai mare. Vedea unde se bălega și din balega
așeea lua și-i fășe vacii și-i lua laptele” (Crețan Alina Elena,
30 de ani, Putna); „Dacă eu știu să ieu laptele de la vaci, ce
fac? Când vaca fată, este soartea190 așeea în care șede vițelu’,
mă duc și fur o bucată. Că omu’ și fași? Nu mergi și-o
îngroapă, o aruncă pe gunoi. Și eu mă duc și pazăsc și ieu o
bucată dintr-așeea și o țâră de baligă tot de la vaca așeea și îi
ieu laptele. Vaca îndată nu mai are lapte, prinde a da sânge
din țâță. Și-așeea ia lapte cu donița. Și astlaltă vacă, de
unde-o luat soartea vițelului și baliga, dă sânge din țâță și nu
se mai îngrașă. Așeea vacă se pierde. Prin preoți, care-o
umblat, degeaba. Sunt vite că le duși la păscut. Și sunt cruci
de drum și vaca poate trece pe-acolo și poate s-o băligat.
Așeea baligă de pe crușile drumului o ia și iară ia laptele și
vine vaca și rage la așeea poartă să-i deie laptele înapoi.
Vaca, care știi că-i bună de lapte și tu n-ai fost atentă cu
soartea, cămașa vițelului, și-o duși la păscut, la două, trei
190
Placenta
zâle trebuie s-o spurși la încheieturi cu rahat, o unji la

copitele dedesubt (în spate are o unghiuță, sub unghiuța
aceea) cu un bețișor. Și așeluia, care vrea să-i ia laptele, îi
pute. Că dacă lapele miroase, nu ți-l mai ia. Nu se gândesc
că trebuie să moară” (Irimescu Floarea, 77 de ani, Arbore);
„Cazul l-am văzut eu. Aișia era un om în marginea satului.
El știe sî vrăjascî. M-am dus într-o dimineațî la el și am
văzut donița di lapti pi cui, afară în gang, și fimeia lui nu era
acasî, numa’ el. Și donița plinî cu lapti, șerbe, fășe spumî,
aproape sî curgî jios. M-am dus în casî și i-am spus: «Badi
Ion, uite donița plinî cu lapti». Zâși: «O muls fimeia vaca și
o uitat sî strecoari laptili». Sî vede cî știe să ieie laptili. Că
doar dacî o muls laptili, o trebuit sî-l strecoari, nu sî-l punî
pi cui. Și donița așeea cu lapti fășe spume, crește. Omu’ și
fășe, cî s-o-mplut donița cu lapti? Erau femei multi cari
știeu” (Colțun Ion, zis Barbă, 96 de ani, Solca).
Vaca de lemn
Pentru a mima mulsul vacii se fac vaci de lemn, care sunt
plasate cât mai departe de ochii lumii, în pod, în iesle. Menți-
onăm că nici unul dintre informatorii noștri n-au văzut aseme-
nea „vaci”: „Eu am pățit că mi-au luat mana de la vacă, da’ eu
am luat înapoi și nu mi-au mai luat. Am auzit că există vacă de
lemn, pe care merge în pod și o mulge” (Utopila Ilie, 49 de ani,
Brodina); „O fimeie di asta ră, umbla la biserică, când sî duși
un băiet la dânsa, ea sî coboră din pod cu donicioara di lapti,
cu spume încă era. Amu așela di undi? Și era fimeie credin-
cioasă și la biserică umbla” (Cârciu Viorica, 89 de ani, Falcău).
„Băicoaia de aiși din deal, îi moartî. Noi îi spuneam Babeta.
Ave vacî di lemn în iesli cu pulpî, cu tăt. Și merje și mulge
de-acolo” (Juravle Vasile, Falcău). La întrebarea: „Cine i-a fă-
cut vacă de lemn?” informatorul a răspuns: „Păi, Dumnezău și
vaca șei neagră știu”; „Făceau o vacă de lemn. Descântau. Luau
de la vecin sau de la cine lua laptele și nu trebuia să țină vaci
acasă. Se urca în pod, mulgea vaca de lemn și cobora cu lapte-
le” (Torac Elena, 38 de ani, Brodina).
Mulsul meliței
Cine nu-și poate confecționa o vacă de lemn, folosește me-
lița pe post de simbol al vacii și imită mulsul, „mulgând” mâ-
nerul meliței: „Este aici o vecină. Alta i-o luat cuțitul din casă.
Cu cuțitul cela face cruce să aibă lapte. Și are meliță, cu care
bate cânepa. Are fata ori ea vacă și au lapte atâta! Și femeia de
la care o luat laptele n-are. Și rage, și rage vaca” (Barbir Aspa-
zia, 75 de ani, Dărmănești). În cazul acesta, stăpâna vacii a re-
curs la ambele ritualuri de însănătoșire a animalului, magic și
creștin: vrăjitoarea i-a descântat apa și a spălat-o, iar preotul a
sfințit tărâțele, sarea și făină cu care a hrănit animalul. „Poves-
tea mama că o vecină avea în podul casei un melițoi din ăla cu
care se meliță cânepa. Și se făcea că mulge de acolo într-o do-
niță. Și vitele, de la care lua laptele, alergau toată lunca. Mama
ne spunea câte odată: «Nu treceți pe lângă poarta aceea.
Duceți-vă prin altă parte»” (Apostol Floarea, Arbore); „Șî mai
de mult fășe așa. Care descânta, ave meliță în pod. Șî fășe din
melițî așa și curje lapti. Iese laptili șela care l-o luat di la vași.
Ele merg în pod, ca șî cum sî duc sî mulgî vaca. Și-am avut
aișia cam multi” (Cotos Elena, 69 de ani, Straja). La întreba-
rea: „Mai sunt și-acuma?” informatoarea a răspuns: „Sânt”.
Mulsul oiștii sau al osiei de la căruță

Laptele unei vaci străine poate fi adus în propria gospodărie
și cu ajutorul oiștii sau osiei de la căruță ori trăsură: „Un om
ave trasură. Calu’ nu era la căruțî. Și s-o dus unu: «Măi, cât îmi
dai să-ți aduc niști dulci?» S-o dus la oiștea căruțî și o muls
lapti” (Cârciu Viorica, Falcău); „Când eram la mama acasă, era
o fimeie, mulge osia de la căruță. Pune găleata la osie și scote
câte o găleată di lapti luat de la vași” (Irimescu Floarea,
Arbore).
Mulsul unui cuțit înfipt în copac

Când actantul magic se află în pădure, „mulge” un cuțit
înfipt în copac. Iată ce ne-a mărturisit despre vrăjitorul Ilie
Voroniuc din Nisipitu, nepotul său Ilie Utopila: „Dacă vedea
la distanță vaci sau junci, zicea: «Vrei să bei lapte?» Spunea

câteva cuvinte pe care le știu și eu. Și arunca cuțitul în copac.
Dacă erau junci, picura sânge. Dacă erau vaci, curgea lapte”.
Nepotul este de părere că uncheșul „lucra prin Necurat”.
Țăranii din zonă consideră că cele mai puternice vrăji se fac în
zona de munte populată cu huțuli: „Am mai auzit că erau stâni
la pășunat. Și tot așa erau, mai ales huțanii, care le descântau.
O zâs că erau oameni la lucru și-i întreba: «Vrei lapte de oaie,
de vacă? Ce fel de lapte vrei?» Băga cuțitu-n pom și de acolo
curgea lapte de ce fel spuneai tu. Și o zâs că oile așelea erau
nebune, fugeau, nu le mai putea ține nimeni. Le chinuia”
(Crețan Alina Elena, Putna); „Le era rău, le durea, cine știe
cum lua laptele dintr-însele” (Cenușă Ileana, Putna).
Broasca râioasă și luatul manei

În unele localități se crede că și prin intermediul broaștei
râioase se ia mana. Aceasta este descântată, apoi trimisă de
către vrăjitoare în gospodăria omului: „Broasca răpănoasă,
dacă vine, apoi a trimis-o cineva să ia laptele. O venit și la
mine, da’ soțul o băgat furca în ea și o aruncat-o cine știe unde”
(Țega Parasca, 66 de ani, Brodina).
Importanța respectării condițiilor ritualului magic

Când se efectuează luărea manei, este foarte importantă
respectarea fiecărui element. Iată un caz al cărui rezultat a fost
invers proporțional cu cel scontat, din cauză că nu s-a respectat
una din prescripțiile tradiționale: „Mama mea e venită la tatăl
meu. A venit la socri și bunicul meu, Dumnezeu să-l ierte, lua
mana. Și zicea mama că a trimis-o să-i aducă 9 paie din
9 stoguri, da’ diferite, fiecare claie de la alt cetățean, nu din
aceeași livadă. Pentru un anume descântec. Dar pentru 9 clăi
trebuia să cutreiere tot muntele. Nici nu cunoștea satul.
Acesta-i răsfirat, vecinii sunt la un kilometru. Livezile-s mari
și trebuia să cutreiere mult, ca să ia de la fiecare. Mama zice:
«Lasă că-l fentez»191. O luat din claia socrului 9 paie. O stat,

unde-o stat, le-o adus. Și o făcut bunicul descântecul. La vreo
trei zile, scandal pe bunica. Și lui tata: «Tu ai adus pe venetica
asta și mi-o nenorocit vacile». O avut 7 vaci cu lapte, toate
șapte au înțărcat” (Torac Elena, 38 de ani, Brodina).
Cum se întoarce laptele?

Conform gândirii populare, laptele luat prin procedee ma-
gice se întoarce tot prin magie. Procedeul tradițional este
aruncarea apei, cu care se clătește donița, în closet: „Când scă-
dea luna, doamnă, parcă lua laptele din doniță. Nu mulgea so-
țul nimic. Așa, poate o cană pentru noi. Și m-a învățat o babă:
restul, care rămâne în doniță după ce strecori laptele, să-l torn
de trei ori în closet. Nu mi-a mai putut face nimeni nimic”
(Ciornei Maria, 59 de ani, Dărmănești); „Când îți ia laptele de
la vacă, în fiecare dimineață, după ce răstorni laptele din doni-
ța în care-ai muls, speli donița și apa așeea o dai în closet trei
zâle la rând” (Crețan Alina Elena, Putna); „Dacă vrei să pui
mana înapoi, dai de nouă ori în closet ceea ce speli în șiștar192”
(Cârciu Viorica, 89 de ani, Falcău); „După ce ai strecurat lap-
tele, speli donița și apa aceea o arunci în closet. Mai spui ceva:
«Cum are gustul unde am aruncat, așa să aibă gust laptele ace-
luia care a luat mana». Din spălătura aceea dai și la câine și
spui: «Așa cum păzește câinele, așa să păzească să nu ia mana
de la animal»” (Popescu Mircea, 54 de ani, Falcău).
Țărancele cred că apa din doniță, aruncată în closet, are
puterea să transporte mirosul de excremente în laptele furat de
vrăjitoare și aceasta este nevoită să renunțe la el: „Miroase
laptele a closet și ți-l dă înapoi” (Cenușă Ileana, 74 de ani,
Putna).
Alt rit de întoarcere a laptelui este aruncarea păstrăvilor de
vii în cuptorul de copt pâine. Se zice că are ca efect uciderea
191
A fenta, verb de conjugarea I. A amăgi
192
Șiștar, șiștare, substantiv neutru. Vas de lemn sau de metal cu toartă, cu gura
mai largă decât baza, folosit pentru muls laptele
vacii persoanei care a luat mana: „Și mai știu una mai de de-
mult. Trebuie să prindă pește, da’ viu, în găleata unde mulge
vaca. Și să pună foc în cuptor din lemnele acestea pe care le
aduce apa. De trei ori trebuie să pună lemne de acelea să ardă.
Și pe urmă aruncă peștele în foc. Tot descântă ceva. Și în mo-
mentul acela crapă vaca. Da, dar vaca, săraca, nu-i vinovată. Să
crape omul acela, care o făcut. La fata mea din Straja tot o luat
laptele. O păscut vaca mai departe și o babă bătrână o știut193.
Și o mers ginerele și i-o spus: «Acuma-ia merg și cumpăr peș-
te și te satur de lapte!». Dimineața nu ave vaca lapte și seara o
muls iar o găleată”(Țega Parasca, 66 de ani, Brodina); „Se um-
flă pulpa, se înroșesc țâțele. Vaca se mulge puroi, sânge, așa
niște jițe ies din pulpa vacii și foarte tare o doare. Iei cinci păs-
trăvi vii, faci un foc mare în cuptor, dai drumul la pești în jarul
acela și spui: «Cum o sărit și o crăpat peștii, așa să crape vaca
respectivului». Atunci crapă vaca așeluia” (Teleagă Eugenia,
65 de ani, Horodnicu de Jos).
Multe persoane recurg la rugăciunile preotului creștin pen-
tru anularea efectelor riturilor magice. Acesta face agheasmă și
sfințește tărâțe. Vaca este spălată și hrănită cu aceste produse
timp de trei zile: „Mai sunt din ăștia, care fură laptele de la
vacă. O femeie o muls sânge. Mulge lapte și era la fund sânge.
O mers și-o plătit slujbă la Vatra Moldoviței. O dus tărâțe. Și
la casa aceleia, care o făcut vraja, seara o închis junca în grajd
și dimineața o găsit-o moartă, umflată” (Țega Parasca, 66 de
ani, Brodina); „Odată am ieșit cu vacă în prund și știe o fime-
ie di vrăji. Da’ un om zâși: «Nu scoati vaca, că mâine-poimâine
n-o mulgi. Îi vide banu’ în fundu’ gălețî». Seara, când dau sî
mulg, dă cu chișioru’. M-am dus la preotu’ și am sfințit. I-am
dat de două ori și i-o vinit laptili” (Cotos Elena, Straja).
Majoritatea proprietarilor de vaci îmbină ritul creștin cu cel
al magiei populare: „Strochem cu aghiasmî prin casî di Trifu și
di Andrii. Fășem semnul Sfintei Cruși și luam usturoi și
193
A ști de vaci înseamnă a cunoaște meșteșugul luatului manei de la vaci. „Așela
știe de vași.” (Juravle Vasile, 73 ani, Falcău, Suceava)
ștergem geamurili sî nu vie Necuratu’, sî mai țâni di capul

oamenilor și așela. Și dam în geam la grajdi la vacî, ca sî sî
ducî. Am păstrat agheasmî și, uneori, mai strochesc prin casî și
grajdiu, spun rugășiuni. Spăl și rămâni în doniță și mă duc în
closet cu o canî și zâc: «Șini laptili ni l-o luat, sî-i miroasî a
căcat». Sau: «Șini ni-o luat laptili, să-i miroasî a căcat, să nu-l
poată mânca, niși nimănui să-l deie»” (Cotrubaș Rosalia, 80 de
ani, Solca).
Alți țărani contează pe inteligența animalului. Ei consideră
că vaca știe cine i-a luat mana. Trebuie doar s-o lași liberă pe
drum și ea se va duce singură la poarta persoanei respective:
„Se observă la un moment dat că vaca este foarte agitată, nu dă
cantitatea de lapte pe care o dădea, iar uneori, poate să dea lap-
te cu sânge sau puroi. Atunci se spune că i s-a luat laptele.
Cum se procedează? Se dă drumul vacii și este lăsată să mear-
gă singură. Se spune că ea se oprește la poarta celui care i-o
luat laptele. Ca să-l înfricoșezi pe făptș, cea mai eficientă me-
todă, dar și cea mai periculoasă, este următoarea: se prinde un
păstrăv și i se dă drumu’ viu pe jăratic. Persoana care pune peș-
tele, zice: «Când a crăpa pântecul la pește, să crape și vaca ce-
lui, care mi-o luat laptele». Este o metodă nu prea ortodoxă.
De aceea sătenii lasă vaca să-și găsească singură torționarul și-i
spun: «Vaca mea a mers la tine, tu mi-ai luat laptele»”
(Gâza Ecaterina, 60 de ani, Frătăuții Noi).
Ca și în alte practici magice, și ritualul de întoarcere a
laptelui a suportat o degradare. Peste tot s-au păstrat doar
crâmpeie din ritual. Numai la munte, în zona huțulă, ne-a fost
comunicat ritualul întreg de către descântătorul Ilie Utopila
din Brodina. Acest rit conduce și la descoperirea făptașului:
„Se ia păr din coadă și dintre coarne de la vacă și tărâță și o sti-
clă cu apă. Se desface pe apa aceea, pe tărâță și pe păr și pe
urmă trei zile omul trebuie să afume vaca contra soarelui de
trei ori cu părul acela. Apoi trebuie să spele vaca trei zile la
rând de trei ori, de la bot până la copite, cu apa aceea și trei di-
mineți se dă și tărâța aceea să mănânce. Dar în trei zile acelea,
după ce-ai muls laptele, trebuie să pui un jar în apa aceea, nu
trebuie să fie spălată găleata. Numai ai strecurat laptele și în

ceea cu ce se clătește găleata pui o potcoavă un fer roșu, straș-
nic și se aruncă în toaletă. În trei zile. Omul acela nu rezistă,
vine repede să-i dai ceva. Dacă nu ai dat, la revedere. Se des-
coperă prin chestia asta”.
Alt procedeu nu prea magic, dar destul de eficient, este să
mergi să-l ameninți pe „vrăjitor” cu bătaia sau cu efectuarea ri-
tului de aruncare a păstrăvilor în foc și vrăjitorul desface vraja:
„O cumpărat tata de la munte o vacă, dădea câte trei găleți de
lapte, jumătate era smântână. Și ave o cumnată, o femeie par-
șivă, urâcioasă. Merge la vacă cu sita aceea de strecurat laptele
și nu știu ce mai pune acolo și ce cuvinte spune și îi spăla uge-
rul și poate-i da și să bea și vaca nu mai ave lapte. Și când se
duce mama s-o mulgă: «Vai, măi omule, cineva a luat laptele
de la vacă! Asta de la deal trebuie să fie». Merge tata la dânsa
și-i zice: «Cum ai făcut descântecul la vacă și ai luat laptele,
acuma-ia să mergi și să strici, să fie vaca teafără cum a fost, că,
dacă nu, te omor». Se temea de tata. Și s-o dus și-o desfăcut
descântecul și o revenit laptele la vacă” (Nichiforean Ermiona,
Rădăuți); „Băiatu’ meu era pădurar la deal. Șî spuneau huțanii
așeia: «Măi, pe așela nu-l primiți la canton, că știe de vași».
Eu nu credem. Duc vașile și, la vreo două săptămâni, nu mai
am smântână, laptele-i albastru. Și vine huțanu’ la mini, da’ eu
când îl apuc di chept și-i împușc un cap: «Măi, di și ne-ai
stricat vașili?» El o început a tremura. „Dă-ni laptele înapoi, că
ti mănânc». La câteva zâli o vinit laptili înapoi” (Juravle Vasile,
Falcău).
Procedee de protecție contra luării manei de la vacă

Există procedee magice speciale de protecție a vacii
împotriva luării laptelui. În acest caz riturile creștine (se face
cu lumânarea cruce la grajd, se stropește agheasmă cu struțul
de busuioc în formă de cruce, se spun rugăciuni) se îmbină cu
cele ancestrale (în ziua fătării nu se dă nimic din casă, nu se dă
laptele peste pârău): „Când mi-o fătat jiunca asta prima dată,
am luat busuioc și tămâie și-am pus într-un hârbuț și, cu
lumânarea asta de la Paști, m-am dus și am făcut cruce la

intrare în grajdi, da’ așa atent, cât numai la obroacă sus și am
mers și am tămâiet vaca. Ca să nu-i ieie laptele. Zic Tatăl
nostru și tămâiez, merg roată pe lângă vacă, de trei ori. Și
cenușa așeea o sting bine și o presor între coarne. Când îți fată
vaca, în ziua aceea nu se dă la nimeni nimic, nici barabule, nici
fasole, că o zis că dai mana de la vacă. Cu vrăjile acestea îi bine
să nu dai nimica din casă. Dai și cu usturoi și cu agheasmă pe
la toate ușile, fași cruși și te păzește Dumnezeu de lucruri
urâte, rele, de vrăji, de năpăstii” (Teleagă Eugenia, Horodnicu
de Jos); „Nu dai laptili pisti pârău. Trebu’ sî pui un chic di sari.
De exemplu, mă duc sî ieu ori sî cumpăr di la vecina di pisti
pârău. Fimeia, care-mi dă laptili, trebu’ să-mi puie un chic di
sari ori în sticla di lapti ori într-o oală. Sî nu ieu mana di la
vași” (Ungureanu Maria, 58 de ani, Solca).
Împotriva luatului manei, se țin sărbătorile legate de
animale: Haralambie, Trifu și Andreiu. Multe rituri de
protecție se desfășoară în seara de Andrei: „Mergem în grajdi
și ungem ușa cu dohot. Punem o conservuțî cu dohot și cu
găinaț de găină, îl frijem pi plitâ și unjem vașili pe la pintini.
Dacă nu li unji, vini șî li ia mana. Da’ dacă o ia, apoi miroase
lapteili așela și smântâna că gîinațu’. Și dacă vini șineva în
ajunu’ lu’ Andrei ca să șiară șeava, sî nu dai. Șî dacî strâcî șineva
o vacî, nu poți sî ti alipcești di dânsa, ca s-o mulgi. Sari găleata
șini știe undi. Ei îi pari că-i diavolu’. Merjem la preotu’, ca sî
ni facî ahgeasmî și ni șitești. Șî îi dau la vacî agheasmî așeea și
făina sfințâtî” (Cotos Elena, 69 de ani, Straja).
Riturile de sporire a manei sunt efectuate în seara de
Crăciun și de Anul Nou. Fânul sau otava sfințită, care se pune
sub fața de masă, sunt date vitelor, pentru ca să fie sănătoase și
să dea lapte bun. La fel se dă animalelor și din bucatele sfințite
(grâu, ovăz, secară). De Paște, în unele localități se face păscuța
vacii, care se sfințește la biserică și se dă mai multe zile la rând
în același scop de sporire a manei laptelui. Unde nu se face
păscuța vacii, se dă o bucățică din pasca mare.
Tradiția spune că femeile, care au luat mana la vaci, strigă

și se chinuiesc în ceasul morții: „Femeile care se ocupă cu lu-
cruri necurate își dau sufletul foarte greu. Pot să moară mai
ușor numai dacă transferă ceva din puterea lor altora sau dacă
învață pe altul. Asta înseamnă transferul puterii. Atunci când
face vrăjile, se duce în casa respectivă și obține un obiect sau îl
fură de la persoana respectivă și, prin el, transferă puterea sa”
(Rodica Iațencu, 40 de ani, Dornești).
Luatul laptelui – fenomen de teleportare?

Sub influența cărților de popularizare a fizicii cuantice, unii
intelectuali caută explicații științifice pentru acest fenomen.
Profesorul din Brodina, Coriciuc Nicolae (55 de ani), ne-a
spus: „Luatul manei de la vaci se face prin teleportare”. Păre-
rea lui se înscrie într-o încercare efectuată de unii cercetători ai
fizicii cuantice și cei ce se ocupă de studierea instrumentelor
magiei de a găsi o înrudire între filosofia modernă aflată la
baza fizicii cuantice și cea a concepției păgâne despre lume.
PROTECȚIA CASEI
DE VRĂJI ȘI DUHURI RELE
Temelia casei
În practicile de protecție a casei împotriva influențelor ne-
faste regăsim același sincretism religios caracteristic țăranului
modern. Temelia se sfințește cu agheasmă și sub ea se pun di-
ferite obiecte – un cap de cocoș, busuioc, bani: „Când se zidea
o casă din bătrâni, se sfințea temelia. Nu era chemat numaide-
cât preotul. Avea lumea agheasmă acasă. Luau struțul de busu-
ioc și castronul și stropeau în locul unde avea de gând să fie
temelia. Apoi tăiau un cocoș și puneau capul, ca să nu se în-
tâmple ceva. Să nu ceară casa alt cap, adică să moară cineva din
casă. La alt colț se punea fir de busuioc și un ban, să fie casa cu
noroc. Se punea și o iconiță cu Maica Domnului. Când se
ajunge la coamă, se pune un brăduț, buhașul. Și se cinstea. Stă-
pânul casei aducea o jumătate de horilcă și cu un păhăruț se
cinsteau lucrătorii” (Teleagă Elisaveta, 56 de ani, Straja).
„Când râdiși casa, când pui prima bârnî, trebuie să-i dai un
cap de găinî. Tai găina și capul îl pui acolo, da’ carnea s-o mă-
nânși ei” (Juravle Vasile, 73 de ani, Falcău).
„Prima bârnă de la temelie se cheamă talpă. Și la îmbinare
se pune o monedă veche sau dacă era de argint era și mai bine,
asta însemna că casa respectivă avea bogăție. Ori cap de găină
sau cocoș. E bine să fie găina neagră ca să alunge duhurile ma-
lefice” (Popescu Mircea, 54 de ani, Falcău).

Mutarea în casă nouă

„N-am întrebat-o pe mama, dar ea m-o pus să fac. Înainte
de a mă muta în casă, seara, o dormit în casă la noi o găină.
Ne-am mutat de Mihail și Gavril și, cu o seară înainte, am
adus în baie o găină și a dormit acolo. Dar nu știu nici acuma
de ce” (Teleagă Elisaveta, 56 de ani, Straja).
Agheasma împotriva duhurilor rele

„De Iordan se dă cu agheasma împotriva duhurilor rele. Vii
acasă și strochești pin’ pomăt, pin’ meri, toate căsâle le stro-
chești așe frumos. Și în fântână pui agheasmă, și la vite, și la
găini, și la câine. Pentru curățenie. Pentru că tăti duhurile ies-
tea rele din ce provin? Din lucruri tot reli: din înjurături, din
curvie, din crime. Acolo-i băgat diavolul. Și dacă ai agheasmă
șî tămâie și mai ales nafură tăt timpu’ în casă, așelea nu se
apropie” (Irimescu Floarea, Arbore).
Usturoiul împotriva duhurilor rele

„Usturoiul se spune că este ceva care oprește duhurile,
oprește diavolul. Nu intră” (Popescu Mircea, Falcău); „Eu știu
de la soacra mea. În seara de Andrei se pune usturoi la toate
ferestrele și la ușă și se dă un pic în frunte la copii, la persoanele
din casă, ca să fie toți feriți de vrăji. Se pun căței pe pervazul
geamului chiar căciulia întreagă legată lângă ușă sau de clanță
sau deasupra ușii, afară, într-un cui” (Irinciuc Luminița,
Straja); „De Sfântul Andrei, dezghioci nouă căței de usturoi,
dar la căciulie să nu fi umblat nimeni. Sî iei nouă căței și-i
numeri de trei ori de la nouă în jios și-i dai pe la uși, pe la
clampe, pe la chituri, pe la geamuri, pe la fisuri, ca să nu intre
vrăjile” (Teleagă Eugenia, Horodnicu de Jos).

Credinte Magice Geto-Dacice

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Credinte Magice Geto-Dacice

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CREDINȚE MAGICE

Cartea a fost editată și cu sprijinul

Editura Geto Dacii

Ilustrație copertă: Gabriel Tora

Credințe magice geto-dacice

Toate drepturile asupra acestei ediții

Cartea poate fi achiziționată de pe www.dacia-art.ro

MEDICINA MAGICĂ. DESCÂNTECUL................................ 19

CREDINȚE LEGATE DE ANIMALE...................................... 49

CREDINȚA ÎN VISE.................................................................. 109

PRESCRIPȚII MAGICE, SEMNE BUNE ȘI RELE............... 129

LOCURI BÂNTUITE................................................................. 165

SÂNZIENELE ȘI ZEIȚA IANA............................................... 179

LUATUL MANEI DE LA VACI............................................... 201

PROTECȚIA CASEI DE VRĂJI ȘI DUHURI RELE............. 215

Magia nu a murit încă în România. Din vremuri

Deși ne aflăm în plină eră tehnologică, magia continuă să

făcătoare de minuni, cred în puterea apei sfințite). Iar cele,

Cândva, satul românesc era o lume guvernată de magie. În

dar omoară broasca ce le intră în curte, pentru că o consideră

magico-religioasă, atestată chiar și la vânătorii paleolitici”7.

omului Renașterii și al celui modern: „În gândirea Renașterii,

cu evlavie. El știa că ea are puteri invizibile, benefice atunci

Astăzi au fost uitate tocmai prescripțiile ce rezultau din

săteanului și cultura lui stăteau „sub zodia «copilăriei»”17.

Medicina modernă își trage rădăcinile din medicina popu-

C R E DI N Ț E M A G IC E G E TO - DA C IC E | Iulia Brânză Mihăileanu

mă închin eu cu coatele goale și cu genunchii goi și cu fruntea

Descântecul, ca metodă de psihoterapie populară, se adre-

nemurire, se spune că învățătura lui Zalmoxis cuprindea și o

m-am legat cu jurământ și trebuie să-l ascult – iar tu dacă vrei

cununa; într-un descântec de albeață, bolnavul este curățit de

etc., continuă „importante ritualuri și credințe păgâne, legate

Când se bănuiește că pruncul e afectat de deochi, de speriat,

Opt s-o despărțât./Șapte s-o despărțât./Șase s-o despărțât./

Boala nu era un dat implacabil venit să-l nimicească cu orice

dreptul la viață al magiei au sfârșit în flăcările rugului

Nemaiexistând conștiința că ființa umană este legată indisolu-

de „șopârlă-mârlă” ce fuge de la copil, la îndemnul descântă-

Ochiul care se zbate

Descântatul de ulcior cu gaura de la gard

Descântatul de deochi. Cine deoache?

l-am botezat. Apără-l, Doamne, de urât, di greutăți, di tăti ji-

Când copilul „are plânsuri”

Practici magice împotriva deochiului la vaci

Luatul somnului și descântecul de somn

Există un rit și pentru bătrânii chinuiți de insomnie: «Când

Descântatul pentru scoaterea șarpelui

scuturat, l-o trezit din somn. Și l-o salvat. Ceea ce vă spun eu

Descântatul vacii cu cârpa de șters ouăle încondeiate

Cum se afumă un mormânt la biserică, așa sî treși roată-mpre-

comună, o mușcat vitele. Pe cal nu-l mușcă. Calului îi plași

Efectul tratamentului depinde de operativitatea cu care se

Există și măsuri de prevenire a mușcăturii: „Ca să nu muș-

știe și să descânte cu apa neîncepută. Se spune ceva din gură.

Descântec de buricat vițelul

Descântec pentru cârtiță

Descântecul și fizica cuantică

Pentru mult timp, descântecul a fost considerat de către

componente lipsite de viață, care se sincronizau între ele”53.

pure și a infinitei posibilități57. În lumea subatomică există un

noastre”64 și chiar și mințile noastre „funcționează conform

putem schimba pe alții. Cum are loc acest lucru? Savantul a