DACIA EDENICA

Rusaliile

Olimpia Cotan-Prună
dr. Simona Prună - Grigore

Peisajul mitic românesc este populat pe timpul verii de zânele străbune, spirite feminine, în
cete de câte 9, ce poartă mesaje ale mitului cosmic universal, ce ajung la noi pe căi orale, calendaristice,
dar mai ales prin legende, povestiri, datini şi obiceiuri.
Mitologia românească surprinde concepte de istorie ce nu au ajuns încă filozofie. Datinile şi
obiceiurile poartă mesaje complexe ale experienţei de viaţă, din care se pot reconstitui programe de
iniţiere, de cunoaştere, cu trimiteri directe la practica materială şi mentală a mediului de viaţă social,
biologic, geografic, meteorologic etc. Ceremonialul Cetelor sacre feminine, care sunt cele mai vechi
din istorie, îmbracă o diversitate de forme şi acţiuni şi poartă multiple informaţii din toate domeniile
existenţiale, ce nu pot fi şterse de interdicţii subiective, vremelnice.
În arealul geto-dac vestalele se numesc ZÂNE şi au în centru pe Marea Zână Mamă, temelie
a matriarhatului geto-dac unic în lume prin bogăţia simbolistică, obiectele de cult, arta vestimentaţiei
etc. Zânele înţelepte – Babele – au mesaj sacru, benefic şi de neatins în Panteonul străvechi geto-dac.
Istoria şi înţelepciunea străbunilor noştri geto-daci s-a refugiat în mitologia românească complexă,
structurată şi recunoscută după logica iniţiatică, un veritabil arhetip universal.
Toate informaţiile cu privire la Rusalii au fost cunoscute indirect, din ceremonialul cetelor de
iniţiere, cunoscute sub multe forme în aria străveche geto-dacică: Hesperidele, Gorgonele, Orele,
Zorile, Moirele, Ursitoarele, Zamolsele, Maginikele, Drăgăicele, Crăciunikele, Rusaliile, Sânzienele,
Lioarele, Paparudele, Căluienile, Alexiile, Floraliile, Lăzăriţele, Verişoarele, Dârdaicele, Suratele,
Mătcuţele, Ovideniile, Farmacoanele, Iordanele, Mironosiţele etc. ce poartă mesajele experienţei de
viaţă. Zânele sunt mesagere ale lumii vechi şi se grupează în jurul unei personalităţi ce-o reprezintă pe
Zâna Mamă, axul central, fiindcă cea mai importantă fiinţă a tot ce există este Mama Născătoare şi
protectoare, pretutindeni în natură.
La geto-daci se păstrează cea mai veche Zână cu numele de NIKA, dăltuită şi pe pietrele
de căpătâi, stâlpii funerari, chiar şi pe crucile creştine, dar mai ales pe pecetea de sacralizare a
pâinii: pristolNIK. Această Zână a Cerului şi Pământului are în subordine cele 8 magii sau
megaenergii cosmice atât de prezente în datina de la 9 Martie a Măcinikilor.Toate marile personalităţi
feminine sub numele de Mari Preotese au preluat mereu şi mereu simbolistica Marii Mame, ce
concentrează toată ştiinţa veche a strămoşilor noştri. Cetele sacre feminine sunt cele mai vechi şi sunt
specializate. În datinile româneşti ele fac posibilă înţelegerea continuităţii existenţei omului în mediul
cosmic, natural, biologic, cultural istoric. Zânele Bătrâne începând cu Nika, Geea, Dokia etc, sunt
onorate si păstrate cu sfinţenie de către femei în datini şi obiceiuri, în Calendarul Babelor (Înţeleptelor),
în basmele noastre, depozite şi refugiu al istoriei vechi. Aceste Zâne jalonează întreaga existenţă.
Regimul de viaţă - calendarul străbunilor geto-daci, este jalonat de personalităţi feminine dintre
care un loc special au Rusaliile ca zâne de vară, despre care primim informaţii mai ales din
reacţia Sânzienelor iniţiate de Drăgaică, şi din ritualul Căluşarilorunici în Europa şi în lume, care
alungă după o perioadă de toleranţă unanim acceptată, influenţele nefaste ale acestora. Datinile
atenţionează oamenii asupra efectele negative specifice unor legităţi cosmice pe care omul nu le poate
anula. Tărâmul Zânelor e o lume aparte unde totul e încremenit, iar pământenii nu le pot încălca
hotarele.
În mitologia europeană şi asiatică locul de origine al Zânelor este deosebit şi Palatul de cleştar,
fiindcă aici e originea lumii, unde Ursitoarele aprind la naştere candele pentru fiecare. Când se consumă
sursa energetică luminoasă, iar fitilul a ars până la capăt, candela fiecăruia se stinge. La geto-daci se
păstrează această informaţie în turta de ceară ce se întocmeşte la decesul omului şi care are o lungime
cât statura sa, de arde până la 40 de zile, aprinzându-se câte puţin pe mormânt.
Rusaliile încheie sărbătorile pascale. Evenimentele legate de Paşti debutează cu Postul Mare,
care durează şase săptămâni – 40 de zile. Rusaliile sau Duminica Mare sunt în a 8-a săptămână de
după Paşti, dar nu mai puţin de 40 de zile. În popor se precizează că-i vorba de 50 de zile, durată în
care Rusaliile sunt tolerate până în Duminica Mare, după care se numără apoi toate Duminicile până
la Lăsata Secului pentru Postul cel Mare, la Soroc, când se împlinesc 40 de Duminici de la
Duminica Rusaliilor.
Rusaliile sunt o prezenţă specială şi deosebită la 50 de zile după Paşti, aspect consemnat şi în
Biblie (Exodul 34 – 36), nefiind singular cu privire la datinile geto-dace, amintindu-se şi cele legate de
seceriş, specifice lumii Dunărene, cunoscute sub obiceiul Barba Grâului. Nu e un secret că de fapt cele
50 de zile sunt asistentele zânei cosmice, Ana, reprezentată de Nika, cu cei 50 de Anu.nachi consemnaţi
pe tăbliţele străvechi sumeriene. Ele străbat pământul găurind cu sfredelul un strat să iasă la suprafaţă.
Rusaliile hălăduiesc în cete de câte 9, dar în popor se precizează că sunt în număr fără soţ şi
la propriu şi la figurat, ce semnalează o realitate desprinsă din descântece şi blesteme, că sunt geloase
pe fete si femei, care au soţ-bărbat.
Sânzienele alungă Rusaliile cu: 9 stegurele, cu 9 lopăţele, cu 9 măturele, toate indicând
numărul Rusaliilor. Rusaliile nu sunt Zâne ale soarelui, că înaintea lumii născătoarelor a existat lumea
celor făcuţi, iar nu născuţi. Interesant este că Rusaliile sunt localizate între Hotară, în literatura
populară. În incantaţia culeasă din munţii Apuseni, cu numele 9 Floricele, Rusalina are surori pe
Marina şi Mădălina, care s-au dus la Rusale-ntre hotară, adică la răscruci, unde-s cele mai puternice
vârtejuri.
Căluşarii merg în vinerea Rusaliilor, în zori, la Răscruce, de leagă Ciocul Căluşului, sau Steagul
care este numai alb. În vârf se pune busuioc, pelin, leuştean şi încă şase plante de leac. În jurul unei
drob de sare căluşarii se prind în cerc şi vătaful îi stropeşte cu apă neîncepută. Îşi ciocnesc ciomegele
între ei, îşi bagă în nas şi urechi pelin, închid gura şi dau ocol de 9 ori în jurul Steagului. Depun
jurământul în faţa Vătafului numai ceilalţi 8 căluşari, fără Mutu, că altfel îşi pierde puterile şi-l pocesc
Rusaliile.
Rusaliile au un loc central dacă li se acordă atâta atenţie prin măsurile de întâmpinare şi de
coexistenţă vigilentă în prezenţa lor, până sunt alungate din toate ungherele: Gonim vânturile turbate,/
Să rămână vetrele curate,/ Ca boabele de rouă din cer picate. Duminica Rusaliilor mai este numită şi
Duminica Teiului şi a frunzelor de Nuc pe care se împarte şi coliva. Nucul e semănat de păsările cerului
şi înfloreşte în noaptea de Sângeorz. Lemnul de nuc nu putrezeşte uşor şi din el se face jugul boilor,
butucul roţii de car, chiar şi copârşeul. Lemnul de Tei e sacru, după cum arată şi numele său, fiindcă
se prelucrează uşor şi te protejează de duhurile rele, că nici fulgerul nu trece prin el. Ceaiul de tei e
calmant, din coajă se face mămăliguţă de tei ce se mănâncă cu ciorbă sau tocăniţă de dragavei (ştevie).
Tărâmul Zânelor străvechi este captivant şi cine i-a trecut pragul e uluit, e captivat, iar remediul
părăsirii acestui loc este doar îmbunarea Rusaliilor, ce au cheile de intrare şi ieşire din această capcană
cosmică.

JOILE
 Cele mai importante zile erau în vechime Joile, iar cele din săptămânile de după Paşti, până la
Rusalii sunt numite de către popor Joile Nebune. În datinile străvechi ele au nume şi sunt rânduite.
Joia Mare este în Săptămâna Patimilor pentru care se aprinde Focul de Joi Mari, prin care se
asigură energia necesară morţilor, care ies din morminte. În biserică se face şi ultima colivă până la
Înălţare, în a 6 a săptămână după Paşti, şi se oficiază Slujba celor 12 Evanghelii. Prima Joie de după
Paşti este Joia Babelor, adică a înţeleptelor străvechi numite şi sfinte, care se păstrează în numele
zilelor săptămânii. În această zi bătrânele pun Evanghelii şi fetele varsă la fântână apă pentru 9 strămoşi
pe care-i numesc. Este Zorina, sau Cea de pe ape, cu sensul că e vorba de o lume anterioară, ce începe
cu topirea gheţii atât de prezentă în Mitul cojoacelor Dochiei. Alte Joi importante mai sunt Sfredelul
Rusaliilor, Stratul de Rusalii, Paştele Cailor – Sântoaderii, Tudorusele (în munţii Buzăului se află
Pădurea Tudoruselor sub care se află o peşteră cu multe coridoare, cu încăperi de mari dimensiuni,
luminate de o sursă necunoscută), Izvorul Tămăduirii, Paştele Rohmanilor, Căluiana, Ispasul, când se
măsoară cu pasul răscrucile etc.
Săptămâna Rusaliilor începe Joia şi se şi se termină Miercuri, timp în care se concentrează
întreaga lor semnificaţie. O motivaţie majoră a determinat cultura străveche să axeze calendarul
străvechi pe Rusalii din moment ce toate Duminicile se numără în raport cu aceste zâne bătrâne, ba
mai mult, numai Sâmbăta se pomenesc morţii. Sărbătoarea Rusaliilor, adică Duminica Mare, este
precedată de Moşii cei mari, din Sâmbăta Rusaliilor. În vechime săptămânile aveau 9 zile. Alungarea
Rusaliilor începea cu 9 zile înainte.
Un alt obicei, Paparudele, invoca Zâna Ploii Curate, în ajun de Sânziene, când Rusaliile îşi
pierd forţele distructive.
În Joia a 4 a este ziua Stratului de Rusalii, când încep să sfredelească pământul să-şi pregătească
drumul de întoarcere. Este ziua în care se naşte Căluşul, zeu protector al Cailor albi mânaţi de
Sântoader, care poartă Rusaliile timp de 9 zile, că ele nu ating pământul, ci plutesc în văzduh până la
Paştele Cailor. În această Joie se leagă Ciocul căluşului şi se încheagă Cetele de Căluşari care depun
jurământul de alungare a Cailor lui Sântoader, că-i vremea când fată iepele. Căluşarii bătătoresc
pământul cu picioarele, cu toiegele, cum fac şi Sânzienele cu toiegelul cu ciuboţelele, aspect ce ne
indică persoane minore, care se instruiesc în aceste datini, ca să nu revină uşor Rusaliile pe pământ.
Sântoader este simbolul bărbatului ce poartă energii cosmice vitale, pe un Cal Alb ce mănâncă
jar, cu o costumaţie care se scaldă în flăcări, are un Paloş fermecat – un fulger încremenit (laser) şi un
Buzdugan, adică o minge de foc pe care o struneşte şi-o foloseşte cu direcţii precise, înaintând pe
poziţii avantajoase de procreere ca pretendent la mâna Cosânzenei.
După 40 de zile Rusaliile mai scapă şi se cuibăresc în diverse locuri până le alungă din toate
cotloanele Sânzienele şi Căluşarii. Din Duminica Mare, Rusaliile mai sunt tolerate 3 zile, pe care
oamenii le păzesc cu sfinţenie fiindcă, mare trebuie să fie respectul lor la adresa Zânelor vechi. Ca
măsură de prevedere la plecarea Rusaliilor acestea sunt însoţite de Rusitori, care timp de 8 zile le
escortează pentru ca alaiul de morţi ieşiţi din morminte să se întoarcă în ţărână, iar energiile telurice
trebuie bătătorite cu picioarele şi cu toiegelele ca să rămână în adâncuri.
Rusaliile sunt energii cosmice ce indică transformări din natură, care nu tolerează nici morţii
care ies din morminte, reflectate în starea de normalitate deranjată a oamenilor, plantelor, apelor,
animalelor domestice. Ele aduc în aer vijelii, grindină, iau mirosul florilor şi puterea leacului plantelor
numai în Săptămâna Rusaliilor, de Tudorusalii şi de Stratul sau Sfredelul Rusaliilor, când se fac şi
găuri în urechile fetelor pentru cercei, aspecte ce rememorează o amplă transformare cosmică de
echilibrare. Rusaliile ies din Pământ când pe Cer apare steaua luminoasă din constelaţia Taurului
numită Găinuşa, în a 4 a Miercuri de după Paşti, numită în popor Sfredelul Rusaliilor. Tudorusaliile
sau Strodul de Rusalii, adică Patul de iarbă, aminteşte că e vremea când se primenesc saltele cu paie
noi, când se naşte Căluşul.
Pe unde trec Sânzienele şi Căluşarii nu mai au putere Rusaliile. Ele sunt zâne
Bătrâne, mari şi străvechi. Vin să petreacă Paştele cu cei vii şi refuză să plece de bunăvoie. Aceste
duhuri periculoase sunt întâmpinate de oameni cu multă diplomaţie. Ele au nume ca: Rudeana, Ruja,
Rusandra, Păscuţa, Joimăriţa, Trandafira, Magdalena, Tirana, Tudosia, Ana, Marghita, Erodia,
Margalina, Samadiva, Santasia etc. Ca să nu le supere, oamenii le numesc indirect, cu vorbe de alint
cum ar fi: Ielele, Frumoasele, Blândele, Vântoasele, Irodiile, Bunele, Mândrele, Luminoasele, Dânsele,
Doamnele, Cele sfinte, Împărătesele văzduhului, Fetele câmpului, Măiastrele, Miluitele, Ursoaile,
Puternicile, Vijeliile, Fremătătoarele, Zburătoarele, Zbuciumatele, Cântătoarele, Vrăjitoarele,
Fermecătoarele, Răşchiratele, Albele, Şoimanele Strălucitoarele etc. Şoimana sau Joimana e
conducătoarea Joilor, iar Rosalia, RosăNika este autoritatea absolută.
Toate zânele sunt fecioare, deci fac parte din lumea androgină. Mutul din alaiul Căluşarilor
aminteşte permanent şi roteşte un simulacru de falus ca semn că în noua lume un rol important în
procreere revine bărbatului, pe care lumea zânelor bătrâne, cum sunt Rusaliile, nu l-au cunoscut şi de
aceea efectele negative din vremea lor ating cu precădere bărbaţii, ele fiind inviduoase pe neveste
acestora că îi au. Mutul aruncă cu ouă sparte peste fete, să nu le zăpăcească Rusaliile, şi mai ales peste
nevestele fără copii. Rusaliile nu pot fi mame şi nu pot atinge pământul. Din datina Rusaliilor înţelegem
că bărbatul este participant la creaţia omului şi e un dar al Zânei Nika, el este Voi.Nik, iar infertilitatea
este cea mai grea neîmplinire umană. Rugăciunile mamelor pentru familie au cea mai mare importanţă
psihologică benefică. Să nu uităm că tot ce există pe lume are O MAMĂ, adică un punct originar.
Ansamblul modalităţilor de seducţie al Rusaliilor îi găseşte nepregătiţi mai ales pe
bărbaţi, care nu se pot apăra şi pot fi pociţi, ologiţi, că le ia bărbăţia şi mândria şi le dă glas de
femeie, aspect ce indică fragilitatea sexului masculin şi cerinţa de protecţie a întregii colectivităţi, care
se pregăteşte să preîntâmpine prin datini şi obiceiuri aceste neajunsuri: Gura să ţi-o strâmbe,/ Graiu-
ţi nu s-aude. Rusaliile sunt un pericol şi pentru femei, care cad într-un somn himnotic şi întrebate dau
răspunsuri pe care, în stare normală, nu le cunosc. Indică locul unde-s lucruri furate şi autorul furtului,
prezic soarta şi dau sfaturi. Se spune în popor că au căzut în Somnul Rusaliilor. Armele de seducţie ale
Rusaliilor se adresează organelor de simţ, dar şi raţiunii. Atracţii vizuale antrenează flori şi frunze
rupte, iar crengile-s duse-n vârtejuri ca ciulinii pe creste. Apar curenţi eterici subtili ce pot ataca femeile
ce trebuie să-şi acopere capul, chiar şi în biserică. Bărbaţii sunt atacaţi de energiile telurice dacă dorm
pe câmp ori sub nuci, iar în apă n-au putere să înoate şi se duc la fund.
Cetele masculine de Căluşari vindecă în jocul lor suferinzii şi alungă Rusaliile cu 9 plante de
leac, cu un drob de sare, cu bâtele, cu chiote şi comenzi de alungare a acestora, bătătoresc pământul la
răscruci, peste moviliţe.
Rusaliilor li se pregătesc ofrande de Moşii cei Mari sau Moşii de Vară ca să plece mulţumite.
Cele mai importante ofrande sunt cerealele din colivă şi pâinea sub diverse forme şi mărimi, apa şi
fructele, însoţite de luminikă (lumina lumânărilor). Nu întâmplător se numesc aceşti colăcei sâmţi,
sâmbeciori, moşiori, mărturia, joimărica, răscrucile, îngeri – toţi sunt pentru Joia Mare. Dacă au făcut
şi rău, atunci Rusaliile sunt alungate cu vorbe rele, cu insulte că sunt bătrâne, gârbovite, urâte, duhuri
rele, răşchirate, spurcate, dar cele mai de temut împotriva lor sunt blestemele însoţite de puterea
plantelor de leac dintre care cele mai eficiente sunt leuşteanul şi odoleanul, cârtăneasa şi avrămeasa,
usturoiul, pelinul, salvia, teiul, nucul. Omul singur nu le poate distruge, că nu-i atât de puternic în
raport cu forţele cosmice, dar poate preîntâmpina efectele acestor manifestări naturale ce pot fi nocive,
dar şi benefice.
Duratele temporale ce separau aceste evenimente în aşteptare erau octogonale, dar desele
reaşezări ale calendarului le-au desfiinţat şi putem înţelege neconcordanţele în timp, unde sunt prezente
mereu cele 8 sau 9 zile, că orice grup are un şef adică 8 plus 1 fac 9, sau multiplul acestuia. Pe baza
acestor informaţii se poate reface Calendarul Babelor care avea tot 8 luni, de la 21 martie la 20
noiembrie, de Ovidenie, când se înnoia anul. Fiecare lună avea 40-45 de zile a câte 5 săptămâni cu câte
8 zile fiecare.
Spaţiile preferate ale energiilor cosmice, numite Rusalii în popor, sunt codrii neumblaţi,
văzduhul, apele mari, la fântâni, în pomi, în scorburi, la streaşina casei, în ostrovele pustii, pe movile,
dar mai ales la răscruci. Oamenii pot cerceta numai urmele lăsate de trecerea lor ca locul bătătorit, ori
iarba arsă, înnegrită. Se simte în aer un zumzet neînţeles, te trec fiori reci din creştet până la călcâie.
Rareori oamenii le aud, fiindcă ele se deplasează în aer pe căi ori unde neaccesibile oamenilor.
Memoria colectivă reţine Rusaliile şi pe căi auditive ca având alai de lăutari, fluieraşi,
cimpoieri, clopoţei, trâmbiţe, cântă în cor, chiuie, hălăduie pe vârtejuri iscate din senin. Sunt zâne
distractive deoarece beau şi petrec. Întreaga natură e plină de miresme îmbietoare pe care le iau cu ele
când pleacă alungate de Sânziene şi de către Căluşari, pe căi vibraţionale ce cutremură pământul, acolo
unde joacă Hora Rusaliile. Oamenii se adună în alaiul Sânzienelor şi joacă Brâul şi Bătuta, dar mai
ales Rustemul ,bătând pământul ca să le alunge.
Citind urmele Rusaliilor oamenii pot preîntâmpina relele aduse de vârtejul acestora prin
respectarea unor reguli: să nu iasă noaptea din casă, să nu adoarmă sub copaci, mai ales sub nuci, să
nu aducă noaptea apă de la fântână, să nu facă baie în râuri, lacuri sau ape mari, să nu răspundă dacă îi
cheamă voci necunoscute, să culeagă plante de leac şi să le pună în casă şi în sălaşul vitelor. Oamenii
să ţină plantele de leac lângă corp, la brâu şi în sân, dar şi sub aşternut.
Rusaliile sunt foarte importante fiindcă sunt expresia evenimentelor cosmice de vară, aspect
ce justifică armata de vestale, de Căluşari, de Jieni, de Juni care se leagă prin jurământ să alunge
Rusaliile. Cetele sacre de preîntâmpinare a Rusaliilor sunt alcătuite din femei şi bărbaţi maturi ce
iniţiază tineretul, diferenţiat pe vârste, cum să ocolească, să preîntâmpine efectele negative simbolizate
de Rusalii ca energii, vortexuri ale existenţei cosmice, telurice, pulsaţiile Centrului Galactic preluate
din Soare de către Pământ, dar şi de fiinţa umană. Iată motivaţia străveche pentru care, dintre cele trei
zile de Rusalii, una este dedicată Sfintei Treimi.
Creştinismul n-a putut alunga din calendar Rusaliile, ce se ţin în Duminica Mare, şi le-
a ancorat cu Sfânta Treime, când se pogoară Sfântul Duh, liniştea de care are nevoie natura şi omul
ca să existe. Troadele, Troiele, Troiţele, Sfânta Treime indică grupuri de Zâne sacre străvechi ale
geto-dacilor: Trisfetitele, Ursitoarele, Tripla Hecate etc fac parte din acelaşi areal (vezi şi toponimia:
în zona Cruşova din Macedonia există localitatea Tristi.nika, dar şi în judeţul Tulcea există localitatea
Tristinic).
De Rusalii au loc sărbători populare din vremuri ancestrale, cunoscute sub numele
de Târgul Moşilor, unde se juca Hora şi Rustemul, Brâul, Voiniceasca şi de unde nelipsiţi erau
Căluşarii, cu care se chiuia şi se bea până noaptea târziu, cu tropotituri şi cu strigături. În această zi se
împarte Pârga pământului, pentru Rusalii. În toate bisericile ortodoxe se fac slujbele mari, se citesc
frunzele de nuc şi tei, în faţa altarului pe care îngenunchează preotul. Se împarte colivă, colac zânei,
se dă vin în cană de lut cu leuştean prins de toartă, cu lumânare şi basma, toiag de lână, cu ştergar.
Ofrandele se dau în locurile unde se pot cuibări Rusaliile şi anume: la fântână, la cimitir, la răscruci,
pe movile, acasă şi la biserică. Ofrandele de acasă trebuie să fie aburinde, indicând şi hrana pentru
duhuri: păsat cu lapte, colărezi, tăiţei cu lapte, bulgur etc.
Cea mai importantă activitate de menţinere a sănătăţii şi echilibrului alimentar era culegerea
plantelor de leac care îşi pierdeau puterea după Rusalii. Această activitate este magică şi impune un
anume ceremonial în care erau antrenate, ca iniţiere, tinerele-pubere: Sânzienele. Culegătoarele de
plante medicinale spuneau rugăciuni speciale, posteau şi trăiau în curăţenie trupească şi
sufletească. Farmacoanele, femeile iniţiate în culegere plantelor de leac, colindă pădurile şi protejează
plantele de leac, însemnând locurile speciale pentru fiecare grupă de plante. În ziua sorocită, de Rusalii
de regulă, se sculau de dimineaţă şi porneau ferindu-se a se întâlni cu cineva. Dacă trecea cineva pe
lângă ea saluta cu mâna, nu răspundea nici la Bună Dimineaţa, cum procedează Mutul Căluşului. Când
ajungea la vatra plantelor pe care le culegea, îngenunchea, se ruga şi lăsa în loc sare şi pâine. Plantele
se uscau în aer curat mai la umbră, şi se păstrau în trăistuţe de pânză albă, iar din ele se făceau fierturi
tot anul, ce se beau ca ceaiuri, dar se utilizau şi la spălatul pe faţă, pe picioare, cât şi la îmbăiatul întregii
familii. Bătrânele lecuitoare ce le foloseau erau doftoroaiele satelor, farmacoanele străvechi.
 Rusaliile sunt mesaje de înţelepciune străveche ce stimulează mentalul prin acţiunile practice,
prin bogăţia simbolistică impusă de corpuri sacerdotale severe în datini şi obiceiuri de demult, scântei
în cenuşa timpului de pe rugul existenţei noastre. Ele nu se nasc şi nu pier, sunt veşnice ca energiile
cosmice.
Rusaliile se adresează subconştientului şi puterea lor scapă de sub controlul logicii,
sensibilizând organele de simţ, iar măsurile de prevedere sunt materiale şi se adresează cu precădere
simţurilor.

Bibliografie:

1. XXX, Sărbători şi obiceiuri, Editura Enciclopedică Bucureşti - Academia Română,

seria Etnografie şi folclor;
2. XXX, Legende populare româneşti, Editura Albatros, Bucureşti, 1983;
3. A, Bucurescu, Dacia Divină, Editura Ahetip, Bucureşti, 2004;
4. Olimpia Cotan-Prună, Străvechimea multimilenară a matriarhatului geto-dac. Civilizaţia marilor
preotese, Dacia Magazin nr. 44, Bucureşti, iulie 2007, pg. 51 – 52<
5. Eadem, Sânzienele – cete feminine de iniţiere, Dacia Magazin nr. 44, Bucureşti, iulie 2007, pg.52 –
54;
6. Eadem, Kogaion – De la Gaea la Zamolxe, Dacia Magazin nr. 22, Bucureşti, mai-iunie 2005, pg.34
– 35;
7. V. Kernbach, Dicţionar de mitologie generală, Editura Albatros, Bucureşti, 1983;
8. Ion Ghinoiu, Mică enciclopedie de tradiţii româneşti, Editura Agora, Bucureşti, 2008;
9. Ion Ghinoiu, Panteonul Românesc –Dicţionar, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001;
10. M. Olinescu, Mitologie românească, Editura Şcoalelor, Bucureşti, 1994;
11. R. Vulcănescu, Mitologia Română, Editura Academiei RSR, 1986.

EROI AI REZISTENŢEI ANTICOMUNISTE

DIN
DOBROGEA DE NORD
(1945 – 1952)
OLIMPIA COTAN – PRUNĂ
dr SIMONA DANIELA PRUNĂ - GRIGORE

PRECIZARE
 Acest material a fost realizat în urma unei acţiuni personale de culegere de date realizată
în perioada 1990 – 1995 în calitatea noastră de soră, respectiv nepoată, a luptătorului
anticomunist dobrogean Cotan M. Ion – zis Iani, născut la 16 februarie 1928 în
Neatârnarea/Cailderea, judeţul Tulcea, fiul lui Mihai şi al Marioarei Cotan, condamnat la
muncă silnică pe viaţă pentru crima de uneltire contra ordinii sociale şi decedat în închisoarea de
la Gherla la 13 iulie 1952.

Poporul român a fost prins, la sfârşitul celei de-a doua conflagraţii mondiale, în încleştarea
dintre cele două lumi: cea comunistă şi cea democratică.
Oamenii nu aveau de unde să ştie că, printr-un simplu bileţel scris de W. Churchill şi strecurat în
mâna lui Stalin, România era lăsată în proporţie de 90% sub influenţă sovietică în contrapartidă cu
Grecia, englezii dorind supremaţia în Mediterană.
Încercuită de zidul ţărilor comuniste, România a plătit scump, cu grele jertfe umane, lupta de
Rezistenţă anticomunistă şi antisovietică înfiripată încă din 1945.
În Dobrogea se semnalează activitatea desfăşurată de luptătorii din frontul nevăzut încă
din 1945 când, în casa scriitorului Alexandru Scărişoreanu, se ţin primele întâlniri ale celor ce s-au
înrolat în mişcarea de Rezistenţă din Constanţa. Printre participanţi s-au numărat Gheorghe Filiu şi
preotul Dumitru Mihăilescu, această organizaţie ţinând legătura cu centrul mişcării aflat în capitală şi
încercând sincronizarea acţiunilor cu cele în plan naţional.
 Un moment de răscruce al perioadei postbelice l-au reprezentat alegerile din noiembrie
1946. Acestea au determinat o adevărată revoltă locală în zona central-nordică a Dobrogei – zona
judeţului Tulcea. Sătenii din comunele Eschibaba (astăzi Stejaru), Camena, Ceamurlia de Sus,
Panduru, Neatârnarea, Sarighiol de Deal, Tistimelu (astăzi Vasile Alecsandri), chemaţi la un centru
de votare din Beidaud, au îndepărtat de la urne paza oficială şi au preluat supravegherea strigând Jos
comunismul, afară cu ruşii din ţară ! În fruntea lor erau Petre Prisăcaru, fraţii Fudulea Nicolae şi
Dumitru, Iancu Ghiuvea, Stere Grasu, Iancu Beca. Martorii oculari povestesc că a fost ca la război,
iar Gogu Stere din Camena a fost împuşcat în gât. Rezultatul votului a fost însă, ca pretutindeni în
ţară, falsificat. Oficialităţile comunică faptul că învingător este Frontul Democrat, deşi majoritatea
ţăranilor era simpatizantă sau membră a partidelor istorice. Sunt arestate 34 de persoane, eliberate abia
în februarie 1947.
Evenimente asemănătoare au loc în localităţile Nicolae Bălcescu de Tulcea, Topolog, Ceamurlia
de Jos, etc.
Urmăriţi, hărţuiţi, supravegheaţi, chemaţi la primărie, avertizaţi, cei aflaţi în vizorul autorităţilor
sunt obligaţi să ia drumul pribegiei ascunzându-se prin sate, prin păduri, pe la stâne. Astfel, acţiuni
individuale, spontane, izolate, se amplifică prin activitatea fugarilor ce cutreieră satele făcând legătura
între nucleele de rezistenţă constituite în mare secret, fără ca autorităţile să bănuiască freamătul
subteran.
În toamna anului 1947 o adevărată răscoală zguduie satul Tistimelu (astăzi Vasile Alecsandri,
judeţul Tulcea).
Un număr de 26 de localnici sunt deposedaţi de pământuri ca urmare a manevrelor primarului
comunist. Cei nedreptăţiţi, în frunte cu Dumitru Fudulea, îşi fac singuri dreptate. Comisia de
împroprietărire este bătută. Neamul Fudulea părăseşte satul, îşi face o stână la Mircea-Vodă unde stau
până în 1948. Sunt încercuiţi de Securitate şi li se confiscă oile. Bărbaţii sunt închişi: Fudulea Nicolae,
Ciciu Stere şi Gheorghe, Sterghius Nicolae, Paşata Dumitru, Mihai Stere etc. O noua filă se adaugă
dosarului lor de la Securitate.
La începutul anului 1948, Rezistenţa se afla în plină organizare: fraţii Nicolae şi Dumitru
Fudulea iau legătura cu Iancu Beca şi la întâlnirea din casa lui Mihai Bajduhotărăsc formarea
unui nucleu coordonator. Oameni de încredere din satele din jurul localităţii Tistimelu sunt cooptaţi
în mişcare: Iancu Ghiuvea, Iancu Cuşu (Ciocica), Nicolae Haşoti din Beidaud şi Stere
Hapa din Nalbant. Ei merg din sat în sat şi vorbesc cu persoane de nădejde care devin membri ai
mişcării (în satele Eschibaba, Ceamurlia de Sus, Beidaud, Baia, Panduru, Sarighiol de Deal,
Neatârnarea).
Bănuit de activitate subversivă, Fudulea Nicolae este arestat din nou în 1948, apoi eliberat. Îşi
continuă lupta constituind noi nuclee de rezistenţă în zona Sâmbăta Nouă, Topolog, Ciucurova,
Hagiomer (astăzi Cerbu), Slava Rusă, Slava Cercheză, Caugagia, Camena, Başpânar. Fratele
său, Dumitru, are aceeaşi sarcină în zona Hârşova, Casimcea, Alifaca (astăzi Războieni), Rahmanu,
Vulturu, Nistoreşti, Dulgheru, Saraiu, Calfa, Runcu, etc.
Organizarea localităţilor din zona sudică a Dobrogei de Nord – Mihai Viteazu, Ceamurlia de Jos,
Lunca, Sinoe, Săcele, Nuntaşi, Târguşor, Cogealac, Mihail Kogălniceanu (jud. Constanţa), Cheia,
Grădina, Corbu, etc. – cade în sarcina membrilor Rezistenţei originari din Beidaud: Iancu Ghiuvea,
Iancu Beca, Nicolae Haşoti, Iancu Cuşu.
Stere Hapa acţiona în satele Nicolae Bălcescu (jud. Tulcea), Nalbant, Izvoarele, Valea Teilor,
Cataloi, Mihail Kogălniceanu (jud. Tulcea).
Evenimentul care dă un imbold puternic luptei de rezistenţă nord-dobrogeană este apariţia
lui Gogu Puiu, fiul preotului din localitatea Mihail Kogălniceanu (jud. Constanţa). Acesta se întorsese
clandestin din străinătate în 1947. El fusese încorporat în 1939 în Regimentul 40 Infanterie Bazargic
şi caporal fiind, trecuse la Batalionul de Gardă al generalului Ion Antonescu. În 1942 este trimis pe
front, fiind descoperit ca legionar. Fugar în Bulgaria, ajunge în Germania apoi în Austria şi Italia unde
se alătură grupărilor legionare ce părăsiseră ţara după rebeliunea legionară. Ia legătura cu serviciile de
informaţii francez şi american şi se reîntoarce în ţară pentru a contribui la organizarea şi dezvoltarea
luptei de Rezistenţă, convins fiind de sprijinul Occidentului.
Arestat de Securitatea Constanţa în 4 aprilie 1947, este condamnat la un an de închisoare
corecţională pentru crima de înaltă trădare. Eliberat în iunie 1948, ia legătura cu grupările din
Dobrogea.
Scopul venirii acestuia era preluarea conducerii Rezistenţei pentru a îndemna sătenii să se revolte în
masă şi a da astfel ocazie Occidentului să intervină în sprijinirea populaţiei contra forţelor sovietice
ce aveau să înabuşe insurecţia pornită în acest mod, motiv relatat de Gogu Puiu lui Nicolae
Caratană şi transmis astfel lui Fudulea. Uluit de înflăcărarea tânărului, Caratană îi prezintă
lui Puiu realitatea: posibilităţi armate reduse, prezenţa trupelor ruseşti, necesitatea protejării populaţiei
civile.
Caratană merge la Bucureşti şi cere precizări despre noul sosit, iar şefii de aici cer oprirea
acţiunii lui Gogu Puiu.
Gogu Puiu nu renunţă. Se aliază cu Hristu Pariza din Cogealac şi cu Taşcu
Buciuneanu din Mihail Kogălniceanu asigurându-i pe aceştia de sprijinul Occidentului.
Întâlnirea dintre Gogu Puiu şi fraţii Fudulea are loc în iunie 1948 în casa lui Cotan Ion din
Cailderea (astăzi Neatârnarea).
În septembrie 1948, în casa lui Stere Grasu din Ceamurlia se întâlnesc liderii mişcării. Se
hotărăşte înfiinţarea Organizaţiei de Rezistenţă Anticomunistă şi Antisovietică din Dobrogea de
Nord sub conducerea lui Nicolae Fudulea. Printre delegaţii din cele 25 de localităţi reprezentate s-
au numărat: Nicolae Ciolacu din Sinoe, Fotu Anastasie din Mihai Viteazu, Hristu Pariza din Cogealac,
Gheorghe Pulpă din Sarighiol de Deal, Gioga Arău din Panduru, Nicolae Mataranga din Ceamurlia
de Jos, Cotan Ion din Neatârnarea.
Se hotărăşte pregătirea sătenilor pentru sprijinirea unui posibil atac antisovietic din partea
anglo-americanilor cât şi organizarea unor grupuri de partizani care să lupte alături de aceştia
pentru apărarea populaţiei civile şi alungarea ruşilor. De asemenea, se decide continuarea
acţiunii de cooptare de noi membri, stabilirea de gazde secrete pentru întâlnirile membrilor
mişcării şi dosirea armamentului, depistarea de călăuze zonale pentru liderii Rezistenţei.
Membrii nucleului coordonator îşi propuneau să îngreuneze activitatea autorităţilor
comuniste de punere în practică a hotărârilor şi dispoziţiilor locale şi centrale cu privire la plata
taxelor şi impozitelor agricole, să-i intimideze pe membrii de partid. Doreau ajutorarea familiilor
celor nevoiaşi şi refuzul executării “muncilor voluntare” obligatorii în folosul ruşilor.
De asemenea, se pune accent pe necesitatea contracarării propagandei comuniste ce pregătea
colectivizarea încercând să convingă oamenii să facă întovărăşiri agricole.
La finele anului 1948, Rezistenţa anticomunistă nord-dobrogeană avea organizaţii puternice
şi luase proporţii de masă. Fudulea Nicolae- liderul ei, s-a dovedit a fi un conducător înnăscut. Sub
comanda sa se stingeau orgolii, se conturau noi personalităţi, exista unitate. Împreună cu ceilalţi
conducători de grupuri de luptători, el creionează programul de luptă cu strategii specifice fiecarei
localităţi, respectând şi instrucţiunile aduse de la Centrul coordonator din Bucureşti de către Gheorghe
Cuşa.De asemenea, Nicolae Fudulea îl acceptă ca aliat şi egal al său pe Gogu Puiu, încă de la şedinţa
de constituire a organizaţiei Rezistenţei din septembrie 1948 şi un an de zile sunt nedespărţiţi.
Astfel, în zona dobrogeană, şefii Mişcării de Rezistenţă devin Tănase Papanace din Bucureşti -
care ţine legătura cu Centrul Naţional al Rezistenţei, Nicolae Fudulea, comandantul zonei Babadag
şi Gogu Puiu, comandantul Rezistenţei din sudul Dobrogei.
Mişcarea condusă de Fudulea îngloba grupări importante : din satul Dulgheru(condusă de Vasile
Baciu, Nicolae Jipa, Dinu Gheorghe), din Cogealac (lideri Nicolae Caratană si Hristu Pariza),
din Casimcea (Nicu Marin, Dobrinaş Vasile, Ghiţă Tomoşoiu), din Topologu (grupul condus de
învăţătorul Tofan Gheorghe), din Mihai Viteazu ( Tasu Fotu, student la Teologie),
din Panduru (lider Tache Gheorghe), din Camena (conducător Paşata Dima), din zona Runcu-
Pantelimon (Balcan Gheorghe). Ea primea mesaje de la gruparea din Deltă organizată de
fraţii Nicolae şi Parfenie Croitoru, cât şi de la grupul condus de Popa Nicolae şi Marcovici
Ion din Pădurea Mândra de lângă Agighiol.
Omul de încredere care-i pregătea terenul pe care Nicolae Fudulea lua legătura cu şefii locali de
nuclee era tânărul Cotan Ion, zis Iani, din satul Cailderea (astăzi Neatârnarea).
În ianuarie 1949 are loc o şedinţă a mişcării la Gramene
Gheorghe din Eschibaba(astăzi Stejaru) şi se discută situaţia din zonă, iar în februarie o altă întâlnire
are loc la Mihai Ganca din Caugagia. Pe lângă problemele legate de numeroasele arestări din
localităţile Mihai Viteazu şi Mihail Kogălniceanu se aduce în prim-plan problema noilor brigadieri
silvici devotaţi regimului, de care luptătorii trebuiau să se ferească în peregrinările lor prin păduri,
devenite pentru ei drumuri sigure şi ascunzători provizorii.
În urma unui denunţ, în martie 1949, casa fraţilor Fudulea din Tistimelu este percheziţionată de
Securitate şi familia acestuia ameninţată. Două luni mai târziu este arestată familia Bajdu şi fraţii şi
surorile lui Fudulea care sunt duşi pentru cercetări la Topolog şi Tulcea şi eliberaţi după şase
săptămâni. Este urmarea înmulţirii numărului turnătorilor din mişcare.
Retraşi în casa familiei lui Vasile Baciu din Dulgheru, fraţii Fudulea primesc de la Tănăsache
Papanacea ordinul dat de Nucleul Naţional al Rezistenţei din Bucureşti de retragere în Pădurea
Babadagului. De acolo se dorea trecerea lor în munţii Carpaţi unde se afla Centrul Naţional de Luptă
Anticomunistă. Documentele personale urmau să le primească de la agenţii Rezistenţei ce lucrau în
primării.
În luna mai 1949, mulţi ciobani din zona Tistimelu-Eschibaba-Neatârnarea pleacă cu oile în
Balta Brăilei, deoarece păşunile din împrejurimi nu mai puteau fi folosite din ordinul comuniştilor.
Infiltraţi printre oieri, securiştii află că cel care ştia cel mai bine mişcările liderilor Rezistenţei
este Cotan Ion de 22 de ani din Cailderea (astăzi Neatârnarea). Agenţii securişti încearcă să-l răpească
pe acesta într-o zi în care rămâne la stână doar cu câţiva ciobani bătrâni ce prelucrau laptele şi cu fratele
său, Cotan Grigore, în vârstă de 17 ani. După ce le-au omorât câinii, securiştii
i-au călcat în picioare – la propriu - pe cei doi tineri, cel mic fiind abandonat într-o mlaştină, salvat
apoi de un confrate. A fost confiscată toată agoniseala de la stână. Ciobanii arestaţi atunci au revenit
acasă după ani lungi de temniţă.
Torturat, Cotan Ion le-a promis securiştilor că îi va duce la viitorul loc de întâlnire al liderilor
mişcării de Rezistenţă dobrogeană. Ştia că aceştia, având viziuni opuse despre modul de organizare şi
începutul insurecţiei anticomuniste, se despărţiseră. Astfel, grupul Gogu Puiu, Stere Hapa, Iancu
Pariza a hotărât să se retragă în sudul Dobrogei, iar Fudulearămăsese la Ceamurlia, în zona judeţului
Tulcea.
Pe 1 iunie 1949, Securitatea din regiune, coordonată de Popa Nicolae din Baia, îl ia pe Cotan
Ion şi-l duce la casa lui Grasu Stere din Ceamurlia- unde aveau informaţii că este ascuns Fudulea
Nicolae şi fratele său, Dumitru. Convins de Cotan Ion că va colabora cu autorităţile, şeful securist îi
dă acestuia un pistol pentru a le crea fraţilor Fudulea senzaţia că a fost eliberat.Tânărul reuşeşte să-şi
anunţe tovarăşii că securiştii i-au înconjurat şi fuge împreună cu fraţii Fudulea şi Grasu Stere.
Această evadare spectaculoasă are urmări tragice pentru luptători. Începe o prigoană de nedescris
şi, rând pe rând, nucleele Rezistenţei sunt spulberate de Securitate. În sate, în păduri, pe dealuri sterpe,
pretutindeni sunt căutaţi cei patru fugari. Şefii Rezistenţei din sate sunt împuşcaţi :
Nicu Marin din Casimcea, membrii organizaţiilor din Sinoe şi Lunca, Gheorghe Pulpă din Sarighiol
de Deal, Gioga Arău din Panduru, fraţii lui Grasu Stere din Ceamurlia.
Pe 11 iulie 1949, Securitatea îi ridică pe membrii familiei Fudulea- un bătrân de 90 de ani, două
femei şi şapte copii sub zece ani, pe cei ai familiei lui Nicolae Haşoti din Beidaud - soţia şi trei copii,
pe cei ai lui Iancu Beca- soţia şi doi copii. Căruţele cu arestaţi ajung în localitatea Mihail
Kogălniceanu (jud. Constanţa) la casa preotului Puiu. Sunt arestaţi mama, sora lui Gogu şi un cumnat.
Noaptea şi-o petrec la Miliţia din Constanţa, apoi sunt deportaţi în Bărăgan, la I.A.S.-ul Vasilescu
Vasia lângă Călăraşi. Când au ajuns, bătrânul Fudulea Stere a decedat şi familia nu a ştiut unde l-au
înmormântat autorităţile. Până în toamnă familiile deportate au supravieţuit cu greu, câte zece într-o
cămăruţă insalubră.
Între timp, pe 18 iulie 1949, are loc în casa lui Ion Dumitrescu din Cobadin o întâlnirea
delegaţilor organizaţiilor din sudul Dobrogei, la care participă şi Gogu Puiu şi Gheorghe Filiu.
Discuţiile legate de modalitatea în care conducătorii marcanţi ai Rezistenţei să fie trecuţi în
Ardeal, conform instrucţiunilor date de la Bucureşti, este întreruptă de apariţia unor securişti în zonă.
Până dimineaţă, partizanii reuşesc să se strecoare afară din localitate. Unul dintre membri este prins şi
torturat şi astfel securiştii obţin informaţii despre gazda ce-l ascunde pe Gogu Puiu: Ion Adam. Casa
acestuia este atacată de forţele de ordine, iar Puiu ripostează cu armamentul avut. Văzând că este
înconjurat, îşi găseşte sfârşitul detonând o grenadă. În luptă este grav rănit Gheorghe Filiu.
Pe 19 iulie este arestat grupul din Beidaud : Iancu Ghiuvea, Stere Hapa, Iancu Beca, Nicolae
Haşoti. Sunt condamnaţi la moarte şi executaţi pe 16 decembrie 1949 la Mamaia, apoi aruncaţi în
largul mării cu greutăţi prinse de picioare.
Aceste succese ale autorităţilor comuniste şi mai ales căderea lui Gogu Puiu au zdruncinat din
temelii mişcarea de Rezistenţă dobrogeană. Nicolae Fudulea ordonă suspendarea oricăror acţiuni. Dar
revolta maselor se amplifică în condiţiile în care Plenara Partidului din 3-5 martie 1949 hotărăşte
intensificarea colectivizării şi crearea relaţiilor de producţie socialiste de la sate. Oamenii sunt
intimidaţi şi constrânşi să intre în colectiv, multora luându-li-se pământurile după ce fuseseră etichetaţi
drept chiaburi.
De aceea convoaiele cu căruţe ce duceau grânele strânse drept cote la silozul din Baia sunt atacate de
săteni şi dosite în păduri.
În septembrie 1949, comandanţii grupării din nord hotărăsc la întâlnirea din pădurea Alifaca (azi
Războieni) că gazdele din sate nu sunt sigure şi că prezenţa lor i-ar pune in pericol pe săteni.
Astfel, grupul fugarilor format din fraţii Fudulea, Grasu Stere şi Cotan Ion decid săparea unui
adăpost în Pădurea Babadagului, la cota Secar Bair 332, între satele Camena, Slava Rusă, Başpânar
şi Tistimelu, loc ce putea fi străbătut doar cu piciorul. În trei săptămâni au săpat o grotă ingenios
gândită, aşezată într-un lăstăriş de aluni şi carpeni, cu intrarea în formă de fântână (diametrul de 75
cm) închisă printr-un chepeng. Adâncimea adăpostului era de 3 m şi conţinea un coridor de 2,5 m ce
ducea într-o magazie boltită înaltă de 1,60 m. Tot din coridor se intra într-o marchiză de 1,5/1,5 m ce
se deschidea spre o cameră de 4/4m. În cameră era amenajat un pat într-o porţiune de pământ cruţat, o
masă cu scaune, o sobă cu plită al cărei burlan ce elibera fumul era mascat la suprafaţă de un copac
scorburos uscat.
Într-una din zile când merge la izvor după apă, Grasu Stere dă de turma de oi a
ciobanului Nechita Nazarie din Başpânar. Acesta jură ca nu va spune nimănui unde sunt ascunşi şi le
promite că va trece adesea cu turma ca să le steargă urmele, deoarece toţi pădurarii îi căutau. De
asemenea, hotărăsc să le aducă şi provizii.
Fugarii mai sunt aprovizionaţi şi de familia lui Cotan şi de alţi luptători. Fraţii Fudulea îşi
vizitează familiile reîntoarse din Bărăgan, apoi iau legătura cu secretarul Sfatului Popular din
Sarighiolul de Deal, Nicolae Burecu, care le face acte false spre a-i ajuta să treacă graniţa în Iugoslavia.
În aceeaşi perioadă, grupul din satul Dulgheru îş sapă o grotă identică în câmp între Dulgheru
şi Vulturu.
În lunile octombrie – noiembrie 1949, arestările se înmulţesc. Autorităţile sunt vădit deranjate de
faptul că principalii organizatori ai mişcării nu le cad în mâini.
Luna martie a anului 1950 poate fi numită luna martirilor dobrogeni.
16 luptători dobrogeni şi-au găsit sfârşitul în noaptea de 9 spre 10 martie 1950 când au fost ucişi
în trenul morţii ce-i ducea de la Gherla spre Timişoara în scopul judecării : Lache Costea (Tistimelu),
Cenuşă Marin (Baia), Constantin A. Ion (Nistoreşti), Dobromir Nicolae (Casimcea), Duţu Manea
(Târguşor), Enache Gheorghe (Mihail Kogălniceanu), Gogu Alexandru (Beidaud), Tomoşoiu
Gheorghe (Casimcea), Stercu Stere (Camena) şi mulţi alţii. În ziua de 8 martie, rudele fraţilor Fudulea
- fratele mai mare,Gheorghe, şi nepotul, Stere, sunt chemaţi la Primăria din Tistimelu sub pretextul că
se dau seminţe pentru lucrările de primăvara. Sunt arestaţi şi torturaţi, iar bătrânul, nemaiputând îndura
chinurile le spune celor ce-l anchetează la Babadag că doar ciobanul Nechita Nazarie
ştie ascunzătoarea fraţilor săi din Pădurea Babadagului.
Pădurea este înconjurată şi în ziua de 9 martie 1950, forţele de securitate îl duc pe Nechita
Nazarie să le arate intrarea în grotă. Acesta se preface că nu ştie locul şi este împuşcat. Apoi, lăstarişul
este aprins cu benzină. Patru ore, cei din grotă sunt atacaţi cu grenade şi arme automate. Pe la ora 11
o grenadă căzută în grotă este luată de Dumitru Fudulea spre a fi aruncată afară, dar îl răneşte grav la
şold. Cum situaţia se înrăutăţea, se hotărăsc să se predea.
Securiştii intră în grotă, scot lucrurile şi armele, fotografiază locul, apoi îl aruncă în aer. Popa
Nicolae- cadru al Securităţii din Baia, se deplasează la familiile arestaţilor în Tistimelu, Ceamurlia de
Sus şi Neatârnarea pentru a lua haine pentru aceştia.
Pe 25 martie 1950, grupul ascuns în grota de la Dulgheru - Dinu Gheorghe, Baciu Vasile, Jipa
Nicolae- este arestat. Locul ascunzătorii a fost deconspirat de soţia lui Dinu Gheorghe, pe care
securiştii au torturat-o zdrobindu-i plămânii cu un făcăleţ băgat pe gât.
Epopeea grupului Fudulea nu se sfârşeşte încă. Dumitru Fudulea este îngropat – încă viu, alături
de Nechita Nazarie în marginea cimitirului din Babadag. Ancheta celorlalţi durează trei luni. Prin
Sentinţa 186 din 2 iunie 1950 a Tribunalului Militar Constanţa, Fudulea Nicolae e condamnat
la moarte prin împuşcare pentru crima de uneltire contra ordinii sociale conform Legii 16/1949 şi
la moarte prin împuşcare pentru crima de acte deteroare conform aceleiaşi legi.
Grasu Stere împărtăşa aceeaşi condamnare cu Fudulea. Lui Cotan Ion, un tânăr de numai 22 de
ani, având studii de şapte clase – o raritate a acelor timpuri, şi care visa să ajungă pilot, i se
frânge zborul. Prin aceeaşi sentinţă – 186/2 iunie 1950 – el este condamnat conform Legii 16/1949
la muncă silnică pe viaţă pentru crima de uneltire contra ordinii sociale. Închis în infernul de la
Gherla, tânărul sfârşeşte în celulă, cu mintea rătăcită şi plămânii zdrobiţi în urma torturii, în ziua de 13
iunie 1952, strigând avertismentul istoriei : “Lupii, măi!”.
Nicolae Fudulea se dovedeşte din nou un luptător neînfricat. Într-o noapte de septembrie a
anului 1950 hotărâtă pentru executarea sa, evadează din închisoarea de maximă securitate Tataia din
Constanţa. Împreună cu Stere Grasu, scoate gratiile de la fereastra celulei şi coboară pe o frânghie
realizată din propriile haine. Încercând să sară gardul închisorii, Stere Grasu alunecă şi îşi rupe
piciorul. Sunt reperaţi de santinele şi, în agitaţia produsă de evadare, Fudulea iese alergând pe poarta
deschisă pentru schimbarea gărzii. Prefăcându-se beat, reuşeşte să iasă din Constanţa, se ascunde prin
lanurile de porumb, doarme în glugile de coceni şi se hrăneşte cu struguri. Ajuns la Cobadin, se
ascunde la o rudă de-a sa – Nasta Stere – timp de două săptămâni. Este ascuns apoi într-o căruţă cu
iarbă şi ajunge astfel în satele de macedoneni din zona judeţului Tulcea, apoi acasă,
la Tistimelu (satul Vasile Alecsandri). Slab, fără dinţi, este îngrijit în câmp, apoi ascuns în casa
nepotului său, Stere Fudulea.
Ia legătura cu Alexe Stere din Ceamurlia care preluase comanda organizaţiei în urma arestării
sale. Hotărăşte ca împreună cu acesta să rămână la Ceamurlia de Sus, în casa lui Bote Alexe, deghizaţi
în costum femeiesc macedonean. Aici au loc toate întâlnirile ulterioare ale membrilor Rezistenţei.
Securitatea era în continuare pe urmele lui Fudulea. Deşi ştiau de la informatori că este în sat,
nu-l puteau depista. De aceea, faimosul călău al Securităţii din localitatea Baia - Popa Nicolae, îşi aşază
cartierul general în locuinţa babei Leonora, o bătrână singură a cărei casă era la şosea, în faţa casei
familiei Bote. Din hrana rechiziţionată de la săteni, securiştii o puneau pe bătrână să le pregătească
masa, iar aceasta mai păstra din bucate şi le ducea fugarilor ascunşi în spatele casei de vis-a-vis.
Spionându-i pe securişti, baba Leonora l-a anunţat în timp util pe Fudulea când să fugă din sat.
 Anul Nou 1951 îl găseşte pe Nicolae Fudulea din nou în satul natal, la nepotul său, aproape şi
totuşi foarte departe de copiii şi soţia sa, care nu ştiau că este prezent în casa lui Stere. Drumurile sale
de pribeag l-au dus în satul Nicolae Bălcescu. Aici şi-a săpat o ascunzătoare sub casa unei rude (familia
Popa) şi a stat ascuns până toamna, împreună cu Stere Alexe. Denunţaţi de unul dintre vecini, reuşesc
să scape când satul e înconjurat de securişti.
Deşi fugari, cei doi reuşesc să continue coordonarea activităţii de Rezistenţă din zonaDobrogei
de Nord.
În toamna anului 1951, un alt luptător, Nicolae Ciolacu, e prins de autorităţile comuniste. Înalt
de 1,90, cu o barbă nerasă de 3 ani - timp în care se ascunsese în satul Lunca, Ciolacu îi descumpăneşte
pe cei ce-l arestează. Nicolae Ciolacu, născut la 15 august 1912, a fost cel care a iniţiat şi organizat
rezistenţa anticomunistă în satul Sinoe, judeţul Tulcea. Arestat de Securitate - acţiune la care e prezent
însuşi şeful Doicaru Nicolae, este condamnat la 25 de ani de muncă silnică. Purtat prin închisorile
comuniste, la Aiud şi Gherla, a fost eliberat la 1 august 1964, anul marii graţieri. Întors acasă,
neputându-se împăca cu regimul comunist, emigrează în SUA. Revine în anul 1995 şi se călugăreşte
la Mănăstirea Sâmbăta, lângă Făgăraş. Se stinge din viaţă în anul 2002 împăcat cu soarta şi cu
Dumnezeu ca fiind călugărul Nectarie.
Sunt închişi şi colaboratorii lui: Iancu Costerică şi Nicolae Dimcică.
În luna noiembrie 1951 se atinge recordul în materie de arestări. Aproximativ 2000 de oameni
din 60 de sate sunt ridicaţi de Securitate. Bătuţi, schingiuiţi, condamnaţi la carceră, dobrogenii continuă
războiul inegal cu autorităţile. Toţi membrii organizaţiei Ceamurlia, soţiile lor şi copiii peste 15 ani
sunt arestaţi.
Din nou fugari, plecaţi din localitatea Nicolae Bălcescu, cei doi lideri se despart. Fudulea îşi sapă
o ascunzătoare în pădurea Topolog unde stă până dă îngheţul. Merge apoi la Calfa, în casa unei foste
gazde, Pantelimon Ion. Alexe Stere merge la fratele său, Mihai, în Ceamurlia.
În decembrie 1951, o maşină a Securităţii opreşte în poarta familiei Alexe Stere. Soţia acestuia e
bătută în curte, de faţă cu copiii. Bătrâna sa mamă e ameninţată cu pistolul de şeful Securităţii
zonale, Jean Sarchizian. După câteva zile, la denunţul lui Mişa Colacxiz, Alexe Stere e găsit de
securişti în ascunzătoarea sa din casa fratelui. Judecat şi condamnat la muncă silnică pe viaţă, este
asasinat la Aiud.
În ianuarie 1952 este arestat grupul din localitatea Mihai Viteazul şi au loc noi arestări
la Beidaud, Sarighiol de Deal şi în satele din nordul Dobrogei. Noi acţiuni de revoltă se conturează o
dată cu continuarea colectivizării. Se împlineau trei ani de la faimoasa plenară a C.C. a P.M.R. din 3-
5 martie 1949, unde se dăduse startul în făurirea relaţiilor socialiste la sate prin colectizare.
Nici un român nu trebuie să uite că Dobrogea a fost prima regiune colectivizată –evident, forţat.
Au făcut-o prin şantaj, ameninţări, torturi, deposedări. Dar Gospodăriile Agricole Colective au fost
repede desfiinţate, prin acţiunea hotărâtă a sătenilor, în Topologu,Valea Teilor etc. Oamenii refuzau să
dea statului comunist munca lor de-o viaţă, uneltele, vitele şi pământul ce le asigurau supravieţuirea.
Refuzau să scrie în finalul cererii de intrare în gospodăria agricolă “Traiască Republica Populară
Română! Trăiască lupta pentru pace !”
În prima jumătate a anului 1952, Rezistenţa Dobrogeană a fost practic înăbuşită în sânge
prin executarea conducătorilor, prin arestarea majorităţii membrilor activi. De asemenea, o mare
parte a populaţiei era dusă în închisorile administrative. Fără să fii judecat şi condamnat, erai ridicat
de acasă ca pe vremea poterei şi pus să faci munci grele precum tăiatul stufului în Deltă sau muncă la
Canalul Poarta Albă, pe motiv că nu simpatizezi cu comuniştii.
Pe 23 ianuarie 1952 e arestat grupul din localitatea Panduru. Unul dintre luptători, Gheorghe
Turcu, reuşeşte să fugă de sub escortă şi se ascunde timp de 12 ani în casa părintească. Iese la lumină
de-abia în 1964, când se predă şi este graţiat. Ceilalţi nu au norocul lui.
Pe 2 februarie 1952, tânărul Zuba Hristu din Ceamurlia de Sus e arestat şi torturat pentru a spune
unde se află Fudulea Nicolae. Securistul Popa Nicolae aflase că acesta, deşi secretar UTM, participase
la o şedinţă a luptătorilor din Rezistenţă. Dus de torţionar pe un câmp între Ceamurlia şi Beidaud, este
pus să-şi sape singur groapa, apoi este împuşcat. Securiştii îl pun pe un sătean, Gheorghe Pastramă,
să-l acopere cu pământ şi-l ameninţă cu moartea dacă va spune cuiva ce se întâmplase. Timp de 30 de
ani omul merge mereu să-l acopere pe tânărul mort deoarece ploile îi scoteau trupul la suprafaţă.
Luna martie 1952 îl găseşte pe Nicolae Fudulea în satul Calfa. Autorităţile recurg la o
stratagemă pentru a-l prinde. Anunţă că toţi bărbaţii comunei Sâmbăta de Sus, de care aparţinea şi
satul Calfa, trebuie să se prezinte la primărie pentru verificarea personală a livretelor militare. Toţi cei
care intrau erau anchetaţi : “Ştim că Fudulea e la tine !” Auzind afirmaţia, Pantelimon Ion, cel în casa
căruia se ascundea Fudulea, scapă livretul din mână. Convins că predarea lui Fudulea îl va salva de la
arestare, Pantelimon conlucrează cu securiştii. Aceştia încercuiesc casa. Din nou Fudulea fuge, dar un
glonte îl atinge în coapsa piciorului drept. Este prins de miliţieni şi i se pun cătuşele. Sub escortă, într-
o căruţă, ajunge la Sâmbăta de Sus, apoi la Constanţa. E dus la spital şi legat de pat cu lanţuri. Nu i se
acordă îngrijiri medicale. Autorităţile vroiau doar să pară umane în faţa poporului.
Se stinge din viaţă după trei săptămâni, pe 28 martie 1952, singur, înmormântat de duşmanii săi
– nimeni nu ştie unde. Securitatea a făcut acest lucru pentru ca mormântul eroului să nu devină loc de
pelerinaj.

Se încheie astfel o pagină de istorie. Numele unor oameni simpli, dar dârji, au fost
încrustate în marmura istoriei. Ei sunt eroii Rezistentei Anticomuniste din Dobrogea de
Nord : Nicolae si Dumitru Fudulea, Stere Grasu, Ion M. Cotan, Vasile Baciu, Gioga Arău,
Gheorghe Pulpă, Stere Alexe, Nicu Marin, Nichita Nazarie, Iancu Cuşa, Zuba Hristu, Iancu
Ghiuvea, Iancu Beca, Nicolae Haşoti, Nicolae Ciolacu, Stere Hapa, Dinu Gheorghe şi Anica şi
mulţi-mulţi alţii.
Bibliografie: Olimpia Cotan, Beca Taşcu; Rezistenţa, Editura Fundaţiei Andrei Şaguna, Constanţa,
1995, pg. 5 – 35.

Giganţii – strămoşii noştri Semizei

Olimpia Cotan-Prună

A existat o istorie nescrisă, povestită ori cântată, care a devenit mitologie prin împletirea adevărului şi
imaginaţiei în completarea înţelegerii faptelor reale.
Lumea mitologică a giganţilor e fascinantă şi începe cu îndepărtata lume veche a omenirii. Ea
a lăsat urme de necontestatpe tot globul. Unii scriitori antici greci îi apreciază ca născuţi din energiile
pământului. Hercule, puternicul cel mare al Antichităţii, îl învinge pe Anteu ţinându-l deasupra
pământului ca să nu mai primească geoenergii, astfel dovedindu-l. Surprinzător este că mitologia
greacă îi plasează în Dacia. Cetatea antică Ur era a uriaşilor. Homer, la 950 î.H., în cântul VI
din Odiseea îi numeşte pe Hercule şi Anteu gigantes. Hesiod, pe la 850 î.H. îi prezintă cu ciomege
şi în piei de oaie precum ciobanii din Carpaţi. N. Densuşianu, utilizând izvoare antice, reţine peste
20 de nume ce reproduc caracteristici, fizice, morale, artistice, de stare materială, de preocupări
personale specifice a ceea ce numim uriaşi, giganţi, oameni mari, cum sunt: Hefaistos – înfocatul,
Museos – artistul, Alemone – hoinarul, Enchelades – îmblânzitorul, Othis – urechiatul, Pallas –
optimistul etc. Gigantismul a fost şi este o prezenţă de necontestat în natură şi Omul nu putea face
excepţie. Zeul pelasg era Pelasgicos, Peloros, Papaios, Omolos, Urianul, Uranus, Orianul din Munţii
Coţi – Ţara Lu.Anei. Achile, eroul războiului troian, se ruga la zeus Pelasgicos, cu faţa
lată, deci euruopos, care locuia departe, după cum scrie Homer.
În epoca romană sunt numeroase trimiterile la gigantism. Împăratul August era al
doilea învingător al titanilor, care a ridicat un grandios monument lui Marte demn de trofeele luate de
la giganţi. Poetul Marţial îl celebrează pe Domiţian şi ca învingător al giganţilor. Orosius scrie că
Maximin-Daia/Maximianus, un adevărat Hercules, era generalul împăratului Diocleţian şi a fost ridicat
împărat alături de acesta. Documentele reţin statura sa fizică impozantă ce necesita cantităţi
impresionante de hrană şi apă zilnic.
Unii cercetători leagă cauzal gigantismul de legile cosmice cum sunt: apropierea faţă de Soare,
trecerea unei planete în apropierea Pământului, prezenţa giganţilor pe înălţimi, indicând atracţia
gravitaţională, poziţia Pământului faţă de celelalte planete. Pe munţi, gravitaţia este mai mică, deci pot
trăi mai confortabil giganţii. Pământul ar fi fost demult, mai mic şi avea o rotaţie mai
rapidă. Uran/Uranus (Oran) desemnează un gigant fiindcă Urînseamnă munte,
iar An înseamnă Cer. Un munte de o/m până la cer, apreciază românii statura fizică a celor înalţi, iar
la şes există expresia: un maldăr de om, ori un om cât malul pe litoral. Anzu era un uriaş din
epopeea Lugalbanda. Îşi avea sălaşul pe vârfuri inaccesibile, în munţii Carmel din Palestina. Avea
înfăţişare de vultur cu cap de leu. Lugalbanda îl hrăneşte cu tauri sălbatici şi-l asigură că va face un
cult pentru care uriaşul îi dă puteri sporite şi fură Tablele Destinului de la Enlil. Este salvat de Ea, cel
înţelept, ce distruge forţele haosului.
În vremuri de demult, zilele erau mai scurte şi mai calde, iar atracţia gravitaţională era mai
mică, de se puteau muta megaliţii şi înălţa piramide mai uşor. N Densuşianu aprecia că giganţii
mitologici au trăit pe teritoriul Daciei şi au fost strămoşii noştri ancestrali după cum voi ilustra pe baza
oronimelor, hidronimelor, oiconimelor etc.
Puteau trăi uriaşii, dar şi oamenii de aceleaşi dimensiuni cu noi, cei de azi, aşa cum iniţiatul
poet George Coşbuc scrie în legenda Muntelui Retezat:
Pe culmi, pe creste, uriaşi trăiau cumpliţi/ Noi îi ştim românii, toate,/
Că trăiam şi-atunci pe-aici, /Le păream prin vale poate, /
Nişte biete de furnici, / Noi românii ştim aceste, /
Că pe-aici ne-avurăm rost, /Când trăiau căpcâni pe creste, /
Multe ştim că multă este/ Vremea de când ştim ce-a fost.
În deplin acord cu N. Densuşianu, George Coşbuc îi localizează în Munţii Retezat întărind
ideea că Dacia este Ţara Uriaşilor, comunitatea lui Uran – Oran, din neamul Orelor. La Muzeul
Brukenthal din Sibiu se află un coif găsit în zona Sighişoara – Făgăraş de mărime enormă despre care
V. Pârvan scrie că e pentru un cap de uriaş. La Doboli de Jos, zonă românească secuizată, s-a găsit o
spadă enormă cu un mâner de 1,13 m considerată a fi de origine schitică. Dobolii erau uriaşi. În satul
Colţea din judeţul Brăila s-au descoperit schelete umane de peste 2,5 m numite de localnici oase de
căpcăuni. Comandantul roman Drusus - 122 î.H., în incursiunea sa spre râul Elba a fost oprit de o
femeie de mărime extraordinară care i-a somat să se întoarcă vorbind în limba latină.
Giganţii au fost primii locuitori ai pământului şi n-au venit de nicăieri în Dacia. Ei sunt aici de
la începutul lumii. Sămânţa noastră este de la urieşi - punctează magistral marele nostru înaintaş
Nicolae Densuşianu. Specialiştii au identificat peste 40 de înălţimi muntoase cu vetre de cult din
străvechime în ţările dacice. În limbajul daco-românesc multe cuvinte şi expresii sunt cu trimitere
directă la oamenii mari: oriani, uriaşi, orieni, jidavi, jidori, jidovi, jidobi, giganţi, titani, eroi,
veghetori, namile, haidamaci, vlăjgani, vlăsani, vlasiţe, vladniki, vlăsaci, vlastelini, vladislavi,
pelivani, plăvani, găligani, hâldani, huidume, babani, balabani, doboli, blăjani, blajini, gogomani,
măgădani, maldări, om cât malul, căpcăuni, stâlpnic, talani, nefilimi, zaplani, zablău, zăplani,
zmei etc. Alte neamuri au desigur multe denumiri pentru giganţii ce nu pot fi scoşi din memoria
istoriei. Pelasgii, Peloros, Omolos, Papaios, Hiperborei sunt tot denumiri de-ale Omului Mare.
Oborul Jidovilor este un toponim ce ne informează că erau zone în care uriaşii locuiau şi aveau
împrejmuiri, ca în Munţii Şureanu, unde se află şi Masa Jidovului, şi Jidostina, şi Măgura Jinarilor.
Masa Jidovilor înseamnă în limbajul popular, străvechi, Masa Uriaşilor. Este o stâncă izolată din
şisturi cristaline pe malul stâncos al Sebeşului, înalt de 100 de metri, care se detaşează cu 4-5 metri
deasupra peretelui abrupt, ce se termină deasupra cu o stâncă plană ce dă impresia unei mese. Această
zonă este rezervaţie geologică, şi nu este singura. Tot în această zonă muntoasă se află şi rezervaţia La
Grumaji, vale între stânci abrupte şi împădurită cu pini şi fagi. Pe malul drept al pârâului Dobra se află
o altă rezervaţie geologică numită Pintenii din coasta Jinei ce străjuiesc vechiul drum al oierilor către
Cindrel şi Lotru. Deasupra pârâului Râuşoru se află un bloc mare de calcar izolat în forma unui cioc
de vultur la o înălţime de 3-4 metri deasupra apei, cu numeroase cochilii de hipuriţi, amoniţi şi
belemniţi implantaţi în masa de calcar, de vârstă cretacic superioară. Aparţine rezervaţiei
numită Calcarele de la Cisnădioara. În Vrancea Stâlpulstăpânea Crugul Cerului din centrul satului pe
vremea uriaşilor. În jud. Alba este localitatea Jidovina, poate Jidobina, cu sensul de gigantică, iar în
Bistriţa-Năsăud Jidoviţa. Valea Uriaşilor este pe Mureş. Pivniţa Uriaşilor se află în
Vrancea, Mormântul Uriaşului este o movilă lângă Botoşani. Uricani e centru minier în Banat. Zmeica
este o movilă şi un liman maritim în jud. Constanţa. Smeieni, Smeieşti sunt în jud. Buzău.
Uriaşii se mai numeau şi Novaci. În necropola de la Argedava de lângă Bucureşti, numită
Popeşti-Novaci, s-au descoperit multe schelete de uriaşi, care aveau peste 5 m. Necropola zeilor de la
Nucet, din Coţia Buzăului, este cunoscută tot pentru mormintele de uriaşi. În Crişana şi Ardeal uriaşii
au nume precum Corbea, Gruia, Ioviţă, Balaban, Iovan-Iorgovan, Cel Mare şi Tare, Braţ de
buzdugan,Mândru falnic căpitan.
Populaţiile din Carpaţi se deosebeau în vechime fiind oamenii înalţi, blonzi, cu ochii albaştri
şi cu fruntea lată, numiţi de istoricii antici Oameni sacri.
Diodor Sicul îi semnalează pe giganţi în Creta, Frigia şi Macedonia unde i-a anihilat Zeus
(Istoria Universală). Scrierile antice descriu giganţii ca fiind oameni albi, cu faţa lată,de la ei provenind
cuvântul Europa. În România există oraşul Urlaţi/Ur.Laţi şi nu întâmplător. În anul 1548 s-au
descoperit lângă Palermo 3 schelete, 2 cu o lungime de 30 de picioare şi unul de 30 de picioare, cum
se scria în London Mirror (nr.35; 11 ianuarie 1840). Raymond Drake scrie că două schelete şi mai
lungi au fost descoperite lângă Atena, Valencia, Calabria, iar doar o măsea a acestora avea o uncie –
28.350 grame. Profesorul Ernest Muldaţin a descoperit în expediţia din Liban, Egipt şi Siria urmele
omului uriaş de 10 metri, semnalând câteva morminte cu schelete de 6-7 metri. Acelaşi autor spune că
templele pompau energie în oameni. În Africa Centrală s-au găsit 60 de schelete de 2,85 m cu o
vechime 20.000 de ani. La Ermitaj este expus un schelet de 2,65 m.
Uranus - Oranus înseamnă Omul Mare. Cel mai vechi european este un…
oltean, descoperit de N. Plopşor, care a trăit cu 2.000.000 de ani înainte, la Bugiuleşti.
În scrierile antice uriaşii erau o rezultantă genetică între zei şi oameni, numiţi semizei, eroi la
greci, iar în alte scrieri sunt consemnaţi cu diverse nume dintre care cel mai des întâlnit este cel
de Omul Mare. În dealul şi sub Mănăstirea Negru-Vodă, dar şi în zona montană, sunt scaune de
piatră de mari dimensiuni săpate din Parâng până pe culmile Buzăului.
În Biblie găsim informaţia că: Uriaşii erau pe pământ în vremurile acelea (Geneza:6/4) şi chiar
şi după ce s-au împreunat fiii lui Dumnezeu cu fetele oamenilor şi le-au născut ele copii; care au fost
în vechime oameni cu nume. Mormintele de giganţi se recunosc şi prin faptul că în acestea s-au găsit
aşa numitele Pietre de căpătâi, care din vechime marcau mormintele. Og, poate Org, era împăratul
Basanului şi avea un pat lung de 9 coţi şi lat de 4 coţi . Iacov a dormit în deşert cu o piatră sub căpătâi,
când a visat o scară spre Dumnezeu, de unde a auzit sfatul acestuia de a aşeza pe această piatră unsă
cu ulei, un stâlp de aducere aminte, unde va fi casa lui Dumnezeu, adică un altar sacru ( Exodul; 28/18),
numit Betel. Astfel se însemnau mormintele, pe care se înălţa şi un stâlp, cum s-a procedat şi cu
mormântul Rachelei, stâlp întâlnit peste tot în lumea geto-dacă şi în zilele noastre ( Exodul; 31/46). Tot
în Biblie se consemnează că Goliat cel Uriaş de 4 m a fost doborât cu o praştie, dar unicul loc din lume
unde s-a descoperit o astfel de armă este în tumulul de la Agighiol (sec. VI î.H.), lângă Tulcea, în
România.
În biserica creştină română a fost omologat ca sfânt un căpcân numit Hristofor, care
era chinocefal, avea două feţe - una de om şi una de câine. Figura sfântului se mai întâlneşte încă
în pictura murală la Schitul Lainici, la Băbeni, la Olteţ, la Dozeşti în jud. Vâlcea, la Buzău în biserica
de la Girlaşi etc. La Vatra Moldoviţei, Hristofor îşi pune capul de câine pe o tavă.
Mare importanţă aveau giganţii pe Pământ dacă realizau lucrări peste puterea oamenilor
obişnuiţi aşa ca Prometeu, primul Om-zeu, ca Atlas care susţinea Cerul, că ştim din expresiile populare
că pământenii se temeau cumplit să nu cadă cerul pe ei. Aceştia erau contemporani cu Hercule, cu
Novac şi mulţi alţii cu puteri supraomeneşti. Convingători sunt megaliţii din întreaga lume, dar şi din
munţii noştri, cel de la vârful Omul, dar mai ales Sfinxul din Bucegi despre care tot mai mulţi
cercetători spun că este femeie – Marea Preoteasă. Cea mai înaltă femeie de pe Terra a
fost Hera nelipsită din ceremoniile antice. Megaliţii din Bucegi sunt Babele, munţii apropiaţi Bătrâna,
culmile şi pâraiele sunt Doamna, Cocora, Scropoasa, Ialomiţa, Goştila, Obârşia, iar Valea Cerbului e
Valea Zânelor, deci a Sarabelor.
Poetul nostru iniţiat George Coşbuc scrie că: Uriaşi trăiau pe creste cu copii şi cu
neveste. Ultimii căpcăuni au dispărut într-o dimineaţă, deci în zori, cu înţelesul că după ce a apus
vremea lor, au venit zorile unei alte lumi, care i-a păstrat în memorie, cum se precizează tot în Legenda
Muntelui Retezat. Să ne amintim că în Ardeal, dar mai insistent în Bucovina, oamenii îşi dădeau bineţe
numai cu Bună Dimineaţa, indiferent de este zi ori noapte.
În legenda Roza Rozalina se păstrează ideea că oamenii au fost contemporani o vreme cu
uriaşii. Mai rămăsese doar un uriaş cu fiica sa care se plictisea că nu mai avea pe nimeni. Într-o zi
găseşte nişte omuleţi care scormoneau pământul şi i-a adus acasă, în poala şorţului, să se joace cu ei.
Tatăl său îi spune să-i ducă înapoi că aceştia sunt oameni şi vor trăi pe pământ în locul lor. Fata nu s-
a îndurat de unul dintre ei şi s-a rugat la Cer să-l facă pe el puţin mai mare şi pe ea mai mică să poată
convieţui. Iată ce sugestiv ne prezintă legenda trecerea de la uriaşi la oamenii obişnuiţi, dar şi faptul că
suntem urmaşii lor. Nu este întâmplător că numai o Femeie Mare are această idee să se facă ea puţin
mai mică, dar să se înalţe şi bărbatul. O altă înformaţie este şi cea că uriaşii au pregătit planeta pentru
a putea vieţui oamenii, conştienţi că se vor schimba condiţiile cosmice.
N. Densuşianu consemnează existenţa paralelă a giganţilor cu oamenii în Balada construirii
bisericii celei mari - culeasă din multe zone ale României:
Omul Mare a făcut o Biserică Mare, cu Ştiinţă Mare, dintr-un Lemn Mare, cu o Secure Mare,
unde se precizează locul pentru Maria aia Mare, dar şi pentru Maria aia Mică şi diferenţiază linia
giganţilor de cea a oamenilor mai mici ca statură.
Biserica Mare are 9 altare şi 9 altărele, 9 praguri şi 9 prăgurele, 9 scaune şi 9 scăunele, 9
ferestre şi 9 ferestrele, 9 uşi şi 9 uşiţele, 9 picături de soare în Scaunul cel Mare.
Biserica cea Mare străveche este şi Kogaionul de pe Vârful Omul din Munţii Bucegi străjuit
de Babele noastre străbune. Cultul Omului Mare a fost oficiat mii de ani la templul Dodona din Epir.
Înţelepţii din vechime purtau numele de BABA şi trăiau pe înălţimi: Baba Dochia, Baba
Vrâncioaia, Baba Volosca, Baba Novac, Baba Runca, Baba Dac, Coium Baba, Baba Hârca, Baba Rada,
Baba Ruda, Eschi Baba, Ali Baba, Za.Baba, Ur.Baba, Coli.baba, Hum.Baba, Baba Gurgur, Baba Elit,
Baba Pataca (Brezeni) etc şi aveau ucenici, asceţi, câte 7, 8 sau 9.
BRAZDA lui NOVAC este unul dintre cele mai importante monumente istorice, un unicat
păstrat în mitologia română, în literatura populară, în miturile şi legendele româneşti. Troianul începe
din Panonnia şi traversează România de la vest la est, apoi se îndreaptă în câmpiile Schityei până la
Don, teritorii stăpânite din vechime de numeroasele neamuri ale geto-dacilor. Novac era împăratul
Oamenilor Mari, un urmaş al lui Noe, care a luat un plug mare, tras de doi boi mari, negri bivoli, ori
doi boi mari albi cu coarne mari, şi a tras această Brazdă Mare cu multe semnificaţii. În mod sigur este
vorba despre activitatea unui uriaş, cu unelte urieşeşti, cu vite pe măsură care răstoarnă prima brazdă
de pământ din istoria omenirii, cu tracţiune animală şi cu primele unelte agricole, care pune hotare
în câmpie sau poate le oferă oamenilor ştiinţa cultivării solului. Iată cât de grăitoare este isprava
Oamenilor Mari numită Brazda lui Novac, cunoscută şi sub numele de Valul Troian, deci făcută
de Omul Alb, Troian. Noian este o indicaţie de gigant. Troianul e alb, fiindcă la noi, la geto-daci,
semnifică uriaşe depuneri de zăpadă în valuri, Nămetele, pe când la greci Troia sau Troian nu are vreo
semnificaţie. De aceea înclin să susţin poziţia celor care consideră că Troia s-a aflat în spaţiul
multimilenar al Daciei. Vestiţi sun megaliţii cu care se acopereau gurile peşterilor numite până în zilele
noastre ortostate, ce se aşezau vertical. Vlastelinii, oamenii puternici, erau vestiţi până în secolul al
XVl-lea, pe vremea domniei lui Radu de la Afumaţi, în Codrul Vlăsiei.
Evoluţia omului a fost controlată genetic scrie anatomistul olandez Louis Bolk. Mutaţiile
genetice nu se declanşează accidental sau natural. Programul genetic este cuprins în atomul de carbon
cu 6 protoni, 6 neutroni, 6 electroni. Cifra 6 indică Forţă Mare, iar 6 ori 6 fac 36. Dacă adunăm
cifrele de la 1 la 36 vom obţine 666 cea ce înseamnă o forţă gigantică, raportat la structura
atomică. Este celebru scheletul vechi de 3 milioane de ani, care suferise o mulţime de mutaţii genetice
posibil pentru a se adapta la noile condiţii de existenţă (Eugen Delcea).
Pe Pământ trăiesc şi au trăit şi giganţi şi pigmei. În clasamentul actual al primilor trei giganţi
mondiali se află şi doi români: Gogea Mitu şi Ghiţă Mureşan. Gogea Mitu se numea Dumitru Goagă
şi era născut în anul 1914 în satul Mârşani, judeţul Dolj. Avea 2,42 m înălţime şi 183 de kg. A trăit 22
de ani şi boxa în Europa. A avut un frate care a murit la 7 ani şi avea 1,80 m înălţime. De la acest
personaj real au rămas expresiile coşcogeamite omul şi cogeamitea vlăjganu.
Despre femeile Antichităţii care erau viteze, mari şi frumoase, se consemnează numai
tangenţial cu războaiele, cum scrie Homer despre HIERA, soţia lui Telef, în lupta pentru apărarea
Troiei. Nume de femei gigante sunt: Vânturoaia, Galateea, Zboina, Orancea, Zanica, Zmeica,
Boboroada.
Uriaşii sunt o supercivilizaţie terestră a căror schelete au fost găsite pe tot Pământul. În
revista Science et vie se consemnează că în urmă cu 40.000 de ani a existat o rasă europoidă albă cu
înălţimi de 2-3 metri şi cutia craniană de 1900 cm. Strămoşii rasei albe sunt Marii Brahicefali (cu capul
rotund) de la Dunărea de Jos spun savanţii Maria Gimbutas, Gordon Childe, N. Densuşianu etc.

Stindardul geto-dacilor - invocator cultic de sacre energii

cosmice
Olimpia Cotan - Prună
Din vechime pe însemnele reprezentative ale statelor independente existau simboluri
distinctive ce individualizau specificul cultic, totemic, mitologic, majoritatea indicând energiile
cosmice, telurice sub formă de păsări ale înălţimilor, de vehicule cosmice, de balauri, de monştri, vâlve
etc.
În simbolurile mitologie sunt prezenţi Zmeii cu pene, cu multe capete ce varsă foc pe
limbile mişcătoare. Pentru lumea geto-dacă Balaurul Zburător a devenit stindard şi e unic în istoria
lumii, dăinuind mii de ani. Istoricul A. Deac consemnează în Istoria Adevărului Istoric (pag. 201) că
în judeţul Prahova la Vadu Săpat, comuna Fântânele, s-a descoperit în 1980 un fragment ceramic din
sec IV î.H., pe care este incizat în pasta crudă stindardul dacic cu dragon ce are coada penată. Iată
că stindardul dacic cu dragon este mai vechi cu 500 de ani decât consemnările istoricilor romani.
Unii istorici şi gânditori români numesc stindardul geto-dacic Lupul dacic. Mă voi opri
asupra unor aspecte de fond cultic, ce contrazic această ipoteză. Lingvistic este doar o atingere
între lup şi lucta, mai ales că filipii nu sunt lupi, ci tinerii iniţiaţi în tainele luctei – luptei, îndeletnicire
a sedentarilor păstori - agricultori geto-daci. Lupul nu putea fi luat ca model de către geto-dacii
sedentari care-şi apărau zona moştenită din moşi-strămoşi fiindcă e animal de pradă, atacă în haită şi e
temut de păstori. Lupul singuratic, o raritate, nu putea fi luat ca model nici de vitejie, nici ca forţă
pentru neamurile păstorilor.
Lycantropia - concepţie antică despre strălucire, luminozitate, nu se referă la lup, care nu-
i nici pe departe luminos, chiar de ar fi pus pe lângă zâni. În latina veche Bollias înseamnă strălucitor,
luminos. Din bătrâni se pomeneşte despre Marele Lup Alb, ca despre o realitate din vremuri de demult.
S-a păstrat în acest sens expresia De când lupchii alghi.
Lupul Alb este semnalat numai în preajma Marelui Preot ca Apollo, Zamolse, Sfântul
Andrei şi Sfântul Petru pentru că este de fapt comandantul iniţiaţilor Filipi luctaniadică
luptători. Aceste informaţii ne trimit la semnificaţii codate în sensul că iniţiaţii Filipi erau mereu în
preajma marilor iniţiaţi şi purtau numai veşminte albe, ca toţi preoţii geto-daci, cavalerii minţilor
strălucitoare ale celor de lângă Zamolse. Filipii sunt păstraţi în toponime în toate zonele geografice
româneşti. În Oltenia, Filipii sunt cel mai bine păstraţi.În vechiul calendar există toponime ce se
păstrează şi în zilele noastre: Filipaşul de sus, Filipaşul de jos, dar şi Filitelnik, ce ne indică zonele în
care trăiau şi anume pe Telul Nikăi, deci pe înălţimile de filieră sacră a zânei Nika făcătoarea cerului
şi pământului, cu cele 8 megaenergii ale sale, măcinikele, din mitologia română.
Geto-dacii numeau lupul - vulpe sau fărcaş, denumiri păstrate în zilele noastre în Ardeal.
La toate neamurile geto-dace, de la Marea Baltică în nordul Africii, lupul era numit prin
cuvântul vulpe. În pre-indo-europeană era numit ulcuos, în sanscrită vrca, în avestică vahrha, în
iliră ulcudins, în gotică wulfs, în lituaniană vilcas, în letonă vilks aşa cum ni le aduce în atenţie Mihai
Vinereanu în Dicţionarul etimologic al limbii române de indo-europenistică (2008). În Sudan trăieşte
un lup despre care românii vor spune cu precizie că-ivulpe.
Aşa zisa Licantropie nu are nicio legătură cu lupul, ci cu strălucirea, în sensul că este
luminat de ceva. Apollo este însoţit de lupul strălucitor şi e un cod cu sensul de luminat, luminător, ce
nu-i totem.
Filipii geto-daci iniţiaţi în tainele de luptă, erau fiii luctei, cuvânt din proto-indo-europeană
păstrat în calendarul vechi geto-dac ca zile ale Filipilor, cărora li se dedică 7-8 zile şi de Sfântul Petru
al lupilor de iarnă la 16 ,17 şi la 18 ianuarie şi de Gădineţ - lupul cel şchiop, dar şi de Lupul cel mare
de la Ovidenie 21 noiembrie etc. În mod eronat etnologul I. Ghinoiu consideră că Filipii din calendarul
geto-dac sunt personificări ale lupilor. În dicţionarul sub titlul Panteonul geto-dac îi numeşte şi
Martinii de iarnă, ştiut fiind că Moş Martin este numit ursul la noi, la români. Lupta este cuvânt geto-
dac cu originea în pre-indo-europeanul lucta ( M. Vinereanu). Numai în Dacia nord dunăreană există
cuvântul lup pentru acest animal de pradă, ce poate fi asemănat cu luctanii, luptătorii iniţiaţi în tainele
luptei. În limba pre-indo-europeană există cuvântul lucta cu sensul de a rupe, a sparge, din care lupta
şi luptător. Lup, luptă, luptător semnifică tenacitatea celor ce izbândesc parcurgerea etapelor de iniţiere
care erau încercărcări de temut pentru cei nechemaţi. Adevărat este că de multe ori luptătorii geto-daci
pedeştri îşi puneau piei de lup ca să alunge atacatorii călăreţi. Cabalinele simt mirosul lupului ca o
primejdie şi nu mai ascultă călăreţul.
Pe vechile icoane cu Sfântul Gheorghe, capul balaurului este identic cu cel de pe stindardul
geto-dac de acum 2000 de ani şi nu-i în niciun caz lup. V. Pârvan în Getica(pag 518) scrie că Balaurul
Dacic e reprezentat pa Columna Traiană cu cap de lup, prelungit în chip de Şarpe, cu nişte fâşii de
stofă, care la bătaia vântului se umflau şi formau o flamură serpentiformă orizontală. Acesta susţine
că Trupul de şarpe e imaginea furtunii, divinitate cerească, cu origine în Asia anterioară, deci nu în
Dacia, dar istoria antică îl contrazice, fiindcă Dragonul dacic este Hieroglifă, nume pentru divinitate,
pentru Dumnezeu aşa cum argumentează L. Teleoacă în comentariile la Legenda Aureea, scrisă de
Iacob Voragine după anul 1200 şi răspândită mai mult decât Biblia, care alterează grav semnificaţia
religioasă a hieroglifei numită Dragonul dacic, semn tutelar al identităţii cu 1000 de ani î. H. ce-a
pregătit calea mântuitorului pe Pământ. L. Teleoacă atrage atenţia asupra acestui fals uriaş prin care
I. Voragine a distrus arhetipul religios al lumii Vechii Europe - localizată unde trăieşte azi poporul
român de către savanta americană de origine lituaniană M. Gimbutas.
Pe caduceul patriarhului României doi şerpilieni afrontaţi comunică energiile celeste Yn
şi Yang ale credinţei nemuritoate străveche a geto-dacilor. Sub acest semn benefic lumea a progresat
neîntrerupt mii de ani din care 2500 sunt atestaţi din Persia până în Bretania. Am văzut în expoziţia
de icoane de la Muntele meteorelor din Grecia o iconiţă în care Sf. Gheorghe ţinţeşte cu suliţa apa
îndicând unitatea universului cosmic uman Precum în cer, aşa şi pe pământ, unde apa este oglinda
cerului.
Dragonul Dacic, invocatorul de energii sacre, este prezent şi în zilele noastre în bisericile
creştine, pe obiectele de cult, dar şi pe veşmintele preoţeşti în muzeul de broderii al Mânăstirii Santa
Maria de Guadalupe, ca dovadă că cercetătorul L. Teleoacă are dreptate că hieroglifa noastră sacră din
strămoşi a fost calomniată şi i s-au adăugat însuşiri monstruase ce au dus la o biografie contrafăcută a
Sf. Gheorghe, ştiut fiind că sfinţii au fost oameni normali ce s-au luptat cu păcatele omeneşti, care n-
au atacat fiinţe supranaturale. În Legenda Aureea, dragonul este târât în mijlocul cetăţii unde este
decapitatat atrăgând ura asupra acestei hieroglife sacre.
Deci, stindardul străvechi al dacilor nu reprezintă nici cel puţin stilizat lupul. Capul la care
se face trimitere e hieroglifa sacră din vechime, invocatoarea de energii cosmice. Convingătoare este
statueta de la Constanţa numită Glycon, în care Şarpa Balaură are cap de cerb cu plete de lumină ca
eşarfele stindardului dacic din vechime. Antichitatea este traversată de Cerberiţa cu picioare de bronz
ce proteja Delta Dunării. Dorienii, Oreenii, Hiperboreenii erau cerbi, erau andros, codare cultică.
Mitologia chineză prezintă dragonul împodobit şi expresiv, ondulând masiv, purtat de forţe multiple
ca să nu atingă pământul fiindcă el este simbolul cosmosului.
Balaurul Zburător al geto-dacilor este cilindric şi fusiform, unduind numai în mişcare în
zbor, pe căi atmosferice. Este vizibil, sonor şi util pentru orientarea luptătorilor numai în mişcare, în
aer. Are gura mai largă decât corpul precum reptilele, care pe stindard reduce la minimum rezistenţa
în contact cu aerul şi e uşor de purtat la înălţime. Produce sunete vibratorii ce se amplifică în iureşul
bătăliei. Stindardul dacic este un cilindru fusiform din materiale elastice şi uşoare ca să se poată face
ghem. Pe corpul său tridimensional sunt solzi şi nici vorbă de blană. În vechime corpul stindardului
dacic numit Draco era din foi subţiri de ţesături, împletituri din plante apoi din fire şi mai târziu din
bronz, ori din argint, prin care se amplificau vibraţiile aerului, din care s-a născut prima trompetă de
luptă a omenirii, ce era purtată uşor de către draconar, care era subordonat lui Sabelio, comandantul
armatei, cum ne informează Tăbliţele de la Sinaia. Zaballon înseamnă sanctuar din vârful muntelui.
Bellerafon era imagine feminină ce călărea Pegasul – calul cosmic şi, bineînţeles, înaripat din cer.
Stindardul dacic era piesă importantă din arsenalul militar geto-dac şi prin specificul
său unitar cu costumul de luptă al geto-dacilor, regăsit în armura de catafractari, acoperită cu plăcuţe
metalice în formă de solzi lucitori şi pentru luptător şi pentru calul de luptă, spre deosebire de ale
romanilor care erau plăcuţe dreptunghiulare. Călăreţii catafractari din bazinul Prutului şi Jijiei
erau blindatele antichităţii,se menţionează în Enciclopedia Britanică, şi aveau prins de coiful similar
căciulilor geto-dacilor, panglici, pe care le regăsim în stindardul dacic până târziu d.H. Dacii invocau
Balaurul, numit şi Baal, lucitor, strălucitor ce poate fi asimilat numai cu forţele Luptătorului Alb,
lucitor, păstrat în basmele românilor, unde caii năzdrăvani erau numai albi. La geto-daci,apoi la români,
de Bobotează, sunt binecuvântaţi cu aghiasmă mai întâi caii.
Baal este expresie a forţelor cosmice sacre, ca vehicul cosmic prin care pământenii geto-
daci invocau forţele mesagerilor cerului. Înţelepciunea fiilor cerului era înmagazinată în diverse
moduri şi transmisă de către sacrii geţi, adică trăitorii de pe înălţimile ce ajungeau, spuneau ei, până
la cer. Divinitatea cosmică la celţi se numea Esus, adică pe înălţimi, altfel cum să fi existat Kogaionul,
cum să fi existat zânii munţilor şi rugile de pe munţii cei mari, unde era sălaşul Tatălui Nostru, numit
la geto-daci Tato Nipal, căci cine nu ştie că Nepalul, străveche vatră de cult a omenirii, este pe cel mai
înalt munte de pe pământ ? Sboruri, care aeriene sunt semnalate în India – Vimana, în Tibet - Caii
zburători,în China – Dragonii Cereşti, deasupra Japoniei - Balansoare cereşti, Roţi înaripate în
Babillon etc.
Dragonii sunt asociaţi Învăţătorilor din spaţiu, reprezentaţi prin oameni cu coadă şi cap
şerpilian precum King – Kung, un monstru cu coarne de ţap şi trup de şarpe, care distruge un stâlp al
cerului şi schimbă orientarea Pământului faţă de Cer, spune Rajmond Drake în lucrarea Pământul
zeilor (pg 90) unde se arată că Baal avea profeţi printre care şi Ilie, prezent şi pe Tăbliţele de la Sinaia,
care invoca focul din cer, vorbea cu îngerii, şi-a fost luat din faţa lui Eliseu de către un vifor de
cerc luminos. Tubul Dragon absoarbe şuvoaie de energii cosmice consemnate şi de Romulus şi de
Enoch. Într-un papirus găsit în hărţile lui Albert Tulli de la Vatican este consemnată prezenţa unui Cerc
de foc ce avea o răsuflare rău mirositoare, aluzie la arme extraterestre. Să nu uităm că în Antichitate
legile, rânduielile, erau transmise de pe munte ca dovadă numeroasele toponime derivate de la Ora –
Oranus, numele cerului.
În Dicţionarul geto-dac al lui Mihai Vinereanu cuvântul Lup pentru acest animal carnivor
nu există, nici în limba pre-indo-europeană, nici în sanscrită, nici în avestică şi nici la alte popoare din
străvechime. Corect a demonstrat autorul că Mircea Eliade se înşeală considerând că Dac vine de
la Lup, animal sălbatic ca totem şi această eroare de fond trebuie combătută şi avem argumentele
istorice. Stindardul de la baza Columnei dacilor de la Roma are clar gură de Dragon, iar pe corpul
şerpilian sunt numai simboluri ale energiilor ondulatorii. Pe moneda lui Decius e un soldat cu stindard
purtând balaurul ca luptător al davei. Dace-balo în Tăbliţele de la Sinaia este luptătorul din cetate:
dage, dabă, davă (C. Olariu).
Istro-românii păstrează numele de Zabellie pentru cel ce aprinde candela şi unge
luptătorii cu ulei-mir, prin care susţine roata vieţii şi rânduieşte orientarea către universul energiilor şi
cine are mai multă nevoie de energie decât luptătorul, dage-balul? Geograful antic Strabon constata
că numele străvechi al dacilor era Dai şi Dav. Primele lăcaşuri s-au numit oraş, orăştină, grădişte şi
erau pe locuri înalte, insule, picioare de plai, unde în timp erau şi cetăţile, întăriturile, unde se antrenau
luptătorii numiţi în Tăbliţele de la Sinaia Dage-ballo, aşa cum era şi Decebal, şi Regalian, adică regele
galat Ioan, neam din care era şi Iisus, din neamul dagebalilor şi nu trebuie să ne surprindă că se mai
numea şi Oriens augu.
Spun istoricii că Caesar este primul ce îi numeşte pe geto-daci în scrierile istorice
antice Daci şi că se învecinează cu celţii. Chiar regele celţilor, Vecin.get.orex, ne indică faptul că
era vecin cu orii geţi. Caesar se interesa de luptătorii din dave, dar numele dacilor era prezent la
filozofii antici cu sute de ani înainte, ca de exemplu la Democrit. Răspunsul este în Tăbliţele de la
Sinaia unde luptătorii, componenţii armatei, erau numiţi dage-ballo, de care cezarul era cel mai
interesat. Ca dovadă însoţitorii de stindard se numeau soto, coto ballo tot pe Tăbliţele de la Sinaia,
luptătorii dacei, daci. Un mare preot cu numele de Coto ballo este prezent şi el pe Tăbliţele de la
Sinaia.
 Este îndreptăţită această idee fiindcă şi în zilele noastre geto-dacii au datina urcatului pe
munte, să întâmpine soarele marilor sărbători dar şi datina luptei dintre deleni şi văleni, ca în toponime,
Muntenii Buzău, Vălenii de Munte, Valea Dragulu, etc.
Ideea că stindardul dacic este simbolul lupului o găsim la Mircea Eliade care consideră că
strămoşii noştri geto-daci au trăit sub semnul lupului, apoi la A. Busuioceanu care spune că în
Libia lupul este numit Daoi şi transformă neamul dacilor în lupi, fără să facă precizările necesare, idei
preluate şi insuficient argumentate pe multiple planuri de cunoaştere istorică zis românească, prin care
ni se contestă dreptul la istoria veche. Filozoful antic chinez Lao-Tzi foloseşte
cuvântul Dao ca lege obiectivă, iar geto-dacii erau apreciaţi în scrierile antice ca fii cei mai drepţi
dintre traci, ce-şi trăiau viaţa după Legile belagine. Heraclit spune că toate din Univers ascultă de
Logos, o denumire de comandă verbală pentru legitatea obiectivă. Filozoful se exprimă concentrat
afirmând că Lumea este un foc veşnic viu, care se aprinde şi se stinge după Măsură. Iată că Focul -
Soarele e imaginea existenţei energetice. Soarele, focul veşnic viu, se aprinde şi se stinge după
măsură. Din vechime se ştie că lupul se teme de foc, în acest mod era îndepărtat când ataca omul şi
animalele domestice, iar lupul nu e aerian deloc. Dacii cunoşteau legităţile cosmice, adică Dao,
exprimate în Legile belagine lăsate moştenire de Zamolsele femei, Marile Preotese antice geto-dace,
de la care s-au inspirat toţi legiuitorii pământeni, mai ales că existau şi reginele luptătoare numite Kino
Boilla, ca Tamiris ori Genoveva, soţia lui Ramunh, din Vechea Troie, oraşul Roman (D.Bălaşa). Numai
la noi, urmaşii geto-dacilor, există numele de Iordake, adică Iorii daky, cu sensul de pământenii, ce
trăiesc sub acelaşi cerc susţinuţi de aceleaşi energii cosmice.
Oreii erau dacii, care şi azi trăiesc lipiţi de munţi şi nu după legile lupilor. Dacii erau Filipii
în ipostaza de luptători iniţiaţi ca luctani, adică luptători, aducători de belşug, cei care apără ce-au
agonisit oamenii sedentari ai cetăţii. Piatra meteorică de la Corbii de Piatră din Argeş, are o inscripţie
în care apare cuvântul Philip cu sensul de Fiii lui Pan, ai Doamnei, Marea Preoteasă, de unde se poate
înţelege de ce în Oltenia femeile ţin Zilele de Filipi fără abateri şi le lasă moştenire fiicelor şi nurorilor.
Îndemnul străvechi este Fii.lu.pan, urmaşi ai domniilor înţelepte. În Calendarul Babelor, al
înţelepciunii celei vechi, sunt 30 de zile dedicate Filipilor. Dacii luptători erau Philipii, fiii luptei, sub
niciun motiv nu erau lupi, dar să-şi mai facă totem din acest animal, atât de ameninţător pentru un
neam de păstori? Stindardul lor era dragonul. Iată motivul pentru care stindardul dacic este o piesă
cultică geto-dacică cu sensuri complexe şi nu-şi merită renumele de Lup dacic, expresie generică
plantată de cei ce scriu cărţi din cărţi şi care consideră că dacă n-ai zeci de referiri biografice într-o
lucrare şi dacă îţi expui propriile idei izvorâte din studiul personal şi logica elementară nu eşti de nivel
academic.
Luptătorii iniţiaţi, Filipii, invocau vibraţiile, luminile, strălucirile energiilor cosmice, de la care
se încarcă bateriile vitejiei, în orice tip de luptă, darmite în lupta directă pe viaţă şi pe moarte. Lucin e
sărbătoarea luminii în calendarul străvechi şi n-are legătură cu lupul. În cel mai fericit caz este ziua
iluminaţilor, eroilor, a luptătorilor, a filipilor, fiii de luctani, fiindcă geto-dacii erau cei mai viteji dintre
traci. C. Brăiloiu aduce în atenţie rolul lupului consemnat de literatura populară unde se precizează că
e vorba de un lup special de care să nu te spăimânţi că ştie toate cărările şi potecile…şi-ţi va fi de
folos, că-i iniţiat în aceste taine şi are nume codat, care păzeşte locurile sacre şi-i vorba numai despre
iniţiaţii Filipi. Cei ce susţin o întreagă ştiinţă pornită de la lupul prădător, confundă planurile. Dacii şi-
au luat în luptă lângă ei divinităţile celeste reprezentate de Balaurul Zburător, mesagerul energiilor
sacre ale cosmosului. Ballo, Belloro, Bellus, Bellum însemna rival în război, duşman, oponent. A
fi bellicos înseamnă a fi războinic, la noi, românii, urmaşii geto-dacilor. Învingătorii erau cântaţi
în Ballade, iar cei căzuţi pe câmpul de apărare erau duşi de către Balkirii, amazoane, femei luptătoare,
în Blakulla, casa lui Baal unde se antrenează alături de martiri sub comanda lui Odin pentru ultima
zi a Universului când zeii îi vor înfrunta pe uriaşi (L. Căescu: Istoria preistoriei). Memoria colectivă
păstrează în zona gheţurilor veşnice referiri la Blaculla care este culla rezervată luptătorilor în casa de
pe câmpie, într-o fermă pe o lucină, o ţară creată de zei pentru eroi, dar câmpii în nordul îngheţat mai
rar...Ballos însemna şi bătălie, luptă, iar arma de temut din vechime era Paloş.Când se face referire
la război se folosesc expresii: Ante.bellic şi Post.bellic, indicând denumirea veche din Baal,
Balaurul geto-dacilor, cum scrie I. Olimpiu Luca, în Dicţionarul traco-geto-dac. Rebel este luptătorul
permanent, excepţia de la regulă. Beleaeste năpastă, necaz, ce determină antrenare complexă pentru
revenirea la viaţa normală. Ai răzbit, ai ieşit la lumină din belele, atunci când l-ai îndepărtat pe cel cu
care eşti în răzbell, pe care poporul îl exprimă şi prin cuvântul tărăboi. Sabello, zeul războiului păstrat
ca nume pe Tăbliţele de le Sinaia şi pentru comandantul armatei geto-dacilor din vremea lui Decebal
e luptătorul cel mai bun. De la Sabellio, arma de bază din timpurile vechi a rămas Sabia.Ballo este
şi război.nik, adică cel din cetele sacre de îndepărtare a atacatorilor, ajutaţi de
Nika. Redbellum, război este şi azi numit Răzbell la români, unde z e zânul lui Ra. Daci ball este
luptătorul dac din dabă – tabără militară a cetăţii, iar caballus este calul de luptă special
antrenat. Bellua era şi monstrul, bruta, aşa cum devenea luptătorul în tărăboiul pe viaţă şi pe
moarte ce înzecea forţele omului de a supravieţui. Iată cât de implicat şi diversificat este cuvântul Ball,
Ballaur, în viaţa strămoşilor noştri. Şi totul are corespondent şi în toponimie ori onomastică. În Ardeal
se află localităţile Belin, Belioara, Gura Beliei.Fiica lui C. Brâncoveanu se numea Bălaşa. În
Dobrogea există localitatea Bălăşeşti. Există localitatea Balcic ce ne indică o cetate de luptători sub
stindardul lui Baal. În satul Bălăceanca, de lângă Bucureşti, se află spitalul de boli psihice numit în
popor Balamuc, cei rătăciţi după răzbellul minţii. Numele celei mai vestite zâne iniţiate din vechimea
geto dacă era CyBella, iar Balabancea e localitate de lângă ape. Dracul gol este expresia specifică
numai nouă românilor şi semnifică agerimea, orientarea în teren, numai în acţiuneşi cu rezultatul
scontat. La români această expresie este laudativă ca inventivitate în atingerea ţelului. Expresia opusă
- Am făcut pe dracu ghem, exprimă dezamăgirea nereuşitei, a lipsei de acţiune că n-ai loc de mişcare
şi astfel ne apropiem de adevărata semnificaţie a stindardului geto-dac, semnalată codat de către
dacistul cercetător P.L.Tonciulescu.
Stindardul dacic este un captator de energii cosmice şi reprezintă invocarea forţelor sacre ale
cerului, ale puterilor mega energiilor universale, concretizare a expresiei păstrată în rugile
ortodoxe: Cu Dumnezeu înainte! Strămoşii noştri trimiteau semnale energiilor celeste şi se apărau prin
multiple mijloace pe care le făceau cunoscute în obiceiuri, datini, verbe – proverbe, interdicţii,
ghicitori, zicători etc. Energiile cosmice coboară în spirală ca brăţările dacice. Puterile sacre, celeste,
n-aveau chip, dar aveau nume. Li se înălţau rugi de pe altare aşa cum a făcut şi împăratul lumii,
Alexandru Macedon, înainte să treacă Dunărea, rugându-se la Nika (Zim Nicea), zâna energiilor
pământene, de lângă apă. (Calul lui Alexandru se numea Duciball, cel care duce luptătorul,
războinicul.) Această rugă era adresată şi de către romani zânei geto-dace reprezentate de Hestia, să le
permită intrarea în ţara oamenilor sacri, ce aveau ca super divinitate pe OraNika ce se dăltuieşte şi
astăzi pe stâlpul de la căpătâiul celor duşi pe tărâmul celălalt. Nika Fanisca la geto-daci este Pasărea
Pfenix, pe care se disting cele trei culori din stindardul geto-dac, are în jurul gâtului culoarea roşie, un
cerc pe care se sprijină capul acestei păsări ce indică cerul şi se termină cu ciocul parcă special să
spintece în viteză aerul. Creasta e roşie, pântecul şi picioarele sunt galbene, iar aripile au pe margini
culoarea albastră. Pasărea Pfenix este un vehicul aerian, consemnat de istoricii antici cu multiple
semnificaţii, apariţie rară la 500 de ani, cu o fabuloasă istorisire mitologică. Istoria antică ne informează
despre amestecul direct al zeilor în luptele dintre pământeni ca în războiul dus de greci împotriva
Cetăţii Troia, unde zei ca Afrodita, Apollon, Artemisa, se deplasau cu vehicule cosmice, care de foc,
utilizau săgeţi de foc, bulgări de foc, expresia energiilor celeste. În mitologie dragonul - Ballaurul mai
este asimilat şi cu luptătorul de frunte, primul, prinţul, conducătorul şi nu trebuie să ne minunăm că
regii Egiptului antic purtau Cobra pe frunte că şi mayaşii aveau un zeu şarpe cu pene. Stindardul dacic
de forma lui Baall era acoperit cu şindriliţă, plăcuţe subţiri de lemn ca şi acoperişul caselor în zilele
noastre, apoi din metal subţire, dar şi din pânză impregnată cu răşini, ce aveau forma solzilor de peşte
indicând strălucirea, de care erau prinse şuviţe din piei de animal pe ţesături, de care atârnau eşarfe
lungi în culori de curcubeu ce reprezintă difracţia luminii în atmosfera cu particule de apă.
 Stindardul Balaur este o sinteză de informaţii din trecutul cultic îndepărtat inventat de către
geto-dacii noştri străbuni şi prezent pe Tăbliţele de lut de la Qumram, unde vehiculul cosmic prin care
vine şi pleacă din apă Enki- Nika, făcătoarea Cerului şi a Pământului, e o rachetă cu aceeaşi formă
ca Baalul aerian. Elementele ce compun stindardul dacic se desprind din lumea geto-dacică
cultică iniţiatică străveche, a începuturilor cosmogenetice, păstrate în istoria scrisă, dar mai ales
nescrisă, ca Tradiţie primordială, ce se exprimă în diversitatea religiilor lumii, în veşminte
specifice. Să ne oprim la prezenţa panglicelor, cordeluţelor multicolore ce-şi fac simţită prezenţa şi în
zilele noastre. Homer semnalează cordelele permanente ca semn al demnităţii sacerdotale în Iliada,
în Cântul I pag 38. În Antichitate solul, vornicul, purta panglici şi năframă înălţată pe o prăjină să fie
identificat pentru a putea trece spre autoritatea momentului, ne informează Virgiliu cu privire la solul
lui Eneas troianul, către Latinus. Vornikul este alesul prin voia Nikăi să poarte mesajul şi-i de neatins.
În dansul cultic Căluşarii sunt nelipsite panglicele, coardele multicolore în număr de 7 ori 9 indicând
perioade istorice cultice de demult. Datina Cucilor păstrează în Teleorman o costumaţie plină de bentiţe
multicolore. Creiţele, variantă feminină a Căluşeilor, poartă ca semn distinctiv aceste cocarde, bentiţe,
panglici multicolore cultice. În Maramureş miresele poartă aninat de cununiţă panglici albe. Prăjina
de brad de la nuntă este plină de panglici colorate şi se numeşte buştean. Fota-fusta din costumul
popular românesc din Banat este marcată de şuviţe multicolore ce atârnă până la poale şi înviorează
mişcarea dansului, a corpului în mişcare. Şuviţele multicolore înconjoară costumul naţional românesc
sub numele de franjuri, care s-au transformat în colţişori. Drapelul, stindardul este tivit cu franjuri
mişcătoare, expresie a energiilor care înviorează acţiunea de luptă exprimată prin
cuvântul Beleben, balangă, palangă, ce se bălăngăne dintr-o parte în alta după curenţii de aer. Ce
simbolic e păstrată lumina unui Nou An prin Rebelion, adică Revelion, când măştile refac vremuri
demult apuse, oamenii alungă prin luptă anul vechi, să nu rămână de izbelişte, chiuie, strigă, fluieră,
joacă, beau şi mănâncă bucurându-se de această mare izbândă a timpului răzbit de nemuritorii geto-
daci.
Soliile geto-dacilor erau costumate în alb ca Baal strălucitorul, Albul şi purtau o năframă
albă în vârful unei prăjini împodobită cu cordeluţe multicolore, aşa cum se prezenta solia trimisă de
Eneas lui Latinus, ca semn că-s din neamul oamenilor cerului însemnat de curcubeu.
Corpul balaurului nu depăşea lungimea prăjinilor de care era legat, după cum afirmă Arian, care
descrie insignele scitice cu balauri ( vezi lucrarea Tricolorul României). Când caii stau pe loc se văd
numai bucăţi de pânză de diferite culori care atârnă. Când caii pornesc, balaurii se umflă cu aer de
şuieră ca fiarele fioroase cu care seamănă. Acest stindard era purtat de regulă în armata romană de
cohortele compuse din daci, schiţi, şi de către cohortele cu daci romanizaţi, în Mesopotamia,
Macedonia, Spania, Italia, Britania unde 1000 de daci au staţionat 200 de ani pe Limexul de 120 de
km împotriva Scoţilor şi Picţilor. În Ţara Galilor s-a păstrat Dragonul zburător ca însemn al
luptătorilor în acţiune. Împăratul Galeriu, dac de origine, aşază stindardul dacic - Balaurul
Zburător, pe Arcul de triumf de la Salonic. În secolul al IV-lea Stindardul cu Balaur e preluat de
armata romană. Stindardul cu balaur era însemn militar unic în Antichitate ce indica prezenţa
luptătorilor geto-daci şi a fost prezent în Europa peste 1000 de ani. Regele Artur a ridicat în onoarea
tatălui său, Uther PenDragon –Marele Dragon, un stindard cu Balaurul dacic ce avea culorile: roşu,
galben şi albastru în secolele V-VI.
La nordul Dunării, obştile săteşti au păstrat Balaurul Zburător şi cele trei culori ale
curcubeului ca simbol al permanenţei istorice impuse de Obiceiul pământului, multă vreme după ce
creştinismul s-a impus, ca dovadă că este simbol ceresc divin. Steagul cu balaur s-a menţinut până în
Evul Mediu târziu în Europa odată cu cele trei culori ale sale. În bătălia de la Burford din anul 752
lordul Wessex purta stindardul cu Dragon. În Tapiseria de la Bayeux, 1066, regele Harald avea
stindard cu Dragon. Vlahii din Balcani, sub conducerea fraţilor Asăneşti, purtau chipuri de balauri în
vârf de suliţe, dar cel mai bine se păstrează în costumaţia şi bâtele Căluşarilor, în Cetele Junilor, Jienilor
şi în Dansul Crăiţelor şi în proporţie de masă în zilele noastre pe măciulia bâtelor păstoreşti, pe toiagul
sacru al sânzienelor, al căluşarilor, pe toiagul patriarhilor.
Balaurul, sinteză cultică străveche, este doborât de creştinism sub suliţa Sfântului
Gheorghe, cea mai grăitoare icoană a momentului de impact dintre credinţele păgâne şi creştine. Acum
2000 de ani balaurul era reprezentat ca pe stindardul dacic fără nicio legătură cu capul de lup.
Pe Columna Dacilor de la Roma, iniţial colorată, stindardul avea partea din faţă, indicată
de gura larg deschisă, de culoare roşie. Raymond Drache arată că un vehicul cosmic din vechime avea
numai gură, nu şi cap, întocmai cu stindardul geto-dac. Toată omenirea ştie că la intrare în atmosferă,
prin frecare cu aerul, vehiculele cosmice se acoperă cu flăcări. Meteoriţii se transformă în bulgări
înflăcăraţi, iar cometele se topesc provocând ploi precum cele de la Potopul lui Noe. Cerul ce se reflectă
în apele pământului are culoare albastră, aşa cum Pământul văzut din Cosmos e Planeta albastră. Partea
din mijloc era galbenă, luminată de soare, iar partea terminală e albastră ca cerul, indicând originea
energiilor cosmice, care se împletesc cu cele telurice.
Moştenirea coloristică a tricolorului românilor este astfel sacră. În revista Dacia
Magazin (nr. 63) Marius Bizerea scrie că în Novela XI dtă de împăratul Iustinian la 14 aprilie 553 sunt
precizate culorile de pe stema Episcopiei Justiniana Prima, descriind practic culorile ce se regăsesc în
drapelele Ardealului, care e albastru, al Valahiei – galben, al Moldovei - purpuriu.
Oranii sunt urmaşii Marilor Preotese OrNike de la care au preluat înţelepciunea Oran, ce
a transmis-o prin fiii si fiicele sale, Titanii şi Titanidele. Pe Tăbliţele de la Sinaia, Oroliu personaj
important, se întoarce în cetate pe cal purtând stindardul dacic ca o gură imensă, fără a se deosebi
capul, indicându-l pe Ball, gura de energii cosmice. Stindardul dac, numit Draca, era sacra Zână Ora,
vorbitoare a Soarelui. Dracontas însemna în vechime descântec, rugăciune invocatoare a energiilor
benefice. Drăcarii erau instructori militari. Draca era comandantul a 100 de luptători, cărora le
transmitea prin gura aurită ordinele, orândele, legile militare pe care nu la comentează nimeni nici în
zilele noastre. Romulus Vulcănescu scrie în Mitologia Română că Nefârtatul a scos din abisul apelor
un brad cu pământ pe rădăcinile ramificate pe care era încolăcit şarpele, adică energiile cosmice.
Salamandra, şopârla sunt reptile care nu pot fi distruse uşor fiindcă îşi refac părţile corpului rănite, iar
de sunt aruncate în foc ies o mulţime de pui din cenuşă. Sunt considerate sacre fiindcă apără omul de
rele. Şopârla e numită şi Sburullus.
În folclorul românesc şarpele, balaurul sunt la feminin: Tu şarpă, balaură, / Cu solză de
aură / Cu nouă limbi mişcătoare / Cu nouă cozi împungătoare. Iată că şarpa e balaură şi are limbi
mişcătoare, adică flăcări cum ştim din basmele româneşti, că Zmeul scotea flăcări pe gură - limbi
mişcătoare. Aflăm din poezia populară că Balaura - Şarpă era dotată cu 9 cozi împungătoare, adică
arme cu care dobora tot ce-i stătea în cale în 9 situaţii cultice, explicaţie a eşarfelor, a ciucurilor prinşi
de corpul Dragonului.
Cuvântul Dragon este o sinteză dacică, este un cod cultic al sacralităţii Soarelui ca
generator de energie: Deea – Ra Go, Gaia - Pământ şi On - lumină. Iată că Dragon înseamnă: de
la Soare la Pământ, pe lumină şi energie sacră. De la Orizont Lumină pentru Tină, adică pentru
cei pământeni din câmpie, codat în cuvântul OLT. On este stâlpul de lumină, expresie multiplă a Zânei
energiilor graiului cosmic ce se exprimă prin rolul cultic al bâtelor, regăsit şi la căluşari, şi în dansul
prin care se bate pământul, şi în toponime cum este Bâtca Doamnei, trimiterea este la toiagul Marilor
Preotese preluat şi de preoţii zamolsieni. Drumul cultic este de la bâta, reazim, armă de luptă şi apărare,
la stindard numit Prapor şi Dragon tridimensional cu multiple roluri, la flamură cu dragon, ca să se
retragă la origini ca bâtă cu cap de dragon pe care păstorii geto-daci o aşezau chiar şi în sicriu.
Din Dacia au fost dislocaţi un mare număr de luptători împreună cu armele şi însemnele
lor. Columna vitejiei dacilor de la Roma a făcut nemuritor unicul stindard Dragon de pe pământ, cu
care dacii au înfruntat cea mai măreaţă forţă militară a lumii antice. Luptătorii daci şi-au păstrat
individualitatea prin acest stindard de sub semnul Dragonului sacru printre trupele staţionate în
capitala imperiului - cele de pretorieni, cei născuţi în Dacia.
 În manuscrisul De Bello Dacico, al împăratului Traian, tradus de Simeon Lugojan, este
descrisă Stema Daciei ce se afla pe poarta sacră de intrare în temple, unde Soarele străpuns de un Spic
de grâu este străjuit de Doi Balauri. Stindardul cu Balaurul Zburător a fost pecetluit cu sigiliul Romei,
scrie istoricul Aurel David. Dacii, soldaţi în armata imperială, erau însoţiţi în toate părţile imperiului
de Balaurul Zburător de renume ce indica şi rolul soldatului de Draconar, purtător de steag. Draco era
cuvântul ce individualiza dacii soldaţi din imperiul Romei. Emblema cu Dragon a fost adoptată de
ordine cavalereşti în Europa medievală şi s-a făcut cunoscută şi prin Vlad Dracul, domnitorul valah cu
putere de dragon. Ca.balerii erau statul major al armatei antice dacice, ai mesei rotunde din vremea
regelui Artur, luctani aflaţi în poziţii egal distanţaţi de cel recunoscut ca fiind Daco- Dece.Ballus,
liantul secret al nemuritorilor geto-daci. Steagul bisericesc numit Prapor este mult mai vechi şi vine
din vremea Marilor Preotese Ore (vezi articolul Oradeea, zâna secretă a orienilor, Olimpia Cotan-
Prună). Praporul este desfăcut în trei părţi şi are o singură faţă aşezată vertical în zilele noastre, dar în
vechime era un gonfalon cu flamura fusiformă, lungă şi îngustă, decupată la capătul terminal şi liber
în trei fâşii, păstrate în desenele cu steagurile de pe turnurile străvechi.
În final putem concluziona: stindardul geto-dacic este un vehicul cosmicasimilat de
mitologie nu cu lupul, ci cu Dragonul, cu Zmeul, prin care se invocau prin multiple mijloace forţele
cosmice sacre, indicând forţa şi energia oamenilor cerului străvechi. Dragonul ca stindard dacic face
apel la energiile cosmice fără formă materială vizibilă, ce se află numai în mişcare, ce biciuiesc
pământul cu lumină şi căldură. Şarpele, Dragonul, Zmeul, Balaurul sunt simbolul vieţii veşnice la geto-
daci.

Cuvinte cu trimitere la Baal: Baal, Boly, Bele, baladă, bălădor, bălan, bolofan, balaferă, bolovan, balamuc, balangă, balans, balintă, bălănuş,
balaoacheş, balaur, balast, balâc, bolboacă, balcanik, balcon, baldachin, bale, balegă, baliaj, bolenar, balenă, bolonioară, balercă, balet, balistic,
baliverne, baliză, balmoş, balnear, balon, bolat, balotaj, balsam, baltag, balţ, baltă, baltic, baluba, balustradă, bell, belaliu, belciug, bellea, bele,
beldie, belea, belfer, belios, beligerant, belita, belşug, beltea, (dracul ghem), Albania, Belgrad, Balcana, Baltica, Belucistan, Belfast, Belgium,
Bolivia, Balgaria etc.

Bibliografie:
 Armin Olariu, Tăbliţele de la Sinaia, studiu pe internet;
 Adrian Bucurescu, Tainele tăbliţelor de la Sinaia, Ed. Arhetip, Bucureşti, 2005
 A. Berciu-Drăghicescu, T. Walter, G.D. Iscru, A. David; Tricolorul Românesc, Ed. Sigma,
Bucureşti, 1995
 E. C. Popescu, Regatul titanikor I şi II, Ed. Tempus Comtera, Bucureşti, 2010
 I. Ghinoiu, Panteonul Românesc – dicţionar, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2001
 I. Olimpiu Luca, Gramatica limbii traco-geto-dacă, Ed. Tempus, Bucureşti, 2010
 M. Al. Oprescu, Soarele Carpaţilor, Ed. Amurg Sentimental, Bucureşti, 2010
 P. M. Kendrich, Pietrele dacilor vorbesc , Ed Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978.

Mihai Eminescu – pionier al

fizicii cuantice în creaţia literară de geniu
 Preocupări ştiinţifice despre enigmele Universului au fost apanajul cititorilor în stele,
ale magilor străvechi cu mult înainte de Eminescu, dar românul poet de geniu e special
deoarece a zidit cu înaltă măiestrie în creaţia literară înţelepciuni străvechi pe temeiul
înţelepciunii Zamolsiene a strămoşilor noştri geto-daci, înelepciuni păstrate în sanscrită,
limbă din care ştia 2500 de cuvinte, pe care le-a îngemănat într-o concepţie cosmogonică
originală.

Orice român trebuie să ştie că Eminescu a fost un cunoscător meticulos al demersului

umanităţii către începuturile sacre şi avem ca model Manuscrisele sale de la Academia
Română şi din Biblioteca Centrală Universitară de la Iaşi, multe necunoscute încă.

Dacă fizicienii fac filozofie de înaltă clasă, vom urmări creaţiile geniale eminesciene
de înaltă ştiinţă, decodare a mitologiei în creaţia literară de geniu. Înţelepciunea străveche
e codată în mitologia geto-dacă, arhetip pentru basmele, datinile şi obiceiurile străvechi
din toată lumea.

Mihai Eminescu iese pe poarta Răsăririi din Raiul Daciei Edenice, pe care o regăsim
în metaforele sale, dar şi în cuvintele pline de tâlc ale strămoşilor geto-daci, pe Vatra
Vechii Europei, unde trăieşte azi poporul român, cum dau verdictul savanţi ai lumii în
domeniu.

Există argumente puternice să susţinem că ştiinţa şi spiritualitatea pot clădi un model

de Univers inteligent, conştient de sine, ca în creaţiile literare ale lui Eminescu,
precum Scrisoarea I, Luceafărul, SărmanulDionis, Ondina, Memento-mori, Muşatin şi
Codru etc.

Voi consemna din manuscrisele eminescesciene aflate la Academia Română,

prezentate de cercetătorii români şi străini, aspecte ce nu pot fi contestate întrucât graniţele
dintre religia sacră, filozofie, mitologie, ştiinţă şi critică literară nu pot fi lesne de
escaladat, fiind modalităţi de exprimare ale inteligenţei spirituale infinit-umană ce ne
îndeamnă să cutezăm.

Mihai Eminescu e pionier al electro-dinamicii cuantice şi nu numai pentru că:

– Face legătura cu Zaraostru-Zaratustra din religia iraniană, zeităi ce-şi au originea la

Dunărea Mijlocie, promovată de Magii Khotani – preoţi Zamolsieni.

– A folosit primul cuvântul Quantă - particulă de lumină, aspaţială şi atemporală.

– Demonstrează prin studiu că întregul Univers e o vastă expansiune energetică.

– A introdus evaluarea luminii în Ani lumină.

 – Demonstrează lumii că Mitologia geto-dacă e tezaur de înţelepciune primordială.

– Fecioara e din forma cea dintâi/ E veşnică minune/.

– Exprimă influenţa gândirii subconştiente asupra cunoaşterii.

– Foloseşte denumirea de Hiper Yon pentru Luceafăr că e Quantă specială ce răsare

din genuni cu o întreagă lume, cunoscut în fizica cuantică cu numele de Boson, particulă
divină cu numele savantului indian Satyendranath Bose.

– Luceafărul e Magul călător printre stele ce face Totul în Universul necreat de el.

– Eminescu deschide drumul Teoriei relativităţii şi trecerea în infinitate pe Căi de mii

de ani ce treceau/ În tot atâtea clipe.

– Observă cum crearea şi anihilarea de particule este esenţa cuantică a câmpurilor, aşa
cum afirmă şi fizica cuantică.

– Aduce în atenţie Energia Neagră nedectabilă încă în Univers (96% din acesta),
prezentând cum lumea evoluează înapoi, spre prima cauză... că prin
transformare, substanţa se întoarce ca Cercul în sine.

– Omul e fiinţă spirituală infinită în Universul multidimensional.

– Omenirea îşi are izvorul în lumina primei cauze, componentă sacră prin Fecioară
sacră.

– Omul, o undă e, având a undei fire spune Eminescu în basmul Fata în grădina de
aur.

– Substratul convertirii este masă şi reprezintă o constantă.

– Toate prefacerile sunt accidentii scrie tot geniul nostru naţional.

– Sarmis întors din infern blesteamă divulgând lumii secretele Creaţiei, izvorul
omenirii şi mântuirii că Zamolse este moartea morţii şi învierea vieţii. Îşi asumă blestemul
rugăciune deoarece a îndrăznit să se creadă Demiurg, refuzând darul divin al vieţii-
ucigând, cum s-ar fi întâmplat şi cu Luceafărul Cătălinei eminesciene, dacă Demiurgul,
prin vocea sa, Orândă divină, nu l-ar fi convins de rolul său ştiut în Cer.

– Creatorul nu poate fi ucigaş ori dătător de vieţi după rătăcirile unei Clipe.

– În mijlocul creaţiunii întregi e un Atom, un punct matematic în care se lovesc şi

se concentrează toate puterile lumii care constituie Sistema cosmică (manuscris nr. 2257
din 1868).
 – La Eminescu apare Limita singularităţii numită de ştiinţă Zidul lui Plank - cu care
era contemporan.

– Călăuzeşte singurătăţi de mişcătoare valuri că fiecare cuantă e unică şi specifică.

– Singularitatea din mecanica cuantică este specifică unei anumite cuante ce nu poate
ocupa aceeaşi stare cuantică cu nicio alta.

– Nimicul ce ascunde Totul; e prima secundă după Big-Bang.

– Universul era un ocean de lumină un câmp Higg, calculat de ştiinţa fizico-

matematică.

– Din acest câmp se desprinde prima şi singura particulă.

– Luceafărul e un tip special de particulă, în tangenţă cu energiile iubirii, specific

umane.

– Totul poate fi matematizat în Teoria ecuaţiunii universale – scrie Mihai Eminescu

cu mult înainte de Einstein şi consemnează că limba universală e o limbă de formule.

– A exprimat primul ideea că Luceafărul este o Nuieluşă fermecată – Bagheta lui

Brahma – ce semnifică răsărirea unei întregi lumi, dovedind că numai creaţia poetică de
geniu e o supremă aproximare cuantică a lumii... O lume, ca nelumea... cum spune tot
Eminescu.

– Existenţa e formată din gheme de lumină – intuind teoria cuantică a

superstringurilor fondată de savantul Jakyro Nambu, ce recunoaşte rolul metaforelor
poetice, ce n-au graniţe spaiale ori temporale.

– Orice accelerare de mişcare sau timp sporeşte spaţiul în cosmogonie.

– Face cunoscut lumii Temeiul Relativităţii cuantice şi scrie o formulă aproape de

Einstein.

– Când unul dintre termeni scade, altul creşte proporţional E=mc2 deoarece mintea
descoperă probabilităţi ce devin realitate când sunt studiate şi apoi redevin probabilitate.

– Progresul e zvârcolirea tangentei în spirală scrie Eminescu.

– Religia este raportul omului spre infinit ca o tangentă a Luminii din Lumină.

– Particula desprinsă, prima şi singura ce crează, are un tip de masă apropiat de

om – iată Steaua Luceafărului, o particulă divină ce exprimă tangenţialitatea dintre
elementele Universale şi Pământene.
 – Energiile iubirii sunt speciale întrucât pot păstra legătura vibraţională cu Luceafărul
şi acesta e special făcând trimitere la vibraţiile iubirii specific umane.

– În creaţia sa se recunosc elemente cheie ale fizicii cuantice precum Teoria cuantică
a Superstringurilor, Universul Oglindă – Universuri Paralele – Energia Neagră etc.

– Luceafărul trece din Universul Material în cel Antimaterial spune Mihai Eminescu
în 1880. Trece printr-un câmp de văpăi de energie - particulele ce confirmă masa (vezi
Scrisoarea I).

Această particulă e prima şi singura că nu poate fi dezintegrată fiindcă ar pieri întreg

Universul: A lui suflet e-o scântee /Din luciri de curcubee spune Eminescu în Muşatin şi
Codrul unde Adevărul vrăjitor e Un fulger fără ţintă/ Un cap fără zenit, e Magul fără stea
creatoare.

Motivaţia supremă a dorinţei de a accesa energiile iubirii era să fie creator fierbinte.

Moartea e de talia Fetei de împărat, din forma cosmogonică anterioară, din Sistema
cosmogonică unde Zamolse e intangibil că se sfarmă blestemele de tronul său în Sarmis.

Zestrea Fecioarei sunt vibraţiile sacre ale iubirii creatoare, statut invidiat şi de
Luceferi.

– Particula numită de Eminescu Luceafăr s-a dovedit a fi atât de specială în călătoria

sa deoarece dezvăluie în avans descoperiri ale fizicii cuantice: Zidul lui Plank, Podul
Rozen – Einstein, Găurile negre, Ghemele de lumină – superstringurile, Singurătatea
cuantică etc. Găseşte Luceafărul drumul pe scurtătură, dar şi calea de întoarcere, din
adânc necunoscut. Această particulă specială învinge forţele ce-l sorb adânc cu fiorii
cruzi/ Ai golurilor crude. Demiurgul îl trimite la locul său ştiut din cer, că ordinea
Universală nu poate fi corectată. Se întoarce cu greu pe Scurtătură, azi Podul Rozen –
Einstein în timpul cuantic.

Demersul Luceafărului este un depozit de iniţieri cuantice, străvechi, actuale şi de

viitor.

În Scrisoarea I, în Luceafărul, punctul ce se mişcă crează şi autocrează, are masă de

repaos. Luceafărul porneşte sorbit de-al haosului văi, cale accesibilă numai acestuia. Se
întoarce din adânc necunoscut tot utilizând speciala cale a Podului Rozen – Einstein:
Vedea ca-n ziua cea dintâi/ Nascând în cale-i stele/ Cum izvorau lumine.

– E însingurat în misiunea sa cuantică, e special Luceafărul, e o particulă

divină diferită de Magul călător fără de Stea, e creator tangenţial, căutându-şi o nouă
identitate.
 – Luceafărul iese din Câmpul dosit în Energia Neagră şi conferă masă unor particule
speciale şi despre ce să fie vorba dacă nu despre atracţia sa în vibraţiile iubirii specific
umane.

Nu e o cutezanţă să înţelegi că Mihai Eminescu a deschis calea înţelegerii către

începuturile sacre.

Luceafărul se întoarce din a haosului văi pe o cale din 300 de sensuri de adânc
necunoscut.

Are o imensă Sete de Repaos, în zona Răsăririi întrucât are masă prezentă în mişcare
energetică.

În mitologie există serpentina – şerpe în tină, Uroborul, şerpele care-şi muşcă coada,
întorcându-se către începuturile sacre. Ce simbol plin de ştiinţă codată!

– Câmpul Higgs, ştim noi astăzi, generează particule ce conferă masă.

– Dacă ar pieri Luceafărul născut cu-o-ntreagă lume, ar pieri şi eternul întreg al

Universului. Demiurgul îi precizează acestea Luceafărului cu o întrebare fără
răspuns: Cum vrei puterea mea s-o neg /Lumină din Lumină/ problematică regăsită atât
în ştiinţă, cât şi în religie. Iată de ce moartea pentru Luceafăr nu se poate: fiindcă ar
nărui Universul uman.

– E particula în Adevăr Divin, scăldat în foc de soare.

– Luceafărul eminescian e Particula Sacră codată de Nemurire Zamolsiană, că în

Sarmis care-i un mort viu întors din Infern ca Luceafărul, Zamolse e Demiurgul, ce nu-i
atins de blesteme că face parte din Cosmogonie, anterioară Cuvântului din Pregeneză,
cum scrie Ioana Em. Petrescu. În Sarmis blestemul se loveşte de tronul Cosmogonic şi
se transformă-n Imn al Creaţiei.

– Zamolse e semănător de stele şi începător de vremi.

– Zânele şi zânii, sfinţii încurcă firele în ghemul creaţiei, dar nu le pot anihila, nu pot
ieşi din spaţiul originar, fiindcă ce este creat e finit, infinită e numai creaţia cum
subliniază Ioana Em. Petrescu: Luceafărul e Creatul Creator, dar pe alt plan al creaţiei.
Autoarea nu cutează în a stabili statutul Luceafărului O specială particulă Divină atrasă
în tangenţă cu vibraţiile iubirii specifice numai Fecioarei, Maica Precistă a
omenirii, sacră pe Terra, înrădăcinată în mitologia geto-dacă, dar Mihai Eminescu
îndrăzneşte motivat să indice această lumină numită de el Luceafăr, atingător de apariţia
omului, a vieţii pe Terra, enigmă nedezlegată încă.

– Vestimentaţia Luceafărului dezvăluie Ere existenţiale din care vine cu greu. Întâi e
un mândru tânăr, cu păr de aur moale Ce ţine-n mână un toiag/ Încununat cu trestii.
 – Aduce în prim-plan sursele de carbon – 666 – şi rolul clorofilei în întreţinerea vieţii
pe pământ. În mlaştină creşte trestia şi e locul de carbonizare al copacilor, rezerve de
energie terestră. Carbonul e suportul vieţii pe Terra cum atestă ştiinţa modernă.

– Sfânta Vineri îi dă o floare lui Florin s-o arunce în Grădina de aur, că Demiurgul a
pus Rai în Eden – grădiştea geto-dacă, pe râul Fison-Istru. Această grădină e prea de aur,
prea artificială. prea departe de atmosfera pământeană, că-i lipsită de vegetataţie, flori,
trestii, arbori, ploi etc.

– Fata e dusă de Florin în lume pe o corabie aeriană din turnul întunecos, izolat,
suspendat.

– Luceafărul e Domnul Valurilor, al ondulaţiunii universale şi în filozofia lui Vasile

Conta.

– A doua înfăţişare îl prezintă cu negre viţe de păr şi pe cap cu o coroană

arzătoare /Venea plutind în adevăr/ Scăldat în foc de soare/, că adevărul e unic şi poate
fi cunoscut.

Coroana era aşa de lucitoare încât părul său bălai părea negru, luminat din
spaţiu, poate de un soare negru, de a cărui existenţă Mihai Eminescu ştia... Căci Energia
neagră nu este încă descoperită decât în proporţie de 4%.

– Giulgiul este negru şi Câte secrete-s în negura codării din subconştient. Ochii
lucesc adânc, himeric ca două patimi pline de-ntuneric, de necunoscut.

– Dezvăluie mai mult Că soarele e tatăl meu /Iar noaptea-mi este muma în sensul
codat.

– Luceafărul ştie că se descompune, dar se şi recompune că-şi păstrează forma,

lăsând o pecete.

– De la Zmău, Luceafăr, HyperYon rămâne numai Sărutarea, pecetea codată a geto-

dacilor.

– Ţi-aş închide zarea ta cea clară cu al meu sărut şi conştient se prefăcu în steauă.

– În basmul Fata în grădina de aur, Zmăul e uluit de cum poţi să dai eternitatea pe o
clipă, de cum poţi sacrifica întregul pentru una din părţile sale.

– În Luceafărul eminescian fata plânge când porneşte Luceafărul intuind că la

întoarcere va fi altul.

Zmăul plânge când se întoarce, că asta-i soarta sa, ce-l apropie de oameni doar
tangenţial.
 În Grădina de aur numele perechii pământene al fetei de-mpărat e Florin ce indică
explicaţia de ce Cătălin din Luceafărul e copil din flori şi de pripas, faţă de Cătălina ce
are rude şi urmaşi din mari împăraţi. Oare atingerea Luceafărului a adus în lumea
androgină bărbatul?

Zmăul înţelege ce-i spune Creatorul, care-i Zamolse în Sarmis, şi plânge, dovadă că-i
particula cea mai apropiată de lumea pămănteană, de atmosferă, de-i blesteamă spune noi,
dar e o urare să nu treacă prin chinurile despărţirii de care acesta are ştiinţă Un chin să
aibă/ de-a nu muri deodată./

Luceafărul rămâne nemuritor, distant şi rece, poziţie de maturitate a înţelegerii divine.

– Strămoşii geto-daci sacralizau pâinea cu PupeZeea, adică Sărutul Zânei, numit din
strămoşi Pistolnika, o pecete slobozită de la distanţă cu multă precizie, pistolul de văpăi
purtat de energiile slobozite dintr-un roi de stele ce-o propulsează pe Nika, steluţa cu forţe
de izbândă colosale numită Victoria în mitologia geto-dacă şi ce altă victorie mai măreaţă
decât Facerea lumii cunoştem noi, oamenii? În vechime, Luminiţa lucitoare, autoarea
acestei măreţe victorii, era Nika ce se mai dăltuieşte încă pe stâlpii de la capul celor duşi
la Zamolse, în spaţiile geto-dace de la începutul lumii.

– Patriarhatul îl consideră pe Luceafăr ca un special Adevăr ce se scaldă în luminile

intuiţiei geniale eminesciene, dezlegător de Adevăr scăldat-n foc de soare.

– Luceafărul e atingere masculină neandrogină, codată în genomul uman, e inteligenţă

înnăscută.

– Fata de Împărat e coştientă de legatura cu Luceafărul, ca parte a Eternului Întreg.

Creaţia eminesciană este o înaltă expresie a conexiunii de orizont în creaţia poetică

filozofică de geniu, în relaţie cu ştiinţa, aspect ilustrat tangenţial în Teoreme poetice de
Basarab Nicolaescu.

Despre basmul Fata din grădina de aur, Ilarie Chendi spune că e variantă
a Luceafărului. D. Caracostea precizează că între ele e o identitate de concepţie: că acest
basm e creaţie originală, de întâiul ordin şi pătrunsă ... de farmecul lexical şi ritmic,
propriu creaţiilor eminesciene.

Diferenţa dintre basm şi poem este una de clasă ştiinţifică. Basmul se petrece pe
pământ, iar Luceafărul nu coboară în jos, nici la îndemnul Fetei de Împărat, căci e scăldat
în foc de soare.

În Memento mori seminţele existenţei sunt pe ramuri de raze în a haosului

câmpuri, despre care ştim azi că în fizica cuantică reprezintă Câmpul
Higgs, dar Eminescu foloseşte pluralul câmpuri şi nu se înşeală, că-i o cale cosmică
din Universul – ceaţă sură până la Adevărul scăldat în foc de Soare.
 Ce atingere colosală de intuiţie genială la Mihai Eminescu, dar şi la savantul indian în
Satyendranath Bose, cel ce n-a fost onorat cu niciun Premiu Nobel, deşi a pus bazele
statisticii cuantice, iar particulele divine Boson – Higgs îi poartă numele...

Mihai Eminescu este autorul unei teorii genetice universale originale bazată pe o
amplă cunoaştere a mitologiei geto-dacice străvechi, pe cunoaşterea concepţiilor
filozofice din Antichitate şi până în vremea sa, cunoaşterea iniţierilor păstrate în limba
sanscrită originară din Carpaţi, exprimată cu genialitate literar-metaforică.

Mircea Eliade aprecia că studiul mitologiei a ajuns ştiinţă după un secol de la Mihai
Eminescu.

Unii critici literari au impresia că Eminescu se adresează numai lumii literare şi

studiile asupra operei sale din afara acestui cerc sunt ale unor iluştri necunoscuţi.

L-am numit pe Eminescu savant şi am atâtea argumente s-o afirm! Am la îndemână

câteva surprinse de cei ce i-au cercetat manuscrisele şi mă refer la Cassian Maria Spiridon,
la Pompiliu Crăciunescu - Strategiile fractale, la Basarab Nicolaescu - Teoreme
poetice,şi să nu uite nimeni că am fost vitregiţi de vremuri de ne-am cunoscut înaintaşii
geniali numai prin cenzură.

Mihai Eminescu scrie că fenomenele lumii pot fi cuprinse într-o ecuaţiune pe care a
consemnat-o în opera sa:

• Orice moment din viaţa Universului e ecuaţiunea momentului următor.

• Orice moment prezent e ecuaţiunea momentului trecut (Manuscris 2267).

• Sfinxul e o întrebare, iar piramida un răspuns. Piramida e un pătrat care se repetă în

infinit.

• Amândouă sunt o ecuaţiune la care n-a gândit nimenea. (Rugăciunea unui dac)

• Cele 4 puncte converg într-unul şi formează o piramidă. E un finit în raport cu

infinitul.

• Un cerc ce se repetă în infinit culminează într-un vârf.

• Dumnezeu e un Atom, un punct matematic comun unde se lovesc toate puterile

pământului spre a constitui organismul de legi adică Sistema Cosmică.

• Tot ce există în Univers e alcătuit din cuante de energie – vibraţie.

• Orice element al universului are viaţă în infinite energii inteligente.

 • Quantele-s aspaţiale, atemporale şi există pretutindeni şi simultan...

Eminescu a săpat în trecut şi-a ajuns în viitor, precum particula sa

divină, Luceafărul.

prof. Olimpia COTAN-PRUNĂ

Bibliografie:

Crăciunescu Pompiliu, Strategiile fractale, Editura Junimea, 2003;

Cassian Maria Spiridon, Eminescu azi, Editura Junimea, 2005;

Eminescu Mihai, Versuri lirice, Editura Muzeul literaturii române, Bucureşti, 2000;

Nicolaescu Basarab, Teoreme poetice, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1996;

Petrescu Em. Ioana, Eminescu şi mutaţiile poeziei româneşti, Editura Viitorul Românesc, Bucureşti, 1998;

Vulcănescu Romulus, Mitologia Română, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1987.