Așteptându-l pe

Godot
Samuel Beckett

Ilie Mihaela-Cătălina
Jurubiță Ramona Violeta Mihaela
Samuel Beckett
Caricaturi

Caricatura lui Samuel Beckett

realizată de Javad Alizadeh

Caricatura lui Samuel Beckett

realizată de Edmund S. Valtman
Date biografice
• S-a născut pe 13 aprilie 1906 la Dublin– decedat pe 22 decembrie 1989.
• A mai avut un frate - Frank Edward Becket.
• La vârsta de cinci ani a început studiile la școala de muzică din Dublin.
• La 14 ani s-a înscris la Şcoala Regală Portora, în actuala Irlandă de Nord,
şcoală destinată reprezentaţilor clasei mijlocii de anglo-irlandezi.
• Între 1923-1927 a studiat franceză, italiană și engleză la Trinity College
în Dublin și a obținut diploma de licență.
• În 1928 după o scurtă perioadă petrecută ca profesor în Belfast, a devenit
lector de engleză la Şcoala Normală Superioară din Paris.
• În 1961 s-a căsătorit cu Suzanne în urma unei ceremonii civile secrete în
Anglia – motivul a fost legat de legea franceză de moștenire.
• De la sfârșitul anilor 1950 a avut o relație cu văduva Barbara Bray – a
lucrat ca editor de scenarii pentru BBC.
Date despre opera autorului
• A fost un dramaturg, nuvelist, critic și poet irlandez de expresie
engleză și franceză.
• În anul 1969 a fost distins cu premiul Nobel pentru literatură.
• A scris în franceză şi în engleză.
• Cariera lui S. Beckett ca scriitor poate fi divizată în trei etape:
1. lucrările timpurii – până la sfârșitul celui de-al doilea război
mondial din 1945: sunt considerate a fi puternic influenâate de
James Joyce
2. perioada mijlocie – 1945-1960: cele mai cunoscute lucrări ale
sale. În această etapă S. Beckett a realizat că arta nu trebuie să
fie subiectivă .
3. Perioada târzie – începutul anilor 1960 – 1989: lucrările
saledevin mai scurte, iar stilul este unul minimalist.
Semnătura lui Samuel Beckett
Opera autorului

Înainte de război a publicat foarte puțin - două eseuri despre

Joyce şi romancierul francez Marcel Proust.
Volumul Mai mult ţepe decât şuturi (More Pricks Than Kicks,
1934) cuprindea 10 povestiri care descriau episoade din viaţa
unui intelectual din Dublin, Belacqua Shuah.
Proză

 Vis despre femei de la frumoase la mediocre (Dream of Fair to

Middling Women) - scris în 1932 și publicat în 1992.
 Murphy (1938) – vorbeşte despre un irlandez din Londra care
fuge de fata cu care urma să se căsătorească pentru a duce o
viaţă de meditaţie ca asistent medical într-un institut psihiatric.
 Watt (1953)
 Molloy (1951)
 Malone moare (Malone meurt, 1951)
 Cel ce nu poate fi numit (L’Innommable, 1953)
Poezie
 Whoroscope (1930)
 Oasele ecoului (Echo’s Bones, 1935)

Teatru
 Eleutheria – scrisă în 1947 în limba franceză și publicată în 1995 (fr.)/
1996 (eng.)
 Aşteptându-l pe Godot - 1952 publicată în limba franceză, ulterior în
engleză (1954)
 Vino-du-te (Come and Go, 1967)
 Sfârşit de partidă (Fin de partie, 1957) – descrie dezintegrarea relaţiei
dintre un stăpân, Hamm, şi servitorul său, Clov. Ei locuiesc într-o
structură circulară, cu două ferestre înalte. Acţiunea poate fi interpretată
ca un simbol al dezintegrării personalităţii umane în ceasul morţii,
ruperea legăturii dintre latura spirituală şi cea fizică a omului. 
 Ultima bandă a lui Krapp (Krapp’s Last Tape, 1958) – un
bătrân ascultă mărturisirile pe care le înregistrase cu ceva ani
în urmă. Acest lucru simbolizează caracterul enigmatic al
sinelui, fiindcă pentru bătrânul Krapp vocea mai tânărului
Krapp este cea a unui om complet străin.
 Zile fericite (Happy Days, Oh les beaux jours, 1961) – o
femeie, care se scufundă la propriu tot mai adânc în pământ,
continuă să flecărească despre aspecte triviale ale vieţii. Cu
alte cuvinte, poate că, pe măsură ce se apropie de moarte, omul
se preface, în continuare, că viaţa va merge mai departe în mod
normal pentru totdeauna.
 Piesă (Play, 1963) – ilustrează ultimele clipe din viaţa a trei
personaje care au fost prinse într-un trivial triunghi amoros în
timpul vieţii, prelungit în eternitate
Așteptându-l pe Godot – 1948 (scrisă) – 1952
(publicată)
• este o piesă de teatru în două acte
• face parte din actualul teatru al absurdului

În anul 1966 John Russel Taylor scrie că: "Absurd, Theatre of

the. Term applied to a group of dramatists in the 1950s who did
not regard themselves as a school but who all seemed to share
certain attitudes towards the predicament of man in the universe:
essentially those summarized by ALBERT CAMUS in his essay
The Myth of Sisyphus (1942)."
Aceștia nu
au creat o
„școală” în EUGEN
adevăratul IONESCO
(român)
sens al
cuvântului,
deoarece
ARTHUR
fiecare a ADAMOV
(rus)
avut un stil
propriu în
ceea ce
privește
scrisul.
SAMUEL
BECKETT

Așteptându-l pe Godot
”Each of these writers, however, has his own
special type of absurdity: in Beckett it is
Samuel Beckett și Eugen Ionesco
melancholic, colored by a feeling of futility born
from the disillusionment of old age and chronic sunt considerați părinții fondatori
hopelessness.” (Martin Esslin) ai teatrului absurdului.
 Teatrul Absurdului se bazează pe o imagine pesimistă a existenței
omului, nu există nici un scop în viața omului, ea este absolut absurdă.
Motivul pentru care viața omului pare absurdă este existența după două
războaie mondiale, într-o lume fără credință ceea ce înseamnă că omul este
pierdut.

Piesele lui Beckett vor să reprezinte absurditatea și iraționalitatea

existenței umane. Pentru a reprezenta acest lucru, Beckett creează o nouă
formă de dramă, total diferită de drama tradițională realistă.

Principalele teme ale pieselor lui Beckett sunt:

➝ cruzimea vieții umane
➝ lipsa de sens a luptei omului
➝ absența sau inutilitatea obiectivelor
 „Așteptându-l pe Godot” exemplifică temele amintite anterior
(cruzimea vieții umane, lipsa de sens a luptei omului, absența sau
inutilitatea obiectivelor). În această piesă de teatru iraționalismul,
neputința și absurditatea vieții resping rațiunea realistă și logică.

Caracteristicile artistice ale teatrului absurdului se manifestă la

nivelul personajelor, al limbii și al scenariului/ intrigii/ acțiunii.
Toate aceste elemente sunt considerabil diferite față de ceea ce a
reprezntat până la momentul apariției sale o piesă de teatru.
Diferențe între o piesă de teatru tradițională și o piesă specifică
teatrului absurd

Piesă de teatru tradițională Așteptându-l pe Godot

NIVELUL SCENARIULUI

Nu există o poveste, o intrigă: nu se

Există o poveste care se dezvoltă în timp
(sunt precizate locul și timpul acțiunii) și
are personaje realiste care se mișcă într-o
anumită perioadă de timp (unde și când se
întâmplă acțiunea).
întâmlă nimic. Personajele vorbesc, dar
ele nu comunică într-adevăr. Nu fac nimic
doar vorbesc pentru a trece timpul –
Estragon își tot pune și scoate ghetele sau
Vladimir pălăria. Uneori există momente
de liniște (sunt importante pentru a indica
absurdul).

Evenimentele sunt narate adesea în mod
cronologic, există o logică.
Există o setare realistă și un scenariu.
Nu există o dezvoltare în timp – nu există
trecut sau viitor și, de fapt, personajele nu
își amintesc trecutul lor și nici nu își pot
imagina viitorul. O zi este similară celei
anterioare și următoarei – nu există un
început și un sfârșit.
Primul act este aproape identic cu cel de-
al doilea, deoarece ambele se termină cu
tânărul care le spune lui Vladimir și lui
Estragon că Godot va veni a foua zi.
Întotdeauna așteaptă să se întâmple ceva,
dar nu se întâmplă niciodată.
Acțiunea se poate întâmpla oricând și
oriunde pentru că nu este o setare realistă.
Putem vedea un drum rural și un copac.
Este un cadru simbolic, o stare de spirit
plină de dezolare, disperare.
 NIVELUL PERSONAJELOR

Tot ce știm este că personajele sunt vagabonzi, dar

aceasta etichetă simbolizează situația existențială.

• Vladimir și Estragon sunt personaje complementare

au nevoie unul de celplalt.
Vladimir = DIDI ➾ "dit, dit" - el vorbește, înseamnă că
Caractere realiste cu el este mai inteligent, se joacă cu pălăria (care se referă la
personalitate proprie cap, creier, minte).
aparținând unei anumite Estragon = GOGO ➾ "go, go" – are probleme cu
clase sociale. cizmele. El face referire la activitățile corporale (este
somnoros, supărat).

• Pozzo și Lucky sunt de asemenea

personajecomplementare.
Pozzo este șeful, este imaginea puterii fizice.
Lucky este sclavul, este imaginea puterii intelectuale:
poate să vorbească și să gândească când are pălăria pe
cap.
În actul al foilea rolurile lui Pozzo și Lucky sunt
schimbate.
 NIVELUL LIMBII

Limba pierde sensul pentru că avem multe momente de

Personajele vorbesc pentru a
comunica.
tăcere, iar pe de altă parte, cuvântul rostit de
protagoniști este contrazis de direcția scenică.
Vladimir: Ei bine, să mergem? 
Estragon: Da, să mergem.
[nu se mișcă]

VLADIMIR: Dacă l-aş ajuta, mai întâi?

ESTRAGON: Ce să facă?
VLADIMIR: Să se ridice.
ESTRAGON: Nu poate să se ridice.
VLADIMIR: Vrea să se ridice.
ESTRAGON: Atunci să se ridice.
VLADIMIR: Nu poate.
ESTRAGON: Dar ce are?
VLADIMIR: Nu ştiu.
 Cine este Godot?
Dar, pe de altă parte, Beckett nu a spus niciodată că Godot este
Dumnezeu, dar tot ce fac personajele este să îl aștepte pe Godot
(aceasta este tema principală a "acțiunii").

Se referă la ceva sau la cineva care ar putea apărea și astfel ar scuti omul de o
situație nefericită, dar de fapt Godot nu vine niciodată și Estragon, Vladimir, Pozzo
și Lucky sunt condamnați la această stare veșnic.
„ESTRAGON  (slab): Ajută-mă.
VLADIMIR:   Te doare?
ESTRAGON: Dacă mă doare! Mă întreabă dacă mă doare!
VLADIMIR ( cu mânie): Numai tu suferi, totdeauna! Eu nu contez. Tare aş
vrea să te văd în locul meu. Atunci să te-aud.
ESTRAGON: Te-a durut?
VLADIMIR: Dacă m-a durut! Mă întreabă dacă m-a durut!
ESTRAGON ( arătând cu degetul): Asta nu-i un motiv să nu  te  închei.
VLADIMIR ( aplecându-se): Adevărat. (îşi încheie nasturele.) Să nu fim
neglijenţi în lucrurile mărunte.
ESTRAGON: Ce să-ţi spun, tu aştepţi totdeauna ultimul moment.
VLADIMIR ( visător): Ultimul moment... (Meditează.)”
„ESTRAGON: încântător loc. (Se întoarce, "înaintează până la rampă, priveşte spre
public.) Plăcut peisaj. (Se întoarce spre Vladimir.) Să ne cărăm.
VLADIMIR: Nu se poate.
ESTRAGON: De ce?
VLADIMIR: îl aşteptăm pe Godot...
ESTRAGON: Adevărat. (Scurtă pauză.) Eşti sigur că aici?
VLADIMIR: Ce?
ESTRAGON: Că aici trebuie să aşteptăm?
VLADIMIR: A zis în faţa copacului. (Priveşte copacul.) Mai vezi alţii?
ESTRAGON: Ăsta ce e?
VLADIMIR: Pare salcie.
ESTRAGON: Unde-i sunt frunzele?
VLADIMIR: Pesemne că e moartă.
ESTRAGON: A terminat cu plânsul.
VLADIMIR: Doar dacă n-o fi anotimpul.
ESTRAGON: Nu crezi mai curând că e un copăcel?
VLADIMIR: Un arbust.
ESTRAGON: Un copăcel.”
„ESTRAGON: Trebuia să fie aici.
VLADIMIR: N-a spus că vine sigur.
ESTRAGON: Şi dacă nu vine?
VLADIMIR: Ne întoarcem mâine?
ESTRAGON: Şi pe urmă poimâine?
VLADIMIR: Poate.
ESTRAGON: Şi aşa mai departe.
VLADIMIR: Adică...
ESTRAGON: Până când vine...
VLADIMIR: Eşti fără milă.
ESTRAGON: Am mai venit şi ieri.
VLADIMIR: A, nu, aici te-nşeli...
ESTRAGON: Dar ce-am făcut noi ieri?
VLADIMIR: Ce-am făcut ieri?
ESTRAGON: Da.
VLADIMIR: Păi...  (Supărându-se.) Când e vorba
să arunci îndoiala în sufletul omului, nu te-ntrece
nimeni. 
ESTRAGON: Eu cred că am fost aici. 
VLADIMIR ( privire circulară): Locul ţi se pare
cunoscut? 
ESTRAGON: Nu spun asta. 
VLADIMIR: Atunci? 
ESTRAGON: Asta nu împiedică... 
VLADIMIR: Totuşi...  copacul 
ăsta...   (întorcându-se spre public.)  ...turbăria asta. 
ESTRAGON: Eşti sigur că astă-seară? 
VLADIMIR: Ce?
ESTRAGON: Că astă-seară trebuia să-l aşteptăm? 
VLADIMIR: El a zis că sâmbătă.  (Scurtă
pauză.) Aşa mi se pare.
ESTRAGON:  După muncă. 
VLADIMIR: Cred că am notat tot.
Îşi scotoceşte buzunarele, arhipline cu tot felul de
gunoaie.
ESTRAGON: Dar în care sâmbătă? Şi-apoi, e azi
sâmbătă? Nu e mai degrabă duminică? Sau luni?
„ESTRAGON ( care a găsit): Cine poate mult poate şi puţin. 
VLADIMIR: Dar cântăresc eu oare mai mult ca tine? 
ESTRAGON: Tu spui. Eu nu ştiu. Una din două. Sau aproximativ.
VLADIMIR: Atunci ce facem? 
ESTRAGON: Să nu facem nimic. E mai prudent. 
VLADIMIR: Să aşteptăm întâi ce-o să ne spună el. 
ESTRAGON: Cine? 
VLADIMIR: Godot. 
ESTRAGON: Asta e.
VLADIMIR: E mai bine să ştim sigur mai întâi. 
ESTRAGON: Pe de altă parte, am face poate mai  bine dacă am bate
fierul până nu îngheaţă. 
VLADIMIR: Sunt curios să ştiu ce-o să ne spună el. Asta nu ne
angajează cu nimic. 
ESTRAGON: De fapt, ce i-am cerut? 
VLADIMIR: Nu erai acolo? 
ESTRAGON: N-am fost atent. 
VLADIMIR: Ei bine... Nimic precis.”
„ESTRAGON ( cu gura plină, distrat): Nu suntem legaţi? 
VLADIMIR: Nu aud nimic.
ESTRAGON ( mestecă, înghite): Întreb dacă suntem legaţi. 
VLADIMIR: Legaţi? 
ESTRAGON: Legaţi. 
VLADIMIR: Cum legaţi? 
ESTRAGON: De mâini şi de picioare. 
VLADIMIR: Legaţi de ce? De cine? 
ESTRAGON: De omul tău.
VLADIMIR: De Godot? Legaţi de Godot? Ce idee! Nici gând!  (Scurtă pauză.) Nu încă.”

„POZZO tăios): Cine e Godot?
ESTRAGON: Godot?
POZZO: M-aţi luat drept Godot.
VLADIMIR: A, nu, domnule, nici o clipă, domnule.
POZZO: Cine e?
VLADIMIR: Ei, bine, e un... e o cunoştinţă.
ESTRAGON: Da' de unde, abia dacă-l cunoaştem.
VLADIMIR: Fireşte... Nu-l cunoaştem prea bine... dar totuşi...
ESTRAGON: Eu, unu, nici nu l-aş recunoaşte măcar.
POZZO: M-aţi luat drept el.
ESTRAGON: Adică... întunericul... oboseala... slăbiciunea... aşteptarea... mărturisesc... am
crezut... o clipă...”
„VLADIMIR ( lui Pozzo): SpUneţi-i să
gândească.  mulţumit. Mărturiseşte.
POZZO: Dă-i pălăria.
VLADIMIR: Pălăria lui?
POZZO: Fără pălărie nu poate să
gândească.  VLADIMIR: Spune aşa, chiar dacă nu e
VLADIMIR ( lui Estragon): Dă-i pălăria.
(...)
POZZO: Luaţi-i pălăria!
Vladimir smulge pălăria lui Lucky şi cade.
Mare tăcere. Învingătorii gâfâie din greu.”
„VLADIMIR: în fond, şi tu trebuie să fii
ESTRAGON: Mulţumit, de ce?
VLADIMIR: Că m-ai regăsit.
ESTRAGON: Crezi?
adevărat.
ESTRAGON: Ce trebuie să spun?
VLADIMIR: Spune: sunt mulţumit.
ESTRAGON: Sunt mulţumit.
VLADIMIR: Şi eu.
ESTRAGON: Şi eu.
VLADIMIR: Suntem mulţumiţi.
ESTRAGON: Suntem
mulţumiţi. (Tăcere.) Şi acum, când suntem
mulţumiţi, ce facem?
VLADIMIR: Îl aşteptăm pe Godot.
ESTRAGON:  Adevărat. 
Tăcere.”
„VLADIMIR: Nu mai avem ce căuta aici.  „POZZO: Ce preferaţi? Să joace, să cânte, să
ESTRAGON: Nici în altă parte.  recite, să gândească,   să...
VLADIMIR: Zău, Gogo, nu fi şi tu aşa. Mâine ESTRAGON: Cine?
totul o să fie bine. POZZO: Cine! Parcă voi ştiţi să gândiţi!
ESTRAGON: Cum adică?  VLADIMIR: El gândeşte?
VLADIMIR: N-ai auzit ce-a spus băiatul? 
POZZO: Perfect. Cu glas tare. Pe vremuri,
ESTRAGON:   Nu. 
gândea chiar foarte drăguţ, puteam să-l ascult ore
VLADIMIR: A spus că Godot o să vină sigur
şi ore. Acum... (Se cutremură.) În sfârşit, n-am ce
mâine. ( Scurtă pauză.) Asta nu-ţi spune nimic? 
face. Aşadar, vreţi să ne gândească ceva?
ESTRAGON: Atunci n-avem decât să aşteptăm
aici.” ESTRAGON: Mi-ar place mai mult să joace, ar
fi mai vesel.
POZZO: Nu neapărat.
ESTRAGON: Nu-i aşa,   Didi, că ar fi mai vesel?
VLADIMIR: Mi-ar place să-l aud gândind.
ESTRAGON: N-ar putea mai întâi să joace şi pe
urmă să gândească?   Dacă nu-i cer prea mult...
VLADIMIR ( lui Pozzo): Se poate?
POZZO: Sigur, nimic mai uşor. E, de altfel, şi
ordinea firească.”
„ESTRAGON: Unde plecăm?
VLADIMIR: Nu  departe.
ESTRAGON: Ba nu, să plecăm departe!
VLADIMIR: Nu putem.
ESTRAGON: De ce?
VLADIMIR: Mâine trebuie să ne întoarcem iar.
ESTRAGON: Ce să facem?
VLADIMIR: Să-l aşteptăm pe Godot.
ESTRAGON: Adevărat.   (Scurtă pauză.) N-a  venit?
VLADIMIR:  Nu.
ESTRAGON: Şi acum e prea târziu.
VLADIMIR: Da, e noapte.
ESTRAGON: Şi dacă i-am trage chiulul? (Scurtă pauză.)
Dacă i-am trage chiulul? 
VLADIMIR:   Ne-ar   pedepsi.  (Tăcere.   Priveşte   copacul.) Numai copacul trăieşte. 
ESTRAGON  (privind copacul): Ce-i ăsta? 
VLADIMIR: Copacul. 
ESTRAGON: Nu, ce fel de copac e? 
VLADIMIR: Nu ştiu, o salcie.”