CONSIDERAŢII ASUPRA LIMBII ÎN GENERAL ŞI A LIMBII FRANCEZE ÎN

PARTICULAR DIN PERSPECTIVĂ CULTURALĂ ŞI INTERCULTURALĂ

Angela COŞCIUG,
Universitatea de Stat “Alecu Russo”, Bălţi
acosciug@yahoo.com

1. Consideraţii asupra limbii ca fenomen cultural şi natural

Concepută drept un fenomen social, în virtutea esenţei şi funcţiei sale, limba este
definită totodată drept o manifestare a culturii unui neam.
Cultura, la rândul ei, în felul în care ea este definită la momentul actual de majoritatea
cercetătorilor (drept sumă a tradiţiilor, obiceiurilor unui popor, a ştiinţei dezvoltate de
acesta, a religiei acceptate, a literaturii şi artei create de el), se opune naturii, în măsura în
care orice realitate creată şi prelucrată de individ se opune unei realităţi ce există de la sine.
În acest sens, Iu. Lotman evidenţiază cultura şi barbarismul [Sonesson, p. 111].
Din cele expuse, reiese că cultura este un produs social, nesubordonat activităţii
biologice a indivizilor, iar limba este o formă de materializare şi de păstrare a unor valori
de civilizaţie.
În accepţia lui B. Norman, A. Suprun, B. Plotnikov şi N. Mechikovskaia însă, limba este
atât un fenomen al culturii, cât şi al naturii [Norman, Suprun, Plotnikov, Mechikovskaia, p.
48]. Pe de o parte, ca fenomen social limba este rezultatul cel mai important al dezvoltării
istorice a umanităţii, un instrument al culturii. Pe de altă parte, în conturul material al
limbii, este reflectată şi natura biologică a individului printr-un şir de trăsături esenţiale ale
acestui fenomen. Cu alte cuvinte, conturul material al limbii este determinat, în bună parte,
şi de aspectul fiziologic şi, mai ales, psihofiziologic al procesului de comunicare, proces ce
pune în acţiune limba. Astfel, prezenţa în toate limbile lumii a vocalelor şi consoanelor şi a
lanţurilor alternative ale acestora nu este motivată de cultura popoarelor care întrebuinţează
aceste limbi, ci de natură, în sensul că fiinţa umană nu este în stare să producă şi să recepteze
un mesaj constituit doar din vocale sau doar din consoane.
Posibilităţile psihofiziologice ale indivizilor unei etnii determină:
1) structura limbii ca formaţie polinivelară (limba înglobează un număr limitat de
nivele: fonematic, glosematic, sintagmatic şi sintaxematic);
2) parametrii numerici şi cantificativi ai unor nivele aparte (astfel, sistemul fonologic
al limbii franceze, la ora actuală, înglobează 27 de unităţi, iar compartimentul ei lexical
–30000 de unităţi);
3) gradul de saturare lexicală a limbilor etc.
Deseori, posibilităţile psihofiziologice ale indivizilor mai sunt denumite de cercetători
şi volum de memorie operativă. Acesta limitează:
1) lungimea medie a propoziţiei şi frazei în limbă (prin urmare, numărul legăturilor de
subordonare în aceste unităţi glotice); astfel, în limbajul biblic francez, cele mai întâlnite
fraze sunt cele cu 3-6 legături de subordonare, dar se mai întâlnesc şi fraze cu 10-13 legături
de acest tip: Jean avait un vêtement de poils de chameau et une ceinture de cuir autour des
reins (Matthieu 3 : 4) (6 legături de subordonare).
Chaque année, cet hoşme montait de sa ville à Silo, pour se prosterner devant l’Éternel

240
des armées et pour lui offrir des sacrifices (1 Samuel 1 : 3) (11 legături de subordonare);
2) numărul elementelor echivalente dintr-un câmp sinonimic; de cele mai dese ori,
un câmp semantic înglobează în limba franceză 2-3 unităţi: câmpul „coller” înglobează
unităţile agglutiner şi fixer; câmpul „collectivité » - unităţile communauté, groupe şi
société etc.
3) dimensiunile sistemului şi a subsistemelor limbii etc.
Dacă natura determină, în bună parte, aspectul formal al limbii, cultura determină
aspectul ei conţinutal, adică semantic.

2. Elemente internaţionale şi naţionale în cultura şi limba franceză

După cum o cultură înglobează elemente atât internaţionale, cât şi naţionale, la fel
şi conturul semantic al unei limbi înglobează atât elemente ale culturii universale, cât şi
elemente ale culturii naţionale.
Caracterul şi modalitatea de influenţă a culturii asupra limbii sunt reflectate, mai cu
seamă, în cazul când o limbă are trăsături proprii doar ei. Trăsăturile proprii doar unei limbi
sunt condiţionate de o serie de trăsături proprii doar unei culturi oarecare. Trăsăturile în
cauză pot fi relevate doar prin metode contrastive. Acestea sunt proiectate, mai cu seamă,
asupra compartimentelor lexical şi frazeologic, deoarece anume unităţile nominale sunt
în legătură directă cu realitatea extraglotică. Ele şi transpun realităţi culturale naţionale,
adică aparţinând doar unui popor. Prin aceasta şi este motivată prezenţa în toate limbile
a unităţilor nominale fără echivalente lexicale, care denumesc fenomenele unei culturi ce
aparţine unui neam. Asfel, în limba franceză, înregistrăm unităţile de origine rusă isba,
samovar, kolkhoze, knout, koulak, bistro etc.; unităţile de origine engleză scotch, hall,
iceberg etc.; germanismul bourgmestre; ebraismul kibboutz; iar, în limba rusă, unităţile
de origine franceză гарсон, шампанское etc.; în română, unitatea à propos. Dacă aceste
unităţi sunt împrumutate de limbile care fac parte din alte culturi (de exemplu, limba
rusă ţine de cultura slavă şi nu de cea romanică), unităţile în cauză se transformă în nişte
elemente exotice (adică unităţile de origine franceză гарсон şi шампанское sunt exotisme
în limba rusă). Exotismele, dar şi etnografismele se prezintă, mai întâi, drept simboluri ale
unei culturi străine şi apoi transpun cultura în cauză. Astfel, unităţile гарсон şi шампанское
se prezintă, mai întâi, drept simboluri ale Franţei în cultura rusă, în care ele funcţionează ca
împrumuturi, apoi drept unităţi ce transpun cultura franceză.
Deosebirile culturale explică, de cele mai dese ori, şi conturul semantic conotativ diferit
al limbilor. Astfel, unităţile lexicale ale unor limbi diferite pot înregistra un contur semantic
denotativ identic, dar şi un contur semantic conotativ diferit, deoarece înglobează nuanţe
emotive şi apreciative ce diferă din perspectivă culturală. Astfel, în franceză, unitatea
éducation are sensul de modalitate de a asigura formarea şi dezvoltarea unei fiinţe umane.
În engleză, unitatea education are sensul de cunoştinţe. În acest sens, civilizaţia lingvistică
concepe deosebirile semantice dintre unităţile lexicale echivalente, condiţionate de
deosebirile în realităţile denumite de aceste unităţi, drept fon lexical al unităţii limbii.
Fonul lexical al unităţii limbii este un fenomen de frontieră între limbă şi cultură.
Greşelile care survin în acest fon condiţionează dificultăţile de comunicare. Astfel, limba
franceză înglobează un număr mare de unităţi lexicale care denumesc locuinţa: cabane,
baraque, bicoque, cahute, case, hutte etc. Şi numai cunoaşterea exactă a culturii Franţei şi

241
ţărilor francofone î-l ajută pe un străin să se descurce în aceste unităţi: cabane – locuinţă
mică construită grosolan, baraque – construcţie provizorie din scânduri, bicoque – casă
mică de o frumuseţe mediocră, cahute – colibă rea, case – locuinţă uşoară întâlnită în ţările
exotice, hutte – adăpost vremelnic confecţionat din material uşor [Звегинцев, p. 3-13].
Fonurile lexicale ale unităţilor unor limbi diferite pot fi echivalate doar dacă aceste
unităţi sunt metatermeni. Astfel, termenii fonem şi phonème produc aceleaşi asociaţii
vorbitorilor de limbă română şi franceză: fonem – unitatea minimală a limbii ; phonème
– unité minimale de la langue. Dar totuşi afirmaţia nu are statut de regulă. Dacă însă două
sau mai multe culturi sunt foarte apropiate, fonurile lexicale ale unităţilor limbilor care
transpun aceste culturi, înregistrează echivalenţe parţiale: în arabă, bazar înseamnă „piaţă
publică”; în franceză, acest cuvânt înseamnă „piaţă publică arabă, magazin universal” sau
„o casă în dezordine”.
Particularităţile culturale ale etniilor purtătoare de limbi şi-au avut efectul şi asupra
felului în care limbile-fiice au evoluat de la limba-mamă. Astfel, unitatea lexicală diction
din limba franceză provine de la unitatea dictum din latină. Unitatea diction din limba
engleză provine şi ea de la acest element din limba latină, dar, spre deosebire de unitatea
franceză diction cu sensul de „manieră de a rosti sunete, a recita texte şi versuri”, ea are
sensul de stil şi manieră de a-şi exprima gândul.
Influenţa culturii asupra limbii (în acest caz, e vorba de o influenţă internă) s-a simţit
şi în constituirea stilurilor acestuia. Astfel, limbajul neliterar este limbajul păturilor
sociale marginalizate cultural, mai cu seamă, ştiinţific (el înglobează stilul familiar (cu
aspectele ţărănesc şi orăşenesc), vulgar şi argotic), pe când limbajul literar neartistic este
limbajul persoanelor instruite (nominalizăm, în acest sens, stilurile publicistic, juridico-
administrativ, tehnico-ştiinţific şi jargonul).
Influenţa internă a culturii asupra limbii se materializează şi în procesul însuşi de
comunicare, în specificul conturului lexical şi gramatical al unităţilor comunicative ale
limbii care transpune felul în care o persoană se comportă verbal şi factual şi faptul dacă
ea respectă sau neglijează anumite stereotipuri comportamentale, care aparţin unei etnii.
Astfel, în franceză, politeţea producătorului de mesaj faţă de receptor se manifestă prin
unităţile s’il te (vous) plaît, merci (beaucoup, de tout mon coeur), je vous demande pardon,
excuse-moi, excusez-moi etc.
Stereotipurile în cauză mai sunt numite şi roluri sociale ale personalităţii. Fiecărui
rol social îi corespunde un tip anumit de comportament verbal, care face uz de anumite
mijloace glotice. Orice comportament verbal este determinat de anumite tradiţii culturale
ale societăţii. Astfel, discuţia soţului cu soţia, a tatălui cu fiul, a profesorului cu elevul,
a oaspetelui cu gazda etc. la diferite popoare, este axată pe diferite tonalităţi stilistice:
contrast, politeţe, stimă, egalitate, supunere etc. Cultura franceză axează pe respect şi
înţelegere discuţia soţiei cu soţul; discuţia profesorului cu elevul este una de egalitate, iar
cea a tatălui cu fiul – una bazată pe stimă. Tradiţiile culturale reglementează chiar şi temele
de discuţie (astfel, timpul este o temă de discuţie preferată de englezii contemporani, dar
evitată considerabil de francezi), tempoul, sonoritatea şi viteza vorbirii (franceza vorbită
are o viteză accelerată în mediul familiar; în cel administrativ, această limbă are viteză
normală (facem aici referinţă la alocuţiunile politicienilor francezi).
Cele expuse ne permit să afirmăm cu siguranţă că limba franceză este influenţată

242
de cultura naţională şi internaţională. Dar, totodată, această limbă pare să influenţeze
şi ea cultura, deoarece orice limbă transpune o imagine a lumii, norme, stereotipuri de
comportare, valori culturale ... [Звегинцев, p. 99].

3. Influenţa limbii franceze asupra culturii

Identificăm, în acest sens, influenţa acestei limbi asupra tradiţiilor, obiceiurilor, ştiinţei,
artei şi religiei franceze şi asupra tradiţiilor, obiceiurilor, ştiinţei, artei şi religiei altor
popoare.
Limba franceză, ca sistem complex de semne, a fost întotdeauna atât un mijloc
deosebit de înregistrare a diferitelor tradiţii populare, cât şi unul de influenţare a acestora.
Dezvoltarea ei până la apariţia primelor forme literare orale (legende, poveşti etc.) a dus
la aceea că poporul francez începe să respecte anumite sărbători şi să venereze anumite
personalităţi.
Limba franceză a fost întotdeauna şi în căutarea unor forme expresive adecvate
gândului, ceea ce a condiţionat multe descoperiri în domeniul unor ştiinţe ale limbajului:
lingvistica, semiotica, teoria comunicării etc.
Influenţa limbii franceze asupra religiei (creştine) se manifestă în noţiunea de discurs
supranormativ sau supracanonic (suprabiblic), adică într-un discurs obţinut prin traducerea
în franceză a textelor biblice scrise în latină. Traducerea în franceză a Vulgatei a fost însoţită
volens-nolens de o resistematizare şi o restilizare, ceea ce a impus textului biblic valori noi.
Mai târziu, în literatura franceză (concepută drept o limbă franceză fixată în scris), apar
lucrări de inspiraţie biblică sau pseudo-biblică – texte hagiografice, romane mistice, drame
pseudo-biblice etc., care impun, mai apoi, o reevaluare a concepţiilor biblice primare.
Influenţa limbii franceze asupra artei franceze este mai puţin sesizabilă. Din contra, arta
influenţează explicit limba franceză şi, mai cu seamă, literatura franceză, în care apar de
asemenea curentele impresionist, realist etc.
Influenţa limbii franceze asupra culturii altor popoare este un fenomen ce ţine de trecut,
susţine H. Carrière d’Encausse [Carrière d’Encausse, p. 1], căci ea fu limba oficială ce
reglementa relaţiile dintre state, limba societăţii alese; ea invada toate limbile literare
străine. Tot această cercetătoare afirmă că declinul limbii franceze nu este un fenomen
al sec. XX-lea. Ea aduce drept argument următoarea frază a lui Voltaire, pronunţată încă
în 1764: Nous ne sommes plus dans ces temps où la France donnait des exemples à
l’Europe [ibidem]. Totuşi această limbă a influenţat limbile română şi rusă, fapt ce a dus
la constituirea stilului literar în ele. Astfel, până în sec. al XV-lea, limba română nu este
identificată ca limbă distinctă de cea franceză. Şi numai lucrările cronicarilor demonstrează
începutul delimitării lexicale, gramaticale şi fonologice a acestor limbi.
Influenţa limbii franceze asupra limbii ruse a condiţionat trecerea slavonei bisericeşti în
limbă literară (organizată structural şi funcţional după modelul francezei din acea epocă) şi
constituirea culturii ruse şi plasarea ei în arealul culturii europene.
Astăzi, limba franceză îşi are locul ei în ansamblul limbilor lumii. Ea înregistrează
interacţiuni de valoare cu limbile Europei, mai cu seamă, cu engleza şi se integrează activ
în cultura mondială.

243
 Note
1 Reiese că lipsa unuia dintre componentele enumerate anunţă că etnia în cauză are un grad scăzut
de cultură (nu are literatură scrisă sau ştiinţă, căci, mai des, aceste componente lipsesc) [Carrière
d’Encausse, p.2].

Referinţe bibliografice
1. Carrère d’Encausse, H. La langue française et la culture européenne // www.academie-
francaise.fr/immortels/discours_5academies/carrere.html.
2. Sonesson, G. Dos modelos de la globalización. Una perspectiva semiótica // Criterion. nr. 33. La
Havana. 2002. p. 107-134.
3. Звегинцев, В. А. История языкознания XIX-XX веков в очерках и извлечениях. Москва:
Просвещение, 1964. ч. 1.
4. Общее языкознание. Под общ. ред. А. Супруна. Минск: Вышэйшая школа, 1983.

244