LEFTER MARIA CRISTINA

CRP, AN 2, GRUPA 3

SEMNIFICAŢIA SUPERSTIŢIILOR ÎN CULTURA ROMÂNEASCĂ

Superstițiile sunt înrudite cu folclorul, deoarece s-au transmis pe cale orală și au caracterul
neoficial al pildelor bătrânești. Acestea își împart teritoriul cu religia, pentru că au răspândire
largă și tendințe restrictive. Erup din sânul psihologiei, căci satisfac nevoia nativă a omului de a
emite prejudecăți pe marginea fenomenelor neînțelese. Superstițiile gravitează în jurul nostru de
secole și reprezintă, într-o anumită măsură, credința comună, dar neîncoronată a oamenilor.

Adesea se spune că poporul român este fatalist deoarece el crede în puterea destinului şi se

supune voinţei sale intransigente. Orice bucurii sau nenorociri s-ar abate asupra românului de
rând, le atribuie fatalităţii după cum se poate observa şi din arhicunoscutele expresii "aşa i-a fost
să fie" sau "aşa i-a fost scris". O astfel de concepţie despre viaţă se datorează suprapunerii
elementului creştin pe concepţia păgână a fatalismului moştenită de poporul român de la
ascendenţii săi.

Deși suntem în secolul XXI, încă la multe popoare, printre care se numără şi poporul român,
alături de religiile oficiale supravieţuiesc cu o mare vitalitate superstiţiile. Poporul n-a înţeles
niciodată pe deplin religiile superioare, ci şi-a păstrat credinţele primitive, adoptând numai de
formă şi superficial noile concepţii de credinţă. Superstiţia este deci o "deviere a sentimentului
religios, prin care ne creăm false îndatoriri, ne temem de lucruri de care nu avem de ce să ne
temem, sau ne punem nădejde în altele care sunt deşarte".
Ideea de superstiţie este foarte veche, iar romanii înţelegeau prin "superstitio" un obicei religios.
Reduse la ceea ce înţelegem azi prin superstiţii, străvechile mituri din primele vârste ale
omenirii, se păstrează încă în plină ortodoxie a epocii sub forma unor tabuuri sau obiceiuri
tradiţionale întâlnite cu predilecţie şi din abundenţă în marile evenimente din viaţa umană.
Nu mai puţin adevărat este şi faptul că superstiţia este ceea ce decidem noi să fie superstiţie. Ea
se exprimă sub forma unor credinţe sau a unor practici rituale. Dificultatea constă în marcarea
distincţiei dintre credinţă şi superstiţie, care la nivelul folclorului se regăsesc sub forma
sincretismului. Reputatul folclorist I. Aurel Candrea în Dicţionarul enciclopedic ilustrat "Cartea
Românească", definea superstiţia ca fiind "credinţă deşartă, teamă religioasă, neîntemeiată pe
nimic, care inspiră omului acte şi păreri împotriva bunului simţ şi a judecăţii sănătoase". Din
această definiţie rezultă o puternică conotaţie negativă asociată superstiţiei. Deoarece
superstiţiile sunt conservate în cultura populară orală, se crede despre acestea că sunt o marcă a
primitivismului şi înapoierii. Nu de puţine ori, superstiţiile sunt asociate mediilor oamenilor
neinstruiţi. La toate nivelurile societăţii româneşti observăm manifestarea concretă a unor
superstiţii, mai cu seamă pe parcursul desfăşurării riturilor de trecere - care prin definiţia lor se
bazează pe o sumă de credinţe populare menținute din vremuri străvechi - precum botezul, nunta
şi înmormântarea.

În majoritatea cazurilor, superstițiile sunt inofensive, dar există și situații în care pot atrage
necazuri, cum ar fi de pildă obiceiul mirilor de a se călca pe picior în biserică în ziua
cununiei (îndeosebi în zona sudică a țării) din convingerea că astfel va fi dominat partenerul de-a
lungul întregii căsnicii – o credință care a stârnit nu de puține ori scandaluri pe cât de absurde, pe
atât de dăunătoare, în rândurile nuntașilor.

Superstițiile variază în funcție de zona în care oamenii trăiesc, astfel că: în Muntenia, mamele
nu-și lasă fetele să stea în colțul mesei pentru că alungă căsătoria, iar orice pahar oricât
de puțin ciobit sau fie și crăpat nu trebuie să rămână în casă deoarece reprezintă pagubă.
În Oltenia, o oglindă spartă înseamnă 7 ani de ghinion, iar de Sfântul Andrei, copiii culeg
mlădițe de la pomi roditori și le păstrează în apă pentru a înflori până la Sfântul Vasile și
a le folosi ca sorcove. În Bucovina,   există obiceiul ca mireasa să arunce boabe de mac la
nuntă pentru a avea o casă îmbelșugată, asemenea numărului   boabelor. Pentru a ajunge
mireasă, însă, fata trebuia ca de Florii să țină sub pat o ramură de păr altoit, o cămașă și o
oglindă pentru a atrage mirele.
O altă superstiție o reprezintă descântecul, care este forma terapeutică complexă, cea mai
frecvent utilizată a medicinii populare, bazată pe terapia cuvântului, dar mai este privit și drept o
formulă magică de alungare a răului. Funcţia descântecului este readucerea stării de echilibru
organismului prin vindecarea bolilor fizice şi sufleteşti, alungarea duhurilor necurate şi
desfacerea vrăjilor făcute asupra bolnavului. Locul de practicare a ritualului descântatului are un
rol deosebit, semnificând spaţiul închis şi organizat în care cele două persoane întreţin o relaţie
de sacralitate. Se descântă pe prispa casei, în colţul cu icoană sau sub vatră, de regulă cu faţa spre
Est. Descântecele se împart în mai multe categorii: descântec de deochi, descântec "de întors
inima" (împăcare), descântec de strigoi, descântec de însănătoşire etc. .

Vineri 13, pisica neagră, trecutul pe sub scară, întorsul din drum, marțea celor trei ceasuri rele,
așezarea în colțul mesei, amuletele norocoase, coșarii, potcoavele, trifoiul cu patru foi, toate
superstițiile au la bază credința că există spirite rele si spirite bune, care ne dau semne ale
prezenței lor și care se cer respectate. O descoperire interesantă însă, în încercarea de a le
descifra, este ca superstițiile sunt, în esență, un fel de mărturii subtile ale unor obiceiuri sau
credințe apuse, din epoci trecute.
•    “Poartă ghinion să treci pe sub o scară” – această convingere vine din credința creștină că o
scară sprijinită formează un triunghi cu peretele si pământul, care simbolizează “Sfânta Treime”.
Pătrunderea prin acest triunghi este considerată o violare a Trinității, atrăgând după sine,
ghinioane.
•    “Ferește-te de vineri, 13” – într-o zi de vineri Adam și Eva au fost alungați din Rai, a început
Potopul lui Noe, Iisus Hristos a fost crucificat, iar Dumnezeu a amestecat limbile în Turnul lui
Babel. Unii istorici propun ca origine a acestei superstiții momentul istoric “Vinerea Neagra”,
când, vineri 13 octombrie 1307, sute de Cavaleri Templieri au fost arestați, torturați și omorâți ca
eretici.
•   “Nu vărsa sarea!” – se crede că Iuda ar fi vărsat sarea la Cina cea de Taina. Sarea era o
marfă prețioasă în Evul Mediu, care se folosea și în scopuri medicale. Daca era vărsata, trebuia
imediat aruncată peste umăr, pentru orbirea spiritelor rele.

 •  “Pisicile negre sunt satanice” – în Egiptul Antic, zeița Bast era reprezentată de o pisică
neagră, iar pentru că preoții creștini doreau să ștearga orice urmă a altor religii, și-au convins
adepții să urască pisicile negre, care, ziceau ei, ar fi reprezentat demoni. Din același motiv,
 femeile care îngrijeau pisici negre, erau considerate vrăjitoare.
•    “Dacă spargi o oglindă, vei avea 7 ani de ghinion” – atunci când a început producerea
oglinzilor, ele erau atât de scumpe, încât cel care spărgea una, trebuia să slujească timp de 7 ani,
ca servitor, proprietarului oglinzii; cei care își permiteau să achite prețul erau foarte puțini.
•    “Daca bați în lemn, alungi răul” – grecii credeau, încă din Antichitate, că arborii sunt
însufletiți, astfel că, dacă ciocănea în tulpina unuia, spiritele bune care locuiau înăuntru, veneau
în ajutorul celui aflat la ananghie. Există însă și ideea că, bătând în lemn, răul este preluat de
acesta, copacul fiind mai trainic decât omul.

• “Trifoiul cu patru foi este norocos” – această credință s-a născut tocmai din pricina faptului
că, așa cum o spune și numele său, trifoiul ar trebui sa aibă trei foi, iar întâlnirea unuia cu patru,
datorită rarității lui, ar atrage după sine și norocul.

În concluzie, credinţele şi superstiţiile populare formează nu numai pârghia nenumăratelor

obiceiuri şi tradiţii, dar în acelaşi timp şi dogmele misterioase ale unui îndreptar de viaţă pe care
poporul român îl respectă cu sfinţenia unor legi străbune. Cu ajutorul lor omul îşi modelează
conduita în viaţă, interpretează anumite evenimente precum şi momentele mai însemnate din
popasul existenţei sale pe acest pământ. Superstiţiile şi obiceiurile tradiţionale nu sunt şi nu
trebuie privite ca o expresie a misticismului şi inculturii, cum au fost considerate atâta timp, ci
mai degrabă ca fiind expresia, sau mai exact zis reflectarea, unei ştiinţe populare, constituită pe o
bogată cazuistică de-a lungul timpului în istoria omenirii. Aceste reguli nu sunt altceva decât
maxime pe care, în concepţia instinctivă, orice om înzestrat cu bun simţ trebuie să le respecte
dacă vrea să trăiască mult pe pământ. Astfel de măsuri şi reguli de comportament sunt întemeiate
pe temeri superstiţioase sau sunt dictate de o prudenţă raţională. Încă mai persistă concepţia
potrivit căreia omul este răspunzător de soarta celorlalţi şi de aceea abaterea de la normele
colective atrage consecinţe nefaste pentru întregul grup social.

BIBLIOGRAFIE:

1. Gorovei, Artur & Ciausanu, Gh. F. – „Credinte si superstitii romanesti”, 2000;

2. Furdui, Gelu – „Credinte, datini, obiceiuri si superstitii la romani”, 2016;
3. Ion Aurel, Candrea & Gheorghe, Adamescu - „Dicționarul enciclopedic ilustrat “Cartea
Românească””, 1931;