Cand ziua-i lunga-n mai
Când ziua-i lunga-n mai, ma-mbata
tril dulce, rasunând departe,
dar cum îl las, ma si sageata
prin piept iubirea de departe:
atunci, calc trist si fruntea-nclin,
iar tril si flori de rosmarin
îmi par mai reci ca o ninsoare.
Prin Domnul sper s-ajung odata
sa-mi vad iubirea de departe;
dar pentru-un bine mi se-arata
tot doua rele, ca-i departe.
Ah! Dac-as fi un pelerin,
ca ei, în strai umil de in
si cu toiag, sa-i pot apare !
Ce fericit i-as cere-ndata
salas, ca oaspete de departe;
si-un timp, din mila ei curata,
as fi cu ea, desi-s departe;
taifasul dragostei divin
l-ar ferici atunci deplin
pe robul ei din departare.
Trist mi-as lasa si, totdata,
senin iubirea de departe;
dar nu stiu de-am s-o vad vreodata,
ca prea ni-s tarile departe;
si-s munti, si drumul nu-i putin,
si multe-apoi în loc ma tin…
Dar faca Domnul cum îi pare !
Ferice n-oi fi niciodata
fara iubirea de departe,
caci nu-i femeie minunata
ca ea, pe-aproape sau departe;
de dragul ei, preamândru crin,
acolo, eu, la Sarazini,
mi-as duce traiul, în prinsoare.
De-a zamislit cerescul Tata
iubirea asta de departe,
putinta deie-mi ca-ntrupata
sa-mi vad iubirea de departe:
sa-mi para, de-al ei farmec plin,
cum ca iatac si crâng devin
niste palate sclipitoare.
Zic drept câti zic ca viata toata
mi-o dau iubirii de departe,
caci alt nimic nu ma desfata,
pe cât iubirea de departe;
dar în zadar de dor suspin:
un duh ursitu-m-a hain,
iubind, sa n-aflu alinare.
În van ma zbucium si suspin;
blestem pe duhul meu hain,
ca nu-mi da nici o alinare !