Politica colonială britanică

Imperiul Britanic a fost un sistem mondial de teritorii dependente – colonii,

protectorate și alte teritorii – care într-o perioadă de aproximativ trei secole s-au aflat sub
suveranitatea Coroanei Marii Britanii și sub administrarea guvernului britanic. Politica de
acordare sau de recunoaștere a unor grade semnificative de autoguvernare unor teritorii
dependente, care au fost favorizate de dimensiunea foarte mare a imperiului, a condus la
folosirea în sec. XX a noțiunii de Commonwealth Britanic care cuprindea în mare măsură
teritorii dependente cu un grad de autoguvernare aflate sub o suveranitate britanică mai mult
simbolică.

Termenul a fost transformat în statut în 1931. Commonwealth-ul include fostele spații

ale Imperiului Britanic într-o asociere liberă de state suverane.

Origini

Marea Britanie a avut primele tentative de a organiza colonii peste mări în sec. XVI.
Expansiunea maritimă, condusă de ambițiile comerciale și de competiția cu Franța, s-a
accelerat în sec. XVII și a avut drept consecință stabilirea de colonii în America de Nord și în
Indiile de Vest. Prin 1670 existau colonii britanice în New England, Virginia și Maryland și
așezări în Insulele Bermude, Honduras, Antigua, Barbados și Nova Scoția. Jamaica a fost
obținută prin cucerire în 1655, iar Hudson’s Bay Company a fost întemeiată în anii 1670 în
spațiul în care a devenit NV Canadei. Compania Indiilor de Est a început să instituie posturi
comerciale din India în 1600, iar așezările din strâmtori (Penang, Singapore, Malacca și
Labuan) au devenit britanice printr-o extindere a activităților acestei companii. Prima așezare
permanentă britanică de pe continentul african a fost pe insula James, pe fluviul Gambia, în
1661. Comerțul cu sclavi a început mai devreme în Sierra Leone, dar această regiune nu a
devenit o posesiune britanică până în 1787. Marea Britanie a achiziționat Capul Bunei
Speranțe (acum în Africa de Sud) în 1806, iar interiorul Africii de Sud a fost deschis sub
control britanic de pionierii buri și britanici.

Aproape toate aceste așezări timpurii au apărut mai degrabă din inițiativa unor
anumite companii și magnați de cât în urma vreunui efort din partea Coroanei Britanice.
Coroana și-a exercitat câteva drepturi de numire și supraveghere, dar coloniile au fost, în
esență, legiuni cu autoguvernare. Formarea imperiului a fost, astfel un proces dezorganizat,
bazat pe achiziții separate, iar, uneori, guvernul a fost partenerul cel mai puțin doritor să
participe la tranzacție.

În sec. XVII și XVIII, Coroana și-a exercitat controlul în coloniile sale, în principal,
în domeniile comerțului și transportului maritim. În conformitate cu filozofia mercantilă a
timpului, coloniile au fost considerate o sursă de materii prime necesare pentru Anglia și li
s-a acordat monopolul asupra produselor lor, cum ar fi tutunul și zahărul, pe piața Britanică.
În schimb, acestora li se cerea să își desfășoare întregul comerț cu ajutorul navelor britanice și
să servească drept piețe de desfacere pentru produsele fabricate în Marea Britanie. Actul de
Navigație din 1651 și legile ulterioare au stabilit o relație economică strânsă între Marea
Britanie și coloniile sale. Toate exporturile coloniale erau transportate pe nave britanice către
piața britanică, iar toate importurile coloniale proveneau doar din Anglia. Această înțelegere a
durat până când cumulul de efecte exprimate în cartea economistului scoțian Adam Smith,
„Bogăția națiunilor” (Wealth of Nations, 1776), pierderea coloniilor americane și
intensificarea unei mișcări pentru comerț liber în Marea Britanie i-au adus, lent, sfârșitul, în
prima jumătate a sec. XIX.

Comerțul cu sclavi a dobândit o importanță deosebită pentru economia Marii Britanii

coloniale în cele două Americi și a devenit o necesitate economică pentru coloniile din
Caraibe și pentru părțile de sud ale regiunii care avea să devină Statele Unite. Mișcările
pentru abolirea sclaviei au dat roade în posesiunile coloniale britanice cu mult înainte de
mișcarea similară din Statele Unite, comerțul cu sclavi a fost desființat în 1807, iar sclavia a
fost abolită în dominioanele britanice în 1833.

Competiția cu Franța

Puterea britanică militară și navală, condusă de oameni ca Robert Clive, James Wolfe
și Eyre Coote, a câștigat pentru Marea Britanie două dintre cele mai importante părți ale
imperiului său – Canada și India.

Lupta dintre coloniile britanice și franceze din America de Nord a fost endemică în
prima jumătate a sec. XVIII, dar Tratatul de la Paris din 1763, care a încheiat Războiul de 7
ani (cunoscut în America de Nord ca Războiul francez și indian), a lăsat Marea Britanie ca
forță dominantă în Canada.

În India Compania Indiilor de Est a fost concurată de Compania Franceză a Indiilor,

dar victoriile militare ale lui Robert Clive din anii 1750 împotriva francezilor și
conducatorilor din Bengal le-au permis britanicilor să se extindă pe scară largă și le-au
asigurat viitoarea supremație în India.

Pierderea celor 13 colonii britanice din America in 1776 – 1783 a fost compensată de
noi așezări în Australia din 1788 și de o creștere spectaculoasă a Canadei Superioare (acum
Ontario) după emigrarea loialiștilor din coloniile care aveau să devină Statele Unite ale
Americii.

Războaiele napoleoniene au furnizat spații suplimentare imperiului; Tratatul de la

Amiens (1802) a făcut ca Trinidad și Ceylon (acum Sri Lanka) să devină oficial teritorii
britanice, iar în Tratatul de la Paris (1814) Franța a cedat Tobago, Mauritius, Saint Lucia și
Malta. Malacca s-a alăturat imperiului în 1795, iar Sir Stamford Raffles a câștigat Singapore
în 1819. Așezările canadiene din Alberta, Manitoba și Columbia Britanică au extins influența
britanică în Pacific, în timp ce cuceririle britanice ulterioare din India au fost excluse în
provinciile unite Agra și Oudh și în provinciile centrale, Bengalul de Est și Assam.

Dominioane

Sec. XIX a fost perioada cea mai înfloritoare a Imperiului Britanic. Administrația și
politică s-au schimbat în acest secol de la controlul dezorganizat din sec XVII și XVIII la
sistemul sofisticat caracteristic mandatului lui Joseph Chamberlain (1895 – 1900) din
Administrația Colonială. Acest birou, inițiat in 1801, a fost la început o anexă a Biroului
Britanic și a Camerei de Comerț, dar, prin anii 1850, devenise un departament separat, cu un
personal tot mai mare și o politică destul de consecventă; acesta a fost mijlocul prin care se
instaura disciplina și presiunea asupra guvernelor coloniale atunci când se considera că astfel
de acțiuni sunt necesare.

Noua Zeelandă a devenit oficial britanică în 1840, după care a urmat rapid colonizarea
sistematică. Parțial din cauza presiunilor exercitate de misionari, controlul britanic a fost
extins în Fiji, Tonga, Papua și în alte insule din Oceanul Pacific, iar în 1877 s-a creat Înalta
Comisie Britanică pentru insulele din vestul Pacificului. La începutul revoltei indiene (1857),
Coroana Britanică a acordat Companiei Indiei de Est autoritate guvernamentală în India.
Achiziția Birmaniei (Myanmar) a fost încheiată în 1886, iar cucerirea Punjabului (1849) și a
Baluchistanului (1854-1876) a oferit teritorii noi foarte vaste în subcontinentul indian.
Terminarea Canalului Suez (1869) de către francezi oferea Marii Britanii un drum maritim
mult mai scurt către India. Marea Britanie a răspuns la această oportunitate prin extinderea
portului Aden, prin înființarea unui protectorat în Somaliland (astăzi Somalia) și prin
extinderea influenței sale în seicatele din Arabia de Sud și din Golful Persic. Corpul, care era,
la fel ca Gibraltar și Malta, o legătură în lanțul de comunicare cu India prin Marea
Mediterană, a fost ocupat în 1878. Influența britanică s-a extins și în alte regiuni ale
Orientului Îndepărtat, odată cu dezvoltarea așezărilor de lângă strâmtoare și cu statele
malaeziene federalizate, iar în anii 1880 s-au înființat protectorate în Brunei și Sarawak.
Insula Hong Kong a devenit britanică în 1841, iar un „imperiu informal” a operat în China
prin intermediul porturilor britanice și al marelui oraș comercial Shanghai.

În sec. XIX însă, cea mai mare extindere a puterii britanice a avut loc în Africa.
Marea Britanie a fost recunoscută ca forță conducătoare în Egipt din 1882 și în Sudan din
1889. În a doua jumătate a secolului, Royal Niger Company a început să extindă influența
britanică în Nigeria, iar Coasta de Aur (astăzi Ghana) și Gambia au devenit de asemenea,
posesiuni britanice. Imperial British East Africa Company a operat în spațiile care sunt acum
Kenya și Uganda, iar British South Africa Company a operat în zona unde se află acum
Zimbabwe, Zambia si Malawi. Victoria Marii Britanii în războiul sud-african (1899 – 1902)
i-a permis să anexeze Transvaalul și Statul Liber Orange din 1902 și să creeze Uniunea
Africii de Sud în 1910.

Lanțul de teritorii britanice rezultat – care se întindea din Africa de Sud către nord,
spre Egipt – a dat naștere în rândul britanicilor la o viziune entuziastă a unui imperiu african
extins „de la Cape la Cairo”. Spre sfârșitul sec. XIX, Imperiul Britanic cuprindea aproape un
sfert din suprafața de uscat a lumii și peste un sfert din populația sa totală.

Ideea de autoguvernare limitată pentru câteva dintre coloniile Marii Britanii a fost
sugerată pentru prima dată pentru Canada de către Lord Durham 1839. Acest raport a propus
o „autoguvernare responsabilă” pentru Canada, astfel încât un cabinet de miniștri ales de
canadieni să poată exercita puteri executive în locul oficialilor aleși de guvernul britanic.
Deciziile din domeniul afacerilor externe și apărare erau luate, în continuare, de un general
guvernator care acționa la comanda guvernului britanic din Londra. Sistemul în care unor
colonii li se permitea să își administreze din plin propriile afaceri sub guvernatorii numiți de
țara – mama s-a raspandit rapid. În 1847, acesta a fost aplicat în coloniile din Canada și a fost
extins ulterior în coloniile australiene, în Noua Zeelanda și în Colonia Capului și Natal din
Sudul Africii. Aceste colonii au obținut un control atat de mare asupra afacerilor interne
încât, în 1907 li s-a acordat noul de dominioane. În 1910, alt dominion, Uniunea Africii de
Sud, a fost format Colonia Capului, Natal și fostele republici bure Transvaal si Statul Liber
Orange.

Acest grup select de națiuni din imperiu, cu populații europene substanțiale și o

experiență îndelungată de forme și practici britanice, a fost numit cel mai adesea
Commonwealth Britanic. Solicitările și presiunile impuse de Primul Război Mondial, dar și
consecințele acestuia au condus la o recunoaștere oficială mai clară a statutului special al
dominioanelor. Când Marea Britanie a declarat război Germaniei în 1914, acest lucru a fost în
numele întregului imperiu, al dominioanelor, precum și al coloniilor. Dar, după sfârșitul
Primului Război Mondial în 1918, dominioanele au semnat tratate de pace pentru ele însele și
s-au alăturat Ligii Națiunilor nou formate, ca state independente, egale Marii Britanii. În
1931, Statutul de la Westminster le-a recunoscut ca state independente în cadrul Imperiului
Britanic, egale ca statut cu Regatul Unit al Marii Britanii. Statutul se referă în mod expres la
Commonwealth-ul Britanic al Națiunilor. La izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial în
1939, dominioanele au declarat în nume propriu.

Restul Imperiului Britanic a constat în cea mai mare parte din colonii și alte teritorii
dependente ale căror populații indigene nu au avut nicio astfel de experiență. S-au încercat
diverse tehnici administrative pentru acestea, de la sofisticatul Serviciu Civil Indian, care
adopta pe larg și eficient practici autohtone pentru dreptul civil și administrativ, până la
supravegherea foarte laxă și indirect exercitată într-o serie de teritorii africane, unde coloniștii
și interesele comerciale erau separate în timp ce africanii nativi erau segregați în „rezervații”.
 Nationalism și Commonwealth

După Primul Război Mondial, sentimentul naționalist s-a dezvoltat rapid în multe
dintre aceste zone și s-a amplificat și mai mult după Al Doilea Război Mondial. Rezultatul a
fost că, începând cu India în 1947, li s-a acordat independența, împreună cu opțiunea de a
menține asocierea cu Marea Britanie și cu alte foste teritorii dependente din
Commonwealth-ul Națiunilor. Independența Indiei și a Pakistanului a fost urmată de cea a
Ceylonului (astăzi Sri Lanka) și Birmania (Myanmar) în 1948. Coasta de Aur a devenit prima
colonie africană subsahariană (sub numele de Ghana) în 1957.Trecerea spre autoguvernare a
coloniilor britanice rămase în Africa, în Asia și în Caraibe s-a accelerat în anii de după 1960
pe măsură ce presiunea internațională creștea și noțiunea de independență se răspândea în
colonii, iar publicul Britanic, care își pierduse aproape total sentimentele imperialiste, a
acceptat ideea de independență a coloniilor ca pe o concluzie evidentă.

Ultima colonie britanică semnificativă, Hong Kong, a revenit sub controlul Chinei în
1997. Până în acest moment nu mai rămăsese nimic din imperiu. Totuși, Commonwealth-ul a
rămas o instituție remarcabil de flexibilă și de durabilă.