Politica de cruciada a voievozilor romani

La mijlocul secolului XIV, cel mai mare pericol care ameninta Europa crestina
era patrunderea printr-o politica agresiva si rapida de expansiune teritoriala a unei mari
puteri „pagane”, Imperiul Otoman. Scopul turcilor era inaintarea de-a lungul Dunarii
pentru cucerirea Vienei, considerata „inima Europei”, iar statele din Peninsula
Balcanica si sud-estul Europei reprezentau un factor de franare.

Politica de expanstiune teritoriala a fost favorizata de declinul Imperiului

Bizantin, usor de cucerit cu exceptia Constantinopolului (1453) si de flexibilitatea
armatei otomane (echipament usor spre deosebire de apuseni cu armura greoaie).

Statele europene, catolice si ortodoxe, se aliaza in numele apararii crestinitatii

si a mentinerii statale, organizand ample campanii militare antiotomane, cunoscute in
istorie sub numele de „cruciadele tarzii” (sec. XIV-XVI). In numeroaze cazuri,
conducatorii aleg, in acelasi timp cu lupta antiotomana, solutia diplomatica. Tratatele
de pace cu Imperiul Otoman (capitulatii sau ahdname) reglementau raporturile dintre
statul crestin si Poarta, care devenea stat tributar (platea o suma de bani in schimbul
pacii) sau vasal (recunostea suzeranitatea otomana).

Tarile Romane au evoluat inca de la constituirea lor intr-un context marcat de

conflictul de interese dintre marile puteri vecine cu tendinte expansionniste: Ungaria,
Polonia si Imperiul Otoman. Ungaria dorea impunerea suzeranitatii asupra spatiului
extracarpatic, in timp ce Polonia voia drumul spre Gurile Dunarii si litoral, iar Imperiul
otoman finalizase cucerirea Peninsulei Balcanice la sfarsitul sec XIV, si ajunsese pana
la Dunare, in imediata vecinatate a Tarilor Romane, constituid o mare primejdie pentru
existenta lor politica, si chiar pentru intreaga Europa. Puterile europene au reactionat,
declansand „cruciadele tarzii” pentru a-i respinge.

Tarile Romane au fost angajate succesiv in conflict cu statul otoman, mai intai
Dobrogea (1388) si Tara Romaneasca (1388, 1391), apoi Moldova (1420) si
Transilvania (1420-1421). Aceste confruntari au inaugurat un conflict de durata
multiseculara, intre lumea romaneasca si Imperiul Otoman, conflict asimetric (1/4),
inegal prin disproportia fortelor militare. Rezultatul acestei rezistente tenace si de
durata a fost mentinerea identitatii statale romanesti. Presiunea otomana a avut un
curs ascendent si s-a accentuat dupa cucerirea Constantinopolului in 1453.

SECOLUL XIV

La sfarsitul secolului XIV, Imperiul Otoman devine o mare putere, datorita

cuceririlor din Europa si Asia Mica. Turcii si-au stabilit granita pe linia Dunarii, prin
ocuparea celei mai mari parti a Peninsulei Balcanice. Dupa 1354, au cucerit treptat
majoritatea teritoriilor bizantine, au transformat Serbia, cea mai puternica tara din zona
balcanica, in stat vasal, invingandu-i pe sarbi in batalia de la Kossivopolje (1389), si au
ocupat taratele bulgarilor in 1394 si 1396. In acest context, viitoarele state amenintate
de otomani urmau sa fie Tara Romaneasca si Ungaria, care ajunsesera sa aiba granita
cu Poarta. Alto doua mari puteri in Europa Centrala si de Est erau Ungaria si Polonia,
state catolice legate de Occident prin relatiile lor cu papa de la Roma.

1. Mircea cel Batran (1386-1418) – Tara Romaneasca

I. Prima actiune diplomatica de anvergura a unui domnitor roman a fost a lui

Mircea cel Batran, care s-a orientat către o alianţă cu Polonia mijlocită de domnul
Moldovei, Petru Muşat (1376-1391) încheiată la Radom (10 decembrie 1389) şi
ratificată la Lublin (20 ianuarie 1390). Cei doi promiteau sa-si acorde reciproc ajutor
in caz de atac din partea Ungariei, care revendica Banatul de Severin. In final,
adevarata amenintare era Imperiul Otoman.

Ameninţarea otomană era însă resimţită şi de regele Ungariei, Sigismund de

Luxemburg, ceea ce a făcut ca Ţara Românească şi Ungaria să încheie o alianţă
antiotomană, pe picior de egalitate (7 martie 1395, Braşov). Reprezinta primul tratat
de alianta antiotomana dn sud-estul Europei si prevedea sprijin reciproc in lupta
antiotomana, respectiv organizarea unei cruciade la sud de Dunare.

II. Mircea a declansat conflictul cu turcii datorita atitudinii sale ofensive la sudul
Dunarii: in 1388 a ocupat Dobrogea, dorita si de turci, in 1389 a acordat ajutor sarbilor
in batalia de la Kossovopolje. In 1391 Poarta organizeaza prima incursiune la norde de
Dunare(turcii sunt invinsi), iar in 1393/1394 Mircea a organizat o expeditie la sudul
Dunarii impotriva trupelor de akingii, care jefuiau periodic crestinii. Astfel, in 1394/1395
sultanul Baiazid I Ildirim(Fulgerul) a organizat o expeditie de pedepsire a domnitorului.

Mircea a lasat turcii sa inainteze pe teritoriul romesc, evacund satele din zona
pe unde urmau sa mearga ostile inamice. Romanii ii hartuiau pe turci, dand atacuri prin
surprindere, de obicei noaptea. Lupta decisiva s-a dat la Rovine (1394/1395), intr-un
loc mlastinos, probabil in apropiere de Curtea de Arges. Turcii, atacati prin surprindere,
au avut mari pierderi si s-au retras. Victoria lui Mircea cel Batran - „au biruit Mircea
Voda pe turci care dar de numar au pierit”, „...si lanci nenumarate s-au frant, iar cerul
nu se mai putea vedea de multimea sagetilor” (cronica bulgareasca) – a avut drept
efect indepartarea pericolului otoman. Insa, in noul context, o parte a boierimii sprijina
pe Vlad Uzurpatorul, care a ajuns la o intelegere cu turcii, ce implica recunoasterea
autonomiei interne a tarii in schimbul unui tribut.

In fata succeselor otomane este reinviat idealul cruciadelor, sub forma asa-
numitelor „cruciade tarzii”. Sigismund a organizat o cruciada la sudul Dunarii, avand ca
scop alungarea turcilor din Europa, la care participa o armata crestina formata din
cavaleri occidentali (burgunzi, germani, italieni), osti maghiare, un corp de oaste din
Transilvania si oastea Tarii Romanesti condusa de Mircea cel Batran (2000 osteni). In
vara 1396, aliatii cuceresc Vidinul si Rahova, insa la Nicopole lupta s-a incheiat cu un
mare dezastru pentru tabara crestina, esec cauzat de tactica militara defectuoasa
adoptata de cavalerii occidentali, dar ea a pus in evidenta superioritatea artei militare
romanesti. Situatia il readuce pe Mircea cel Batran pe tronul Tarii Romanesti, pierdut
in 1395.

III. Dupa 1400, incepe perioada de apogeu a domniei lui Mircea cel Batran. La
inceputul secolului XV, Mircea va relua politica „blocului romanesc”, profitand de
startea de criza a Imperiului Otoman si il sustine la tron pe Alexandru cel Bun in
Moldova.

In 1402, mongolii, condusi de Timur Lenk, i-au invins pe turci in batalia de la

Ankara si l-au luat prizonier pe Baiazid. A urmat o perioada in care fiii sultanului s-au
luptat pentru tron si astfel pericolul turcesc a fost indepartat. Mircea s-a amestecat in
disputele pentru succesiunea la tron, sustinand pe unii dintre pretendentii impotriva
altora. In final a ajuns sultan, in 1415, Mehmed I, pe care Mircea nu-l sprijinise. In 1417
acesta a pornit un razboi impotriva Tarii Romanesti, a cucerit Dobrogea si i-a obligat
pe romani sa plateasca tribut. La scurt timp a murit si mircea, lasand tara independenta
din punct de vedere politic, dar platitoare de tribut.

CONCLUZII: Domnia lui Mircea cel Batran este cea mai lunga din istoria Tarii Romanesti
si a insemnat o perioada de consolidare a institutiilor interne ale statului. In timpul sau
teritoariul T.R. atinge maxima indindere teritoriala, dar diplomatia sa a facut din T.R.,
un factor politic important in sud-estul Europei, vecinii cautandu-i alianta impotriva
dusmanului comun: otomanii. Mircea a reusit sa pastreze pentru tara doua atribute ale
suveranitatii: organizarea politica proprie si credinta crestina.

2. Alexandru cel Bun (1400-1432) - Moldova

Alexandru cel Bun s-a dovedit a fi un bun diplomat, reuşind să salveze ţara de
la dezastrul unui război. în primul an de domnie încheie un tratat de alianţă şi bună
vecinătate cu Mircea cel Bătrân, prin care se rezolvă problema de hotar dintre cele
două ţări. Problema cea mai importantă a domnului moldovean pe plan extern, era
înlăturarea tendinţelor expansioniste ale Ungariei asupra Moldovei şi gurilor Dunării.
Urmând politica predecesorilor săi, Alexandru a continuat legăturile cu Polonia, la 12
martie 1402 depunând jurământ de vasalitate regelui Vladisiav Jagiello, la Suceava.
Prin acest act, reînnoit în 1404, 1407, 1411 şi 1415, se promitea regelui polon sprijin şi
sfat împotriva oricărui duşman. Pe baza acestor acte Alexandru cel Bun l-a ajutat pe
regele Poloniei în luptele pe care acesta le purta împotriva cavalerilor teutoni. Astfel,
în anul 1410 îi trimite un corp de oaste care uşurează victoria polonilor în lupta de la
Grunwald. În 1410, regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg devine şl împărat al
Imperiului Romano-German, devenind o ameninţare pentru Polonia şi în aceste
condiţii, regele Poloniei încheie cu Sigismund tratatul de la Lublau din 15 martie 1412,
care conţinea şi prevederi referitoare la împărţirea Moldovei în eventualitatea în care
Alexandru cel Bun ar fi refuzat să ia parte la lupta antiotomană. în mai multe rânduri
Sigismund a cerut aplicarea tratatului, însă de fiecare dată a cunoscut opoziţia regelui
polon. Alexandru cel Bun a continuat să-i sprijine pe Vladisiav Jagiello împotriva
teutonilor; în 1422, în lupta de la Marienburg. Domnitorul Moldovei nu a primit însă
acelaşi sprijin din partea regelui polon în 1420, când otomanii atacă Cetatea Albă, el
reuşind să respingă atacul prin forţe proprii, cu daruri şi luând măsuri de întărire a
zidurilor cetăţii, prin noi lucrări.

SECOLUL XV

La jumatatea sec XV, Imperiul Otoman era in plina ascensiune. Sultanul

Mehmed II a obtinut o victorie care a zguduit lumea crestina: cucereste
Constantinopolul (1453), capitala Imperiului Bizantin si centrul crestinismului ortodox.
Statele europene care se opun turcilor in Europa Centrala si de est raman doar Tarile
Romane, Ungaria si, uneori, polonia. Statele Europei vestice nu se preocupa foarte
mult de problema turceasca, deoarece in sec XV inca nu se simte o presiune directa
asupra spatiului occidental.

3. Iancu de Hunedoara (1441-1456) – Transilvania

Transilvania era provincie autonoma a Ungariei, cu titlul de voievodat, condusa

de un voievod numit de regele Ungariei. Voievodul era comandant militar, conducea
administratia, numea sefii comitatelor si avea atributii judecatoresti. El nu avea atributii
in politica externa, deci nu putea incheia tratate, ci le respecta pe cele incheiate de
regele Ungariei. De obicei, voievozii erau noboli maghiari, dar in 1441 a ajuns voievod
un nobil de origine romana, Iancu de Hunedoara. In 1446 a fost ales si guvernator al
Ungariei, deoarece regele era minor si voievodul Transilvaniei se dovedise cel mai
capabil militar si om politic.

Primele conflicte cu turcii ale lui Iancu au loc in 1442, cand o armata otomana
sub conducerea beiului de Vidin patrunde in Transilvania, cu scopul de a prada teritoriul.
Otomanii inving, la Santimbru, iar Iancu isi mobilizeaza in cel mai scurt timp intreaga
oaste si provoaca infrangerea turcilor la Sibiu. In acelasi an, o mare armata turceasca
patrunde pe teritoriul Tarilor Romanesti, pregatita sa atace Transilvania, dar este
invinsa de Iancu pe raul Ialomita, intr-un atac ofensiv.

Victoriile anterioare ale voievodului determina propunerea reluarii cruciadelor

impotriva turcilor. Iancu si regele Ungariei, Vladislav I, incep pregatirile cu forte proprii.
Iancu a fost numit comandant militar al unei armate de 35 000 de luptatori alcatuita din
trupele transilvanene, trupele regelui Ungariei, un detasament din Tara Romaneasca
si unul sarbesc. Operatiunea lui Iancu a fost numita „Campania cea lunga”, deoarece
a durat din septembrie 1443 pana in ianuarie 1444. Fortele crestine obtin mai multe
victorii, cucerind orase importante precum Sofia si Nis, dar si alte localitati mai mici.
Turcii ofera pacea, fiind semnat Tratatul de pace de la Seghedin (1444) pe o perioada
de 10 ani, favorabil fortelor crestine.

La insistentele papalitatii, regele Ungariei incepe pregatirile pentru o noua

cruciada antiotomana incheiata insa prin infrangerea cruciatilor la Varna (Cruciada de
la Varna - 1444), oras bulgar, port la Marea Neagra. Iancu organizeaza o noua
campanie, la Kossovopolje, Campia Mierlei in 1448, soldata si aceasta cu infrangere,
semnificand sfarsitul ofensivei crestinilor pentru alungarea otomanilor din Balcani.

In 1453 sultanul Mehmed II cucereste Constantinopolul, incepand o noua

etapa a expansiunii otomane. Dupa acest succes rasunator isi propune sa cucereasca
Belgradul, o importanta cetate fortificata a Ungariei, considerata „cheia” catre Europa
Centrala, pe care a atacat-o cu 100 000 de osteni. Iancu a strans o oase de 30 000 de
luptatori si a luat cu asalt tabara otomana, obtinand o victorie zdrobitoare in 1456. Iancu
moare de ciuma la Zenum, iar pe piatra sa de mormant, din catedrala catolica din Alba-
Iulia, sta scris „s-a stins lumina lumii”.

CONCLUZII: Iancu de Hunedoara s-a dovedit un mare comandant, dublat de un abol

om politic si considerat aparator al civilizatiei europene. Programul sau politic a fost
continuat de Vlad Tepes si de Stefan cel Mare.

4. Vlad Tepes (1448, 1456-1462, 1476) – Tara Romaneasca

La moartea lui Mircea cel Batran, in 1418, Tara Romaneasca platea tribut
turcilor. In deceniile urmatoare ea ajunge stat vasal Imperiului Otoman. La inceputul
domniei, Vlad Tepes s-a ocupat de organizarea interna a tarii, abia apoi a planuit o
revolta antiotomana. Inca din 1459 refuza plata tributului si rupe relatiile cu turcii, tras
in cursa la Giurgiu de catre Hamza bei si grecul Catavollinos, ii trage in teapa la
Targoviste pe solii turci veniti dupa bani. In 1461 incheie o alianta antiotomana cu
regele Ungariei, Matia Corvin, acceptand sa devina vasal acestuia. Incepe o expeditie
pustiitoare la sudul Dunarii (1461-1462), dand foc unor cetati turcesti si distrugand mai
multe localitati. Aceste atacuri au fost facute cu sprijinul lui Matia Corvin, care urmarea
slabirea Imperiului Otoman prin distrugerea fortificatiilor de margine ale acestuia.

Dupa expeditia lui Tepes, sultanul Mehmed II a organizat in vara anului 1462,
o campanie de pedepsire a romanilor, venind personal in fruntea a 100 000 de astasi.
Romanii au reusit sa adune circa 30 000. Tepes aplica tactica pamantului parjolit:
retrage populatia la munte, da foc satelor si recoltelor si otraveste fantanile din calea
turcilor, pentru ca acestia sa nu se poata aproviziona. In 16/17 iunie 1462 Tepes
actioneaza „atacul de noapte” in apropiere de Targoviste, patrunzand in tabara
otomana cu un grup de osteni imbracati turceste. Acestia incep sa ucida pe turci, care
treziti din somn, sunt confuzi. Romanii se retrag, dar atacul continua pana in zori intre
turci. A doua zi, inaintarea turcilor continua, dar inspaimantati de peisajul celor 20 000
de turci infipti in tepe, se retrag. Totusi, victoria obtinuta nu poate fi fructificata, intrucat
boierii il tradeaza si il accepta ca domn pe Radu cel Frumos, fratele sau, adus de ostile
otomane si supus turcilor. Tepes este arestat si intemnitat la Buda, eliberat in 1476 la
insistentele lui Stefan cel Mare.

5. Stefan cel Mare (1457-1504) – Moldova

Moldova a fost ferita o vreme de atacurile otomane datorita pozitiei geografice,

care nu era pe directia expansiunii turcesti. Abia in 1456, domnitorul Petru Aron a platit
pentru prima oara tribut turcilor. La scurt timp a urcat pe tron Stefan cel Mare, cu
ajutorul lui Vlad Tepes, care i-a trimis armata pentru a-l invinge pe Petru Aron (se
inscaunase dupa ce-si ucisese propriul frate, tatal lui Stefan).

I. In prima etapa a domniei sale, Stefan cel Mare a mentinut relatia cu Imperiul
Otoman si plata tributului. Ca urmare a Tratatului de pace de la Overchelauti (1459),
accepta suzeranitatea regelui Poloniei, Cazimir IV, evitand astfel suzeranitatea
maghiara.

Stefan s-a ocupat de reorganizarea interna a tarii, iar in 1467 a trebuit sa faca
fata atacului trupelor maghiare ale regelui Matia Corvin. Cauza imediata a conflictului
a fost cucerirea Chiliei, de catre Stefan, in 1465, atunci stapanita de maghiari. Maghiarii
au atacat Moldova, dar au suferit o grea infrangere in batalia de la Baia (1467). Armata
maghiara ocupase orasul Baia, dar a fost asediata si aproape njimicita intre zidurile
acestuia de atacul surpriza al lui Stefan, care a dat foc orasului in noaptea de 14 spre
15 decembrie.

Dupa acest eveniment, relatiile cu Ungaria se imbunatatesc, Matia devenind

un aliat. In iulie 1475 incheie un Tratat de alianta antiotomana cu regele Ungariei, sub
forma unui tratat de vasalitate, in care Stefan cel Mare promitea ajutor intr-o eventuala
campanie contra turcilor.

II. In 1473, Stefan a refuzat sa mai plateasca tribut turcilor si a inceput sa

stabileasca relatii diplomatice impotriva lor. In ianuarie 1475, Suleiman Pasa a venit in
Moldova in fruntea unei osti uriase, de 120 000 de soldati , intr-o campanie de
pedepsire. Stefan avea 40 000 de luptatori plus vreo 10 000 de osteni trimisi de Polonia
si Ungaria. El aplica tactica pamantului parjolit, distrugand totul in calea turcilor ca sa
nu se poata aproviziona. Batalia decisiva s-a dat intr-o dimineata cetoasa in apropiere
de Vaslui, intr-un loc ingust dintre doua dealuri si raul Barlad. Turcii au fost atrasi intr-
o cursa si incercuiti in acest loc stramt unde multimea lor ii facea mai mult sa se incurce.
Oastea otomana a fost macelarita, aici murind 40 000 de turci. Trei zile a continuat apoi
urmarirea otomanilor care se retrageau in dezordine. Victoria a devenit celebra in
lumea crestina, iar Papa i-a adresat voievodului o scrisoare de multumire.

Stefan stia ca turcii vor reveni in curand, dupa infrangerea de la Vaslui, de

aceea a trimis o scrisoare marilor conducatori ai Europei cerand ajutor militar si
financiar. In aceasta perioada turcii au cucerit posesiunile Genove de la Marea Neagra,
Caffa si Mangop, si i-au supus pe tatarii din crimmea. Apoi, in vara anului 1476,
Mehmed vine personal in fruntea unei armate de 150 000, cu scopul de cuceri Moldova.
Stefan a adunat oastea cea mare, dar turcii i-au pus pe tatari sa atace din nordul
Moldovei, astfel ca voievodul a trebuit sa le dea drumul taranilor sa-si apere
gospodariile si a ramas sa lupte doar cu oastea cea mica. Foloseste tactica pamantului
parjolit si a organizat o tabara intarita cu sant, val de pamant si trunchiuli de copaci.
Batalia a fost castigata de turci, dar acestia au suferit mari pierderi. Dupa moartea lui
Mehmed II, noul sultan Baiazin II, a reluat razboiul contra moldovenilo. In 1484, turcii
cuceresc Chilia si Cetatea Alba, cele mai importante fortificatii moldovene de la Marea
Neagra.

In 1485, Stefan a reinnoit juramant de vasalitate cu regele Poloniei, dar ramane

fara niciun sprijin extern pentru ca atta Polonia, cat si Ungaria au incheiat pace cu turcii.
Stefan se vede silit sa incheie si el pace, acceptand suzeranitatea otomana (1489).

III. In ultimii ani ai domniei, relatiile cu polonezii s-au inrautatit. Ioan Albert trece
prin Moldova sub pretextul unei expeditii antiotomane, dar incearca sa cucereasca
cetatea Suceava, pe care a supus-o unui asediu. Oastea moldoveana a reactionat si i-
a atacat pe polonezi, obtinand mai multe victorii. Cea mai importanta a fost cea de la
Codrii Cosminului (1497). In 1499, stefana a incheiat cu regele poloniei un tratat de
pace la Harlau prin care este inlaturata orice aluzie la suzeranitatea poloneza, iar partile
erau deplin egale. Acest tratat a fost considerat de istorici cel mai mare succes
diplomatic al lui Stefan cel Mare.

CONCLUZII: La moartea sa, in 1504, Stefan cel Mare lasa o tara bogata si prospera,
libera si cu un prestigiu recunoscut.

SECOLUL XVI

La mijlocul sec XVI suzeranitatea otomana asupra Tarilor romane se

accentueaza, are loc trecerea de la regim tributar la regim vasalic (dominatie politica si
economica directa). Totodata transformarea Ungariei in pasalac si a Transilvaniei in
Principat autonom sub suzeranitate otomana (1541) au dus la prabusirea sistemului
de aliante ale statelor crestine, pe care se baza politica de cruciada.

6. Mihai Viteazul (1593-1601) – Tara Romaneasca

Mihai Viteazul ajunge domn cumparand tronul de la sultan, dupa care era
obiceiul epocii, lucru care nu-i va garanta fidelitatea fata de turci, dupa cum se va vedea.
In 1494 adera la Liga Sfanta, alianta antiotomana din care faceau parte si Transilvania,
condusa de principele Sigismund de Bathory, si Moldova, condusa de Aron Voda.

Abia ajuns in scaunul domnesc, Mihai declanseaza revolta impotriva turcilor.

Mai intai ucide toti creditorii turci care il imprumutasera cu bani pentru cupararea
tronului si se instalasera la Bucuresti, capitala tarii, asteptand restituirea sumelor. Apoi
ataca toate cetatile turcesti de la Dunare, unele dintre ele stapanite altadata de romani:
Giurgiu, Silastra, Harsova, Braila etc (iarna 1594-1595).

Mihai este constient ca are nevoie de un sprijin sigur impotriva turcilor, de

aceea incheie un tratat de alianta cu Sigismund de Bathory, principele Transilvaniei.
Tratatul este negociat de boieri, care urmaresc sa obtina anumite privilegii si sunt de
acord ca domnul sa devina un simplu loctiitor al principelui Bathory in Tara
Romaneasca.Mihai este nevoit sa accepte tratatul, care de altfel nu va fi niciodata pus
in practica in acesti termeni de subordonare.

In vara anului 1595 o armata de 100 000 de turci condusa de marele vizir Sinan
Pasa trece Dunarea. Mihai dispunea de 16 000 de osteni si de un ajutor de alti 7000
primit din Transilvania. Ela a ales sa dea atacul decisiv impotriva avangardei turcesti
la Calugareni, pe raul Neajlov, in apropiere de Bucuresti. Romanii aau obtinut o victorie
tactica pentru ca turcii au suferit mari pierderi si s-au retras de pe campul de batalie.
Exemplul personal a lui Mihai a avut un rol foarte important: el a participat direct la
lupta, a ucis unul dintre comandantii turci si l-a pus pe fuga pe Hasan Pasa. Sinan Pasa
„cade de pe podul Neajlov si se considera fericit ca a scapat cu viata” (Balthasar
Walther). Superioritata numerica a fortelor otomane l-a obligat pe Mihai sa se retraga
in munti, asteptand sprijinul aliatilor sai. Domnitorul incepe, cu sprijin transilvanean si
moldovean, eliberarea oraselor Targoviste (5-8 octombrie 1595), Bucuresti (12 oct
1595), dar lupta decisiva s-a dat la Giurgiu (15-20 oct 1595), unde turcii au fost infranti
de romani si aliatii lor.

Mihai trece apoi la sudul Dunarii, unde declanseaza un atac pustiitor asupra
cetatilor otomane. Aceasta ofensiva i-a determinat pe turci ca in anul urmator sa incheie
un Tratat de pace favorabil lui Mihai (1597). Astfel, ei ii recunosc domnia pe viata si
scad semnificativ tributul (½). Mihai considera tratatul incheiat drept un armistitiu,
visand la independenta deplina a tarii sale.

In 1598 a incheiat un Tratat de alianta si prietenie cu imparatul austriac Ruldolf

II de Habsburg, la Manastirea Dealu, care anula tratatul cu Sigismund. Mihai se
recunoaste vasal, primind, in schimb promisiunea ca imparatul ii va da bani, armata si
armament pentru noua campanie antiotomana.

UNIREA DE LA 1600

In 1599, Mihai Viteazul s-a vazut lipsit de principalii sai aliati in lupta
antiotomana. Principele Sigismund renuntase la domnie in favoarea varului sau, Andrei
Bathory, care era sustinator al pacii cu turcii. In Moldova, domnitor devine Ieremia
Movila, sprijinit de polonezi, favorabil si el intelegerii cu otomanii. Mai mult, acesta din
urma dorea sa-l impuna pe fratele sau, Simion, pe tronul Tarii Romanesti. Aceste
evenimente il determina pe Mihai sa declanseze cucerirea celorlalte doua tari, pentru
a le aduce in frontul antiotoman.

In octombrie 1599, armata Tarii Romnesti, organizata pe doua coloane, intra

in Transilvania si inving armata principelui Andrei Bathory in batalia de la Selimbar.
Domnul roman beneficiaza, in aceasta lupta, si de sprijinul secuilor, nemultumiti de
faptul ca principii Bathory le redusesera privilegiile. Mihai se proclama, la Alba Iulia,
domn al Tarii Romanesti si mare principe al Transilvaniei.

Mihai porneste apoi spre Moldova, unde nu intampina rezistenta. Ieremia

Movila fuge in Polonia, iar moldovenii ii deschid lui Mihai cetatea Sucevei fara lupta. La
27 mai 1600 , se proclama „Domn al Tarii Romanesti, al Ardealului si a toata Tara
Moldovei”.

Imparatul Imp. Habsburgic ii recunoaste stapanirea lui Mihai, dar il considera

un loctiitor al sau un Transilvania, ca urmare a relatiilor de vasalitate stabilite prin
Tratatul din 1598. Pentru a-si afirma autoritatea, imparatul trimite in Transilvania o
armata condusa de generalul Giorgio Basta. Mihai acorda oamenilor sai de incredere
privilegii in Transilvania, pune comandanti militari romani in cetati, ofera drepturi
Bisericii ortodoxe. Aceste schimbari nemultumesc starile privilegiate, care se ridica
impotriva sa. In septembrie 1600, revolta nobilimii maghiare este sprijinita de trupele
generalului Basta, care teoretic ar fi trebuit sa fie de partea domnitorului. In batalia de
la Miraslau (18 septembrie 1600), Mihai este infrant si pierde Transilvania. In octombrie,
Ieremia Movila recucereste Moldova, cu ajutorul polonezilor, apoi trece in Tara
Romaneasca unde il inscauneaza pe Simion.

Mihai pleaca dupa ajutor la imparatul Rudolf, care ar fi trebuit sa-l sprijine in
calitate de senior. Acesta se hotaraste, insa, sa-l sustina abia dupa ce Basta este
alungat de nobilimea maghiara, care il readusesera pe principele Sigismund de
Bathory pe tron. Pentru a obtine controlul asupra Transilvaniei, Rudolf ii da lui Mihai
osteni, bani si il convinge sa il acceote din nou ca aliat pe Basta. Mihai si Basta castiga
batalia de la Guraslau (1601) impotriva lui Sigismund. La scurt timp, insa, Mihai este
asasinat din ordinul generalului Basta, in tabara militara de pe Campia Turzii la 19
august 1601, fara sa se bucure de victorie.

CONCLUZII: Lupta antiotomana a lui Mihai Viteazul a contribuit la scaderea tributului in

Tara Romaneasca si la neamestecul turcilor pentru mai mult timp in alegerea
domnitorilor. Unirea de la 1600 a fost facuta in sprijinul realizarii unui front antiotoman,
si nu in spirit national. Mihai a fost o figura legendara si pentru popoarele balcanice, in
al caror folclor a intrat ca un erou luptator impotriva turcilor. Ideea unirii celor trei tari
romanesti intr-un front antiotoman va fi reluata apoi de unii principi ardeleni. Mihai a
reusit sa ia parte activa la relatiile diplomatice ale epocii, prin integrarea in sistemul de
aliante al marilor puteri (Liga Sfanta, Tratatul cu Rudolf II). De asemenea, el a raman
in istoria turcilor ca cel mai mare luptator antiotoman al epocii sale.
IMPORTANTA LUPTELOR ANTIOTOMANE PURTATE DE ROMANI IN SEC. XIV-XVI

Razboaiele antiotomane purtate de romani au permis mentinearea religiei

crestine si a integritatii statelor romanesti, chiar daca Tarile Romane aveau numeroase
obligatii fata de turci. Comparativ cu ceea ce se intampla in Europa centrala si
rasariteana in aceasta perioada, unde state mult mai puternice decat Tara
Romaneasca si Moldova, cum au fost Ungaria, Bulgaria sau Serbia, si-au pierdut
identitatea statala, situatia Tarii Romanesti, a Moldovei si a Transilvaniei este mult mai
buna. De asemenea, luptele antiotomane ale voievozilor romani au impiedicat turcii sa
isi extinda granita dincolo se linia Dunarii si sa-si mareasca puterea politica.

In sec XVII, luptele antiotomane ale unor domnitori romani vor continua, fara a
obtine succese la fel de mari, dar cu aceeasi consecinta, a apararii autonomiei sale.
Totusi, dependenta de turci se accentueaza pe masura trecerii timpului prin cresterea
tributului si aparitia altor obligatii, prin amestecul sultanilor in numirea domnilor romani,
prin incalcarea principiului dinastic.