Tarile Romane între diplomaţie şi conflict.

Secolele XIV-XVII

I. Context internaţional:
1. În a doua jumătate a sec. al XIV-lea configuraţia vecinilor din jurul spaţiului
românesc era următoarea:
- două puteri catolice la vest şi la nord - regatele maghiar şi polonez
- spre răsărit tătarii, din cadrul Hanatului Hoardei de Aur;

II. RAPORTURILE CU IMPERIUL OTOMAN

          Porniţi din Asia Centrală, turcii osmanlâi sau otomani(după numele căpeteniei lor
Osman), pătrund în Europa iar la sfârşitul secolului al XIV-lea, Imperiul Otoman a ajuns pe
linia Dunării, distrugând ţaratele bulgare, statul bizantin şi sârb, transformate în paşalâcuri.
Poziţia strategica a Tarilor Romane si avantajele economice au reprezentat intotdeauna
un factor de interes pentru statele vecine, astfel Tarile Romane au devenit obiect de disputa
intre Imperiul Otoman, Ungaria si Polonia.
Prima ciocnire armată dintre români și otomani a avut loc în 1369, în vremea lui
Vladislav Vlaicu.
Obiectivul Tarilor Romane era menţinerea formei de stat, a independenţei, integrităţii
teritoriale si a identităţii religioase. Pentru atingerea acestor obiective s-a utilizat atât lupta
armată cât şi tratativele diplomatice, la care s-a recurs atunci când disproporţia de mijloace
între ele şi inamic era evidentă.
Tipul de război purtat de Tarile Romane cu turcii a fost numit „conflict

asimetric” deoarece românii, inferiori numeric, au adoptat o strategie de apărare, încercând

sa evite bătăliile decisive, si sa folosească hărţuirea ca tactica de lupta (care îi împiedicau pe
adversari să-şi valorifice superioritatea în oameni). Se adauga „tactica pamantului

pârjolit” prin distrugerea recoltelor si retragerea populatiei in locuri greu accesibile.

În ceea ce priveşte sprijinul extern, acesta trebuie plasat în contextul „ cruciadei
târzii”, organizată de puterile creştine împotriva înaintării musulmane în Europa. În bătălii
românii utilizau forţe importante prin mobilizarea generală a populaţiei. Alături de armata
permanentă a curtenilor (oastea cea mică) exista „oastea cea mare” (formată din toţi bărbaţii
valizi, capabili să poarte arme). După introducerea armelor de foc locul ţăranilor a fost luat de
mercenari (des utilizaţi de Mihai Viteazul).
          Imperiul Otoman a stabilit relatii speciale cu Tarile Romane in sensul in care a permis
acestora sa-si mentina autonomia in schimbul platii unui tribut. Raportul acesta a fost inscris
in capitulaţii, astfel romanii au acceptat vasalitatea Turciei. Prin autonomie însemna că toate

1
instituţiile (Domnia, Biserica, administraţia, justiţia) îşi continuă activitatea fără amestecul
(teoretic) al puterii suzerane (Imperiul Otoman), iar turcii nu aveau voie să construiască
moschei sau să deţină pământ în nordul Dunării.
Rezultatul conflictului multisecular dintre Ţările Române şi Poarta Otomană a
fost, cu toate concesiile făcute acesteia, păstrarea fiinţei statale, în condiţiile in care state mai
puternice (ale bulgarilor, sârbilor, bizantinilor, ungurilor, albanezilor), dar care s-au găsit pe
direcţiile principale de expansiune ale turcilor, au dispărut de pe harta politică a Europei.
III. Mircea cel Bătrân (1386-1418)
In condiţiile in care statul lui Dobrotici era in pericol sa fie cucerit de catre otomani,
Mircea a intervenit si a incorporat Dobrogea la Tara Romaneasca in 1388. La inceputurile
domniei sale, datorita pretentiei de suzeranitate a Ungariei, Mircea s-a orientat catre o alianta
cu Polonia. Ca urmare, la 10 decembrie 1389 el a incheiat un tratat cu Polonia la Radom, prin
intermediul domnului Moldovei, Petru I Musat. avea un caracter anti-maghiar.
Datorita cresterii pericolului otoman, între Tara Româneasca si regele Ungariei,
Sigismund de Luxemburg a avut loc o apropiere concretizata in primul tratat antiotoman,
primul de acest fel din sud-estul Europei, încheiat la 7 martie 1395 la Braşov, de pe poziţii
egale.
          Alipirea Dobrogei la Tara Româneasca, participarea la batalia de la Kosovopoljie sau
Câmpia Mierlei (vara anului 1389) unde îi ajută pe sârbi împotriva otomanilor, au fost
motivele pentru care Sultanul Baiazid I supranumit Ildirim (Fulgerul) a organizat o expeditie
militara asupra Țării Romanesti.
Bătălia decisiva a avut loc la Rovine (10 octombrie 1394 sau 17 mai 1395) si s-a
încheiat cu victoria romanilor. În 1396, regele Ungariei a organizat o cruciada antiotomana, la
care a participat şi Mircea alături de cavalerii occidentali. La 25 septembrie 1396, la Nicopole,
creştinii au fost înfrânţi datorita tacticii militare eronate a cavalerilor occidentali.
          Apogeul politicii externe a lui Mircea cel Batran a fost implicarea in lupta pentru tronul
otoman, dintre fiii lui Baiazid dupa ce acesta a fost invins si luat ca prizonier in Ankara, in
anul 1402 de catre Timurlenk.
Mircea a susţinut la tron mai intai pe Musa si apoi pe Mustafa, dar ambii pretendenţi
au fost înfrânţi de fratele lor Mehmed I (1413-1421). Noul sultan a reluat politica agresiva
indreptata impotriva Tarii Romanesti, astfel a cucerit Dobrogea, cetatile Turnu si Giurgiu si a
obligat Tara Romaneasca sa plateasca tribut.

III. Alexandru cel Bun (1400-1432).

2
          A consolidat statul medieval in Moldova, organizand dregatoriile si biserica. In politica
externa a manevrat abil intre Polonia si Ungaria. La 12 martie 1402, Alexandru cel Bun a
depus omagiu de vasalitate regelui polonez, Vladislav Jagello, astfel a evitat pretentiile de
suzeranitate ale Ungariei.
Alexandru cel Bun a participat alături de Polonia la luptele împotriva Cavalerilor
Teutoni din 1410 de la Grunwald şi din 1422, la Marienburg. În 1420 a avut loc prima
confruntare între Moldova si Imperiul Otoman, atunci când Cetatea Albă a fost apărată de
forţele moldovene.
IV. Iancu de Hunedoara (1441-1456).
          De origine etnica româneasca, dar integrat în cadrul nobilimii maghiare prin educaţie şi
religie, a îndeplinit mai multe demnităţi, Ban de Severin (din 1438), voievod al Transilvaniei
(1441) şi guvernator general al Ungariei (din 1446). Iancu de Hunedoara actiona pe mai multe
directii in razboiul anti-otoman:
- Formarea unui bloc romanesc antiotoman alături de Tara Româneasca si Moldova.
- Organizarea de campanii ofensive impotriva Imperiului Otoman.
         În 1442, după eşecul de la Sântimbru revine şi lângă Sibiu înfrânge o oaste intrată în
Transilvania, condusă de beiul Vidinului. Intervine apoi în Ţara Românească. Aici obţine o
importantă victorie pe râul Ialomiţa (2 sept. – împotriva lui Sehabedin, beglerbeiul Rumeliei)
şi îl impune ca domn pe Vlad Dracul.
Iancu de Hunedoara si regele Ungariei, au declanşat „Campania cea lunga” între
1443-1444. În aceasta expeditie la sud de Dunare crestinii au cucerit Sofia si Niş, obţinând o
importantă victorie.
Regele Ungariei Vladislav I, organizează o noua cruciada in care crestinii au fost
zdrobiti in batalia de la Varna (10 noiembrie 1444).
          In anul 1453, sultanul Mehmed al II-lea cucerea Constantinopolul si se pregatea sa
extinda dominatia in Europa Centrala, unde principala ţintă devenea cetatea Belgrad,
supranumită „cheia Europei centrale”. În 1456, marea armata otomana care ataca Belgradul a
fot învinsă de Iancu de Hunedoara. Evenimentul a fost considerat de papa Calixt al III-lea
drept „evenimentul cel mai fericit al vieţii sale”.La scurt timp Iancu moare de ciumă în tabăra
de la Zemun ( august 1456). Este înmormântat în Catedrala din Alba Iulia.
Victoria întârzia consolidarea dominaţiei otomane asupra spaţiului romanesc si amâna
cu 70 de ani transformarea Ungariei in paşalâc turcesc.

3
V. Vlad Tepes (I. 1448; II. 1456-1462; III.1476).
Fiul lui Vlad Dracul şi nepotul lui Mircea cel Bătrân , Vlad Ţepeş este înscăunat în 1456 de
către Iancu de Hunedoara, dornic să-şi asigure în acest fel spatele în vederea apărării Belgra-
dului.
          In politica sa externa s-a bazat pe aliante cu Ungaria indreptate impotriva turcilor. În
1459 papa Pius al II-lea încearcă să relanseze ideea de cruciadă împotriva turcilor. În acelaşi
an 1459 Vlad Ţepeş a refuzat plata tributului si a incheiat un tratat de alianta antiotomana cu
Matei Corvin, regele Ungariei (1460). Aceasta declanşează încercarea otomană de a-l captura,
prin Hamza Paşa, dar care eşuează.
In iarna anului 1461-1462, Tepes a efectuat o expeditie la sud de Dunare, dezorganizand
fortele otomane. Ca raspuns, Sultanul Mahomed al II-lea a organizat o expediție militara
împotriva Tarii Româneşti în vara anului 1462, Țepeș a aplicat tactica traditionala de retragere
si parjolire a pamantului, combinata cu hartuirea armatei otomane. In noaptea de 16-17 iunie
1462, Vlad Tepes a condus surprinzatorul „atac de noapte” de la Targoviste, provocand
dezordine in randurile otomanilor. Boierii nemultumiti de politica autoritara a lui Tepes, l-au
tradat acceptandu-l ca domn pe fratele lui Vlad Tepes, Radu cel Frumos, sustinut de catre
turci.
          Vlad Tepes s-a refugiat in Transilvania unde astepta sprijinul lui Matei Corvin, care
primise fonduri financiare din partea Papei pentru lupta anti-otomana. Acuzat de tradare, Vlad
Tepes a fost arestat si tinut prizonier la Buda, intre 1462-1475. In 1476, in contextul in care
Ungaria dorea sa reia lupta antiotomana, Tepes a fost reinscaunat, dar la scurt timp, după o
lună de domnie, a fost asasinat.

VI. Stefan cel Mare (1457-1504).

Fiul lui Bogdan al II-lea ocupă tronul cu sprijinul lui Vlad Ţepeş, care dorea să aibă un aliat în
ţara vecină, în perspectiva redeschiderii conflictului cu Imperiul Otoman.
Și-a ales ca și modalitate diplomatică evitarea purtării unui conflict cu mai multe state
deodată.
In prima parte a domniei sale, Stefan a prestat omagiu de vasalitate regelui Poloniei
Kazimir al IV-lea la Overchelăuţi (4 aprilie 1459), prilej cu care a incheiat si un tratat
antimaghiar.
Relatiile diplomatice si militare cu Ungaria:
          In anul 1462, Stefan cel Mare a incercat sa cucereasca Chilia care apartinea Ungariei,
dar a fost respins. In ianuarie 1465, domnul Moldovei a reusit sa cucereasca Chilia, afectand
grav interesele economice ale Ungariei si Tarii Romanesti. Regele Ungariei a raspuns prin

4
organizarea unei campanii militare impotriva Moldovei, dar a fost infrant in „Batalia de la

Baia” (14-15 decembrie 1467).

In august 1475, intre Moldova si Ungaria s-a incheiat un tratat de pe pozitii egale
potrivit caruia Matei Corvin promitea ajutor militar impotriva turcilor, ii oferea domnului
Moldovei doua cetati in Transilvania, Ciceul si Cetatea de Baltă.
Lupta anti-otomana:
          S-a declansat in 1473, atunci cand Stefan a refuzat sa plătească tributul. Conştient
de disproporţia de forţe dintre Moldova şi Imperiul Otoman, încearcă să-şi găsească aliaţi,
prin relaţii diplomatice şi negocieri cu papalitatea, Republica veneţiană, regii Poloniei,
Ungariei.
Ca urmare, turcii au hotarat desfasurarea unei campanii impotriva Moldovei, condusa de
Soliman Pasa, in fruntea a 120 de mii de turci. Stefan dispunea de circa 40 de mii de oameni,
astfel a aplicat tactica traditionala. La 10 ianuarie 1475, la Vaslui (Podul Inalt), Stefan a
obţinut o strălucită victorie, una dintre cele mai importante repurtate de români în Evul
Mediu.
          In vara anului 1476, Sultanul Mehmed al II-lea a organizat o alta campanie
împotriva Moldovei, obţinând victoria de la Razboieni, Valea Alba (25 iulie 1476). Desi
invingatori, turcii nu au reusit sa cucereasca marile cetati Suceava, Neamt, Hotin, fiind nevoiti
sa se retragă.
          Noul sultan, Baiazid al II-lea, a cucerit cetăţile Chilia, si Cetatea Alba, fapt care a
afectat grav sistemul defensiv si comertul Moldovei (1484). În 1485 a obţinut victoria de la
Cătlăbuga iar în 1486, Stefan cel Mare a castigat lupta cu turcii de la Şcheia, dar nu a reuşit sa
reia cetăţile pierdute. In aceste conditii, Moldova a recunoscut suzeranitatea otomana si a
acceptat plata tributului in schimbul recunoasterii autonomiei interne (1487).
          Spre sfârşitul domniei relaţiile cu Polonia şi în 1497, noul rege al Poloniei, Ioan Albert,
a atacat Moldova, fiind infrant la Codrii Cosminului (26 octombrie 1497). Intre Moldova si
Polonia, Tratatul de pace s-a incheiat la Hârlău, la 12 iulie 1499 si prevedea ajutorul reciproc
impotriva oricarui dusman iar Moldova se emancipa de sub suzeranitatea Poloniei.
La moartea lui Ştefan, în 1504, Moldova era autonomă faţă de Poartă, puternică, având un
prestigiu internaţional indubitabil şi beneficiind de o înflorire culturală şi artistică unică în
istoria ei medievală.

VII. Situaţia internaţională la mijlocul secolului al XVI-lea:

5
          Imperiul Otoman a atins maxima expansiune si apogeul puterii sale in timpul sultanului
Soliman Magnificul (1520-1566). Expansiunea turcilor s-a concretizat in cucerirea
Belgradului la 1521, si infrangerea Ungariei la Mohacs, in 1526. Urmarea acestor victorii, in
1541 centrul Ungariei a devenit paşalâc turcesc (paşalâcul de la Buda), iar Transilvania a fost
transformata in principat otoman sub suzeranitate otomana. Tarile Romane au suferit o mai
mare dependenta politica si economica fata de turci, manifestata prin:
- Ştirbirea autonomiei deoarece sultanul numea domnii direct, fara a consulta boierii;
- Creşterea dependentei politice in politica externa, domnii Tarilor Romane erau
reprezentati de catre turci;

- Creşterea obligaţiilor materiale. Tributul a crescut de 10 ori si au fost introduse noi

obligatii materiale: daruri numite peşcheşuri, sume pentru confirmarea domniei
(mucarer), ruşfeturile (mita). Astfel spre sfârşitul secolului al XVI-lea, tributul cerut Ţării
Româneşti (155.000), plus alte obligaţii financiare ajunseseră la un nivel record, ceea ce
tindea să genereze colapsul economic al statului.
IX. Mihai Viteazul (1593-1601).
          Fost ban al Craiovei, Mihai si-a cumparat domnia in 1593. Inceputul domniei sale
coincidea cu initiativa Papei Clement al VIII-lea de a infiinta o alianta anti-otomana numita
„Liga Sfântă”, condusă de împăratul habsburgic Rudolf al II-lea, la care au aderat
Transilvania, Moldova, Statul Papal, Spania, Austria si Ducatele Italiene (Toscana, Mantova,
Ferrara).
La 13 noiembrie 1594, Mihai a declanşat răscoala anti-otomana, atunci când a distrus
garnizoana otomană din Bucureşti şi a ucis creditorii levantini.
          In iarna anului 1594-1595, Mihai a lansat o ofensiva generala impotriva otomanilor,
atacand raialele turcesti de pe linia Dunării (Giurgiu, Hârşova, Silistra, Rusciuk, Târgul de
Floci).
De teama unei intervenții a turcilor, domnitorul muntean a incheiat printr-o delegatie de
boieri, un tratat cu Sigismund Bathory, principele Transilvaniei, la Alba Iulia (20 mai 1595),
cu urmatoarele prevederi:
- Mihai Viteazul era degradat la calitatea de loctiitor al Principelui Ardeaului;
- Tara Romaneasca urma sa fie condusa de un Sfat alcatuit din 12 boieri;
- Sigismund Bathory a devenit suzeran al Tarii Romanesti;
- Se promitea ajutor împotriva turcilor.
         In august 1595, marele vizir Sinan Paşa trece Dunărea cu o armată evaluată circa
100 000 de oameni. Lupta prin care se încerca oprirea invaziei otomane a avut loc la
Călugăreni, la 23 august 1595. Românii au cauzat mari pierderi armatei , dar nu au putut opri

6
înaintarea acesteia. Bucureştiul era ocupat de turci, Târgoviştea, vechea capitală, de
asemenea, iar otomanii încep organizarea ţării în paşalâc şi transformarea bisericilor în
moschei.
Cu sprijin militar din partea Transilvaniei si Moldovei, intre 15 - 20 octombrie 1595,
Mihai a eliberat Târgovişte si Bucureştiul, si a obținut o strălucită victorie la Giurgiu.
In 1597, Tara Româneasca a încheiat un tratat de pace cu Imperiul Otoman care
prevedea:
- Recunosterea domniei pe viata pentru Mihai Viteazul;
- Se diminua substantial tributul;
- Otomanii recunosteau autonomia Tarii Romanesti.
          Domnitorul muntean nu dorea sa renunte la lupta anti-otomana, astfel ca in 1598 a
incheiat „Tratatul de la Manastirea Dealu ”, cu Austria (Imperiul Habsburgic), care
prevedea:
- Împăratul Rudolf al II-lea ii oferea lui Mihai bani pentru o armata de 5000 de oameni;
- Mihai Viteazul se obliga sa continue lupta anti-otomana și i se recunoștea domnia
ereditară;
- Recunoaşte suzeranitatea Austriei, astfel se elibera de suzeranitatea lui Sigismund
Bathory.
Unirea de la 1600:
          In anul 1599, frontul romanesc anti-otoman s-a destramat, deoarece noul principe al
Transilvaniei, Andrei Bathory, sustinut de polonezi, a incheiat pace cu Turcia. In acelasi an a
fost instalat domn al Moldovei Ieremia Movila, de catre polonezi. Ieremia Movila a scos
Moldova din coaliţia anti-otomana. În plus acesta, urmărea ca fratele său Simion Movilă să
obţină tronul Ţării Româneşti.
Singura soluţie de refacere a frontului comun antiotoman era unirea Ţărilor Române. Iniţial
a trecut in Transilvania, invingandu-l pe Andrei Bathory la 28 octombrie 1599 la Șelimbăr. La
1 noiembrie, Mihai intra triumfator in Alba Iulia, fiind recunoscut de Dieta drept locţiitor al
împăratului.
A urmat între aprilie – mai 1600, campania împotriva Moldovei, unde nu a întâmpinat
rezistenţă prea mare şi la 27 mai 1600 se intitula „Domn al Tarii Romanesti, al

Ardealului, si a toata Tara Moldovei”, unind pentru prima oara in istorie cele trei tari
romanesti şi refăcând frontul comun antiotoman.
          Creatia politica a lui Mihai Viteazaul nu a durat decat 4 luni, destramandu-se datorita
opozitiei Marilor Puteri vecine (Imperiul Habsburgic, Imperiul Otoman si Polonia), si a
ostilitatii nobilimii maghiare. Aceasta s-a aliat cu generalul austriac Gheorghe Basta si l-a

7
invins pe Mihai in bătălia de la Mirăslău (septembrie 1600). In urma infrangerii, Mihai
Viteazul a pierdut Transilvania, iar Polonia l-a reinstaurat ca domn in Moldova pe Ieremia
Movila iar Simion Movilă a fost pus pe tronul Ţării Româneşti.
          In acest context, Mihai a luat drumul pribegiei, plecand la Viena si Praga pentru a cere
sprijin imparatului Austriei, Rudolf al II-lea. Rudolf al II-lea a incredintat o armata lui Mihai
Viteazul, care ajutat de generalul Gheorghe Basta, avea misiunea de a recuceri Transilvania.
Ostile reunite ale lui Mihai Viteazul si ale generalului Basta au obtinut victoria de la Guruslău
(3 august 1601). Din ordinul lui Basta, la 9 august 1601, Mihai Viteazul a fost asasinat pe
Câmpia Turzii de mercenarii valoni.

Problema Orientala:
          In anul 1683, turcii au fost invinsi la asediul Vienei, marcand inceputul decaderii
Imperiului Otoman si inceputul problemei Crizei Orientale. Problema Orientala o reprezinta
conflictele desfasurate in secolele XVIII – XIX intre Rusia-Austria pe de-o parte, si Imperiul
Otoman pe cealalta parte, care era considerat „omul bolnav al Europei”. In acest conflict
au intervenit Anglia si Franta, care doreau mentinerea integritatii Imperiului Otoman. Potrivit
„Tratatului de la Karlowitz (1699)”, Imperiul Otoman recunostea pierderea
Transilvaniei in favoarea Austriei.
          La sfarsitul secolului al XVII-lea si inceputul secolului al XVIII-lea, domnitorii romani
au initiat o politica de echilibru, incercand sa incheie tratate cu alte puteri din zona (Rusia şi
Austria) pentru a contracara marea influenta a Imperiului Otoman.
Contantin Brâncoveanu (1688-1714):
         Într-o primă fază s-a orientat către Polonia şi Rusia, şi a făcut propuneri Rusiei pentru
un război anti-otoman in 1698. Este executat cu cei 4 fii în 1714.
          In Moldova, Dimitrie Cantemir (1710-1711) a încheiat o alianță antiotomană cu
țarul Petru I, la Luţk (1711) ca îi recunoștea domnia ereditară. În acelaşi an a participat la
lupta de la Stănileşti , in care turcii au obtinut victoria, iar Cantemir a plecat in exil in Rusia.