Autonomii locale și instituții centrale în spațiul

românesc din secolele IX – XVIII

Autonomiile locale din spațiul românesc

dintre secolele XI – XVIII

Românii s-au format ca popor romanic spre sfârșitul mileniului I

după Hristos. Evoluția lor a fost influențată atât de populațiile migratoare
cât și de Imperiul Bizantin. De altfel, bizanțul a oferit modelul structurilor
de stat și de civilizație poporului român.
Românii erau organizați în structuri teritoriale tradiționale, având un
caracter agrar, numite obști sătești. Treptat, datorită dezvoltării
economice, s-a produs o stratificare socială în interiorul obștilor sătești.
S-a constituit o categorie a propietarilor de pământ numiți „mai marii
pământului” sau boieri. Aceștia au unificat obștile și astfel s-au constituit
autonomiile locale. Ele aveau ca trăsături:
- creșterea demografică;
- diferențierea socială între boieri și țărani;
- dependența de un centru străin de putere precum Imperiul
Bizantin, Regatul Maghiar sau Hanatul Hoardei de Aur;
Cele mai importante autonomii locale au existat în:
I. Spațiul intracarpatic
Primele autonomii locale sunt menționate pentru secolul IX în
lucrarea „Gesta Hungarorum” a notarului anonim al regelui Bela al III-
lea. Ungurii conduși de către Arpad au atacat Transilvania unde existau
trei voievodate:
 cel al lui Glad din Banat cu centrul la Cuvin;
 cel al lui Gelu din centrul Transilvaniei cu centrul la Dăbâca;
 cel al lui Menumorut din Crișana cu centrul la Biharea;

II. Spațiul de la Sud de Carpați

 În 1247, regele maghiar Bela al IV-lea a acordat „Diploma
cavalerilor ioaniți” ordinului cavalero-călugăresc al ioaniților în scopul
protejării graniței regatului. În diplomă sunt menționate cinci autonomii:
 Țara Severinului;
 cnezatele lui Ioan și ale lui Farcaș dintre Jiu și Olt;
 voievodatele lui Litovoi din Țara Hațegului și ale lui Seneslau din
Țara Făgărașului;
III. Spațiul de la Est de Carpați
Izvoarele scrise atestă puține autonomii locale care însă sunt
atestate în tradiția orală românească. În secolul XIII, o cronică rusă
menționează o Țară a Bolohovenilor, iar Miron Costin menționează în
lucrarea „Cronica polonă” existența pentru secolul X a unor câmpuri
precum Câmpul lui Vlad sau Câmpul lui Dragoș.
IV. Spațiul dintre Dunăre și Marea Neagră
Bizantinii și-au reinstaurat stăpânirea între anii 971 – 1204. Acolo
era organizată Thema Paristrion, o provincie bizantină.
În secolul X este atestat jupân Gheorghe prin inscripțiile de la
Basarabi-Murfatlar.
În secolul XI, Ana Comnena menționează în lucrarea „Alexiada”
existența a trei formațiuni politice a lui Tatos, Seslav și Satza.
În 1204, Dobrogea a intrat sub dominația țaratului bulgar, iar în
1230 este atestată o Țară a Cavarnei, situată între Mangalia și Varna.

Constituirea statelor medievale românești

 I. Constituirea Transilvaniei
S-a consituit ca stat sub influența Regatului Maghiar. Ungurii au
urmărit să introducă modele apusene de organizare politică sau
religioasă. Astfel, în 1111 este menționat un Princeps Mercurius,
ungurii încerând să constituie un principat. Dar, în 1176 a fost menționat
Leustachiu Voievod întrucât românii majoritari au impus forma
voievodală.
În plan religios, tot în 1111, a fost menționat Episcopul Simion
Catolicul, însă românii au rămas tot ortodocși. În plan administrativ,
voievodatul a fost împărțit în:
- comitate unde trăiau ungurii;
- districtele unde trăiau românii;
- scaunele unde trăiau sașii și secuii
Între secolele XII – XIII, în Transilvania au fost colonizați sașii și
secuii. Secuii au origine necunoscută, fiind instalați mai întâi pe târnave
și apoi în Subcarpații de Curbură. Sașii sunt de origine germană, aduși
din Finlanda și Saxonia. Regele Andrei al II-lea a acordat în 1224 Bula
„Andreanum” în favorul sașilor, făgăduindu-le autonomie,dar și scutiri de
obligația feudală.
II. Constituirea Moldovei și a Țării Românești
Întemeierea celor două principate s-a realizat prin procedee
asemănătoare având ca etape: descălecatele, unificarea autonomiilor
locale, dar și organizarea instituțiilor centrale.
Acest proces de întemeiere a fost favorizat atât de factori interni
cât și externi:
Factori externi:
 criza dinastică din Regatul Maghiar dintre anii 1301 – 1308,
determinată de stingerea dinastiei arpadiene și instaurarea
dinastiei angevine;
 creșterea influenței Hanatului Hoardei de Aur care a slăbit puterea
maghiară;
 Factori interni:
 creșterea demografică;
 mediul geografic;
 dezvoltarea economică;
 existența drumurilor comerciale de tranzit precum drumul
moldovenesc sau drumul muntenesc;
 acțiunea unificatorie a unor personalități istorice precum Basarab I
sau Bogdan I
Întemeierea Țării Românești
Conform tradiției istorice, voievodul Negru-Vodă a descălecat din
Transilvania la Câmpulung în anii 1290 – 1291 din cauza anulării
autonomiei românilor de către Andrei al III-lea.
Confrom izvoarelor scrise, întemeietorul Țării Românești a fost
Basarab I (1310? – 1352). Acesta a unificat autonomiile locale dintre
Carpați și Dunăre, fapt recunoscut de către Carol Robert de Angou în
1324. În schimbul acestei recunoașteri, Basarab devenea vasalul regelui
maghiar.
Basarab I a obținut independența Țării Românești în urma victoriei
de la Posada din 9 – 12 noiembrie 1330. Armata maghiară condusă de
către Carol Robert de Angou a pătruns la Sud de Carpați pentru
înlăturarea lui Basarab. Domnitorul român a abdicat însă tactica
pământului pârjolit, amânând confruntarea. Aplicarea tacticii era
determinată de superioritatea numerică a adversarilor și consta în:
- retragerea civililor în zonele de munte;
- distrugerea resurselor de hrană și apă;
- amânarea confruntării pentru demoralizarea armatei dușmane;
- alegerea locului, dar și a momentului bătăliei în favoarea
românilor;
Carol Robert de Angou a fost înfrânt în Bătălia de la Posada astfel
că se obținea independența Țării Române față de Ungaria.
Basarab I a fost urmat de către Nicolae Alexandru (1352 – 1364)
care a consolidat tânărul stat. Astfel, în 1359 a întemeiat Mitropolia de la
Curtea de Argeș, dependentă de patriarhia de la Constantinopol.
Vladislav Vlaicu (1364 – 1377) s-a confruntat pentru prima dată
cu trucii în 1369 și a întemeiat o a doua mitropolie la Severin în 1370.
 Întemeierea Moldovei
Moldova a fost întemeiată prin două descălecate și anume cel al lui
Dragoș și cel al lui Bogdan.
Dragoș, voievod român din Maramureș, a fost numit conducător al
mărcii maghiare – Moldova mică. Aceasta fusese creată de către
Ludovic I pentru a respinge atacurile mongolilor. Urmașii lui Dragoș,
Sas și Bâlc au fost înlăturați printr-o revoltă a moldovenilor și cu ajutorul
lui Bogdan din Cuhea. Acesta era voievod român tot din Maramureș
care a descălecat în 1359 la Est de Carpați, întemeind Moldova ca stat,
având capitala la Baia. În 1365, Bogdan I a obținut independența
Moldovei față de regatul maghiar.
Bogdan I a fost urmat de către Lațcu (1365 – 1369) care a trecut la
catolicism și a transferat capitala la Siret.
Petru I Mușat(1359 – 1391) a revenit la ortodoxie, mutând capitala
la Suceava. El a întemeiat prima mitropolie a moldovei la Suceava în
1387, însă ea a fost recunoscută de către Patriarhia de la Constantinopol
abia în 1401, în timpul lui Alexandru cel Bun.
Roman I (1391 – 1394) a unificat întreg teritoriul Moldovei,
extizându-l până la Dunăre și Marea Neagră.
 Instituțiile centrale din spațiul românesc
(secolele XIV – XVIII)

Transilvania a cunoscut mai multe dominații străine care au

influențat organizarea instituțională a provinciei și anume:
1. Între 1176 – 1541, Transilvania a fost voievodat autonom sub
dominație maghiară. Instituțiile au fost:
a) Voievodatul – era numit de către regele Ungariei dintre toți nobilii
din regat. Atribuțiile voievodatului erau: militare, judecătorești și
administrative. La sfârșitul secolului al XIII-lea și începutul secolului
al XIV-lea, autoritatea voievodală a fost consolidată datorită
personalităților voievozilor Roland Borșa și Ladislau Kan. Borșa a
convocat în 1288 la Deva, prima Congregație Generală, reunind
nobilii, orășimea și țărănimea înstărită.
b) Congregația Generală – reunea reprezentanții principalelor
categorii sociale. A devenit factor de guvernare din secolul al XIII-
lea. Românii au participat la activitatea Congregației până în 1355.
În 1366, regele maghiar Ludovic I a condiționat calitatea de nobil
de apartenența a confesiunea catolică.

2. Între 1541 – 1687, Transilvania a fost principat autonom sub

dominație otomană. Intituțiile au fost:
a) Principele ales de Dietă. El avea atribuții largi, politico-militare,
administrative și judecătorești. Cei mai importanți principi ai
Transilvaniei au fost Sigismund Bathory, Gabriel Bethlen,
Gheorghe Rackozy I și Gheorghe Rackozy II.
b) Dieta – aproba impozitele și alegea principele. Era convocată
anual, iar sediul era la Alba-Iulia.
c) Consiliul Principelui – susținea politica internă și externă a
principelui.

3. Între 1687 – 1867, Transilvania a fost principat în cadrul Imperiului

Habsburgic. Instituțiile au fost:
a) Principele – titlu asumat de către împărat;
 b) Guvernatorul – era ales de către Dietă și confirmat de către
împărat și avea atribuții politico-militare, dar limitate de intervenția
Curții de la Viena;
c) Guvernul – aplică politica internă stabilită de către guvernator;
d) Dieta – elabora legile, stabilea impozitele și controla activitatea
guvernului;
e) Cancelaria aulică – era formată dintr-un președinte și 6 membrii;

Țara românească și Moldova

Structura instituțională a celor două state extracarpatice a fost
influențată de modelul occidental slab, dar cu precădere de cel bizantin.
În Moldova și în Țara Românească s-a dezvoltat un feudalism românesc
care a preluat raportul de subordonare dintre domnitor ca suzeran și
boieri ca vasali specific apusului, dar și puterea absolută de inspirație
imperială bizantină.
Principalele instituții centrale din spațiul românesc au fost:
1. Domnia;
2. Sfatul domnesc;
3. Adunarea țării;
4. Biserica;
5. Armata;
1. Domnia a fost o creație politică specific românească fiind cea
mai importantă structură în organizarea și funcționarea statului.