Secolul al XX-lea între democrație și totalitarism.

Ideologii și practici politice în Europa și în România

Regimurile democratice din secolul al XX-lea

Democrația reprezintă regimul politic în care sunt respectate
drepturile și libertățile, regim în care se impune voința majorității
populației. Democrația s-a dezvoltat în Vestul Europei, în secolul al XIX-
lea, consolidându-se pe parcursul secolului al XX-lea. După 1918,
regimurile democratice au fost instaurate în majoritatea statelor
europene cu excepția Rusiei, Italiei sau Ungariei. De asemenea, s-a
dezvoltat caracterul reprezentativ al democraților prin impunerea votului
universal masculin și feminin (în unele state).
Democrația presupune existența mai multor ideologii, practicile
politice fiind:
I. Separarea puterilor în stat;
II. Pluralismul politic;
III. Garantarea drepturilor și libertăților individuale;
IV. Impunerea votului universal în cadrul pluralismului și prin alegeri
libere;
I. Separarea puterilor în stat
Principiul separării a fost teoretizat de către filosoful francez
Montesquieu în lucrarea „Despre spiritul legilor” din 1748. Conform
acestui principiu, inspirat și din politica britanică, puterea politică trebuie
împărțită în mai multe instituții pentru a se evita abuzurile și arbitrariul.
Puterea legislativă este exercitată de un parlament bicameral
precum cel britanic, cel român sau cel german, ori de un parlament
unicameral precum cel francez sau cel finlandez. După 1918, autoritatea
legislativului s-a consolidat datorită introducerii votului universal.
În România interbelică, atribuții legislative aveau regele, Senatul și
Adunarea deputaților.
În România postdecembrisă, atribuții legislative revin
Parlamentului bicameral format din Senat și Camera Deputaților.
 Puterea executivă este reprezentată de un guvern, iar în anumite
state chiar și de un rege sau de un președinte. Astfel, în prima jumătate
a secolului al XX-lea, regele României avea atribuții executive precum:
numirea guvernului, coordonarea politicii externe sau emiterea monedei.
Democratizarea presupune însă limitarea atribuțiilor executivului
astfel că după 1991, președintele României are atribuții precum: numirea
prim-ministrului, reprezentarea țării în relațiile internaționale și medierea
între puterile statului.
Puterea judecătorească este reprezentată de tribunale,
judecătorii și o instanță supremă numită în România interbelică Înalta
Curte de Justiție și Casație, iar în România postdecembristă Înalta Curte
de Casație și Justiție.
II. Pluralismul politic
Este o condiție esențială a oricărei democrații moderne. Partidele
politice structurează opinia publică și reprezintă interesele unor grupuri
sociale diverse. Ele sunt conduse prin voința majorității membrilor lor,
exprimată în congresele naționale. De asemenea, partidele elaborează
programe de guvernare pe baza unor doctrine politice sau a unor
ideologii.
În prima jumătate a secolului al XX-lea, în România a funcționat
pluralismul politic. Introducerea votului universal, în 1918 a avut drept
consecințe:
 dispariția partidelor conservatoare;
 formarea partidelor țărănești, dar și a partidelor extremiste precum
Partidul Comunist Român sau Mișcarea Legionară;
 mutarea centrului electoral de la orașe la state;
Cele mai importante partide democratice din România interbelică
au fost: Partidul Național Liberal (PNL), Partidul Național Țărănesc
(PNȚ) și Partidul Poporului (PP).
Partidul Național Liberal (PNL) a dominat scena politică
românească în timpul domniei regelui Ferdinand I. PNL a adoptat
neoliberalismul prin care statul dobândea un caracter intervenționist în
economie și societate.
Cele mai importante guvernări ale PNL au fost între 1922 – 1926 a
lui Ion I.C. Brătianu și între 1933 – 1937 a lui Gheorghe Tătărescu.
 Partidul Național Țărănesc (PNȚ) s-a creat în 1926 prin fuziunea
dintre Partidul Țărănesc din Vechiul Regat condus de către Ion
Mihalache și Partidul Național Român condus de către Iuliu Maniu. PNȚ
a avut ca doctrină politică țărănismul, dorind dezvoltarea agriculturii și a
micii propietăți țărănești. De asemenea, susținea dezvoltarea industriilor
care foloseau materii prime din agricultură.
PNȚ ca și PNL au sprijinit democrația parlamentară în cadrul
statului de drept (stat în care există supremația legii). Principala
guvernare țărănistă a fost între 1928 – 1931 fiind însă influențată negativ
de Marea Criză Economică (1929 – 1933).
Partidul Poporului (PP) a fost fondat în 1930 de către generalul
Alexandru Averescu.
În a doua jumătate al secolului al XX-lea, pluralismul politic a
funcționat în Europa democratică Vestică, iar după prăbușirea
comunismului și în Europa de Est.
În Anglia, puterea a fost concentrată în 1945 de Partidul Laburist,
guvernul fiind condus de către prim-ministrul Clement Atlee care a
adoptat măsuri de redresare economică și de naționalizare a anumitor
bogății naturale sau unități de producție. Din 1951, Partidul Conservator
a preluat guvernarea prin Wiston Churchill și după 1979 prin Margaret
Thatcher. În această perioadă Anglia și-a pierdut statutul de mare putere
mondială, dar în plan economic, guvernarea conservatoare a reușit să
pună capăt crizei prin creșterea TVA și a prețurilor la produsele de lux.
În România, pluralismul politic a fost reintrodus în decembrie
1989. Astfel, s-au reconstituit partidele istorice precum Partidul Național
Liberal (PNL) și Partidul Național Țărănesc Creștin Democrat
(PNȚCD) și au fost create formațiuni politice precum:
 Frontul Salvării Naționale (FSN);
 Frontul Democrat al Salvării Naționale (FDSN);
 Partidul „Vatra Românească”;
 Partidul Unității Națiunii Române (PUNR);
 Uniunea Democrată Maghiară din România (UDMR);
 III. Garantarea drepturilor și libertăților indivduale
Democrația constă în respectarea drepturilor și libertăților
cetățenești, scopul ei fiind bunăstarea tuturor prin guvernarea majorității.
Teoria drepturilor omului a fost elaborată de filosofii iluminiști din secolul
al XVIII-lea. Aceștia au impus conceptul drepturilor civile prin care
interesele individului sunt mai presus de cele ale statului. Aceste drepturi
civile sunt:
 dreptul la viață;
 dreptul la egalitate;
 dreptul la libertate personală;
 dreptul la propietate;
 dreptul la libertate religioasă;
 dreptul la libera exprimare;
Lor li s-au adăugat în secolul al XIX-lea, drepturile politice
precum:
 dreptul de vot;
 dreptul de asociere politică;
 libertatea presei;
 siguranța de a nu fi arestat fără motiv;
În secolul al XX-lea, aceste drepturi și libertăți s-au rafinat fiind
introduse drepturi socio-economice precum:
 ocrotirea sănătății;
 ocrotirea socială;
 dreptul la odihnă;

IV. Votul universal

A fost introdus prima dată în Franța, în 1848, el răspândindu-se în
secolul al XX-lea în majoritatea statelor europene. Într-o democrație votul
trebuie să fie liber exprimat, egal și secret.
 Regimurile totalitare din secolul al XX-lea

Totalitarismul reprezintă forma de organizare social-politică

afirmată în perioada interbelică și în cadrul căreia este aplicată dictatura
minorității.
Contextul apariției regimurilor totalitare
 Limitarea drepturilor și libertăților individuale în timpul Primului
Război Mondial
 Dirijismul economic practicat în statele aflate în război a favorizat
transformarea economiei de către partidele extremiste (comunist și
fascist).
 Crizele economice de la sfârșitul Primului Război Mondial, dar și
Marea Criză Economică dintre 1929 – 1933;
 Prevederile Păcii de la Paris prin „Sistemul Versailles” (1919 –
1920) au nemulțumit atât statele învinse precum Germania sau
Ungaria cât și cele învingătoare precum Italia. Aceste state au
considerat pacea un episod de „umilință națională” și au dorit
modificarea ei prin revizionism.
Regimurile totalitare au preluat guvernarea centralizată a
regimurilor autoritare conservatoare sau tradiționale, dau au impus o
ideologie propie, fixând obiective noi cum ar fi crearea omului nou și a
unei noi societăți.
Fiecare regim politic totalitar s-a bazat pe o ideologie oficială:
 regimul comunist pe marxism-leninism;
 regimul fascist pe fascism;
 regimul nazist pe național-socialism;
Ideologia comunistă a fost elaborată de către Karl Marx prin
„Manifestul Partidului Comunist” (1848) și completată de către
Vladimir Ilici Lenin prin „Ce-i de făcut?”, „Statul și revoluția” și
„Tezele din aprilie”. Trăsăturile ideologiei comuniste au fost:
 materialismul dialectic;
 internaționalismul clasei muncitoare;
 eliminarea propietății private;
 antiliberalismul;
 Materialismul dialectic reprezintă concepția științifică de la baza
regimului comunist. Marx afirma că întreaga evoluție istorică este
determinată de tipul de propietate asupra mijloacelor de producție. În
contextul existenței propietății private se formează două clase
antagonice: exploatatorii și exploatații. De asemenea, Marx aprecia că
lupta de clasă s-a acutizat în secolul al XIX-lea în contextul formării
monopolurilor și al scăderii salariilor muncitorilor. De aceea se preconiza
o revoluție a proletariatului în Vestul industrializat al Europei prin care să
fie impusă dictatura proletariatului. Astfel, se crea o societate fără clase
sociale și în care propietatea privată era desființată.
O altă trasătură a comunismului era internaționalismul clasei
muncitoare, necesar din cauza puterii economice scăzute a muncitorilor
care s-au solidarizat împotriva burgheziei („Proletari din toate țările, uniți-
vă!)
Ideologia fascistă a fost elaborată de către Benito Mussolini în
lucrarea „Doctrina fascismului”. Această ideologie îmbină elemente
naționaliste cu cele de tip socialiste.
Cea mai importantă trăsătură a fascismului este naționalismul
extremist prin intermediul căruia se dorea restaurarea gloriei de
odinioară a italienilor. În acest sens, Mussolini a accentuat rolul elitei
creatoare în cadrul societății italiene, desconsiderând grupurile inferioare
ale acesteia. Un rol principal este acordat statului văzut ca superior
individului sau intereselor de grup. De aceea se justifica politica
expansionistă a regimului fascist care, în 1935, a hotărât ocuparea
Etiopiei, stat independent și membru al Societății Națiunilor.
O altă trăsătură importantă a fascismului este militarismul,
încurajat de regimul lui Mussolini în scopul unui control mai eficient al
societății. Au fost organizate trupe paramilitare numite „Cămășile negre”
care sprijineau poliția politică în acțiunile represive.
Alte trăsături ale fascismului au fost:
- anticomunismul;
- antiliberalismul;
- antidemocrație;
- antiparlamentarism;
 Ideologia nazistă a fost elaborată de către Adolf Hitler în lucrarea
„Mein Kampf”, în două perioade distincte după eșecul puciului de la
München din 1923.
Trăsăturile nazismului sunt:
- naționalismul extremist;
- rasismul;
- militarismul;
- antisemitismul;
- anticomunistmul;
- antiliberalismul;
- antiparlamentarismul;
- antidemocrația;
Rasismul este elaborat pe concepția științifică a „teoriei raselor”.
Hitler a creat această teorie, având drept surse teoria inegalității raselor
a contelui de Gobineau, dar și legile eredității ale lui Mendel. Astfel, Hitler
identifică trei tipuri de rase:
 rasa superioară, ariană sau germană;
 rasa inferioară precum latinii sau slavii;
 rasa impură precum evreii, rromi, etc;
Conform acestei teorii, germanii sunt singurii creatori ai civilizației,
fiind împiedicați în acest efort de rasele inferioare și cele impure. Astfel,
se justifica subordonarea „inferiorilor” și eliminarea fizică a „impurilor”.
O altă trăsătură este antisemitismul care reprezintă un punct
central al ideologiei naziste, el concentrând nemulțumirile germanilor în
anii ’30. Hitler nu a creat antisemitismul, dar antisemitismului religios,
economic și cultural i-a adăugat o dimensiune rasială. Prin
antisemitismul rasial era condamnată întreaga populație evreiască,
considerată inutilă și periculoasă pentru rasa superioară.
 Practicile politice totalitare

Sunt comune regimurilor de tip totalitar, acestea fiind:

monopartidismul, represiunea politică, cultul personalității conducătorului
și controlul economic.
Monopartidismul reprezintă controlul societății de către un partid
de masă, dominat de liderul regimului. Acest partid unic devine partid-
stat, impunând ideologia oficială pe care și-o asumă. Partidele unice și-
au început existența ca partide de tip sector cu un număr mic de
membrii, devenind ulterior partide de masă după preluarea puterii.
În Rusia, Partidul Bolșevic s-a constituit la Londra în 1903. După
revoluția liberală din februarie – martie 1917, liderul bolșevicilor Vladimir
Ilici Lenin revine în Rusia din exil și preia puterea prin revoluția Revoluția
Bolșevică din octombrie – noiembrie 1917. Din 1918, Partidul Bolșevic
devine partid unic, numindu-se Partidul Comunist al Uniunii Sovietice
(PCUS) din 1922. El a fost condus de către Lenin, Iosif Stalin, Nikita
Sergheevici Hrușciov, Iuri Andropov, Mihail Gorbaciov, etc.
În România, Partidul Comunist Român (PCR) a fost înființat în
1921, iar din 1924 până în 1944 a acționat în ilegalitate. Din 1948,
Partidul Muncitoresc Român (PMR) a fost condus de către Gheorghe
Gheorghiu Dej, iar din 1965 de către Nicolae Ceaușescu.
În Italia, mișcarea fascistă a fost organizată în 1919 de către
Benito Mussolini. În 1921, fasciile sunt organizate politic în Partidul
Național Fascist (PNF). Acesta ajunge la guvernare în octombrie 1922
în urma Marșului asupra Romei. Din 1924, legislativul este dominat de
fasciști, iar PNF devine formațiune unică în 1926.
În Germania, Adolf Hitler reorganizează Partidul Muncitoresc
Național-Socialist German în 1930, oferindu-i un program politic care
avea idei socialiste și naționaliste. NSDAP obține 6,5 milionae de voturi
în 1930, pentru ca în 1932 să câștige alegerile parlamentare cu 14,5
milioane de voturi. Astfel, Hitler este numit cancelar pe 30 ianuarie 1933.
În februarie reia alegerile parlamentare, dizolvă partidul comunist și
obține majoritatea parlamentară.
Pe 23 martie 1933, Hitler obține puteri dictatoriale pe timp de 4 ani.
În iulie dizolvă celelalte partide politice, NSDAP devenind partid unic, iar
din decembrie, NSDAP este considerat partid-stat identificându-se cu
GE.
Represiunea politică a fost necesată pentru instaurarea și
menținerea regimurilor totalitare. Ea s-a realizat prin organisme de
represiune precum poliția politică, sisteme concentraționale și tribunale.
În Rusia au existat mai multe valuri de represiune precum 1917 –
1920, 1929 – 1935 în timpul colectivizării și „Marea Teroare” dintre 1936
– 1938 când au fost eliminate elita politică, elita militară, dar și cea
intelectuală. Instrumentele de represiune au fost: CEKA devenită ulterior
NKVD și KGB sau lagărele de muncă în care au fost deportați numeroși
cetățeni sovietici, formând așa-numitul Arhipelag Gulag (Administrația
Lagărelor de Muncă). De asemenea, au fost deportați tătarii, cecenii sau
germanii în provincii îndepărtate de cele de origine.
În România comunistă, poliția politică a fost reprezentată de
Securitate, trupele de securitate și Miliția. De asemenea, un rol imporant
l-au avut și lagărele sau închisorile politice de la Sighet, Gherla, Aiud sau
Jilava în care au fost întemnițați milioane de români. Țintele represiunii
comuniste au fost: oamenii politici democratici, burghezii, legionarii,
țăranii care se opuneau colectivizării, intelectualii, existând pericole și de
represiune generalizată.
În Italia, victimile poliției politice reprezentată de OVRA au fost
întemnițate, însă nu exterminate ca la naziști.
În Germania, represiunea era realizată de Gestapo, de trupele de
elită numite SS și conduse de către Heinrich Himmler și trupele de asalt
conduse de către Ernst Röhm.