Tema și viziunea asupra lumii în romanul realist

balzacian „Enigma Otiliei” de George Călinescu

„Enigma Otiliei” este un roman realist balzacian scris de către

George Călinescu în anul 1938 și apare la sfârșitul perioadei interbelice,
o epocă în care se afirmă puternic această specie literară, fiind al doilea
dintre cele patru romane scrise de către autor. Ca romanicer, Călinescu
depășește formula curentului realist, promovând o operă de sinteză
estetică în care trăsăturile curentului dominant se îmbină cu cele ale
clasicismului, ale romantismului și ale modernismului.
Romanul dezvoltă mai multe arii tematice precum: iubirea
adolescentină, familia, paternitatea, moștenirea, toate acestea
profilându-se pe fondul monografiei societății burgheze bucureștene din
primele decenii ale secolului al XX-lea. Titlul romanului a fost inițial
„Părinții Otiliei” surprinzând tema balzaciană a paternității, dar și
atitudinea față de statutul de orfan. Schimbat din motive editoriale, titlul
actual accentuează eternul mister feminin, dar și misterul unei vârste și
chiar al vieții înseși, sugestie oferită de târzia reflecție a lui Felix Sima din
finalul romanului: „Nu numai Otilia este o enigmă, ci și destinul însuși”
În ceea ce privește perspectiva narativă, evenimentele romanului
sunt relatate la persoana a III-a de către un narator demiurgic, obiectiv și
heterodiegetic. De asemenea, naratorul se ascunde în spatele diverselor
măști (de exemplu, personajul reflector Felix prin intermediul căruia sunt
prezentate alte personaje) fapt dovedit și de limbajul uniformizat.
Romanul este structurat în douăzeci de capitole, fiind construit pe mai
multe planuri narative, care urmăresc destinul mai multor personaje.
Principalul plan narativ prezintă destinul tânărului Felix Sima care, rămas
orfan, vine la București pentru a studia medicina, locuind în casa
tutorelui său și trăind iubirea adolescentină pentru Otilia Mărculescu.
Conflictele sunt complexe și se bazează pe relațiile dintre cele două
familii înrudite. Un conflict important este cel manifestat între Felix și
Leonida Pascalopol, prietenul lui Costache. Afecțiunea moșierului pentru
Otilia, pe care o cunoaște de mică, și vizitele sale repetate în casa
bătrânului avar, generează în sufletul protagonistului o frământare
puternică ce îl determină să aibă o atitudine de rivalitate față de
Pascalopol. Incipitul fixează veridic cadrul temporal („într-o seară de la
începutul lui iulie 1909”) și spațial (prin descrierea străzii Antim și a casei
lui Costache Giurgiuveanu), prezintă personajele ce vor evolua în
acțiune, sugerează conflictele și trasează principalele planuri epice.
O primă secvență semnificativă pentru tema și viziunea autorului
asupra lumii reprezintă momentul în care Felix intră în casa lui Costache
Giurgiuveanu. Primirea de care are parte evidențiază răutatea din familia
Tulea, o malițiozitate justificată pe de o parte prin faptul că îl percep ca
pe o potențială amenințare la averea lui Costache și pe de altă parte de
prejudecata pe care societatea o atribuie statutului de orfan. Tânărul
este ignorat, iar detașarea celorlalți îi oferă prilejul de a le analiza
obiectiv comportamentul. Singura care își amintește de prezența lui Felix
este Otilia Mărculescu, personajul enigmatic care încearcă să mențină
legăturile de familie. Cititorul are însă sentimentul că în jocul pasionat de
cărți stă scris în „palimpsest” jocul destinului personajelor. Astfel, gestul
simbolic marcat prin naturalețea și spontaneitatea moșierului rafinat care
îi oferă Otiliei un frumos inel cu safir, reprezintă o promisiune și o
prefigurare a alegerii pe care o face fata în finalul romanului.
În manieră balzaciană, descrierea camerei Otiliei, o a doua
secvență semnificativă, reprezintă o altă modalitate de a cunoaște
caracterul personajului eponim deoarece personalitatea fetei se imprimă
asupra mediului ei de viață. Dezordinea din camera Otiliei trădează firea
voluntară, impetuoasă și nonconformistă, dar și graba cu care mânuiește
toate obiectele de cochetărie feminină. De altfel, Otilia își mărturisește
concepția despre timp și a femeii care nu trăiește cu adevărat decât
cinci- șase ani din viață, iar rostul ei este să placă. De asemenea,
dezordinea camerei anticipează instabilitatea sufletească, trecerile
neașteptate de la exuberanță la tristețe nedefinită și chiar la meditație.
Pentru tânărul Felix, descoperirea odăii Otiliei reprezintă o adevărată
revelație a feminității pe care o trăiește cu sentimentul că intră într-un
sanctuar, în intimitatea unei ființe bizare. Arătându-și curiozitatea față de
această încăpere haotică, Felix își trădează lipsa de experiență în
relațiile cu factorul feminin, el constatând odată cu discursul naratorului
că este „intimidat de acest interior care nu părea pregătit să-l primească”.
 Structura:
1. Introducere;
2. Tema și titlul;
3. Cele patru elemente: perspectiva narativă, structura
romanului, conflictul, incipitul;
4. O primă secvență semnificativă – intrarea lui Felix în casa lui
Costache Giurgiuveanu;
5. O a doua secvență semnificativă – descrierea camerei Otiliei;
6. Opinia;
7. Concluzia;