ENIGMA OTILIEI

de George Călinescu
-roman realist balzacian-
1. Realismul;
2. Concepția lui Călinescu despre literatură și romanele sale;
3. Tema și sursele de inspirație ale romanului Enigma Otiliei;
4. Structura și compoziția operei;
5. Personaje;
6. Elemente clasice, romantice, realiste și moderne, arta narativă.
1. Realismul
Realismul este un curent literar apărut în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ca reacție la
subiectivitatea și exaltarea spiritului romantic, reacție determinată de marile descoperiri științifice. Principiul
fundamental al realismului este redarea în manieră credibilă a realității, cu obiectivitate și spirit de observație, pe
un ton neutru.
Ca trăsături esențiale, realismul poate fi definit prin prezentarea moravurilor epocii, prin
preferința pentru o tematică socială și prin prezentarea individului în relație cu mediul social. De asemenea,
caracterul de monografie al lumii prezentate, narațiunea la persoana a III-a și naratorul obiectiv, omniprezent și
omniscient sunt alte caracteristici ale acestui curent literar.
2. Concepția lui Călinescu despre literatură și romanele sale
În literatura interbelică, romanul românesc cunoaște o dezvoltare fără precedent și se impun două direcții
de creație: proustianismul (romane moderne de tip subiectiv scrise de Camil Petrescu, Mircea Eliade) și
balzacianismul (romane realiste scrise de George Călinescu).
Paralel cu aceste direcții se dezvoltă romanul realist obiectiv, cultivat de scriitori precum Liviu Rebreanu,
dar și romanul istoric promovat de Mihail Sadoveanu.
George Călinescu se impune ca scriitor interbelic prin două romane („Cartea nunții” și „Enigma Otiliei”)
și optează pentru realismul balzacian ca metodă de creație, exprimându-și concepția în articolul „Sensul
clasicismului”. În viziunea sa, clasicismul este considerat „un mod de a crea durabil și esențial”, motiv pentru
care romanele sale combină balzacianismul și caragialismul.
Ca romancier, Călinescu este autorul a patru romane, de factură realistă, în care prezintă o frescă a
societății bucureștene pe parcursul a câteva decenii: „Cartea nunții”, „Enigma Otiliei”, „Bietul Ioanide”, „Scrinul
negru”.
3. Tema și sursele de inspirație ale romanului Enigma Otiliei
Romanul „Enigma Otiliei” este o scriere realistă în care se reflectă atât balzacianismul, cât și clasicismul
ca metode de creație. Nicolae Manolescu apreciază că opera este „un roman de critic”, care pune în lumina vocația
critică și polemică a lui Călinescu, însă cartea are și elemente moderne, motiv pentru care vorbim despre „un
balzacianism fără Balzac”. Călinescu depășește modelul realismului clasic a lui Balzac și spiritul critic prin
elemente de modernitate.
Romanul tratează mai multe teme, atât de factură realist-balzaciană, cât și de factură romantică sau
modernă. O primă temă o constituie familia burgheză din mediul citadin, de la începutul secolului al XX-lea.
Imaginea societății degradate moral, în care banul este valoarea supremă, constituie fundalul pe care se

1
proiectează destinul tânărului Felix Sima. Devenirea sa spirituală și profesională este o altă temă a cărții, Felix
trăind experiența iubirii înainte de a-și face o carieră și de a-și forma o familie. Astfel, apare și tema iubirii,
reflectată în evoluția cuplului Felix-Otilia.
Roman al unei familii și istorie a unei moșteniri, „Enigma Otiliei” valorifică două motive literare
balzaciene: moștenirea și paternitatea.
Critica de orientare biografică a găsit asemănări între destinul personajului Felix Sima și viața lui
Călinescu. Geneza cărții trimite la imaginea unei tinere din familia scriitorului de care el a fost îndrăgostit și
căreia i-a dedicat câteva poezii. Despre Otilia, ca simbol al feminității și al proiecției unui ideal, Călinescu a
afirmat, în stilul lui Flaubert, „Otilia c'est moi”. Un alt element folosit ca sursă de inspirație este povestea familiei
Popescu, o familie bucureșteană, destrămată din cauza unei moșteniri. În roman, acest eveniment transpune lupta
pentru moștenire și conflictul cu familia Tulea.
Titlul inițial al romanului a fost „Părinții Otiliei”, intenția scriitorului fiind de a evidenția ideea balzaciană
a paternității în raport cu destinul orfanilor. Acest titlu va fi schimbat din motive editoriale, astfel încât „Enigma
Otiliei” concentrează atenția asupra modului în care este construit personajul feminin.
4. Structura și compoziția operei
În structura romanului sunt 20 de capitole și un epilog, evenimentele fiind prezentate în ordine
cronologică, pe parcursul a aproximativ zece ani.
Acțiunea include mai multe planuri narative care urmăresc destinul personajelor prin acumularea treptată
a detaliilor. Un plan urmărește istoria moștenirii pentru care luptă familia Tulea, iar al doilea plan narativ prezintă
destinul tânărului Felix Sima care rămâne orfan și vine în București pentru a studia medicina.
Primul plan descrie istoria uneui moșteniri, respectiv, luptele pentru obținerea averii bătrânului Costache
Giurgiuveanu. Conflictul ce susține arhitectura narativă este determinat de relațiile încordate dintre cele două
familii înrudite - familia lui Costache și clanul Tulea. În jurul lor gravitează Stănică Rațiu, avocat fără procese,
aflat în căutarea unei șanse pentru parvenirea socială și politică.
Al doilea plan urmărește destinul tânărului Felix Sima, pornit spre realizarea intelectuală ca viitor medic,
dar marcat de existența experienței erotice. El intră într-un univers necunoscut, parcurge un traseu inițiatic prin
eros, dar și în raport cu lumea, din care iese maturizat și își continuă împlinirea cu o fermitate și o perseverență
specifice caracterelor tari.
Discursul narativ are o structură simetrică, rotundă, determinată de relația de simetrie dintre incipit și
final. Incipitul fixează în manieră realistă cadrul temporal („Într-o seară de la începutul lui iulie 1909, cu puțin
înainte de orele 10”) și spațiul (descrierea străzii, a casei lui Moș Costache), prezintă principalele personaje (Felix,
Moș Costache, Otilia), trasează planurile narative și conflictele.
Finalul romanului este închis prin rezolvarea conflictelor, iar simetria cu incipitul se realizează prin
descrierea stradei Antim, a casei lui Moș Costache și prin rememorarea replicii „Aici nu stă nimeni”, din
perspectiva lui Felix, în momente diferite ale existenței sale.

2
 Acțiunea prezintă evenimentele în ordine cronologică, secvențele narative fiind prezentate prin înlănțuire.
Ca element de modernitate apare în roman inserția unor micronarațiuni care compleatează planurile narative
(bilete, liste de cheltuieli). Unele secvențe narative au caracter scenic prin dispunerea personajelor, prin dinamica
dialogului, prin notarea gesturilor și descrierea vestimentației (scena jocului de table).
Expozițiunea romanului este realizată în metodă realist-balzaciană și include situarea exactă în timp și
spațiu, detalii topografice prezentate prin tehnica detaliului semnificativ. Caracteristicile arhitectonice ale casei
și ale străzii sunt surprinse din perspectiva naratorului specializat, chiar dacă observația îi este atribuită tânărului
Felix. Arhitectura casei și descrierea interiorului acesteiea se face prin restrângerea treptată a cadrului, scopul
fiind de a evidenția psihologia personajelor.
Intriga se dezvoltă pe două planuri prezentate prin alternanță, care se întrepătrund: lupta pentru moștenire
și destinul lui Felix. Alături de lăcomia și parvenitismul personajelor, romanul înfățișează și alte elemente din
viața familiei burgheze (relația părinți-copii, căsătoria).
Desfășurarea acțiunii urmărește prin alternanță evoluția planurilor narative și a destinelor personajelor.
În raport cu fiecare plan există scene care evidențiază evoluția conflictului precum scena discuției dintre Felix și
Otilia pe tema scrisorii și secvența primului atac suferit de Moș Costache.
Punctul culminant constă în moartea bătrânului determinată de furtul banilor de către Stănică Rațiu.
Deznodământul este construit în jurul personajului Stănică Rațiu, care oferă îi informații lui Felix despre
celelalte personaje ale operei.
Epilogul pune accent pe destinul Otiliei și pe percepția celor doi bărbați asupra ei, ambii susținând că,
pentru ei, Otilia era o enigmă.
Amploarea acțiunii este determinată de conturarea mai multor conflicte în roman. Conflictul esențial este
determinat de averea bătrânului Costache și implică două familii: familia Tulea și familia lui Moș Costache cu
Otilia. Un conflict secundar destramă familia Tulea, fiind cauzat de interesul lui Stănică pentru zestrea Olimpiei
și pentru averea bătrânului. Rivalitatea dintre Pascalopol și Felix pentru mâna Otiliei naște un conflict erotic.
5. Personaje
În construcția personajelor George Călinescu pornește de la principiul că „obiectul romanului este omul
ca ființă morală” și distinge două tipuri de indivizi în funcție de capacitatea lor de a se adapta la lume: cei care se
adaptează moral, au o concepție morală asupra vieții, fiind capabili să își motiveze propiile acte (Felix,
Pascalopol) și cei care se adaptează instinctual, au comportamente automatizate și reprezintă tipuri umane cu o
trăsătură dominantă de caracter (Otilia-cochetă, Stănică-parvenit).
George Călinescu pornește în construcția personajelor de la tipurile clasice, însă le conferă dimensiune
moral-psihologică și adaugă un nou tip specific realismului: parvenitul.
O trăsătură modernă o constituie ambiguitatea personajelor. Moș Costache este avarul umanizat prin
dragostea pentru Otilia, iar Pascalopol nu își poate lămuri sentimentele față de aceasta.

3
 Un alt aspect modern este preferința pentru procesele psihice deviante, motivate prin ereditate și mediu.
Personaje precum membrii familiei Tulea reprezintă categoria estetică a urâtului și grotescului, suferind de
senilitate, debilitate mentală și retard intelectual (Titi).
Ca metode și procedee de caracterizare se folosesc atât cele clasice (directă, indirectă) , cât și cele realist-
balzaciene (prezentarea mediului, descrierea locuinței, a fizionomiei, a vestimentației). În plus, apar și tehnici
moderne: portretizarea Otiliei, comportamentismul (behaviorismul) și reflectarea poliedrică. Pentru cei din jur,
Otilia are trăsături diferite, uneori contradictorii: pentru Moș Costache este „fe-fetiță mea”, pentru Pascalopol
este o fată delicioasă, iar Stănică o consideră o fată deșteaptă.
OTILIA este personajul eponim al romanului și reprezintă misterul feminității adolescentine. Aceasta
este fiica adopția a lui Moș Costache și are o personalitate în formare, copil și femeie, cu un comportament
derutant. Otilia întruchipează un ideal de feminitate atât pentru tânărul Felix, sau pentru Pascalopol, cât și pentru
autor însuși după cum acesta mărturisește.
Studentă la conservator, înzestrată cu un temperament de artistă, Otilia îi va purta de grijă lui Felix încă
din seară sosirii tânărului în casă. Este dificil de fixat o anumită trăsătură a Otiliei, fiindcă elementul care îi
definește cel mai bine personalitatea îl reprezintă misterul feminității.
6. Elemente clasice, romantice, realiste și moderne, arta narativă
Conform concepției lui Călinescu, „Enigma Otiliei” este un roman-sinteză în care se regăsesc elemente
clasice (tipuri umane, cronologia evenimentelor, structura echilibrată, simetrică), elemente romantice (antiteza
Pascalopol-Costache, Felix-Titi, Aurica-Otilia; motivul orfanului: Felix, Otilia, tema iubirii, conflictul erotic),
elemente realiste (tema care reflectă societatea burgheză din secolul al XX-lea, indicii spațiali autentici –
București, veridicitatea personajelor, caracterul de frescă socială, tehnica detaliului semnificativ) și elemente
moderne (spiritul critic, tehnici de caracterizare).
Scriind un roman de factură realistă, George Călinescu optează pentru narațiunea la persoană a III-a cu
focalizare externă și viziune „par derriere”, naratorul știind totul despre personaje și anticipandu-le destinul.
Unele evenimente sunt prezentate prin ochii lui Felix, însă perspectiva nu este a personajului, ci a unui
„comentator savant și expert” (Nicolae Manolescu).
Anumite secvențe din roman au caracter scenic și sunt realizate pe baza dialogului, intervențiile
naratorului jucând rolul indicațiilor scenice. Descrierea contribuie la conturarea mediului sau la realizarea
portretelor (Otilia, Moș Costache).
Relația dintre Felix și Otilia
Prezența Otiliei în lumea necunoscută în care pătrunde Felix devine salvatoare, căci este singura care îi
inspiră încredere. Fată îl copleșește însă cu gesturi mai curând materne, care, venite pe fondul labilității afective
a tânărului, determină un atașament puternic și involuntar. Foarte curând Otilia îi devine confidenta și prietena,
care îl ascultă, îl ajută, iar Felix începe să fie dependent de prezența ei zilnică. Munca tenace este motivată și
asociată cu dragostea pentru Otilia, de care are nevoie pentru a căpăta liniște sufletească. În centrul acestui plan
narativ se situează o poveste de dragoste, al cărei final este însă precipitat de împrejurările morții lui moș
Costache. Alungată din casă, fără suport material necesar pentru a-și lua viața în propriile mâini, Otilia pleacă
fără explicații cu Pascalopol. Felix este rănit, dar această experiență îl va maturiza și pregăti pentru tot ceea ce
înseamnă viață.
Două scene: scenă inițială (când Felix vine în casă și Otilia îl primește în camera ei), respectiv, scena
scrisorii (când Felix își mărturisește iubirea, însă fata îi spune că îl iubește mai mult ca pe un frate).