FLORI DE MUCIGAI

de Tudor Arghezi
-modernism-

1. Modernismul poetic;
2. Prezentarea volumului;
3. Tematica și statutul de artă poetică;
4. Structura discursului liric;
5. Imaginarul poetic;
6. Limbajul poetic și versificația;
7. Concluzii.

1. Modernismul poetic
Modernismul, în calitate de orientare literară, este fundamentat spre sfârșitul
secolului XIX-lea, numele curentului fiind impus în 1890 de Ruben Dario, „il
modernismo”.
Spre deosebire de celelalte curente literare, modernismul se dezvoltă în etape,
primul scriitor modern fiind cosniderat Charles Baudelaire, însă ideologia modernismului
se cristalizează în jurul Primului Război Mondial.
Trăsătura esențială a modernismului se regăsește în afirmația lui William Felming:
„singurul lucru permanent este schimbarea”. Specificul acestei mișcări literare este
analizat de Matei Călinescu, criticul considerând modernismul o mișcare amplă, care
include și avangarda. Poezia modernă se individualizează nu numai prin tematică, ci mai
ales prin viziunea originală a poeților, care interpretează marile teme ale literaturii.
Poezia interbelică românească s-a manifestat prin mai multe formule estetice,
având un caracter eterogen și ajungând la maturitate artistică.
Ca trăsături generale, poezia modernă se definește prin substratul filosofic,
tematica existențială, prin înnoirea limbajului poetic, prin cultivarea unor categorii estetice
noi – grotescul și urâtul, cât și prin libertățile prozodice.

2. Prezentarea volumului

1 R.E.I.
 Tudor Arghezi se încadrează în modernismul interbelic căruia îi conferă accente
inedite întrucât opera sa lirică traversează mai multe curente literare și impresionează prin
vastitate, prin multitudinea speciilor abordate, prin problematica variată și prin curajul
afirmării unor modalități estetice noi, șocante la vremea aceea. În plus, Arghezi
revoluționează limbajul poetic introducând cuvinte argotice, grele, din convingerea că
„frumosul are uneori rădăcini urâte”.
Estetica urâtului din lirica lui Baudelaire se dezvoltă astfel în spațiul literar
românesc, traseul de la „Florile răului” la „Flori de mucigai” reprezentând o sincronizare
în sens lovinescian între cele două curente.
Ciclul „Flori de mucigai” a apărut în 1931 fiind volumul închinat unei experiențe
tragice, a damnării, a captivității și a suferinței. „Flori de mucigai” întruchipează o
reprezentare a unei lumi prescrise, anunțată de Tudor Arghezi încă din 1927 în arta sa
poetică „Testament”, realizată din această materie a urâtului organic.
Încadrându-se în categoria celor care plătesc pentru un ideal, poetul trasează în
versurile „Florilor de mucigai”, într-o deplină libertate a expresiei, una dintre cele mai
originale pagini de lirică modernă.

3. Tematica și statutul de artă poetică

Poezia are statutul de artă poetică modernă deoarece autorul îşi exprimă propriile
convingeri despre arta literară, despre menirea literaturii şi despre rolul artistului în
societate. Tema poeziei este condiția poetului damnat, nevoit să creeze într-un mediu ostil,
în absența harului divin.
Titlul poeziei este un oximoron care sugerează nașterea frumuseții (flori) din urât
(mucegaiul). Acesta, prin antonimia termenilor care îl compun, indică mesajul textului și
al volumului: florile, în poziție de subiect, sunt versurile, rezultat final al procesului de
creație, iar mucegaiul, ca atribut al subiectului, este rodul din care acestea au crescut. De
asemenea, titlul evidențiază estetica urâtului anticipată în poezia „Testament”.

4. Structura discursului liric

Discursul liric subiectiv este structurat în două secvențe poetice corespunzătoare
celor două strofe.
Prima secvență conturează statutul poetului (singurătatea, neputința), efortul său
creator, nevoia de a crea și specificul versurilor, fiind mai amplă și incluzând trei idei

2 R.E.I.
principale. Sunt prezentate împrejurările în care sunt create versurile („pe întuneric, în
singurătate”), realitatea exterioară (întuneric, ploaie), modalitatea de scriere aleasă de
autor („cu unghia pe tencuială”), precum și caracteristicile noului univers liric („stihuri de
groapă/ de sete de apă”). Rezultatele unei astfel de ipostaze sunt versurile blestemate,
ticluite prin elanul vital din plăcerea actului creator, din dorința medierii unei căi de a
comunica lumii. Chiar și așa, poetul simte pregnant îndepărtarea de har nerecunoscându-și
neputința și greutatea îndeplinirii poruncii divine: creația. Pierzând „unghia îngerească”,
poetul lasă să-i crească o unghie demonică cu care va scrie într-un spațiu proscris „Florile
de mucigai” ca experiență a infernului.
A doua secvență este constituită din ultimul catren, care capătă valență simbolică,
fiind caracterizată prin întuneric, prin prezența ploii și prin accentuarea suferinței.
Atmosfera exterioară sumbră este într-un paralelism acut cu realitatea interioară, marcată
de sentimentul că actul creator și creația se erodează prin malefic și se consolidează prin
suferință.
Incipitul, „Le-am scris cu unghia pe tencuială”, reprezintă actul scrierii,
dificultatea și condiția creației, sugerându-se mediul ostil al închisorii. Acesta cuprinde
mărturisirea poetului legată de singurătate, simțindu-se părăsit de ajutorul divin („prin
întuneric, în singurătate,/ cu puterile neajutorate”). Întoarcerea la o unealtă rudimentară,
unghia, plasează actul creator în afara celor sfinte. Enumerația este figură de stil esențială
a primului enunț, prin care se indică atât spațiul scrierii („pe tencuială”), timpul scrierii
(„pe întuneric”), instrumentul scrierii („cu unghia)”, cât și modalitatea („în singurătate,/ cu
puterile neajutorate”).
Finalul, „Și m-am silit să scriu cu unghia de la mâna stângă”, evidențiază
eforturile poetului. Mâna stângă, instrument demonic în comparație cu „unghia
îngerească” este simbolul unui efort interior, dar și al unui imperativ lăuntric, acela de a-și
respecta, cu orice preț, menirea creatoare.
Între incipit și final se conturează o relație de simetrie prin verbul „a scrie”, în
final conținându-se actul scrierii inițiat în incipit.

5. Imaginarul poetic
Imaginarul poetic este construit în jurul unor simboluri biblice (animalele ce
corespund celor trei evangheliști) sau abstracte (metafore, simboluri).

3 R.E.I.
 Leul reprezintă curajul, domnia lui Iisus și Învierea (se credea că leii nu închid
ochii niciodată), tăria, puterea împărătească și înțelepciunea atribute ale lui Marcu, taurul
întruchipează jertfa, slujirea, sacrificiul, virtutea preoțească și forța creatoare dobândite de
Marcu, iar vulturul, pasăre a cerului care, după creștini, putea să se uite direct la soare este
simbolul ascensiunii și al naturii divine a lui Iisus, înfățișând pogorârea Duhului Sfânt,
contemplația, libertatea și harul divin, calificative ale lui Ioan. Eul liric este într-o
singurătate umilită și orgolioasă, părăsit de sfinți, blestemat, parcă, să scrie.
Poetul se simte neconsolat în lipsa ajutorului sacru, dar nici nu dorește sau nu mai
știe cum să refacă unitatea cu divinitatea. Se crede responsabil față de actul creator, știind
că acesta stă numai în puterile proprii, dar ca o împotrivire, rezultatul va fi „o profanare a
poeziei, născând „flori” maligne, stihuri păgâne” (Nicolae Balotă).
Metafora „unghia îngerească” în antiteză cu „mâna ca o ghiară” sugerează
dualitatea sacru-profan, divin-malefic.

6. Limbajul poetic și versificația

Limbajul poetic circumscris esteticii urâtului, este predominant din cuvinte din
sfera semantică a scrisului („am scris”, „stih”) și a suferinței („mă doare”,
„neputincioasă”), din enumerații ce descriu procesul creației („Stihuri fără an,/Stihuri de
groapă”) și epitete metaforice („puteri neajutorate”). Comparația „mă durea mâna ca o
ghiară” evidențiază suferința creatorului nevoit să-și scrie versurile în condiții potrivnice.
Verbele cu formă negativă („nu mi-a crescut”) sugerează atitudinea de răzvrătire
interioară. Libertățile prozodice (strofe inegale, vers liber și lipsa ritmului) sunt o marcă a
modernității.

7. Concluzii.
În concluzie, poezia „Flori de mucigai” este o artă poetică modernă, prin
care Tudor Arghezi propune un univers liric surprinzător a cărui substanță se regăsește în
urât, demonstrând astfel că obiectul poeziei nu este doar frumosul așa cum era impus de
tradiția literară.

4 R.E.I.