FLORI DE MUCIGAI-TUDOR ARGHEZI(1931)

Tudor Arghezi este considerat un reprezentant de seama al modernismului romanesc, fiind un

scriitor complex, greu de plasat intr-un singur current literar datorita pluralitatii vocilor sale. Este
considerat cel de-al doilea revolutionar al limbajului poetic dupa Mihai Eminescu. Creatia sa
lirica contine poezii filozofice (“Duhovniceasca”, “Psalmii”), poezii sociale (vol. “Flori de
mucigai”) si poezii de dragoste (poezii din vol. “Carticica de seara”).
“Flori de mucigai” de Tudor Arghezi, este o arta poetica modernista a literaturii romane din
perioada interbelica, autorul prezentand universul infernal al inchisorii de la Vacaresti, fiind
publicata in anul 1931 in volumul care poarta acelasi nume.
Modernismul este un curent in arta si literatura secolului al XX-lea, caracterizat prin negarea
traditiei si prin impunerea unor noi principii de creatie. In literatura romana, modernismul se
manifesta in perioada interbelica si este teoretizat de Eugen Lovinescu, mentorul revistei si al
cenaclului „Sburatorul”.
Opera literara “Flori de mucigai” de Tudor Arghezi, este o arta poetica modernista deoarece
autorul isi exprima conceptia fata de actul creator prin intermediul esteticii uratului, noua
categorie estetica introdusa de Tudor Arghezi, ce presupune valorificarea unor anormalitati,
aspecte negative ale realitatii, cu scopul de a le atribui conotatii pozitive prin transfigurare
artistica. Autorul foloseste un limbaj socant, cu neasteptate asocieri lexicale si semantice
(termeni argotici, religiosi, arhaisme, expresii populare, neologisme), fantezia metaforica,
innoirile prozodice.
D.p.d.v tematic, poezia prezinta problema travaliului creator, a dificultatii de a crea in absenta
inspiratiei. In conceptia lui Arghezi, poetul este un homofaber care trebuie sa depuna effort
pentru a-si finaliza creatia. Versurile nu mai sunt produsul uneri revelatii, al harului divin, ci al
unei nelinisti artistice si al setei creatoare.
Titlul textului contine un oximoron care face trimitere directa la estetica uratului, amintind de
“Florile raului” a lui Charles Baudelaire, unul dintre intemeietorii poeziei europene moderne.
Florile semnifica frumusetea, viata, lumina, puritatea, in timp ce mucegaiul reprezinta uratul,
moartea, descompunerea si intunericul. “Florile de mucigai” simbolizeaza frumusetea care poate
fi descoperita chiar si intr-un mediu ostil, al damnarii si al intunericului.
Poezia este alcatuita dintr-o succesiune de versuri lungi care alterneaza cu versuri scurte, iar
absenta strofelor evidentiaza la nivel formal modernitatea textului. In functie de ideile poetice
dominante, se remarca 3 secvente poetice. Prima secventa infatiseaza lumea inchisorii, cea de-a
doua secventa defineste efortul creator intr-o lume claustrata, privata de libertate, iar ultima
secventa imagineaza solitudinea finite poetice, accentuand tragismul actului poetic.
Prima secventa sugereaza dorinta puternica a artistului de a exprima in versuri, fiind dominat de
setea de comunicare cu lumea. Poetul, intr-o solitudine impusa si lipsit de uneltele scrisului,
incearca sa zgarie cu unghia pe tencuiala (“pe un perete de firida goala/pe intuneric, in
singuratate”), versuri nascute din dorinta de a comunica. In aceasta lume infernala, poetul pare a
fi blestemat. Trimiterile biblice subliniaza faptul ca poetul este parasit de harul divin, cele trei
animale simbolice (taurul, leul, vulturul) si sfintii (Luca, Marcu, Ioan). Succesiunea de metafore
“Stihuri fara an / Stihuri de groapă, De sete de apă / Şi de foame de scrum”, indica necesitatea
existentiala de a crea, fara de care Arghezi nu poate trai.
Secventa a II-a este construita in jurul metaforei “unghia ingereasca” care semnifica harul divin
ce “s-a tocit” din cauza efortului si care nu-i mai permite creatorului revelatia, deoarece nu a mai
crescut. Artistul nu se mai poate regasi, nu se mai crede un creator de valori spiritual (“sau nu o
mai am cunoscut”).
Secventa a III-a descrie cadrul natural exterior (“intuneric”, “ploaia batea departe, afara”) ce este
in legatura directa cu suferinta eului liric (“Si ma durea mana ca o ghiara”). Aceasta comparative
exprima intensitatea, brutalitatea suferintei si a neputintei de a crea. Ultimul vers (“Si m-am silit
sa scriu cu unghiile de la mana stanga”), aduce solutia iesirii din impas. Mana stanga este
conotata negativ, un instrument demonic prin comparative cu unghia ingereasca, reprezentand
dificultatea necesara pentru finalizarea creatiei. Dumnezeu exista prin raportare la rau, deci si
frumusetea artei prin raportare la urat.
La nivel lexico-semantic se observă că în "Flori de mucigai" predomină registrele stilistice ale
esteticii uratului prin folosirea cuvintelor care socheaza, cuvinte "urate", al caror sens capata noi
valori: "mucigai", „unghie”, „tencuială”. Arghezi utilizeaza cuvinte din limbajul popular ori
arhaisme, ca "firida", "stihuri", din vocabularul religios, cum sunt numele celor trei evanghelisti -
Luca, Marcu, loan ceea ce susţine noutatea limbajului poetic. Se observă şi combinarea a două
câmpuri semantice: al creaţiei (unghia, am scris, puterile) şi cel religios (Luca, Marcu, Ioan,
îngerească), corespunzătoare temelor.
La nivel morfologic, timpurile verbale au o expresivitate aparte, rolul lor fiind de a caracteriza
etapele creaţiei: perfectul compus, denumind o acţiune începută şi încheiată, este folosit în
versurile care descriu etapa poeziei religioase, ceea ce transmite ideea că acesta este definitiv
încheiată şi că artistul refuză întoarcerea la ea; imperfectul, care denumeşte o acţiune intensă şi
neîncheiată încă – etapa de tercere; prezentul – etapa esteticii urâtului.
La nivel stilistic, se remarcă metaforele şi epitetele metaforice “stihuri de groapă, de sete de apă
şi de foame de scrum”, “unghia îngerească”, “gheară neputincioasă”, “flori de mucigai”, “unghia
îngerească”, enumeraţiile : “nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul”, “lui Luca, lui Marcu şi
lui Ioan”, comparaţia “mă durea mâna ca o gheară / Neputincioasă să se strângă”, toate sporind
ambiguitatea poeziei, dovadă a modernismului ei.
Din punctul de vedere al versificaţiei, “Flori de mucigai” este o poezie modernă, având două
strofe inegale în vers liber şi rimă împerecheată.

In concluzie, prin limbajul expresiv si ambiguu, valorificarea esteticii uratului si prin

structura, poezia “Flori de mucigai” de T.Arghezi este o capodopera a liricii argheziene, o arta
poetica reprezentativa pentru modernismul interbelic.