Eseu despre:

I. ÎNCADRAREA ÎN DIRECŢIA MODERNISMULUI

II. TEMA ȘI VIZIUNEA DESPRE LUME
într-un text poetic de Tudor Arghezi

A. Introducere:

1. Încadrarea în epocă
Tudor Vianu afirmă că „de la Mihai Eminescu încoace, lirica românească nu a
cunoscut o altă realizare mai de seamă, marcată de originalitate mai puternică și cu
repercusiuni mai întinse asupra întregului scris, ale vremii, decât acelea legate de
Tudor Arghezi”.
Vastul spațiu imaginar și tematica diversă și bogată au făcut să se vorbească
admirativ despre „fenomenul arghezian”, „miracolul arghezian” sau despre „marele
Alpha”.
Poet, prozator și publicist de marcă al literaturii române interbelice , Ion N.
Theodorescu este una din personalitățiile cele mai complexe și mai interesante din
peisajul liricii moderne.
Scriitor deosebit de prolific și proteic (care își schimbă fețele) totodată, Tudor
Argezi a fost considerat în critică, drept cel de-al doilea poet după Mihai Eminescu.
(Mihail Ralea)

2. Domeniile în care se afirmă

Volumele sale de versuri: „Cuvinte potrivite” (1927), „Flori de mucigai”
(1931), „Versuri de seară” (1935), „Cântare omului” (1956), „Stihuri pestrițe” (1957),
„Poeme noi” (1963), „Cadențe” (1964), au revigorat seva poetică a limbajului artistic
românesc și au fixat un punct de reper în lirica românească.
Între poeții noștri de mare valoare, Arghezi este o conștiință puternic frământată
de problema meșteșugului „cuvintelor potrivite” și deci de tema Creației , iar această
preocupare o dovedește lirica sa filosofică, reprezentată nu numai de arte poetice:
„Testament”, „Rugă de seară”, „Portret”, „Ex libris”, „Epigraf”, „Flori de mucigai”,
„Morgenstimmung”, ci și de lirica existențialistă, surprinsă în: psalmi, „Niciodată
toamna”, „Duhovnicească”, „Priveghere”, „De-a v-ați ascuns”, „De ce-aș fi trist?” , și
de lirica sociogonică, cuprinsă în ciclul „Cântare omului”.
De asemenea, această preocupare febrilă pentru meșteșugul cuvintelor, este
mărturisită și de articolele cu caracter programatic „Scrisoare cu tibișirul” și
„Epistolă de flăcău”, în acest context poetul mărturisind: „Niciun meșteșug nu este
mai dureros și mai gingaș decât cel al cuvintelor”.
Ce-a de-a doua coordonată tematică a universului poetic arghezian este
reprezentată de poezia socială, care subclasează poezia universului țărănesc:
„Belșug”, „Bade Ioane”, poezia urâtului: „Flori de mucigai”, poezia grotescului și a
revoltei țărănești (portrete-pamflet ale asupritorului) în volumul „1907 - Peizaje”,
poezia închinată lui homo-faber (poetul- artizan): „Cântare omului”.
Lirica erotică argheziană este construită pe două atitudini: de reticență şi
amânare a clipei de iubire: „Creion”, „Despărțire”, „Psalm de taină” (din volumul
„Cuvinte potrivite”) și, pentru prima dată în literatura română, înfățișează împlinirea
erotică prin iubirea de tip casnic și ipostaza femeii-soție : „Cântec din frunză”,
„Domnița”, „Logodnă”, „Mirele”, „Mireasa”, „Căsnicie” (cuprinse în volumul
„Cărticică de seară”).
Poezia jocului, a „boabei și a fărâmei” este reprezentată de poezii din volumul
„Cărticică de seară”: „Buruieni”, „Mărțișoare”, „Hore”, „Prisaca”.
Nu în ultimul rând, ca și prozator, a scris: „Icoane de lemn” (1929), „Poarta
neagră” (1930), „Cartea cu jucării” (1931, „Ochii Maicii Domnului” (1934),
„Cimitirul Buna-Vestire” (1936), „Ce-ai cu mine, vântule?” (1937), „Pagini din trecut”
(1955).

3. Încadrarea în curent
Tudor Arghezi creează o operă originală, care a influenţat literatura vremii.
Plecând de la aspectele tradiţionale, oferă alternative poetice (idei, atitudini, modalităţi
lirice) moderne. Personalitate creatoare controversată, Arghezi realizează o operă
apreciată superlativ sau dimpotrivă, revendicată de clasici şi de moderni deopotrivă (Al.
George îl numeşte „un clasic al viitorului").
Literatura interbelică este marcată de coexistenţa a două direcţii literare şi
estetice, tradiţionalismul şi mordernismul, care, deşi aparent antinomice, au contribuit
în mod egal la evoluţia literaturii romane şi la sincronizarea ei cu valorile universale.
Disputele dintre tradiţionalişti şi modernişti au animat întreaga epocă, îmbogăţind
panteonul literaturii române cu nume ca : Ion Pillat, Vasile Voiculescu (repezentanţi ai
tradiţionalismului), Lucian Blaga, Ion Barbu, Tudor Arghezi şi George Bacovia
(reprezentanti ai modernismului) - valori perene ale culturii noastre.

4. Modernismul
Modernismul desemnează, în perioada modernă a literaturii române, cuprinsă
între cele două războaie mondiale, una dintre direcţiile literare care promovează
imperativul ralierii la valorile civilizaţiei şi culturii europene, considerând că perpetuarea
modelelor etnice învechite generează o inadmisibilă „provincializare şi izolare a culturii
româneşti”.
Această direcţie are un caracter profund novator şi se va dezvolta pe principiile
sincronismului, promovat de cenaclul şi revista „Sburătorul” şi de mentorul acesteia,
Eugen Lovinescu.
În „Istoria civilizaţiei române moderne” şi în „Istoria literaturii române
contemporane”, criticul formulează teoria sincronismului, care propune schimbul fertil
de valori, intrarea in rezonanță cu „spiritul veacului”, acceptarea elementelor de noutate
din literatura europeană contemporană (de pildă, anexarea altor domenii ale cunoaşterii –
filosofia, psihologia, sociologia, matematica, fizica sau medicina – discursului literar).
Pentru realizarea acestei sincronizări a literturii române cu modernitatea culturii
continentale, sunt necesare mutaţii în sfera problematicii (problematica intelectualului), a
tematicii (existenţa citadină, cea psihică), a formulelor estetice (abandonarea formulelor
tradiţionale de narare – omniscienta, cronologia etc).
 B. Eseul argumentativ: „Flori de mucigai”

Opera lui Tudor Arghezi este de o diversitate și de o complexitate care îl

particularizează în rândul scriitorilor români.

1. Viziunea poetică
Universul liric arghezian este o sinteză a unei teme neașteptate în creația unui
singur poet, iar modernitatea acesteia poate fi argumentată prin: multitudinea de
ipostaze ale eului, apanaj al poeziei moderne. În psalmi de pildă, inițial cântece de laudă
la adresa divinității, eul poetic aghezian cunoaște cele mai contradictorii ipostazieri și
atitudini, de la dorința de cunoaștere, invocație patetică, la razvrătire, și nu în cele din
urmă la ipostaza prometeică, cea de „tâlhar de ceruri”.
Tematica poeziei argheziene se înscrie pe coordonata existențialismului,
cultivând, prin lirism reflexiv, dimensiunea ontologică și gnoseologică a spiritului
modern.
Tema cunoașterii se regăsește în majoritatea creațiilor argheziene, relevând un
spirit dilematic, interogativ, profund preocupat de relația eului cu lumea, cu divinitatea,
cu momentele cruciale din existența umană (moartea), căutând dezlegarea acestor
frământări în propria conștiință.
Una dintre cele mai bine reprezentate coordonate tematice o constituie cea a
condiției existențiale a creatorului si tema creației.
Volumul „Flori de mucigai” (1931) reprezintă, în concepția criticii, primul semn
de maturitate argheziană. Acest volum înfățișează o lume care evocă drama omului
modern, captiv într-un univers grotesc și tragic, degradat până în cele mai profunde fibre,
o posibilă imagine lirică a celebrului „Strigăt” expresionist, aparținând lui Edward
Munch.
În acest univers, artistul-demiurg, găsește resurse poetice, această revalorizare a
realului purtând numele de estetica urâtului.
Marcă genuină (originală) a lirismului erghezian, această dimensiune estetică este
afirmată plenar în volumul „Flori de mucigai”, replică a celebrului „Les Fleurs du Mal”
al lui Charles Baudelaire.
 Prefigurată încă din „Testament”, estetica urâtului desemnează o atitudine
profund modernă, și constă în extinderea originii poeticului la orice context, inclusiv cel
al urâtului, răului, grotescului, categorii estetice considerate până atunci nepoetice.
Acest proces implică și conversiunea de valori la nivelul limbajului, care
recuperează în spațiul poetic, orice formă de limbaj până atunci nepoetic („poezie
impură”).

2. Specia
Poemul „Flori de mucigai”, așezat ca prag de lectură în fruntea volumului
omonim (cu acelasi nume) din 1931, este o artă poetică modernă, una dintre cele mai
reprezentative creații programatice, ilustrând drama omului modern marcat de o profundă
criză existențială și creatoare.
Construită pe tema modernă a condiției creației și a creatorului , a rostului artei și
a menirii artistului, această ars poetica propune o viziune inedită asupra actului creației.
De fapt, noutatea întregului volum constă în descrierea unui univers aparte,
inspirat din propria experiență de deținut a poetului, o lume a închisorii, a declasaților, a
elei mai primitive forme de existență. În această lume, omul, departe de civilizație și de
rațiune, se reîntoarce la stadiul de brută, dând frâu instinctelor de supraviețuire, într-o
luptă acerbă cu sinele, cu lumea și cu Dumnezeu.

3. Titlul
La nivel stilistic, titlul se validează ca un oximoron, care pare a copia modelul
baudelairian din “Florile răului”, deoarece asociază un termen din sfera semantică a
frumosului – „flori” – cu unul din cea opusă – „mucigai”.
La nivel semantic, din punct de vedere denotativ, titlul fixează imaginarul poetic
în sfera spaţiului închis, umed, specific închisorilor, propice „florilor de mucigai”, pete de
culoare în cadrul unui univers tern, mohorât, dezolant.
În sens conotativ, se validează ideea că în orice existenţă sordidă poate exista ceva
frumos, „floarea” devenind un simbol al naşterii frumuseţii din materia imundă.
La nivel metatextual, titlul avertizează asupra formulei lirice utilizate de poet,
estetica urâtului.
 4. Tema
Tema, de factură modernă, o reprezintă Creația. Actul creator este văzut ca o
dimensiune a suferinței, a demonicului, în absența harului divin, dar și ca imperativ
lăuntric. În contextul abandonării ideii de inspirație divină, poeticitatea este descoperită
în sinele profund. Creația permite transfigurarea răului si redimensionarea lui în planul
esteticului, idee care se subsumează esteticii urâtului.

5. Elemente de compoziție și limbaj artistic

Poezia "Flori de mucigai" este structurată în două secvențe lirice inegale, prima
ilustrând crezul artistic arghezian, iar cealaltă neputința artistului de a crea în condiții de
claustrare.
Prima secvenţă poetică conturează imaginea unui spaţiu închis, a unei
materialităţi grele, elementare, un spaţiu interior, ostil. Întunericul sugerează claustrarea,
devenind laitmotiv al poeziei şi al volumului. Se descrie un spaţiu al singurătăţii absolute,
din care lipseşte până şi graţia divină: „Pe un părete de firidă goală,/ Pe întuneric, în
singurătate,/ Cu puterile neajutate,/ Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul/ Care au
lucrat împrejurul/ Lui Luca, lui Marcu şi lui Ioan.”.
Adjectivul obţinut prin prefixare negativă – „neajutate” – este ilustrativ pentru
condiţia eului liric. Animalele biblice, secundanţi ai celor trei evanghelişti, lipsesc din
existenţa creatorului arghezian.
Versurile acestei strofe conturează un imaginar al temniţei, respirând accente ale
„substratului antropologic” (Adrian Marino), dat fiind faptul că poetul a fost închis între
1918-1919 la Văcărești, ca urmare a publicării pamfletului „Baroane”.
Din punct de vedere stilistic, această primă secvenţă lirică este lipsită de artificiul
metaforizant. Expresivitatea rezultă din caracterul surprinzător al asocierilor, procedeele
artistice fiind puţine: enumeraţia „Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul”, epitetele
„firidă goală”, „puterile neajutate”.
La nivel sintactic, absenţa complementului direct din prima frază a poemului
creează ambiguitatea sensurilor, specifică poeziei moderne. Având în vedere simetriile
sintactice, se poate stabili o relaţie de echivalenţă între florile de mucegai şi stihuri, ceea
ce presupune metamorfoza artistică a unei realităţi (florile de mucegai se transformă în
stihuri).
Principiul organizator al versurilor „Sunt stihuri fără an” se referă la ideea că
poezia înseamnă atemporalitate, promovând artisticul ca modalitate de ieşire din
contingent.
Enumeraţia prin care se prezintă caracteristicile liricului din „Flori de mucigai”
are rolul de a puncta ineditul formulei artistice abordate, estetica urâtului: „Stihuri de
groapă,/ De sete de apă/ Şi de foame de scrum,/ Stihurile de acum.”.
În legătură cu absenţa ajutorului divin în creaţie se dezvoltă sensurile metaforei
„unghia îngerească”. Creatorul încearcă recuperarea inspiraţiei de natură divină, dar
ostilitatea mediului face imposibil acest lucru: „Când mi s-a tocit unghia îngerească/ Am
lăsat-o să crească/ Şi nu a mai crescut -/ Sau nu o mai am cunoscut”.
Prima strofă, având structură polimorfă, se organizează în jurul ideii de
singurătate absolută a creatorului, claustrat într-un spaţiu al temniţei din care a dispărut
orice speranţă. Se prefigurează o stare de revoltă, prin folosirea conjuncţiilor
coordonatoare „şi”, „sau”.
A doua strofă, un catren, propune imaginea unui univers exterior, la fel de ostil
ca şi acela din prima strofă. Spaţiul interior şi spaţiul exterior se află în consonanţă: „Era
întuneric. Ploaia bătea departe, afară./ Şi mă durea mâna ca o ghiară/ Neputincioasă să
se strângă./ Şi m-am silit să scriu cu unghiile de la mâna stângă.”. Verbele la imperfect
transmit ideea continuităţii stării de dizgraţie a eului liric, percepută dureros.
Mâna, motiv central al textului poetic, prin semnificaţii, devine simbolul actului
creator şi al destinului artistului. „Neputincioasă”, mâna inspiraţiei angelice refuză sau nu
poate „să se strângă”.
Ca în majoritatea textelor argheziene, atitudinea nu este de resemnare. Refuzându-
şi destinul, creatorul arghezian se revoltă împotriva propriei condiţii: „Şi m-am silit să
scriu cu unghiile de la mâna stângă”. Ultima sintagmă, simbol al direcţiei infernului,
validează noua formulă literară, reafirmând orgolios estetica urâtului.
 C. Încheiere:

Prin atitudinea sfidătoare faţă de un mod de a concepe scrisul poezia are valoare
de artă poetică. Proclamându-şi dreptul de a-şi alege destinul – „m-am silit să scriu cu
unghiile de la mâna stângă” – eul liric arghezian realizează, în acest text, una dintre cele
mai emoţionante şi mai dureroase confesiuni despre rolul, menirea artei şi a artistului.
Întregul volum va susţine această atitudine, confirmând unicitatea şi proteismul glasului
poetic arghezian.

Raduly Elena Rodica

Clasa a XII-a I