Particularitati ale unui text poetic apartinand lui Tudor Arghezi

TESTAMENT

INTRODUCERE

Poezia Testament de Tudor Arghezi face parte din seria artelor poetice
moderne ale literaturii romane din perioada interbelica, alaturi de Eu nu strivesc
corola de minuni a lumii de Lucian Blaga si Joc secund de Ion Barbu. Poezia
deschide primul volum arghezian, Cuvinte potrivite (1927), si are rol de program
literar, realizat insa cu mijloace artistice, definind crezul literar al creatorului.

Creator de exceptionala vigoare, Arghezi produce in poezia romaneasca

interbelica o revolutie estetica de proportiile aceleia infaptuite de Eminescu in
veacul anterior. Marele sau merit este acela de a revolutiona limbajul poetic, astfel
incat, dupa cum insusi afirma, “o idee sa nasca alte sute”. El este intemeietorul
“esteticii uratului” in literatura romana, dupa modelul lui Charles Baudelaire, din
literatura franceza. Dupa cum afirma G.Calinescu, aceasta trasatura a liricii sale
consta in folosirea unei dimensiuni inconfundabile a limbajului, denumita de critic
“surprinderea suavitatii sub expresia de mahala”. Pentru Arghezi, creatia literara
este un joc de cuvinte gasite cu rabdare si truda si silite sa stea alaturi, imbinand
elemente lexicale contrastante.

CUPRINS

EVIDENTIEREA A DOUA TRASATURI CARE FAC POSIBILA

INCADRAREA TEXTULUI POETIC INTR-O PERIOADA, INTR-UN
CURENT LITERAR SAU INTR-O ORIENTARE TEMATICA

Tudor Arghezi este un poet modernist, ca si Lucian Blaga si Ion Barbu,

apartinand perioadei interbelice a literaturii. Desi este revendicat deopotriva de
traditionalism si modernism, opera sa prezentand trasaturi ale ambelor curente
literare, autorul se remarca prin capacitatea de a fi original, reprezentand totodata
spiritul veacului prin integrarea specificului national in formula estetica europeana
si desprinzand tiparele liricii romanesti de fagasul creat de Eminescu, la care se
raportau cei mai multi dintre contemporanii sai.
 Testament este o arta poetica, deoarece autorul isi exprima propriile
convingeri despre arta literara, despre menirea literaturii, despre rolul artistului in
societate. Este o arta poetica moderna pentru ca dezbate o ampla problematica:
transfigurarea in estetic a uratului, a aspectelor sociale, raportul dintre inspiratie si
tehnica poetica, precum si acela dintre scriitor si lector, statutul poetului de
exponent al clasei sociale din care face parte si portavoce a suferintelor si a durerii
neamului.

Procedeele moderniste prin care se remarca arta poetica sunt: exprimarea

relatiei dintre creator si univers, ambiguitatea limbajului realizata, in primul
rand, prin frecventa metaforei, adancirea lirismului in subiectiv, sincronizarea cu
modele din literatura universala, exploatarea esteticii moderne a uratului,
limbajul inedit obtinut prin exploatarea cuvintelor provenite din registre stilistice
diferite.

Conceptul de estetica urâtului vizează în poezia argheziană transformarea

categoriilor periferice ale vocabularului-registrul arhaic, regional, argoul, jargonul-
în material liric: ,,Am luat ocara și, torcând ușure,/ Am pus-o când să-mbie, când
să-njure” . La Arghezi, orice obiect al universului exterior are drept de existență
poetică. Inesteticul trece printr-un fenomen de transformare: ,,Din bube,
mucegaiuri și noroi/ Iscat-am frumuseți și prețuri noi.” Urâtul și dezgustătorul sunt
folosite pentru forța lor de sugestie: ,,făcui din zdrențe muguri și coroane”.
O altă trăsătură a modernismului este limbajul ca ,,esență de cuvinte”. La
Arghezi, ideea este redată în forme surprinzătoare și fascinante. Cuvintele se
resemantizează în contexte neobișnuite și dau corporalitate lirică gândului de la
care pornesc. Asocieri lexicale precum: ,,seara răzvrătită”, ,,cuvinte
potrivite”, ,,Dumnezeu de piatră”, ,,rodul durerii de vecii” au forța adevărului
enunțat și aproape familiar . Limbajul este supus unei voințe creatoare paradoxale,
dar nu este numai joc sau potrivire de cuvinte, ci și încercare de înțelegere a
existenței prin cuvânt.
 Tema poeziei exprima conceptia despre arta a lui Arghezi si defineste
programatic intreaga creatie lirica a poetului, in care cuvantul este atotputernic,
stapan absolut al universului, iar opera literara este rodul harului divin si al trudei.

PREZENTAREA A DOUA IMAGINI ARTISTICE/IDEI POETICE

RELEVANTE PENTRU TEMA

In acest mod, in textul poetic arghezian, ni se prezinta creatia literara in

ipostaza de mestesug, creatie lasata ca mostenire unui fiu spiritual – posteritatii.

O idee poetică a transmiterii testamentare a poeziei este redată cu ajutorul

temenului cheie-carte. Cartea este definită printr-o serie de metafore. Mai întâi,
ea este ,,treaptă”– modalitate de cunoaștere, de evoluție, de maturizare pentru
cititorul neexperimentat pe care ,,gropile adânci”- ,,tânăr, să le urci te-așteaptă”.
Apoi, ea este ,,hrisovul vostru cel dintâi”, carte primordială, sinteză etnică a
istoriei ,,robilor cu saricile pline/ De osemintele vărsate-n mine.” Nu în ultimul
rând, este ,,sudoarea muncii sutelor de ani” adunată în pagini în care pentru prima
oară sapa este schimbată în condei și brazda în călimară. În concluzie, cartea dă
glas unei istorii tezaurizate în conștiința poetului. Identitatea lui se hrănește din
identitatea ,,robilor” a căror voce se simte.

O imagine poetică relevantă pentru temă este cea care definește poezia în
ultima strofă: ,,Slova de foc și slova făurită/ Împerecheate-n carte se mărită/ Ca
fierul cald îmbrățișat în clește.” Pornind de la actul modelării metalului dur,
Arghezi plasticizează procesul creației într-o imagine inedită și sugestivă.
Inspirația și meșteșugul sunt deopotrivă necesare. Metalul incandescent-,,slova de
foc” nu poate lua forma dorită fără ,,îmbrățișarea cleștelui”-efortul intens și
migălos de artizan. Poezia nu poate fi doar talent, fără trudă și sacrificiu, așa cum
munca nu poate înlocui talentul și inspirația. Procesul este o nuntă-,,împerecheate-
n carte se mărită”, o sărbătoare miraculoasă a creației.

EVIDENTIEREA ELEMENTELOR DE COMPOZITIE SI DE LIMBAJ

SEMNIFICATIVE PENTRU TEMA TEXTULUI POETIC

Un prim element de structură reprezentativ pentru tema moștenirii și

viziunea modernistă asupra lumii este titlul, care are două sensuri: unul denotativ
și altul conotativ. În sens propriu, denotativ, cuvântul – titlu desemnează un act
juridic prin care o persoană își exprimă dorințele ce urmează a-i fi îndeplinite după
moarte, cu privire la transmiterea averii sale. În sensul figurat, conotativ, creația
argheziană „cartea” este o moștenire spirituală lăsată de poet urmașilor. El
semnifică treapta pe care o urcă poetul după un lung trecut de trudă şi de suferinţă
al generaţiilor. „Testament” este nu numai limbajul sacru al omenirii, dar şi cel
dator să realizeze comunicarea dintre generaţii care nu se vor întâlni niciodată
altfel. El împleteşte problema prototipului uman cu mitul morţii, cu ritualul
naţional.
Un alt element esenţial îl reprezintă structura. Textul poetic este împărtit în
cinci strofe cu număr inegal de versuri, grupate în trei secvențe poetice. Prima
secvență (strofele I și II) sugerează legătura dintre generații: străbuni, poet și
cititorii – urmași. Secvența a doua (strofele III și IV) redă rolul etic, estetic și
social al poeziei. A treia secvență poetică (ultima strofă) reprezintă contopirea
dintre har și trudă în poezie. Simetria textului este dată de plasarea cuvântului –
cheie „carte” și a sinonimelor sale în cele trei secvențe poetice.
În prima strofă, prin vocativul ,,fiule”, poetul întelege o întreagă generație de
tineri care are datoria de a prelua aceasta zestre culturală, opera este văzută ca ,,o
treaptă" în ,,marea trecere" universală, un moment al progresului început în
adâncurile timpului originar, când cei dintâi străbuni s-au ridicat din golul
preexistenţei. Noutatea viziunii asupra artei şi a rolului poetului constituie
elemente moderniste.
În strofa a II-a, ,,cartea" devine ,,hrisovul vostru cel dintâi", act al
înnobilării prin muncă, dăruit urmaşilor spirituali. Ideea legăturii poetului cu
strămoşii este exprimată în metafora osemintelor ,,vărsate" în sufletul acestuia,
într-o contopire fără sfârşit.
În strofa a III-a se concentrează o ideaţie densă. În aceste versuri, ideea
legăturii dintre generaţii câştigă noi semnificaţii: ,,bătrânii" autorului sunt ţăranii
(care au menținut, prin truda lor, viaţa planetei încadrând-o în ritmurile cosmice);
metafora: ,,Sudoarea muncii sutelor de ani" cumulează şirul de opintiri existenţiale
ale străbunilor-ţărani, având drept consecinţă apariţia unor generaţii de intelectuali.
Poetul face parte din chiar prima serie de oameni ai spiritului (metafora sapei
preschimbate în condei şi cea a brazdei prefăcute în călimară), iar rostul său în
lume i se datorează strămoşilor-ţărani. Tot aici, apare şi sintagma ,,cuvinte
potrivite" (care constituie şi titlul primului volum arghezian). Aceasta îl defineşte
pe autor ca pe un artizan care ,,potriveşte" cuvintele în vers, printr-o activitate
migăloasă şi grea, desfăşurată în ,,mii de săptămâni". Decantate din graiul simplu
şi rudimentar (aspru şi pur ca însuşi pământul) al înaintaşilor ţărani, cuvintele
sunt ,,prefăcute" ,,în versuri şi-n icoane", devenind artă.
În versul al X-lea din strofă este enunţată estetica urâtului: ,,Făcui din
zdrenţe muguri şi coroane" înseamnă transformarea urâtului în frumos, adică în
poezie. Pe un plan mai profund, urâtul face parte dintre atributele lumii care şi-a
pierdut sacralitatea. în acest sens, poetul devine un Creator care îi redă lumii
frumuseţea dispărută, poezia devenind o ipostază a Logosului. Estetica urâtului
este formulată şi în două versuri din strofa a IV-a: ,,Din bube, mucegaiuri şi noroi/
Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi" .O seamă de verbe din strofele a III-a şi a IV-a
subliniază rolul poetului în această transfigurare: ,,am ivit", ,,le-am
prefăcut", ,,făcui", ,,l-am preschimbat", ,,iscat-am". În aceste versuri, tema eului
poetic este tratată în spirit modernist: în ipostază de artizan, poetul zămisleşte o
altă ,,lume" decât cea tradiţională, o ,,lume" a tuturor cuvintelor (frumoase şi
urâte).
Strofa a IV-a reliefează rolul purificator al creaţiei poetice: aceasta este
armonie (metafora cântecului la vioară) care încântă, dar şi pedepseşte, în scopul
curăţirii lumii (,,Pe care ascultând-o a jucat /Stăpânul ca un ţap înjunghiat").
Transfigurată în poezie, durerea ancestrală are menirea de a izbăvi, de a spăla de
păcate pe cei care reprezintă răul, astfel încât, lumea să-şi recapete puritatea
pierdută.
În ultima strofă, autorul îşi sintetizează opiniile asupra viitoarei sale creaţii.
Alcătuită din ,,slova de foc" (cuvântul fierbinte, inspirat) şi ,,slova făurită"
(cuvântul ales cu migală şi cu trudă), ,,cartea" este darul pe care ,,Robul" (autorul)
i-l oferă ,,domnului" (cititorul, urmaşul). În această secvenţă (ultimele două strofe)
se observă o anume obscuritate a textului, astfel încât metafore cum ar fi ,,Stăpânul
ca un ţap înjunghiat", ,,ciorchin de negi" sau ,,Domniţa suferă în cartea mea" se
lasă greu descifrate.
Figurile de stil și imaginile artistice sunt puse în relație cu o concepție nouă,
modernă, privind poezia, resursele ei și misiunea poetului. Materialitatea
imaginilor artistice realizează misiunea prin fantezia metaforă, rezultând asocieri
sistematice surprinzătoare: comparația inedită („Împărecheate-n carte se mărită /
Ca fierul cald îmbrățișat în clește”) epitetele rare („seara răzvrătită”, „dulcea lui
putere”, „dumnezeu de piatră”, „durerea...surdă și amară”) oximoronul
(„Veninul strâns l-am preschimbat în miere, / Lăsând întreagă dulcea lui putere”).
În ceea ce privește elementele de prozodie, textul este împărțit în cinci strofe, cu
numar inegal de versuri, cu rima variată și cu o măsură de 10-13 silabe; ritmul este
iambic, dând o notă de apăsare, de tristețe a sufletului.

CONCLUZIE

Tema creației literare în ipostaza de meșteșug se reflectă într-un mod

original și unic, deoarece poetul este prezentat ca un născocitor, meșteșugar al
cuvintelor, poezia presupunând truda creatorului.
 Arghezi introduce în literatură estetica urâtului, cu ajutorul asocierilor
lexicale, surprinzătoare fiind fantezia metaforică, materialitatea imaginilor
artistice. „Testament” este și va rămâne o sinteză pentru perioada interbelică.