Testament

Tudor Arghezi

Reliefarea unor trăsături specifice care fac posibilă încadrarea textului într-un curent literar

Tudor Arghezi face parte, alături de Mihai Eminescu și de Nichita Stănescu, din seria poeților care au
transformat hotărâtor evoluția limbajului poetic românesc. Publicarea volumului de debut, ,,Cuvinte
potrivite” (1927), a produs un ecou puternic în literatura epocii.

Modernismul este un curent literar ce se manifestă la sfârşitul sec. al XlX-lea până la mijlocul
secolului al XX-lea, desemnat ca opusul tradiţionalismului interbelic. Se manifestă ca un fenomen de
ruptură faţă de vechile formule estetice şi însumează toate curentele post-romantice, ca simbolismul,
expresionismul, curentele avangardiste. Începuturile ideologiei moderniste se datorează criticului
Eugen Lovinescu, conducătorul revistei „Sburătorul” şi al societăţii cu acelaşi nume, care lansează
direcţiile de modernizare ale literaturii române. Lovinescu numeşte ,,modern’’ orice formă novatoare
a creaţiei artistice, astfel modernismul poate fi conceput ca un factor de progres în vederea
sincronizării cu literatura europeană a vremii. Această sincronizare se realizează pe baza imitaţiei în
concordanţă cu spiritul veacului. Evoluţia culturii nu se mai realizează pe baza unor forme moştenite,
ci mai ales prin împrumutarea de forme noi care se dezvoltă pe fond propriu românesc. În vederea
modernizării literaturii române, Lovinescu propune ca poezia să evolueze de la epic spre liric,
tematica operelor literare să fie inspirată de viaţa citadină, să se intelectualizeze poezia.

Opera dată - este o artă poetică modernă, pentru că prezintă o triplă problematică, specifică liricii
moderne: transfigurarea socialului în artistic, estetica urâtului şi raportul dintre inspirație și actul de
creație.

Aparținând modernismului, opera argheziană depășește limitele unei încadrări globale în curentul
teoretizat de Eugen Lovinescu datorită personalității complexe și mereu contradictorii a autorului.

Poezia ,,Testament” răspunde înnoirilor cerute de teoria lovinesciană și aparține modernismului

interbelic prin: valorizarea estetică a urâtului, inserarea socialului în temele de inspirație, fantezia
metaforică , limbajul ca ,,esență de cuvinte”.

O trăsătură a modernismului prezentă în text este adeziunea poetului la estetica urâtului.

Introdus prima oară de Charles Baudelaire ,,Les fleurs du mal”, conceptul de estetica urâtului vizează
în poezia argheziană transformarea categoriilor periferice ale vocabularului-registrul arhaic, regional,
argoul, jargonul- în material liric: ,,Am luat ocara și, torcând ușure,/ Am pus-o când să-mbie, când să-
njure” . La Arghezi, orice obiect al universului exterior are drept de existență poetică. Inesteticul
trece printr-un fenomen de transformare: ,,Din bube, mucegaiuri și noroi/ Iscat-am frumuseți și
prețuri noi.” Urâtul și dezgustătorul sunt folosite pentru forța lor de sugestie: ,,făcui din zdrențe
muguri și coroane”.

O altă trăsătură a modernismului este limbajul ca ,,esență de cuvinte”. La Arghezi, ideea este redată
în forme surprinzătoare și fascinante. Cuvintele se resemantizează în contexte neobișnuite și dau
corporalitate lirică gândului de la care pornesc. Asocieri lexicale precum: ,,seara răzvrătită”, ,,cuvinte
potrivite”, ,,dumnezeu de piatră”, ,,rodul durerii de vecii” au forța adevărului enunțat frust și
aproape familiar . Limbajul este supus unei voințe creatoare paradoxale, dar nu este numai joc sau
potrivire de cuvinte, ci și încercare de înțelegere a existenței prin cuvânt.

„Testament” este o meditaţie, deoarece este o specie a genului liric care exprimă, cu mijloace
artistice, reflecţii asupra existenţei. Accentul se pune pe sentimente şi lirismul se îmbină cu reflecţia
filozofică. Autorul este – în acelaşi timp – poet şi filozof. Poezia apare ca o îmbinare a unei profunde
gândiri cu o vibrantă expresie emoţională şi se incepe cu un pretext al meditaţiei, iar in partea a doua
se prezintă gândurile şi sentimentele poetului faţă de cele înfăţişate. Este utilizată pe larg antiteza, iar
tema este dezvoltată de Tudor Arghezi printr-o continuă căutare a unei definiţii poetice a
conceptelor de poet şi poezie. Sunt prezente citeva prototipuri: Părintele (poetul), Fiul (cititorul),
Străbunul, Dumnezeu, Stăpânul, Domniţa , realizaţi printr-o tipizare simbolică.

Elementele tradiționaliste ale textului reies din mesajul social, în primul rând, și, mai apoi, din
limbajul folosit de poet. Acesta evidențiază munca grea a strămoșilor, chinul lor, condiția de
robi: ,,durerea noastră surdă și amară". Poetul devine el însuși o parte a acestei comunităti, un
depozitor al experienței strămoșilor săi: ,,al robilor cu soricile pline /și osemintele vărsate-n mine".
Limbajul străbunilor este unul specific lumii rurale, apărând termeni precum: sapa și brazda.

Tema poeziei şi două imagini poetice sugestive

Tema textului este poezia ca moștenire spirituală. Fiind o artă poetică, el arată concepția autorului cu
privire la literatură, la rolul acesteia, precum și la relația sa cu antecesorii și cu generațiile viitoare.
Rolul poetului este văzut din perspectivă istorică și ontologică. O idee poetică a transmiterii
testamentare a poeziei este redată cu ajutorul temenului cheie-carte. Cartea este definită printr-o
serie de metafore. Mai întâi, ea este ,,treaptă”– modalitate de cunoaștere, de evoluție, de maturizare
pentru cititorul neexperimentat pe care ,,gropile adânci”- ,,tânăr, să le urci te-așteaptă”. Apoi, ea
este ,,hrisovul vostru cel dintâi”, carte primordială, sinteză etnică a istoriei ,,robilor cu saricile pline/
De osemintele vărsate-n mine.” Nu în ultimul rând, este ,,sudoarea muncii sutelor de ani” adunată în
pagini în care pentru prima oară sapa este schimbată în condei și brazda în călimară. În concluzie,
cartea dă glas unei istorii tezaurizate în conștiința poetului. Identitatea lui se hrănește din
identitatea ,,robilor” a căror voce se simte.

O imagine poetică relevantă pentru temă este cea care definește poezia în ultima strofă: ,,Slova de
foc și slova făurită/ Împerecheate-n carte se mărită/ Ca fierul cald îmbrățișat în clește.” Pornind de la
actul modelării metalului dur, Arghezi plasticizează procesul creației într-o imagine inedită și
sugestivă. Inspirația și meșteșugul sunt deopotrivă necesare. Metalul incandescent-,,slova de foc” nu
poate lua forma dorită fără ,,îmbrățișarea cleștelui”-efortul intens și migălos de artizan. Poezia nu
poate fi doar talent, fără trudă și sacrificiu, așa cum munca nu poate înlocui talentul și inspirația.
Procesul este o nuntă-,,împerecheate-n carte se mărită”, o sărbătoare miraculoasă a creației.

Evidenţierea elementelor de compoziţie şi de limbaj ale textului semnificative pentru ilustrarea temei
şi a viziunii despre lume

Un prim element de structură reprezentativ pentru tema moștenirii și viziunea modernistă asupra
lumii este titlul, care are două sensuri: unul denotativ și altul conotativ. În sens propriu, denotativ,
cuvântul – titlu desemnează un act juridic prin care o persoană își exprimă dorințele ce urmează a-i fi
îndeplinite după moarte, cu privire la transmiterea averii sale. În sensul figurat, conotativ, creația
argheziană „cartea” este o moștenire spirituală lăsată de poet urmașilor. El semnifică treapta pe care
o urcă poetul după un lung trecut de trudă şi de suferinţă al generaţiilor. „Testament” este nu numai
limbajul sacru al omenirii, dar şi cel dator să realizeze comunicarea dintre generaţii care nu se vor
întâlni niciodată altfel. El împleteşte problema prototipului uman cu mitul morţii, cu ritualul naţional.

Un alt element esenţial îl reprezintă structura. Textul poetic este împărtit în cinci strofe cu număr
inegal de versuri, grupate în trei secvențe poetice. Prima secvență (strofele I și II) sugerează legătura
dintre generații: străbuni, poet și cititorii – urmași. Secvența a doua (strofele III și IV) redă rolul etic,
estetic și social al poeziei. A treia secvență poetică (ultima strofă) reprezintă contopirea dintre har și
trudă în poezie. Simetria textului este dată de plasarea cuvântului – cheie „carte” și a sinonimelor
sale în cele trei secvențe poetice.

În prima strofă, prin vocativul ,,fiule”, poetul întelege o întreagă generație de tineri care are datoria
de a prelua aceasta zestre culturală, opera este văzută ca ,,o treaptă" în ,,marea trecere" universală,
un moment al progresului început în adâncurile timpului originar, când cei dintâi străbuni s-au ridicat
din golul preexistenţei. Noutatea viziunii asupra artei şi a rolului poetului constituie elemente
moderniste.

În strofa a II-a, ,,cartea" devine ,,hrisovul vostru cel dintâi", act al înnobilării prin muncă, dăruit
urmaşilor spirituali. Ideea legăturii poetului cu strămoşii este exprimată în metafora
osemintelor ,,vărsate" în sufletul acestuia, într-o contopire fără sfârşit.

În strofa a III-a se concentrează o ideaţie densă. În aceste versuri, ideea legăturii dintre generaţii
câştigă noi semnificaţii: ,,bătrânii" autorului sunt ţăranii (care au menținut, prin truda lor, viaţa
planetei încadrând-o în ritmurile cosmice); metafora: ,,Sudoarea muncii sutelor de ani" cumulează
şirul de opintiri existenţiale ale străbunilor-ţărani, având drept consecinţă apariţia unor generaţii de
intelectuali. Poetul face parte din chiar prima serie de oameni ai spiritului (metafora sapei
preschimbate în condei şi cea a brazdei prefăcute în călimară), iar rostul său în lume i se datorează
strămoşilor-ţărani. Tot aici, apare şi sintagma ,,cuvinte potrivite" (care constituie şi titlul primului
volum arghezian). Aceasta îl defineşte pe autor ca pe un artizan care ,,potriveşte" cuvintele în vers,
printr-o activitate migăloasă şi grea, desfăşurată în ,,mii de săptămâni". Decantate din graiul simplu şi
rudimentar (aspru şi pur ca însuşi pământul) al înaintaşilor ţărani, cuvintele sunt ,,prefăcute" ,,în
versuri şi-n icoane", devenind artă.

În versul al X-lea din strofă este enunţată estetica urâtului: ,,Făcui din zdrenţe muguri şi coroane"
înseamnă transformarea urâtului în frumos, adică în poezie. Pe un plan mai profund, urâtul face
parte dintre atributele lumii care şi-a pierdut sacralitatea. în acest sens, poetul devine un Creator
care îi redă lumii frumuseţea dispărută, poezia devenind o ipostază a Logosului. Estetica urâtului este
formulată şi în două versuri din strofa a IV-a: ,,Din bube, mucegaiuri şi noroi/ Iscat-am frumuseţi şi
preţuri noi" .O seamă de verbe din strofele a III-a şi a IV-a subliniază rolul poetului în această
transfigurare: ,,am ivit", ,,le-am prefăcut", ,,făcui", ,,l-am preschimbat", ,,iscat-am". În aceste versuri,
tema eului poetic este tratată în spirit modernist: în ipostază de artizan, poetul zămisleşte o
altă ,,lume" decât cea tradiţională, o ,,lume" a tuturor cuvintelor (frumoase şi urâte).

Strofa a IV-a reliefează rolul purificator al creaţiei poetice: aceasta este armonie (metafora
cântecului la vioară) care încântă, dar şi pedepseşte, în scopul curăţirii lumii (,,Pe care ascultând-o a
jucat /Stăpânul ca un ţap înjunghiat"). Transfigurată în poezie, durerea ancestrală are menirea de a
izbăvi, de a spăla de păcate pe cei care reprezintă răul, astfel încât, lumea să-şi recapete puritatea
pierdută.

În ultima strofă, autorul îşi sintetizează opiniile asupra viitoarei sale creaţii. Alcătuită din ,,slova de
foc" (cuvântul fierbinte, inspirat) şi ,,slova făurită" (cuvântul ales cu migală şi cu trudă), ,,cartea" este
darul pe care ,,Robul" (autorul) i-l oferă ,,domnului" (cititorul, urmaşul). În această secvenţă
(ultimele două strofe) se observă o anume obscuritate a textului, astfel încât metafore cum ar
fi ,,Stăpânul ca un ţap înjunghiat", ,,ciorchin de negi" sau ,,Domniţa suferă în cartea mea" se lasă greu
descifrate.

Figurile de stil și imaginile artistice sunt puse în relație cu o concepție nouă, modernă, privind poezia,
resursele ei și misiunea poetului. Materialitatea imaginilor artistice realizează misiunea prin fantezia
metaforă, rezultând asocieri sistematice surprinzătoare: comparația inedită („Împărecheate-n carte
se mărită / Ca fierul cald îmbrățișat în clește”) epitetele rare („seara răzvrătită”, „dulcea lui putere”,
„dumnezeu de piatră”, „durerea...surdă și amară”) oximoronul („Veninul strâns l-am preschimbat în
miere, / Lăsând întreagă dulcea lui putere”).

În ceea ce privește elementele de prozodie, textul este împărțit în cinci strofe, cu numar inegal de
versuri, cu rima variată și cu o măsură de 10-13 silabe; ritmul este iambic, dând o notă de apăsare, de
tristețe a sufletului.

Concluzia

Tema creației literare în ipostaza de meșteșug se reflectă într-un mod original și unic, deoarece
poetul este prezentat ca un născocitor, meșteșugar al cuvintelor, poezia presupunând truda
creatorului si Arghezi introduce în literatură estetica urâtului, cu ajutorul asocierilor lexicale,
surprinzătoare fiind fantezia metaforică, materialitatea imaginilor artistice.

„Testament” este și va rămâne o sinteză pentru perioada interbelică.