Testament – estetica urâtului- Tudor Arghezi

Introducere
Poezia „Testament” de Tudor Arghezi face parte din seria artelor poetice moderne ale
literaturii române din perioada interbelică. Poezia este așezată în fruntea primului volum
arghezian „Cuvinte potrivite” (1927) și are rol de program literar, realizat însă cu mijloace
artistice.
Modernismul este un curent literar ce se manifestă la sfârşitul sec. al XlX-lea până la mijlocul
secolului al XX-lea, desemnat ca opusul tradiţionalismului interbelic. Se manifestă ca un fenomen de
ruptură faţă de vechile formule estetice şi însumează toate curentele post-romantice, ca simbolismul,
expresionismul, curentele avangardiste. Începuturile ideologiei moderniste se datorează criticului
Eugen Lovinescu, conducătorul revistei „Sburătorul” şi al societăţii cu acelaşi nume, care lansează
direcţiile de modernizare ale literaturii române. Lovinescu numeşte ,,modern’’ orice formă novatoare
a creaţiei artistice, astfel modernismul poate fi conceput ca un factor de progres în vederea
sincronizării cu literatura europeană a vremii.

Încadrare curent literar

„Testament” este o artă poetică modernă, deoarece autorul își exprimă propriile
convingeri despre artă literară, despre menirea literaturii, despre rolul artistului în societate.
Poezia se înscrie în lirica modernistă prin următoarele trăsături: transfigurarea socialului în
estetic, estetica urâtului, raportul dintre inspirație și tehnica poetică, fantezia metaforică.
O caracteristică a modernismului este interesul poeților de a reflecta asupra creației lor,
de a-și sintetiza concepția artistică și de a transmite cititorilor, astfel că fiecare volum este
deschis de o artă poetică.
O altă trăsătură a modernismului prezentă în text este adeziunea poetului la estetica urâtului.
Introdus prima oară de Charles Baudelaire ,,Les fleurs du mal”, conceptul de estetica urâtului vizează
în poezia argheziană transformarea categoriilor periferice ale vocabularului-registrul arhaic, regional,
argoul, jargonul- în material liric: ,,Am luat ocara și, torcând ușure,/ Am pus-o când să-mbie, când
să-njure” . Inesteticul trece printr-un fenomen de transformare: ,,Din bube, mucegaiuri și noroi/ Iscat-
am frumuseți și prețuri noi.” Urâtul și dezgustătorul sunt folosite pentru forța lor de sugestie: ,,făcui
din zdrențe muguri și coroane”.
 Elementele tradiționaliste ale textului reies din mesajul social, în primul rând, și, mai apoi,
din limbajul folosit de poet. Acesta evidențiază munca grea a strămoșilor, chinul lor, condiția de robi:
,,durerea noastră surdă și amară". Poetul devine el însuși o parte a acestei comunităti, un depozitor al
experienței strămoșilor săi: ,,al robilor cu săricile pline /și osemintele vărsate-n mine". Limbajul
străbunilor este unul specific lumii rurale, apărând termeni precum: sapa și brazda.

Tema poeziei o reprezintă creația literară în ipostaza de meșteșug, creație lăsată ca

moștenire unui fiu spiritual- urmașilor. Motivul literar central este „cartea”, lăsată moștenire unui
fiu spiritual, care actualizează în text multiple semnificații: este o „treaptă” – formă de progres
spiritual, este „hrisov” – document care atestă legătura între generații, este ,,sudoarea muncii
sutelor de ani” adunată în pagini în care pentru prima oară sapa este schimbată în condei și brazda în
călimară, presupune muncă și efort creativ.
O primă secvență reprezentativă o constituie incipitul, care introduce cititorul direct în
problematica poeziei, prin referire la atitudinea poetului față de creație, față de lume și de sensul
pe care îl dă cărții, singura sa avere, fiind de factură spirituală („Nu-ți voi lăsa drept bunuri, după
moarte, / Decât un nume adunat pe-o carte”). De asemenea, poezia este un rezultat al inspirației,
al harului divin, sugerat de metafora „slova de foc”, „slova făurită”.
Titlul este sintetic, reprezentat din punct de vedere morfologic dintr-un substantiv
comun, care are două sensuri: unul denotativ și altul conotativ. În sens propriu, denotativ,
cuvântul – titlu desemnează un act juridic prin care o persoană își exprimă dorințele ce urmează
a-i fi îndeplinite după moarte, cu privire la transmiterea averii sale. În sensul figurat, conotativ,
creația argheziană „cartea” este o moștenire spirituală lăsată de poet urmașilor.
Lirismul este de tip subiectiv, fiind prezente mărcile subiectivității: „străbunii mei”,
„ cartea mea”, „ fiule”, nu-ți voi lăsa” etc.
De asemenea, semnificativă este relația incipit – final. Incipitul este conceput ca o
adresare directă a eului liric către un fiu spiritual („Nu-ți voi lăsa drept bunuri după moarte/
Decât...) evidențiază sensul titlului, ideea moștenirii spirituale „un nume adunat pe-o carte”.
Finalul prezintă condiția poetului „Robul a scris-o, Domnul o citește”; artistul este un „rob”, un
truditor al condeiului, iar de munca lui se bucură fără efort cititorul – „Domnul”.
Un alt element de structură îl reprezintă structura. Textul poetic este structurat în cinci
strofe cu număr inegal de versuri, grupate în trei secvențe poetice. Prima secvență (strofele I și
II) sugerează legătura dintre generații: străbuni, poet și cititorii – urmași. Secvența a doua
(strofele III și IV) redă rolul etic, estetic și social al poeziei. Aceasta reprezintă un proces de
transformare a cuvintelor în metafore și simboluri, o transfigurare a realului într-o lume a ideilor.
„Durerea noastră surdă și amară/ O grămădii pe-o singură vioară”. A treia secvență poetică
(ultima strofă) reprezintă contopirea dintre har și trudă în poezie: „Slova de foc și slova făurită/
Împerechiate-n carte se mărită”. Creatorul apare în ipostaza de rob în fața cititorului – Domn,
care apreciază valoarea demersului creativ: „Robul a scris-o, Domnul o citește.” Simetria
textului este dată de plasarea cuvântului – cheie „carte” și a sinonimelor sale în cele trei secvențe
poetice.
Prima strofă conţine monologul adresat al eului poetic către cititorul abstract, în ipostaza de
fiu spiritual: „Nu-ţi voi lăsa drept bunuri, după moarte, / Decât un nume adunat pe-o carte",
exprimând ideea că poetul îşi lasă averea spirituală urmaşilor „stăpâni". El adoptă intenţionat
ipostaza modestiei, adverbul ,,decât’’ întărind această idee şi menţionează legătura sa cu opera:
autorul, concret e „un nume adunat pe-o carte", ceea ce sugerează asumarea destinului poetic.
Comunicarea cu fiul este exprimată prin forme pronominale şi verbe la imperativ.
Verbele: ,,vine’’, ,,urci’’, ,,aşteaptă’’, ,,se-ntoarce’’ se asociază metaforei „carte", construind un
scenariu mitic al efortului omenesc de a scoate din negurile vremii la lumină, de a purifica şi de a
transforma arta.
Cartea este treapta spre cunoaştere necesară tinerilor spre a-şi descoperi propria identitate:
„Ea e hrisovul vostru cel dintâi", aşa cum apare în strofa a doua.
În strofa a treia, mai amplă, se construieşte ideea că lumea materială se metamorfozează în
dimensiune spirituală, prin intermediul poetului. În poezie, se pleacă de la o realitate dură conturată
de un limbaj poetic popular, transpus în metafore şi sintagme precum sudoarea muncii, grai cu-
ndemnuri pentru vite, zdrenţe, venin, ocară, durere, cenuşă şi se nuanţează rolul poetului de
alchimist al cuvântului. Verbe ca: ,,am ivit’’, ,,am prefăcut’’, ,,grămădii’’, ,,iscat-am’’, susţin, pe de o
parte, ideea efortului depus de artist, iar, pe de altă parte, ipostaza demiurgică a acestuia. Cheia
semnificaţiilor strofei se află în versurile: „Ca să schimbăm, acum, întâia oară / Sapa-n condei şi
brazda-n calimară", care exprimă ideea transformării instrumentelor muncii fizice în instrumente ale
muncii intelectuale.
Strofa a patra este construită pe ideea rolului social, moralizator al artei, dar şi pe aceea a
funcţiei de transformare a suferinţei în bucurie, prin intermediul creaţiei. Poetul sublimează
suferinţele poporului, le grămădeşte simbolic în arta sa, în timp ce stăpânul joacă rolul ţapului -
sacrificat pentru purificarea şi înălţarea cuvântului poetic. Transfigurarea lirică a realităţii este
sugestiv exprimată în versurile: „Din bube, mucegaiuri şi noroi / Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi",
care reliefează estetica urâtului. În această strofă este conturată clar şi misiunea morală a poeziei, de
a purifica trecutul şi de a căpăta un caracter justiţiar: „Biciul răbdat se-ntoarce în cuvinte / Şi
izbăveşte-ncet pedepsitor / Odrasla vie-a crimei tuturor".
Strofa a cincea reiterează ideea că poezia se naşte din tensiunea creată între har şi meşteşug,
din fuziunea dintre spirit şi materie: „Slova de foc şi slova făurită / împerecheate-n carte se mărită".
Cele două metafore originale: „slova de foc" exprimă inspiraţia, harul divin şi „slova făurită"
sugerează meşteşugul, truda poetului.
Ineditul limbajului arghezian provine din valorificarea diferitelor straturi lexicale în asocieri
surprinzătoare: arhaisme (hrisov), regionalisme (grămădii), cuvinte şi expresii populare (gropi, râpi,
pe brânci, plăvani, vite, zdrenţe), termeni religioşi (cu credinţă, icoane, Dumnezeu, izbăveşte),
neologisme (obscur).
Expresivitate
Figurile de stil și imaginile artistice sunt puse în relație cu o concepție nouă, modernă,
privind poezia, resursele ei și misiunea poetului. Reprezentative sunt: comparația inedită
(„Împărecheate-n carte se mărită / Ca fierul cald îmbrățișat în clește”) epitetul („seara
răzvrătită”, „dulcea lui putere”, „dumnezeu de piatră”, „durerea...surdă și amară”) oximoronul
(„Veninul strâns l-am preschimbat în miere, / Lăsând întreagă dulcea lui putere”).
Prozodia, îmbinând tradiția și modernitatea, este inedită: poezia cuprinde strofe inegale
ca număr de versuri, 9-11 silabe și ritm variabile, în funcție de intensitatea sentimentelor și de
ideile exprimate. Rima ține de vechile convenții, fiind împerecheată.
Concluzia:
Poezia „Testament” este una dintre cele mai importante arte poetice ale modernismului
poetic interbelic, prin abordarea esteticii urâtului, prin transformarea socialului în estetic, prin
limbajul metaforic.