Particularitățile textului poetic ,,Testament”

De George Bacovia

,,Testament” de Tudor Arghezi face parte din seria artelor poetice moderne ale
literaturii române din perioada interbelică. Este așezată în fruntea primului volum
arghezian ,,Cuvinte potrivite” (1927) și are rol de program literar, realizat însă cu
mijloace artistice. Opera literară argheziană este o artă poetică deoarece autorul își
exprimă propriile convingeri despre artă, despre menirea literaturii și despre rolul
artistului în societate.
Poezia ,,Testament” răspunde înnoirilor cerute de teoria lovinesciană și aparține
modernismului interbelic prin: estetica urâtului, fantezia metaforică, înnoirile prozodice,
inserarea socialului în temele de inspirație, limbajul ca ,,esență de cuvinte”.
Este o artă poetică modernă pentru că în cadrul ei apare o triplă problematică
specifică liricii moderne: transfigurarea socialului estetic, esetica urâtului și raportul
dintre inspirație și tehnica poetică.
Pe de-o parte, poetul este prezentat ca un meșteșugar al cuvintelor, poezia
presupunând truda creatorului. Creația este atât produsul inspirației divine, cât și al
tehnicii poetice.
Încă o caracteristică a modernismului este interesul poeților de a reflecta asupra
creației lor, de a-și sintetiza concepția artistică și de a o transmite cititorilor, astfel că
fiecare volum este deschis de o artă poetică.
Lirismul subiectiv reiese din atitudinea poetică transmisă în mod direct și prin
mărcile eului liric: pronume și verbe de persoana I(,,eu am ivit”), adjective
posesive(,,cartea mea), dar și pronume și verbe la persoana a II-a(,,te”, ,,tine”, ,,urci”).
Tema poeziei o reprezintă creația literară în ipostaza de meșteșug , creație lăsată
moștenire unui fiu spiritual. Motivul central al poeziei este metafora ,,carte”, cu sensul
de bun spiritual care asigură legătura dintre generații și oferă urmașilor identitate.
Textul poetic este conceput sub forma unui monolog adresat de tată fiului căruia îi lasă
moștenire ,,cartea”, metonimie care sugereaza opera literară.
O imagine reprezentativă pentru temă este cea care definește poezia în ultima
strofă (versurile 3-5). Pornind de la actul modelării metalului dur, Arghezi plasticizează
procesul creației într-o imagine inedită și sugestivă. Inspirația și meșteșugul fiind
deopotrivă necesare. Poezia nu poate fi doar talent, fără trudă și sacrificiu, așa cum
munca nu poate înlocui talentul și inspirația.
Un prim element de structură semnificativ pentru temă este titlul, care are două
sensuri: unul denotativ și unul conotativ. În sens propriu, titlul desemnează un act juridic
prin care o persoană își exprimă dorințele ce urmează a-i fi îndeplinite după moarte, cu
privire la transmiterea averii sale. În sensul figurat, creația argheziană este o moștenire
spirituală lăsată de poet urmașilor, făcând trimitere la cele două mari părți ale Bibliei:
Vechiul Testament și Noul Testament.
Un alt element esențial îl reprezintă structura. Textul poetic este format din cinci
strofe cu număr inegal de versuri, grupate în trei secvnețe poetice, cu metrică și ritm
variabile, dar cu rimă împerecheată. Prima secvență(strofele I și II) sugerează legătura
dintre generații, a doua secvență(strofele III și IV) redă rolul etic, estetic și social al
poeziei, iar a treia secvență(strofa V) reprezintă contopirea dintre har și truda in poezie.
In prima strofă, opera este văzută ca o ,,treaptă” spre ,,marea trecere” universală
și spre cunoaștere (,,cartea”), sugerează drumul dificil al cunoașterii și al acumulărilor
străbătut de înaintași.
În strofa a doua, ,,cartea”, creația elaborată cu trudă de poet, este numită
metaforic ,,hrisovul vostru cel dintâi”, cartea de căpătâi a urmașilor.
Ideea centrală din strofa a treia este transformarea poeziei într-o lume
obiectuală. Astfel, ,,sapa”, unealtă folosită pentru a lucra pământul, devine ,,condei”,
iar ,,brazda” devine ,,călimară”. Truda cu care plugarii supuneau pământul este egală cu
munca depusă de poet pentru desăvârșirea operei sale. Poetul face ca versurile lui să
exprime imagini sensibile, dar și să stigmatizeze răul din jur, arta având funcție
cathartică și moralizatoare. În versul al 10-lea este enunțată estetica urâtului: ,,Făcui din
zdrențe muguri și coroane”, care înseamnă transformarea urâtului în frumos, adică în
poezie.
A patra strofă reliefează rolul purificator al creației poetice: aceasta este armonie
care încântă, dar și pedepsește, în scopul curățirii lumii. Transfigurată în poezie, durerea
ancestrală are rolul de a izbăvi, de a spăla de păcate pe cei ce reprezintă răul. Estetica
urâtului este formulată în următoarele versuri: ,,Din bube, mucegaiuri și noroi/ Iscat-am
frumuseți și prețuri noi”.
În ultima strofă, autorul își sintetizează opiniile asupra viitoarei sale creații.
Alcătuită din ,,slova de foc” și ,,slova făurită”, ,,cartea” este darul ,,robului” (autorul)
către ,,Domnul” (cititorul).
 Figurile de stil și imaginile artistice sunt puse în relație cu o concepție nouă,
modernă. Materialitatea imaginilor artistice se realizează prin asocieri semantice
surprinzătoare: comparația inedită, epitetele rare (,,seara răzvrătită”, ,,Dumnezeu de
piatră”), oximoron (,,Veninul strând l-am preschimbat în miere”).
În această artă poetică, viziunea argheziană despre lume relevă atitudinea
creatorului față de predecesori, dar și față de urmași prin mesajul și valoarea estetică a
operelor sale.
În concluzie, tema creației literare în ipostaza de meșteșug se reflectă într-un
mod original și unic, deoarece poetul este prezentat ca un meșteșugar al cuvintelor,
poezia presupunând truda creatorului care transfigurează în creație suferințele, iar rodul
muncii sale devine un bun spiritual care contribuie la evoluția neamului său. Arghezi
introduce în literatură estetica urâtului cu ajutorul asocierilor lexicale, surprinzătoare
fiind fantezia metaforică, materialitatea imaginilor artistice.
Arta poetică ,,Testament” este și va rămâne o sinteză pentru perioada interbelică.