Testament

Tudor Arghezi
Poezie modernă, artă poetică

Introducere:
Poezia „Testament” este o artă poetică modernă a literaturii române din perioada interbelică. Opera
aduce perspective noi, moderniste, în care se prezintă idei privind dimensiunile estetice și sociale ale creației.
Poezia deschide primul volum al lui Arghezi, intitulat „Cuvinte potrivite” apărut în anul 1927. Ea este o
artă poetică, deoarece autorul își exprimă propriile convingeri despre arta literară, despre menirea literaturii, și
despre rolul artistului în societate.

Încadrarea în curent:
Poemul se încadrează în curentul modernist, pentru că impune forme noi în planul creației artistice,
pentru că adâncește lirismul, pentru ambiguitatea limbajului și datorită prezenței metaforelor specifice esteticii
moderniste. De asemenea, interesul autorului se îndreaptă spre raportul dintre inspirație și tehnica poetică.
Construcția poeziei dată de strofele inegale în versuri și prozodia inedită sunt alte caracteristici care încadrează
opera în modernism.

Titlul:
Titlul poeziei are o dublă explicație, una denotativă, și una conotativă. În sens propriu, denotativ,
cuvântul „testament” desemnează un act juridic întocmit de o persoană, prin care aceasta își exprimă dorințele
ce urmează a-i fi îndeplinite după moarte. Conotativ, „testament” este o metaforă sugestivă pentru ideea
fundamentală a poeziei, aceea a relației spirituale dintre generații și a responsabilităților urmașilor față de
mesajul primit de la străbuni.

Tema:
Tema poeziei o reprezintă concepția despre artă a lui Arghezi, în care își definește treptat întreaga sa
creație lirică, în care cuvântul este atotputernic, stăpânul absolut al universului, iar opera literară este rodul
harului divin și al trudei artistului.
Motivele folosite în poezie sunt: cartea - motivul central - care simbolizează ideea de cunoaștere, de
legătură spirituală între generații; motivul metamorfozei, al transformării instrumentelor destinate muncii fizice,
în unelte ale creației, destinate muncii spirituale; motivul transfigurării lirice a realității, realizat prin estetica
urâtului; motivul revoltei „durerea noastră”, „biciul răbdat”, care conturează ideea că poetul conștientizează că
are rolul de creator de noi universuri.

Structura:
Poezia este structurată în șase strofe cu un număr inegal de versuri, grupate în trei secvențe lirice. Prima
secvență cuprinde primele două strofe și sugerează legătura dintre poet și urmaș. A doua secvență cuprinde
următoarele trei strofe și redă rolul epic, estetic și social al poeziei. Ultima secvență cuprinde chiar ultima strofă,
care sugerează îmbinarea cuvintelor pentru a obține o creație care să dăinuiască.

Strofa întâi:
Prima strofă, concepută ca un monolog adresat al eului liric către cititorul abstract, care se află în poezie
în ipostaza de fiu spiritual, conține ideea moștenirii spirituale: „un nume adunat pe-o carte”, care devine simbol
al identității obținute prin cuvânt. Metafora „seara răzvrătită” face trimitere la trecutul zbuciumat al strămoșilor,
iar poezia este expresia unei legături cu existența străbunilor, care vine în continuarea acesteia ca o „treaptă”
într-un proces dificil de spiritualizare. Adresarea directă către cititor îi conferă textului un ton familiar, intim, care
aproprie generațiile.

Strofa a doua:
În strofa a doua, creația elaborată cu trudă de poet, „hrisovul”, are pentru generațiile viitoare valoarea
unui document fundamental, asemeni Bibliei, fiind cartea de căpătâi a urmașilor, un document al existenței și
suferințelor strămoșilor.

Strofa a treia:
Ideea centrală din ce-a de-a treia strofă se referă la preschimbarea lumii materiale în dimensiune
spirituală. Aici apare motivul metamorfozei, sugerat de sintagmele „sapa-n condei” și „brazda-n călimară”. Prin
intermediul poetului se pleacă de la o realitate dură, conturată de un limbaj poetic popular: „grai”, „zdrențe”,
„sudoare” și se ajunge la realizarea unei creații lirice printr-un efort poetic ce presupune un timp îndelungat,
necesar transfigurării artistice și trudei asupra cuvintelor, sugerat prin paralelismul dintre munca fizică „sudoarea
muncii sutelor de ani” și cea spirituală „frământate mii de săptămâni”.

Strofa a patra:
Strofa a patra debutează cu o confesiune lirică, ce evidențiază imagini sensibile, dar care și stigmatizează
răul din jur. Prin intermediul poeziei, trecutul se sacralizează, devine îndreptar moral, iar opera literară capătă
valoare justițiară: „Am luat cenușa morților din vatră/Și am făcut-o Dumnezeu de piatră”.

Strofa a cincea:
În strofa a cincea apare ideea transfigurării socialului estetic, prin faptul că durerea și revolta socială sunt
concentrate în poezie, în mod simbolic, „pe-o singură vioară”, care are rolul de înălțare și purificare a cuvântului
poetic. Transfigurarea lirică a realității reliefează estetica urâtului: „Din bube, mucegaiuri și noroi/Iscat-am
frumuseți și prețuri noi”. Tot aici este precizată și misiunea morală a poeziei, aceasta reprezentând și un mijloc
de răzbunare a suferinței înaintașilor „biciul răbdat (..)”.

Strofa a șasea:
Ultima strofă evidențiază faptul că „domnița” pierde în favoarea meșteșugului poetic. Creația autorului
este atât rezultatul inspirației, al harului divin, „slova de foc”, cât și rezultatul meșteșugului, al trudei poetice,
„slova făurită”. Poetul, fiind extraordinar de modest, se autointitulează „Rob”, iar cititorul este numit „Domn”,
realizându-se astfel o legătură strânsă între operă-poet-cititor.

Concluzie:
În concluzie, „Testament” este o artă poetică modernă, în care poetul devine un născocitor, iar poezia
este rezultatul trudei creatorului.