„Testament”

Tudor Arghezi

1927

Modernismul este o mișcare amplă care se manifestă în spațiul cultural-european,

începând de la mijlocul secolului al XIX-lea și până în perioada postbelică a secolului al XX-
lea, caracterizată prin negarea tradiției și impunerea unor noi principii de creație.

Trăsăturile modernismului sunt: eliminarea sentimentului, încadrarea lui într-o

dimensiune rațională a existenței umane, nerespectarea granițelor dintre genurile și speciile
literare și limbajul ambiguu, încifrat.

Tudor Arghezi este cunoscut drept un adevărat revoluționar al limbajului poetic

românesc modern, prin introducerea „esteticii urâtului” în lirica sa, poetul găsind surse de
inspirație și în lucrurile mai puțin frumoase din realitatea înconjurătoare, valorificând unii
termeni inediți, considerați a fi necorespunzători din punct de vedere estetic. Abordarea lui
Tudor Arghezi este specifică liricii moderne, astfel că putem remarca preocuparea poetului
pentru limbaj, estetica urâtului, dar și un raport între inspirație și tehnica poetică.

Poezia „Testament”, scrisă de Tudor Arghezi, face parte din seria artelor poetice
moderne ale literaturii române din perioada interbelică. Aceasta este așezată în fruntea
volumului de debut al poetului, „Cuvinte potrivite”, din anul 1927, având rol de manifest
literar, realizat însă cu mijloace poetice.

Este o artă poetică modernă deoarece autorul își prezintă propria sa concepție despre
literatură, poezie, actul de creație și raportul autor-cititor, o relație în care se stabilește un
raport direct între poet-cititor, poet-societate, poet-cunoaștere.

Titlul poemului, în sens conotativ, face trimitere la moștenirea spirituală pe care

poetul, autorul, o lasă moștenire urmașilor săi, respectiv cititorilor: „Nu-ți voi lăsa drept
bunuri, după moarte,/ Decât un nume adunat pe-o carte”, ceea ce reprezintă întreaga creație
argheziană. În sens denotativ, titlul denumește un act juridic prin care testatarul își transmite

1
ultimele dorințe care îi vor fi îndeplinite după moarte de către urmașii săi. În operă, Arghezi
face trimitere la o moștenire de ordin spiritual, propria sa creație.

Tema poeziei prezintă atitudinea poetului față de creație, aceasta fiind lăsată drept
moștenire urmașilor în scopul de a înțelege ce înseamnă poezia, literatura, actul de creație.
Tema poeziei presupune evidențierea rolului artei în univers și menirea poetului în lume.

Structura poeziei este una amplă, aceasta fiind împărțită în șase strofe inegale, cu rimă
împerecheată, măsură variată și ritm iambic. Cu toate că opera este un text modernist, aceasta
include și accente tradiționaliste, spre exemplu registrul lingvistic utilizat, termenii utilizați
fiind arhaici sau populari.

Lirismul subiectiv este dovedit de folosirea formelor verbale și pronominale la

persoana I, numărul singular. Caracterul confesiv și implicarea afectivă a eului liric sunt
elemente specifice lirismului subiectiv și, deci, modernismului, acestea fiind observabile la
nivelul poeziei prin intermediul verbelor și pronumelor la persoana I singular („am prefăcut”,
„voi lăsa”, „făcui”, „am ivit”, „eu”, „mea”, „mine”), dar și prin adresările directe: (vocativul
„fiule”), precum și pronumele și verbele la persoana a II-a: („așaz-o”, „să urci”, „tine”, „te”).

Poezia este grupată pe trei secvențe, prin intermediul cărora poetul își exprimă
viziunea despre creație, poezie și cuvânt și evidențiază condiția artistului în lume, secvența
întâi cuprinzând primele două strofe, având în centru raportul autor-cititor, secvența a doua,
cuprinzând următoarele două strofe, dezvoltând elemente legate de procesul de creație, iar
ultima secvență cuprinde ultima strofă în care apare imaginea metaforică a poeziei.

Secvența întâi debutează cu o negație: „nu-ți voi lăsa”, dublată de adverbul „decât”
care unicizează, creația în sine. Cuvântul „bunuri” marchează ideea de bunuri spirituale,
sufletești. Se creează o conexiune între trecut și viitor, iar poetul își asumă rolul de a face
legătura între generații. Creatorul devine un mesager al durerilor străbunilor noștri, dureri pe
care generațiile viitoare trebuie să le înțeleagă și cărora trebuie să le acorde respect. Se
stabilește raportul autor-cititor, plecând de la raportul tată-fiu, bazat pe încredere și respect
reciproc. „Fiule”, substantiv în cazul vocativ, subliniază apropierea dintre cei doi. Apare o
primă definiție a cărții, aceasta fiind o treaptă spre cunoaștere, spre îndeplinire.

2
 Creatorul îl îndeamnă pe cititor să așeze această carte cu „credință căpătâi”, adică să-i
acorde importanța majoră. Apare și definiția cărții: „Ea e hrisovul vostru cel dintâi”, prin care
autorul ridică această creație la un nivel divin, sfânt, deoarece prin ea cititorul poate acumula
o serie de învățături. Este punctat momentul în care poetul devine reprezentantul generațiilor
trecute, care va avea un rol extrem de important, acela de a transmite tot ce s-a întâmplat în
trecut, toate cunoștințele generațiilor viitoare.

Secvența a doua surprinde etapele procesului de creație, acesta fiind asemănat cu

munca istovitoare depusă de străbunii noștri. „Sapa” este un instrument de lucru al
pământului, iar alături de „brazda” sunt specifice muncii la câmp. Condeiul și călimara sunt
instrumentele necesare pentru a crea sau a scrie o poezie. „Sudoarea muncii sutelor de ani”
subliniază, pe de-o parte, greul cu care se lucrează pământul, iar pe de altă parte, subliniază
truda, concentrarea maximă într-un proces de creație care este de lungă durată.

Limbajul poeziei se naște din limbajul oamenilor de la țară, un limbaj popular de care
poetul este mândru: „Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite / Eu am ivit cuvinte potrivite”.

Expresia „cuvinte potrivite” dă titlul volumului din care poezia face parte, creația fiind
așezată chiar în fruntea acestui volum, devenind reprezentativă și fiind artă poetică. Procesul
de creație este cat se poate de greu și îndelungat („mii de săptămâni”), presupunând din
partea creatorului un intens efort.

Rolul poetului este esențial, iar menirea lui este de a transfigura răul în bine și urâtul
în frumos, creația devenind nemuritoare, eternă, fiind ridicată la un rang suprem „Dumnezeu
de piatră”. Creația în sine devine „o singură vioară“ al cărui sunet melodios nu a fost pe
deplin înțeles de cei care au provocat în trecut durere, suferință și chin, notă ironică la adresa
„Stăpânului” care joacă mereu „ca un țap înjunghiat”.

Creația adună în ea toată durerea suportată de străbuni și devine un instrument de

răzbunare, dar și de alinare. Poezia aduce cu ea o notă de speranță, poetul făcând dreptate la
adresa strămoșilor.

Secvența a treia conține o metaforă care surprinde exact poezia care, istovită în urma
unui proces de creație dureros și îndelungat, adună în ea toate chinurile și durerile
strămoșilor, creația fiind rezultatul unei munci îndelungate, nu numai al talentului artistic.

3
 În concluzie, poezia „Testament”, de Tudor Arghezi, este o artă poetică interbelică de
sinteză, întrucât reunește elemente tradiționaliste și moderniste. Ea prezintă creația artistică
atât ca produs al inspirației divine, cât și al tehnicii poetice, al efortului creator.