Modernismul este un curent literar din perioada interbelică, teoretizat de Eugen

Lovinescu și promovează înnoirea literaturii prin folosirea unui limbaj ambiguu,

utilizarea metaforei, prin inovație formală și prin renunțarea la prozodia tradițională.
Poezia Testament deschide volumul Cuvinte potrivite, apărut în 1927. Este cea
mai cunoscută artă poetică din literatura română, deoarece explică importanţa poeziei
şi rolul poetului în lume. Se înscrie în modernism prin estetica urâtului, prin raportul
dintre inspirație și muncă, dar și prin inovația prozodică. Este alcatuită din strofe
inegale ca număr de versuri și are forma unui monolog adresat fiului. Este considerată
de critica literară o poezie programatică, un crez poetic ce subliniază legătura
puternică dintre străbuni, poet și urmași. De aceea, în viziunea lui Tudor Arghezi,
poezia trebuie înțeleasă ca moștenire, ca zestre lăsată înaintașilor.
Titlul este simbolic și are dublă semnificație. În sens propriu, testamentul este
un act important prin care cineva își exprimă dorințele ce urmează să fie îndeplinite
după moarte, fiind în general vorba despre bunuri materiale. În acest caz, testamentul
are sens figurat, fiind o metaforă a cărții, devenită cel mai important dar. Cartea este
un cuvânt-cheie și reprezintă elementul de legătură dintre generații.
Textul surpinde prin asocieri nemaiîntâlnite de cuvinte, iar noutatea limbajului
constă în valorificarea esteticii urâtului, adică poetul Arghezi găsește o latură
frumoasă în toate, chiar și acolo unde alții văd doar latura urâtă. Tudor Arghezi a
revoluționat limbajul poetic, după cum însuși mărturisea în articolul „Ars poetica”.
Poezia este alcatuită din trei secvențe, organizate în strofe inegale, cu rimă
împerecheată și ritm interior. Prima secvență arată legatura dintre poet și urmașii săi,
a doua prezintă rolul estetic și social al poeziei, iar a treia secvență subliniază rostul
cărții și rolul poetului în lume.
Prima secvență oferă o definiție a cărții. Scris la persoana a II-a, sub forma unui
monolog adresat fiului: „Cartea mea-i, fiule, o treaptă”, incipitul enunță o formulă
testamentară, prin care se exclude o altă moștenire în afară de carte: „Nu-ți voi lăsa
drept bunuri după moarte/Decât un nume adunat pe-o carte”. Este foarte importantă,
e ca o carte sfântă, de „căpătâi” și reprezintă metaforic „hrisovul cel dintâi”, legătura
dintre creator și generațiile anterioare. Prin vocativul „fiule” se sugerează că poetul se
adreseaza unei întregi generații de tineri, care preiau această moștenire, cartea
devenind o treaptă dintre generatii.
A doua secvență poetică definește rolul artistului și importanța muncii sale.
Poetul e singur știutor de carte, muncește asupra cuvintelor multă vreme și cu mare
greutate, „mii de săptămâni”, iar pentru a exista poezia a fost necesar schimbul
instrumentelor: „sapa” a devenit „condei” şi „brazda” a devenit „călimară”. Artistul se
chinuiește potrivind cuvintele, dar transformă simple „îndemnuri pentru vite” în ceva
minunat, în „versuri și icoane”. Arta are astfel un rol estetic, dar și social.
A treia secvență surpinde prin estetica urâtului. Cartea se naște din suferință,
din „durerea noastră surdă și amară”, din „bube, mucegaiuri şi noroi” pe care
creatorul le transformă în „frumuseți”. Așadar antitezele anterioare sunt dovada că
arta poate să răzbune realitatea. În poezie, toată suferinţa se transformă în pedeapsă.
Finalul întregește definiția poeziei prin ideea că poetul este un mic
demiurg/creator. Devenind „robul” cuvintelor, va reuși să recreeze o lume originală și
unică. Poezia nu este numai inspiraţie, prezentă aici prin metafora „slova de foc”, ea
presupune şi meşteşug, adică „slova făurită”; cel care scrie poezie nu trebuie să aibă
doar talent, ci trebuie să dovedească pricepere și efort intens.
La nivelul limbajului, poezia este modernistă prin îmbinarea arhaismelor cu
neologismele, prin folosirea cuvintelor nepoetice, dar care impresionează prin
rafinament și originalitate.