Tema si viziunea despre lume

Testament

Tudor Arghezi

Modernismul este o mișcare culturală, artistică și ideatică, apărută ca o reacție împotriva

tradițiilor academice și istorice, caracterizată prin introducerea unor idei și concepții noi privind
expresia artistică. Teoretizat de Charles Baudelaire, în Florile răului, în 1857, curentul modernist
este caracterizat ca o reacție împotriva romantismului retoric.

În literatura română, Eugen Lovinescu este cel care teoretizează modernismul ca doctrină estetică și
ca manifestare artistică pe baza sincronismului și a t eoriei imitației, definind teoria mutației
valorilor estetice. Atitudinea modernistă este, prin definiție, antiacademică, anticonservatoare și
împotriva tradiției.

O caracteristică majoră a modernismului este interesul poeților pentru artele poetice, prin
intermediul cărora își sintetizează concepțiile artistice, astfel că aproape fiecare volum de versuri
este deschis cu o poezie programatică.

Tudor Arghezi introduce în literatura română o tehnică specific modernistă – estetica urâtului,
concept pe care îl preia de la scriitorul francez Charles Baudelaire. Asemenea lui, Arghezi consideră
că orice aspect al realității, frumos sau urât, sublim sau grotesc, poate constitui material poetic.

Trăsături care fac posibilă încadrarea într-o tipologie/perioadă/orientare tematică

Poezia Testament de Tudor Arghezi face parte din seria artelor poetice moderne interbelice,
alături de Eu nu strivesc corola de minuni a lumii de Lucian Blaga și Joc secund de Ion Barbu.
Poezia deschide primul volum arghezian, Cuvinte potrivite (1927), și are rol programatic prin
conturarea crezului artistic al poetului. Alături de o altă artă poetică, intitulată sugestiv Flori de
mucegai, Testament fixează coordonatele fundamentale ale liricii argheziene prin limbajul utilizat și
prin imaginarul care valorifică grotescul în poezie.

Testament este o artă poetică, deoarece autorul își exprimă propriile convingeri despre actul de
creație, despre menirea poeziei și despre rolul poetului în societate. Este o artă poetică modernă prin
transfigurarea socialului în estetic, raportul dintre inspirație și tehnica poetică, prin estetica urâtului,
trăsături care demonstrează apartenența la curentul literar modernist.

Prezentarea temei reflectate în text prin referire la două imagini semnificative/ idei poetice

Tema poeziei o reprezintă creația literaturii în ipostază de meșteșug, lăsată ca moștenire unui fiu
spiritual. Astfel, cartea devine un mod de cunoaștere a lumii, o treaptă, hrisovul cel dintâi. Metafora
carte este motivul central al discursului arghezian și are semnificația bunului spiritual care asigură
legătura dintre generații, conferă identitate și apartenență la neam urmașilor. Ideea esențială a
textului, așadar, focalizează conotațiile acestei metafore ce are o bogată serie sinonimică creând
relații de recurență: testament, hrisov, cuvinte potrivite, slova de foc, slova făurită.

Viziunea argheziană despre lume evidențiată în text relevă o altă idee poetică esențială care
conturează atitudinea creatorului față de predecesori și față de urmași, prin mesajul și valoarea
estetică ale operei sale. Poetul trebuie să fie angajat social, să își transfigureze în creație suferințele,

1
să fie un șlefuitor de cuvinte, iar rodul muncii lui, poezia, să devină un bun spiritual care să
contribuie la evoluția neamului său.

Discursul liric este realizat ca un monolog adresat de tată unui fiu spiritual, căruia îi lasă drept unică
moștenire creația literară, exprimată prin metonimia carte. Cele două ipostaze lirice sunt evidențiate
prin paralelismul sintactic realizat de alternanța pronumelor la persoana I singular, eu (poetul –
tatăl), și la persoana a II-a, tu/ voi (fiul/ cititorii-urmașii). În finalul poeziei, este exprimată
metaforic relația dintre instanțe prin metonimiile robul a scris-o, Domnul o citește.

Sublinierea a patru elemente semnificative pentru ilustrarea viziunii despre lume a autorului
Titlul poeziei este expresiv prin dubla accepție pe care o implică. Denotativ, desemnează un act
juridic prin care o persoană își exprimă dorințele ce urmează să-i fie îndeplinite după moarte.
Întâlnit în domeniul religios, la Vechiul și Noul Testament care concentrează învățături adresate
oamenilor, cuvântul își dezvăluie conotația: creația argheziană devine o moștenire spirituală
adresată urmașilor-cititori.

Compozițional, textul poetic este structurat în cinci strofe cu număr inegal de versuri (două octave,
un catren și două strofe polimorfe), grupate în trei secvențe lirice. Prima evidențiază legătura ce se
stabilește între generații, cea de-a doua conturează rolul etic, estetic și social al poeziei, iar ultima
secvență reprezintă contopirea dintre har și trudă în poezie.

Poezia este construită pe baza relațiilor de opoziție ( bube, mucegaiuri și noroi – prețuri noi, venin
– miere, zdrențe – muguri și coroane, slova de foc – slova făurită, sapa – condei, brazda –
călimară) și de simetrie, prin care se evidențiază ipostazele creației. Opoziția este reprezentată de
transfigurarea socialului în estetic: Ca să schimbăm acum întâia oară/ Sapa-n condei și brazda-n
călimară, reprezentând instrumentele muncii țărănești și ale muncii intelectuale. Izvoarele creației
sunt sugerate prin imagini metaforice dispuse în serii sinonimice: Din graiul lor cu-ndemnuri
pentru vite/ Eu am ivit cuvinte potrivite; Din bube, mucegaiuri și noroi/ Iscat-am frumuseți și
prețuri noi. Funcția artei este sugerată, de asemenea, printr-o opoziție metaforică: Biciul răbdat se-
ntoarce în cuvinte și izbăvește-ncet pedepsitor.

Incipitul concentrează condiția poetului, un nume adunat pe-o carte, care devine simbol al
identității obținute prin cuvânt, și a poeziei, ca bun spiritual și peren: nu-ți voi lăsa drept bunuri
după moarte. Poziția negatoare a eului liric plasată în incipitul monologului adresat este un element
de modernitate a artei poetice, similar celui din Eu nu strivesc corola de minuni a lumii de Lucian
Blaga și susține caracterul de poezie programatică.

Concepția despre creație este vizibilă nu doar la nivelul incipitului sau în titlu, ci la toate nivelurile
textului. La nivelul imaginarului poetic se remarcă utilizarea lexicului în toată diversitatea lui,
materialul poetic este nou prin coexistența registrelor stilistice și a esteticii urâtului: cuvinte
populare (râpi, odraslă, plăvani), arhaisme (hrisov, împărăchiate, slova), regionalisme (grămădii,
făcui), neologisme (obscure), termeni religioși (icoane, Dumnezeu, izbăvește). Valorificarea
cuvintelor nepoetice în conturarea mesajului poetic este, de asemenea, element de modernitate și de
expresivitate (Din bube, mucegaiuri și noroi/ Iscat-am frumuseți și prețuri noi), marcând estetica
urâtului. La nivel morfosintactic, sugestia trudei poetului se realizează prin dislocările topice, sursă
a ambiguității limbajului poetic: Și dând în vârf, ca un ciorchin de negi/ Rodul durerii de vecii
întregi. Interesantă este și alternanța persoanei I singular cu persoana I plural a verbelor, menită să
evidențieze relația poetului cu strămoșii (să schimbăm – am ivit) și să sublinieze responsabilitatea
2
creatorului față de poporul a cărui voce se declară. Suita de verbe la indicativ perfect compus
conturează rolul poetului: am ivit, am prefăcut, am luat, iscat-am. Așadar, poetul transfigurează
artistic realitatea brută în materie poetică, prin intermediul cuvintelor din toate registrele stilistice
care devin expresive în context, prin puterea lor de sugestie. De aceea, la nivel stilistic, predomină
metafora, asocierile semantice surprinzătoare, comparația, epitetul rar, limbajul este excesiv
metaforizat, principiu pe care îl teoretizează, de altfel, Eugen Lovinescu în Teoria mutațiilor
estetice. Dintre acestea, are o mare forță de sugestie comparația metaforică ce definește poezia în
viziunea argheziană: Slova de foc și slova făurită/ Împărechiate-n carte se mărită/ Ca fierul cald
îmbrățișat în clește. Poezia este, în egală măsură, talent și trudă, har și meșteșug, iar durata creării
acesteia este metaforic redată prin hiperbola: Și frământate mii de săptămâni. Oximoronul (Veninul
strâns l-am preschimbat în miere), epitetele metaforice (seara răzvrătită, dulcea lui putere, torcând
ușure, Dumnezeu de piatră), precum și enumerația (bube, mucegaiuri și noroi) sunt tropi care
conturează, prin imagini expresive, truda și rolul poetului.

Sonoritățile dure ale unui lexic colțuros, sugerând atât asprimea existenței sociale, cât și șlefuirea
materialului lexical, sunt conferite de noțiunile de prozodie: măsura versului de 9-11 silabe, rima
împerecheată și ritmul variabil și situează poezia la granița dintre tradiție și modernitate.

Exprimarea unei opinii argumentate privind viziunea despre lume

În opinia mea, atitudinea poetică sintetizată în imaginea metaforică Slova de foc și slova
făurită/ Împărechiate-n carte se mărită/ Ca fierul cald îmbrățișat în clește, precum și imaginarul
poetic ce inițiază în lirica românească estetica urâtului reprezintă esența viziunii despre lume în
poezia Testament, care dezvoltă tema creației. Rolul poetului este de poeta faber, adică șlefuitor de
cuvinte, iar poezia are caracter social, moral și estetic, prin capacitatea limbajului artistic de a
transforma realitatea într-o carte, adică într-o formă de reflectare a vieții poporului.
În concluzie, poezia lui Tudor Arghezi este o ilustrare riguroasă a artei poetice, care conturează
un tot, după cum afirma George Călinescu în Istoria literaturii române de la origini până în
prezent, o operă de rafinament și subtilitate artistică.