Tema si viziunea despre lume

Plumb
George Bacovia
Curent literar apărut în Franța secolului al XIX-lea, simbolismul promovează necesitatea
înnoirii poeziei față de retorica romantică și fată de impersonalitatea poeziei parnasiene. Este
exprimată astfel dorința de a impune în poezie sensibilitatea, visul, muzicalitatea.

Poezia simbolistă este dominată de stări lirice variate și ambigue, exprimă cu intensitate emoția și
inefabilul, așa cum propunea poetul francez Arthur Rimbaud. Se urmărește stabilirea unor
corespondențe subtile, prin sugestie, între trăirile lirice și lumea exterioară, astfel că lectorul este
provocat în a decoda mesajul și, implicit, în a trăi activ stările poetice (A sugera, iată visul!). De
asemenea, se pledează pentru introducerea cromaticului în text, dar sub forma nuanțelor pentru a
crea ideea de impresie. Elementul cheie al acestei poezii devine simbolul, cu rolul de a sugera, care
trebuie să fie autentic și spontan, o asociere între senzație, imagine și imagine sensibilă.

Poetul simbolist gândește în simboluri și transpune, în imagini sensibile, ideile poetice legate de
teme predilecte precum moartea, singurătatea, condiția umană sau natura ca stare afectivă.

Trăsături care fac posibilă încadrarea într-o tipologie/perioadă/orientare tematică

George Bacovia reprezintă, în lirica noastră, simbolismul autentic, cea de-a treia etapă a
curentului, considerată de critica literară ca manifestare plenară a tuturor elementelor pe care le
implică. Volumele sale de versuri (Plumb, Scântei galbene, Cu voi) ilustrează preferința pentru
simbolurile culorilor, pentru motivele muzicale, pentru singurătate, melancolie, spleen.

Poezia Plumb reflectă direcția simbolistă prin intermediul motivelor și atitudinii care concentrează
toate elementele definitorii ale viziunii simboliste: utilizarea simbolurilor, a sugestiei, a
corespondențelor, a muzicalității și cromaticii, precum și prin dramatismul trăirilor lirice. Fiind
poezia care impune titlul și deschide volumul de debut, în 1916, al lui G. Bacovia, Plumb este
considerată, de critica literară, o artă poetică implicită, pe tema condiției poetului damnat la
singurătate, care trăiește acut o criză existențială generată de lipsa comunicării eului cu
exterioritatea și cu sinele, materializată, în plan artistic prin moartea simbolică a inspirației.

Prezentarea temei reflectate în text prin referire la două imagini semnificative

Tema poeziei este particularizată în text prin corespondența dintre planul exterior și cel interior,
marcată la nivel semantic de paralelismul sintactic. Dacă primul catren conturează un univers
exterior marcat de un somn adânc, în care sunetele devin stridente - și scârțâiau coroanele de
plumb - , cel de-al doilea deplasează accentul către interioritatea lirică prin imaginea metaforică:
Dormea întors amorul meu de plumb. Vântului, din prima secvență poetică, îi corespunde frigul, iar
scârțâitul coroanelor este înlocuit de strigătul surd al subiectului liric: și-am început să-l strig. Este
semnificativ faptul că acest strigăt este doar început, sugestia fiind a unui continuum sonor, prin
care eul își manifestă neputința de a evada dintr-o existență apăsătoare și claustrantă. Astfel, cele
două catrene conturează imaginile semnificative ale poetului, ca instanță lirică, damnat la izolare și
singurătate atât în planul existenței exterioare, conturată de simbolurile cavou, sicrie, coroane, cât și
în planul interior, al afectivității sugerate de simbolul amorul meu. Corespondența dintre materie și
spirit este evidențiată prin structura verbală recurentă Stam singur, așezată în poziție forte la
începutul versului al treilea din fiecare catren. Elementele primordiale ale naturii, frigul și vântul,
produc disoluția materiei (asemenea apei din poezia Lacustră) și devin sugestii ale sfârșitului
continuu bacovian.

Sublinierea a patru elemente semnificative pentru ilustrarea viziunii despre lume a autorului

Viziunea simbolistă despre lume a lui Bacovia este sugerată în textul liric prin toate elementele
de structură și de conținut.

Titlul poeziei, Plumb, este, structural, un substantiv în formă nearticulată care atrage atenția de la
început asupra unei atmosfere sumbre, închise, prin sonoritatea surdă a cuvântului (patru consoane
care încadrează singura vocală închisă a sistemului nostru fonetic). Denotativ, termenul denumește
metalul greu, gri-cenușiu și maleabil. Prin repetarea de șase ori în discursul liric, cuvântul-titlu
devine simbol central și laitmotiv, datorită valențelor conotative: universul de plumb construit
sugerează, de fapt, apăsarea, monotonia existenței, labilitatea ca manifestări ale imposibilității de a
comunica cu semenii și cu sinele, de a percepe realitatea exterioară altfel decât minerală, rece și
invazivă. Titlul concentrează, astfel, viziunea bacoviană despre lume: eșecul comunicării
interumane, individul ca prizonier într-un spațiu rece, întunecat și închis.

Lirismul subiectiv sugerează emoția și subliniază intensitatea trăirilor lirice. La nivelul expresiei,
acesta este marcat de formele verbale de persoana I singular (stam, am început, să strig) și de
adjectivul pronominal posesiv (amorul) meu, mărci ale subiectivității lirice.

Sugestia, ca tehnică simbolistă, constă în ambiguizarea mesajului poetic și se realizează prin

corespondențele pe care le stabilește poetul între elemente ale realității obiectuale și propriile stări.
În poezia Plumb se remarcă sugestiile izolării la toate nivelurile textului – structural, fonetic,
sintactic, semantic – deși apar o singură dată cuvintele singur și mort. Universul bacovian
reprezentat în poezie este cel al singurătății, în care lumea devine grea și rece ca plumbul, într-un
tablou monocrom și depersonalizat. În acest sens, imaginarul poetic este realizat predominant prin
metafore-simbol ce sugerează moartea: sicrie de plumb, coroane de plumb, funerar veșmânt, flori
de plumb, amor de plumb. Cele două epitete adverbiale - (dormeau adânc și dormea întors) – sunt
sugestive pentru conturarea somnului etern, iar repetiția verbului a dormi accentuează starea de
letargie a eului captiv în universul închis. Imaginile artistice sunt preponderent statice, conturând
încremenirea, vântul este singurul element care induce mișcarea, însă relevă auditiv, prin sinestezie,
efectele reci ale morții: Și scârțâiau coroanele de plumb.

Muzicalitatea simbolistă derivă mai ales din repetiții, din refrene, care construiesc relațiile de
recurență și de simetrie. În Plumb, muzicalitatea internă este realizată de tiparul sintactic identic al
versurilor 1, 3, și 4, din cele două catrene, repetarea simbolului plumb, de 6 ori, de 4 ori în rimă –
sugestie a închiderii mesajului - și corespondența dintre corpul sonor cuvântului și sensul său, care
formează figurile de sunet: asonanța și aliterația (flori de plumb și funerar veșmânt). Tonul elegiac
al discursului este amplificat și de punctuația afectivă, pauzele realizate prin cezură și punctele de
suspensie, dispuse simetric pentru a sugera monotonia, dezolarea, ca stări poetice.

Prozodia susține prin rima îmbrățișată, ritmul iambic în alternanță cu amfibrahul și măsura
versurilor constantă de 10 silabe apăsarea sufletească, lipsa oricărei speranțe, imposibilitatea
înălțării, căderea surdă și grea.

Poezia Plumb exprimă, estetica simbolistă europeană nu doar prin utilizarea simbolurilor, ci
prin interdependența procedeelor specifice, pe care Bacovia le utilizează în manieră originală.
Imaginarul poetic relevă o lume ca un adevărat cimitir, în care eul poetic este prizonier al unei
conștiințe însingurate și înstrăinate. Universul astfel conturat, împietrit sub efectul plumbului –
metalul toxic, devine o proiecție a stărilor interioare poetice care stau sub semnul morții spirituale.

Poetul transferă totul în muzică și culoare, ipostazele devin măști și fiecare mască, o metaforă
deschisă ce implică trăirea acestuia.

În concluzie, poezia lui George Bacovia care deschide volumul de debut Plumb este, prin tematică,
imaginar poetic, tehnici și expresivitate, o sinteză a viziunii simboliste românești, este, așa cum
afirma Lidia Bote, imagine, metaforă, simbol.