Simbolismul, curent literar europeană ce a apărut în Franţa la sfârşitul secolului al XIX-lea,
dar extins ulterior și în celelalte țări europene, și-a propus șă regăsească esența lirismului în sensul de a sugera impresii și stări sau trăiri sufletești. Din punct de vedere istoric, actul de naștere al simbolismului sau programul manifest literar s-a intitulat ,,Le symbolisme” și a fost coceput de Jean Moreas care l-a făcut public în 1886 în literatura franceză. Constituie o reacţie împotriva parnasianismului, aromantismului, dar şi a naturalismului. Astfel, simbolismul renunţă la modalităţi care sunt de domeniul epicului sau al dramaticului, optând, în schimb pentru o lirică a inefabilului realizată prin sugestie, aluzie, analogie, corespondenţă. Simboliştii refuză ideile şi imaginile clare, precise, preferând să exprime impresii vagi, stări sufleteşti neclare, să cufunde sufletul în reverie. Sensibilitatea simbolistă se caracterizează prin melancolie,anxietate, nevroză, spleen, prin gustul pentru bizar. Bacovia este unul dintre marii poeţi originali de după Eminescu, deşi opera sa a stârnit reacţii controversate în rândurile criticilor. Opera ,,Plumb” scrisă de George Bacovia este una din poeziile reprezentative care a marcat debutul autorului în 1916. Textul se încadrează în categoria operelor simboliste atât prin sensibilitatea cultivată de poet, cât și prin procedeele și mijloacele artistice utilizate, specific simboliste- cultivarea corespondențelor, folosirea sugestiei în locul numirii directe, utilizarea simbolurilor implicite, precum și a muzicalității versurilor. Nichita Stănescu consideră că ,,dintre poeţii a căror tensiune de comunicare a atins pragul extrem al suportabilităţii emotive, în ordinea poeziei româneşti, Bacovia este primul”, pe când George Călinescu îl pune în mari drepturi, numindu-l ,,poet care cultivă artificiul”. O primă caracteristică specifică simbolismului întâlnită în acest text poetic constă în cultivarea corespondențelor ca analogii între stări sufletești și aspecte ale universului exterior. Astfel, în viziune bacoviană metalul anorganic, plumb, devine, în sens simbolic, metaforă a stărilor sufletești greu de definit în termeni denotativi. Sper exemplu, greutatea plumbului corespunde tristeții, apăsării sufletești și prăbușirii interioare, culoarea gri sugerează monotonia, plictisul existențial și cenușiul vieții, iar toxicitatea aceluiași material este o sugestie a morții. Toate aceste stări sugerate se pliază pe sensibilitatea poetului damnat pentru care existența devine o povară. O altă caracteristică a esteticii simboliste este utilizarea simbolurilor implicite, simboluri a căror semnificație e diferită de la un context la altul în funcție de viziunea și de sensibilitatea artistică a poetului simbolist. Astfel, în textul bacovian, sintagma ,,flori de plumb” construită prin asocierea epitetului ,,de plumb” unui termen concret, nu trimite la lipsa vegetației, ci la sentimentul de plictis și de monotonie, ca și la absența unui sentiment de refugiu în fața naturii. Tema poeziei o constituie condiţia de damnat a poetului într-o societate lipsită de aspirații, artificială și incapabilă de comunicare și se reflectă în plan semantic prin utilizarea simbolurilor și a sugestiei în versurișe ,,stam singur în cavou” și ,,dormea întors amorul meu de plumb”. O primă sevență în care se sugerează tema poetului damnat este versul ,,Stam singur în cavou” în relație cu sintagma ,,și era vânt” prin care poetul sugerează starea de singurătate, de solitudine, de goliciune sufletească. Aceste sentimente își găsesc corespondența cu planul exterior. Cavoul sugerează starea de claustrare, imposibilitatea de evadare a unui suflet dintr-o stare greu de definit prin negativitatea ei și care e amplificată de realitatea percepută ca fiind apăsătoare, monotonă, greu suportabilă. Vântul, simbol obsesiv în lirica bacoviană, este o entitate enigmatică, semnificând neliniștea sufletului captiv în trupul-cavou. El poate simboliza o precară manifestare a transcendentului care face să rezoneze, strident și ironic, golul existenței umane: ,,și era vânt”. El se asociază cu motivul solitudinii ființei în univers, subliniind tragicul ontologic- ,,stam singur”. Pe de altă parte, prin versu ,,dormea întors amorul meu de plumb” se sugerează imposibilitatea salvării prin iubire. De altfel, în viziune simbolistă, iubirea este asociată unei perspective pesimiste asupra existenȚei, fiind pusă adesea în relație cu tema bolii sau cu cea a morții. Poetul simbolist nu crede în forța sentimentului de dragoste, căci sufletul damnat nu e compatibil cu trăirea iubirii ideale- ca în viziune romantică. În contextul poetic despre care discutăm, epitetul ,,întors” poate fi pus în relație cu o idee teoretizată de Lucian Blaga- ,,a fi întors înseamnă a fi cu fața spre moarte”, somnul fiind de fapt o altă metaforă a trecerii spre moarte. Metafora ,,amorul meu de plumb” anulează ideea oricărei posibile evadări din starea de apăsare sufletească, sugerând o prăbușire lăuntrică. De altfel, sensul sintagmei se întregește cu ajutorul structurii verbale ,,am început să-l strig”-utilizarea unui singur verb la perfect compus sugerează renunțarea la speranță, eșecul încercării de a evada din cadrul destinului de damnat, de aceea iubirea este un sentiment invocat cu strigăt de disperare. Viziunea despre lume a poetului simbolist, și anume poetul neînțeles, damnat, obosit existențial sub apăsarea sentimentului de grea melancolie este transpusă artistic prin intermediul elementelor de compoziție ale textului poetic, elementele de recurență, titlul incipitul poeziei, relația de opoziție și de simetrie observată la nivelul celor două secvențe poetice. Titlul conține doar lexemul ,,Plumb” și este alcătuit din patru consoane și o vocală. Vocala ,,u” este în poziție mediană, închisă de câte două consoane, sugestie a claustrării. De asemenea, consoanele ,,p”, ,,l”, ,,m”, ,,b” sunt sunete care induc un ton grav ca o tânguire premergătoare a morții, întreținând ideea de discomfort sufletesc. Acesta e un metal greu, asociat în astrologie cu Saturn, planeta stagnării și a melancoliei. Cea mai frapantă dintre particularitățile plumbului, adevărat ,,cancer al materiei” este aceea de a se ,,metastaza”, de a se răspândi pretutindeni- aici e inițial o particularitate a spațiului exterior ,,sicrie de plumb” pentru a contamina în cele din urmă și sufletul uman- autorul devine el însuși ,,de plumb”. Cuvântul ,,plumb” din care e alcătuit titlul se repetă de 6 ori în cele 8 versuri ale poeziei și dacă în sens denotativ reprezintă un element anorganic, greu, rece, dur și toxic, în sens conotativ este o sugestie a lipsei de viață, a apăsării sufletești, a prăbușirii interioare, a lipsei de sentimente și chiar a morții. Din punct de vedere cromatic culoarea gri este o sugestie a monotoniei, a plictisului și a cenușiului vieții. Ca orice titlu, acesta e anticipativ pentru toate elementele care compun poezia, devenind simbol central. Toposul construit pe simbolul imaginat de Bacovia este plasat în regnul mineral al cărui tribut este încremenirea, inerția dezolantă a materiei. ,,Cel mai urât dintre metale”, cu greutatea lui specifică are o culoare ternă, deprimantă, metalul alchimiștilor devenind în textul bacovian o metaforă absolută a existenței sufocante, monotone și mediocre, a unei vieți iremediabil captive în materie, jefuite de șansa deschiderii spre vis, spre lumina spiritului. Afirmația lui Bacovia: ,,Plumbul ars e galben. Sufletul ars e galben” surprinde corespondența dintre plumb și suflet. Cele 2 strofe ale poeziei se află atât înre-o relație de opoziție, cât și de simetrie. Relația de opoziție corespunde celor două planuri ale realității: realitatea exterioară, obiectivă, reprezentată de cimitir și de cavou ,,stam singur în cavou” și realitatea interioară nesensibilizată de iubire ,,amorul meu de plumb”. În prima secvență poetică, corespunzând primului catren, impresia de static, de încremenire este susținută de planul descriptiv cu elemente ale unui decor funebru ,,scârțâiau coroanele de plumb”, iar a doua secvență, printr-o detașare de sine, ca și cum poetul ,,se privește din afară pe sine ca pe un obiect”, după cum afirma criticul Nicolae Manolescu. Simetria compozițională se observă la nivelul construcției strofelor pe baza paralelismului sintactic. Astfel, în versurile 1,3 și 4 ale fiecărei strofe se respectă un tipar sintactic, cu excepția versului al doilea, astfel că și la nivel sintactic se sugerează o potențare a sentimentului de melancolie grea și de angoasă existențială. Versul 1 din strofele 1 și 2-Predicat+Complement+Subiect+Atribut, V3-Pred+Compl+Compl-Pred+Sb și V4 Pred+Subiect+Atribut. În opinia mea, poezia ,,Plumb” este o artă poetică simbolistă în care realitatea prezentată este o proiecție a stărilor de spirit, una petrificată, transfigurată sub imperiul stărilor depresive, într-una interioară, la fel de încremenită. Prin atmosferă, sugestie, simboluri, corespondențe, muzicalitate și prin zugrăvirea stărilor sufletești de angoasă, de spleen, poezia ,,Plumb” se încadrează în estetica simbolistă. Autorul creează aici un univers al claustrării fără un corespondent exact în lumea reală, depășind lirica mimetică a secolului al XIX-lea.