Plumb

de George Bacovia

Simbolismul este un curent literar care se manifestă la sfârșitul secolului al XIX – lea, ca o
reacție împotriva romantismului, împotriva tendinței de evadare din real a romanticilor.

Simbolismul românesc a fost susținut prin activitatea lui Macedonski la revista “Literatorul”.

Trăsăturile curentului sunt: tehnica sugestiei și a simbolului (poezia nu definește realitatea

concretă, ci relația dintre imaginea artistică și starea sufletească....), utilizarea sinesteziilor
(perceperea realității prin mai multe simțuri), cromatica (culorile exprimă stări de spirit),
muzicalitatea (ce reiese din laitmotiv, refren și motivul acompaniamentului muzical) și prezența
corespondențelor (raporturile intime dintre macrounivers și microunivers).

Universul simbolist este configurat prin teme ca: moartea, natura aflată în descompunere,
iubirea sortită eșecului, evadarea, târgul provincial, sentimentele dominante fiind: de alienare,
angoasă, disperare, spleen.

George Bacovia este unul dintre reprezentanții de seamă al simbolismului românesc,

universul său liric conturându-se din primul volum “Plumb” apărut în 1916.

Poezia cu același titlu, “Plumb”, care deschide volumul, este o operă simbolistă prin
valorificarea trăsăturilor specifice curentului. În operă este valorificată tehnica sugestiei, simbolul
sicrielor și al cavoului devenind semnificative pentru un spațiu al sufocării. Cromatica este dominată
de culoarea gri, specifică plumbului și semnificativă pentru starea de monotonie, respectiv de
culoarea negru, sugerată prin elementele funerare. Muzicalitatea este dată de laitmotivul “plumb”
care se repetă de 6 ori pe parcursul poeziei, la finanlul primului și ultimului vers și la cezura versului
al doilea din fiecare strofă. Se observă, de asemenea, și sinesteziile (“Stam singur în cavou și era
vânt”), respectiv corespondența care se creează între planul exterior al naturii sumbre și cel interior
al stării de spirit a eului liric.

Tema poeziei este moartea, ilustrată atât în plan extern prin natura împietrită, cât și în plan
interior, prin iubirea neîmplinită. Totodată, opera poate fi considerată o artă poetică, deoarece
ilustrează condiția de damnat a poetului, într-o societate meschină, incapabilă să-l înțeleagă. Eul liril
își exprimă în mod direct sentimentele de tristețe, de melancolie, dar și de claustrare în acest univers
închis, fără posibilitate de evadare.

Titlul este un element de structură semnificativ datorită simbolului plumb, metal ale cărui
trăsături conturează toată atmosfera poeziei, prin stările de spirit pe care le sugerează (greutatea
plumbului relevă apăsarea sufletească, culoarea cenușie – monotonia, spleenul, iar maleabilitatea
materialului sugerează labilitatea psihică).

Compozițional poezia este alcatuită din 2 catrene, cu măsura de 10 silabe în rimă îmbrățișată
și ritm iambic ce alterează cu amfibrahul. Pe parcursul operei se evidențiază 2 palnuri poetice: planul
extern, al universului împietrit și planul intern, al iubirii neîmplinite, creîndu-se astfel o
corespondență între macrounivers și microuniversul spiritual.

Prima strofă devine semnificativă pentru tematica operei prin prezența a numeroase cuvinte
din câmpul semnatic al morții: “sicriele”, “flori”, “funerar veșmânt”, “cavou”, “coroanele”, precum și
prin cromatica sugerată de prezența acestor elemente funerare – negru. Metafora “flori de plumb”
relevă imaginea universului împietrit, iar lugubrul peisajului, pustietatea, vidul existențial sunt
sugerate prin sinestezii: “și era vânt.../ Și scârțâiau coroanele de plumb”. Într-o astfel de atmosferă
sentimentele eului sunt de solitudine “stam singur în cavou”, de pustietate sufletească, nevroză,
spleen.

Strofa a doua ilustrează planul interior prin evocarea sentimentului de iubire sugerat de
metafora “amorul meu de plumb”. Adverbul “întors” relevă ideea că iubirea nu mai produce o stare
de elevație spirituală ca la romantici, dimpotrivă, amorul e un zbor spre teluric apropiind de moarte.
Lucia Blaga considera că sugerează întoarcerea mortului cu fața spre apus.

Starea de spirit a eului liric este de disperare “și-am început să-l strig”, dar și de pustietate
sufletească “și era frig”, de detașare față de sentimentul lui defunct, ce este contemplat, parcă, din
exterior “stam singur lângă mort”.

În concluzie, prin valorificarea trăsăturilor specifice și prin imaginar poetic, poezia “Plumb”
de George Bacovia devine o creație semnificativă pentru simbolismul românesc.