Eseu- Plumb,de George Bacovia

 Simbolismul este un curent de mare prestigiu în literatura universală, apărut în Franța

la sfârșitul secolului al 19-lea prin operele poeților decadenți, ca reacție împotriva
parnasianismului, a romantismului si a naturalismului, promovând conceptul de poezie
modernă. Manifestul simbolist apărut în 1886 îi aparține lui Jean Moreas care publică în ,,Le
Figaro”  articolul ,,Le Symbolisme”. Acest curent se individualizează prin combaterea falsei
sensibilități și a gândirii abstracte, considerând ca esența fenomenelor nu poate fi cunoscută pe
cale rațională, ci intuitivă. Având ca ilustru precursor pe Ch. Baudelaire, simboliștii francezi
precum Rimbaud, Verlaine sau Mallarme, consideră că în poezie, raportul dintre simbol și
realitatea sufletească nu trebuie dezvăluit explicit, ci numai sugerat. ,,A numi un obiect
înseamnă a suprima trei sferturi din plăcerea pe care ți-o dă un poem. A sugera, iată visul
nostru” (Mallarme). Alte principii simboliste sunt: exprimarea obiectelor și fenomenelor prin
simboluri, corespondențele, sinesteziile, cultivarea versului liber, utilizarea cuvintelor rare și a
metaforelor rafinate, muzicalitatea (,,Muzică înainte de toate” – Verlaine). 
În România, teoreticianul simbolismului a fost Alexandru Macedonski prin activitatea sa
de la revista ,,Literatorul”, iar acesta susține în articolul ,,Poezia viitorului” că poetul nu este
decât un instrument al senzațiilor primite de la natură, pe care le transmite apoi în formulări
inedite; poezia îi apare ca o revărsare a sentimentului.
Simbolismul autentic la noi se instaureaza prin activitatea literară a lui George Bacovia,
un poet vizionar și profund original, o figură controversată în literatura română a cărui creație
stă sub semnul suferinței și al stărilor de spirit negative. Poezia lui cultivă simbolul ca
modalitate de surprindere a corespondențelor eului cu lumea, natura, universul, având  teme și
motive  tipic simboliste: târgul de provincie, claustrarea, peisajul interiorizat, descompunerea
materiei. Lirica bacoviană cultivă o muzicalitate stridentă, stări obsesive redate prin laitmotive
(plumbul, moartea), cromatica agresivă ( alb și negru, violet-care sugerează doliul, galbenul -
sugerând boala, depresia și suferința). Lumea bacoviană este sumbră, apăsătoare, este un
spațiu dezolant, cu abatoare, piețe și parcuri pustii, cu toamne ce amorțesc sufletul și ierni
infernale, cu primăveri ce aduc nevroze și veri în care se descompun cadavrele. 
        Principalele atitudini poetice sau stări sufletești specifice simbolismului bacovian sunt:
tristețea, spleenul (plictis, dezgust față de orice), angoasa (neliniște, tulburare interioara),
oboseala psihică, disperarea, apăsarea sufletească, nevroza, spaima, dezolarea, toate aceste
reacții afective fiind sugerate prin simboluri.

       Poezia „Plumb” deschide volumul cu același titlu, apărut în 1916 și poate fi considerată o
artă poetică (ars poetica), întrucât dezvăluie propria viziune despre condiția artistului,
înscriindu-se în universul liric specific bacovian al evancescenței spirituale, o treptată
estompare, dispariție a sinelui.
       Lirismul subiectiv este redat la nivelul expresiei, prin mărcile eului liric, reprezentate de
verbe și pronume la persoana I singular: „stam”, „să strig”, „am început”, „meu”, ceea ce
amplifică profunzimea stărilor sugerate în text.
  Textul este structurat în două catrene, folosindu-se principiul simetriei , iar cuvântul-
cheie din titlu, ,,plumb”,  devine laitmotiv, fiind repetat de 6 ori. Cele două strofe/secvențe
poetice corespund celor două planuri ale realității: realitatea exterioară, obiectivă, simbolizată
de cimitir și de cavou și realitatea interioară, subiectivă, simbolizată de sentimentul iubirii, a
cărui invocare se face cu disperare, fiind și el sub semnul morții.
        Tema poeziei este simbolistă și exprimă condiția poetului damnat într-o societate
meschină, sufocantă și artificială, dezinteresată de valoarea artei adevărate, imagine construită
prin simboluri exterioare precum „sicriele de plumb”, care insinuează stări interioare depresive.
Dominantă este starea de tristețe și în același timp oboseală psihică, angoasă și solitudine a
poetului, care se simte încătușat și sufocat, în care sufletul este  închis, fără a avea vreo scăpare
„Stam singur în cavou…și era vânt…[…]/ Stam singur lângă mort…și era frig…”.
        Titlul poeziei este simbolul „plumb” cuvânt ce are drept corespondent în natură metalul
greu și toxic, ale cărui trăsături simbolizează stări sufletești: greutatea metalului semnifică
apăsarea sufletească, iar culoarea cenușie menține monotonia, starea de deprimare;
sonoritatea surdă a cuvântului (patru consoane și o singură vocală închisă) determină
închiderea eternă a existenței, fără soluții de evadare, motiv ce provoacă disperare, spaimă și
dezolare. De asemenea, o posibilă descifrare a simbolului o oferă însuși Bacovia care
mărturisea: ,,Plumbul ars e galben. Sufletul ars e galben. Plumbul apasă cel mai greu pe om”.
      Strofa întâi exprimă simbolic spațiul închis, apăsător în care eul liric se simte claustrat:
un cavou care poate reprezenta societatea înăbușitoare, mediul deprimant sau chiar propria
existență. Elementele decorului funerar folosite în descrierea atmosferei sunt „sicriele de
plumb”, „cavou”, „coroanele de plumb”, „funerar veștmânt”- trimițând către ideea de
inevitabilitate a morții. Florile, simbol al frumuseții și al vieții, sunt de plumb, împietrite și reci.
Epitetul personificator din incipit „Dormeau adânc” transpune cadrul solemn al morții, al
finalității în planul exterior, anticipând atmosfera predominantă din planul interior. Solitudinea
este exprimată sugestiv prin sintagma „Stam singur”, care alături de celelalte simboluri
proiectează pustietatea sufletească printr-un element al naturii- „și era vânt”. Acesta este
singurul ce sugerează mișcarea, dar produce efecte sonore sinistre prin verbul „scârțâiau”,
accentuând nevroza.
Primul vers al celei de a doua strofe dezvăluie o stare emoțională intensă, verbul
„dormea" , la imperfect creând impresia de permanentizare a stării de angoasă și spleen.
Epitetul „întors” poate semnifica „întoarcerea mortului cu fața spre apus” după cum va spune 
Blaga, anunțând, astfel, moartea.  Întreaga secvență poetică se referă la disperarea provocată
de încercarea eșuată de a salva iubirea și de a se salva pe el însuși prin ea, indicată de verbul
„am început” la perfect compus. Ultimul vers al poeziei ,„ Și-i atârnau aripile de plumb” este o
metaforă ce  face referire atât la condiția poetului damnat, nevoit să se afunde în lumea anostă,
cât și la suprimarea oricărei speranțe; aripile sunt simbol al zborului, dare le „atârnă” și sunt
„de plumb”, ceea ce presupune zborul în jos, mai exact prăbușirea sufletească a eului liric. 
     Elementele de prozodie conferă muzicalitatea specifică simbolismului, constând în rima
îmbrățișată, măsura de zece silabe și ritmul iambic. La acestea se adaugă repetițiile obsesive și
rimele interioare, frecvența consoanelor și a vocalelor închise,  care asigură tonalitatea gravă și
sumbră a poeziei.
    Prin urmare, prin atmosferă, muzicalitate, folosirea sugestiei, a simbolului și a
corespondențelor, zugrăvirea stărilor sufletești de angoasă, poezia Plumb se încadrează în
estetica simbolistă. Opera lui G. Bacovia înseamnă ruptura definitivă de stilul eminescian, de
iluzia sau de visarea romantică, redând cu o sinceritate tulburătoare propria sa lume interioară,
printr-un material verbal simplu și lipsit de artificiu.