Simbolismul

Curent literar modernist, apărut ca o reacție împotriva poeziei retorice a romanticilor și a

impersonalității reci a parnasienilor.
Jean Moreas publică, în 18 septembrie 1886, în suplimentul literar al ziarului Le Figaro, o
scrisoare intitulată Le Symbolisme, devenită manifestul literar al noii mișcări și în care propune
numele curentului simbolist. Ulterior întemeiază împreună cu Gustave Kahn revista Le Symboliste.
Numele propus de Moreas se va impune în fața celeilalte denumiri a orientării moderniste, lansate de
gruparea lui Paul Varlaine, ” decadenții”, și de revista Le Decadent (1886).
Poezia simbolistă este exclusiv o poezie a sensibilității pure. Poetul simbolist nu este
interesat nici de poezia naturii în sine, nici de poezia socială, nici de poezia de idei.
Obiectul poeziei simboliste îl constituie stările sufletești nelămurite, confuze, care,
neputând fi formulate clar, sunt transmise pe calea sugestiei.
Sugestia este folosită drept cale de exprimare a corespondențelor, a legăturilor ascunse
dintre lucruri prin cultivarea senzațiilor coloristice, muzicale, olfactive, uneori în imagini complexe
(sinestezii).
Mallarme : A numi un obiect înseamnă a suprima trei sferturi din plăcerea pe care ți-o dă un
poem, plăcere care constă în bucuria de a ghici încetul cu încetul; să sugerezi, iată visul nostru.
Cultivarea simbolului are, de asemenea, o importanță majoră în cadrul acestui current.
Utilizat în poezia anterioară (de pildă, la romantici) pentru a exprima, a lămuri, a materializa o idee
sau un sentiment (simbolul explicit), la simboliști, funcția simbolului rămâne aceea de a sugera
(simbolul implicit).
Înclinația către stări sufletești nedefinite, predispoziția pentru reverie, visare reprezintă alte
trăsături ale poziei simboliste.
Un element definitoriu al poezie simboliste îl reprezintă căutarea muzicalității exterioare,
obținută nu numai prin ritmuri și rime perfecte, ci mai ales prin repetiția obsedantă a unor cuvinte, a
anumitor vocale sau a refrenului.
Pentru crearea sugestiei, simboliștii folosesc adeseori versul liber, care exprimă nestingherit
de rigorile prozodiei mișcările intime ale sentimentului poetic (muzica interioară); Paul Varleine:
Muzica înainte de toate.
Simboliștii au predilecție pentru anumite teme și motive: iubirea, nevroza, târgul provincial
ca element al izolării, natura ca loc al corespondențelor.

Reprezentanții de seamă ai curentului simbolist în Franța sunt: precursorul Charles

Baudelaire, autor al poeziei Corespondențe, considerată o adevarată artă poetică pentru simbolismul
francez, Arthur Rimbaud, Paul Verlaine (cu a sa Art Poetique ), Stephane Mallarme.
Simbolismul s-a manifestat în literatura română aproape sincronic cu simbolismul
european, avându-l ca teoretician pe Alexandru Macedonski, conducător al cercului revistei
Literatorul. Inițial respins de reprezentații Junimii, de scriitorii de la Contemporanul, ca și de
orientările tradiționaliste (sămănătorismul, poporanismul), simbolismul românesc s-a impus prin
poeți reprezentativi, după anul 1900: Dimitrie Anghel, Ștefan Petică, Ion Minulescu și George
Bacovia.
 George Bacovia – Universul poetic

Universul poetic bacovian are la bază câteva motive specifice liricii simboliste.
Este vorba, în primul rând, de motivul singurătății¸ preluat din romantism. Numai că, la
Bacovia, solitudinea devine un sentiment sumbru, apăsător, asociat cu spațiul camerei (izolarea) sau
cu spații exterioare: parcul, străzile sau orașul de provincie. În mulțime, eul poetic bacovian se simte
înstrăinat, inadaptat, fără putința de comunicare cu ceilalți, rătăcește fără sens, cu gesturi absurde.
Sentimentul inadaptării produce înstrăinarea și dorința de evadare. Motivul solitudinii apăsătoare
este elementul de recurență în volumul de debut, din 1916: Plumb.
Volumul Scântei galbene (1926) aduce în discuție importanța cromaticii în lirica bacoviană.
Într-un interviu din 1929, în revista Viața literară, poetul declara : Fiecărui sentiment îi corespunde
o culoare. Acum în urmă m-a obsedat galbenul, culoarea deznădejdei… În Plumb văd culoarea
galbenă. Compușii lui dau un precipitat galben. Temperamentului meu îi convine această culoare.
După violet și alb am evoluat spre galben… Plumbul ars e galben. Sufletul ars e galben […]
Altădată, în Plumb, pe lângă impresia colorată, mai simțeam alta statică, de greutate. Plumbul
apasă cel mai greu pe om… Cât privește despre mine am fost și rămân un poet al decadenței”.

Gama de culori este restrânsă în poezia lui Bacovia, centrată pe câteva motive tipic
simboliste: urâtul, plictisul, tristețea, monotonia. Esențial sugestivă, culoarea, în loc să reliefeze
obiectul, dimpotrivă, estompează conturul, îl dizolvă, într-un fluid unic, în stare să impună o anumită
stare de spirit. Culorile, ca și instrumentele muzicale, au rolul de a sugera o stare sufletească. Astfel,
melancolia gravă este sugerată de vioară și clavir, în timp ce sentimentul de monotonie este dat de
culoarea violet, de armonică și fanfare. Violetul indică, de asemenea, un doliu cosmic. Nevroza este
sugerată de verde crud, roz și albastru, muzical ea fiind susținută de vioară și de flaut. Galbenul
sugerează, așa cum însuși poetul declara, depresia. Culorile intense, strălucitoare, cu scăpărări
prețioase ca aurul revela o stare crepusculară. Albul statuilor pe care se lasă un apus de soare măreț
revelă o stare crepusculară. Negrul, limita cromatică, suscită limita depresivă, ca în poezia cu acest
titlu.
Lumea orașului, a târgului de provincie, se constituie într-un motiv de largă recurentă în
lirica bacoviană. Abatorul, piețele pustii, parcurile sărăcăcioase reprezintă elemente ale universului
citadin care provoacă spaima existențială și, în același timp, constituie fundalul pe care sunt
proiectate ipostazele umane specifice poeziei bacoviene: copii și fecioare tuberculoase, o palidă
muncitoare, poetul rătăcind fără sens și făcând gesturi absurde. O imagine concludentă a spațiului
urban este prezența în Amurg violet. Decorul este aici de o artificialitate intens studiată. Punctul
central este cromatica atipică (violet), disipată în atmosferă (amurg) și în tot spațiul: Orașul tot e
violet.
Cadrul natural este trist și dezolant în lirica bacoviană. Ploaia și ninsoarea au rezontanță în
sufletul omului, aducând monotonie, nevroză, chin și frig lăuntric.
Toamna, anotimpul mohorât al ploilor interminabile, pustiește sufletul și amorțește simțurile
ca în poezia Nervi de toamnă. Iarna este infernală, domină întreaga lume și aduce cu sine pierderea
oricărei speranțe, a oricărei iluzii din sufetul poetului, precum în poezia Din vremuri. Primavara nu
reprezintă pentru eul liric bacovian un motiv de bucurie, ci dimpotrivă, un anotimp al nevrozelor, ca
în Nervi de primăvară sau Note de primăvară. Căldura infernală a verii creează o atmosferă în care
cadavrele se descompun, ca în poezia Cuptor. În mijlocul acestui peisaj dezolant, poetul rătăcește
singur, înstrăinat de ceilalți, fără putința de a comunica cu lumea din jur, motivul singurătății
asociindu-se cu izolarea, înstrăinarea, imposibilitatea comunicării.
 Iubirea apare în poeziile lui Bacovia într-un mod total diferit de lirica romantică. Femeia
constituie un refugiu, casa ei reprezintă un loc de adăpost, compasiune și ocrotire, un loc unde
asprimile bolii și ale mizeriei umane sunt alintate cu forme de atenție elementară, precum un ceai sau
un foc bine nutrit, ca în poezia Decembre.
Moartea apare la Bacovia ca o senzație de anihilare a întregii existențe, de dezagregare a
materiei și a ființei (“sfârșitul continuu bacovian“). Moartea provoacă rareori panică. Ea este de
obicei dorită și așteptată ca un remediu al bolii existențiale de care suferă poetul.
Volumele Cu voi (1930) și Comedii în fond (1936) continuă să zugrăvească viziunea de
infern, lumea absurdă și halucinantă, prezente și în volumele anterioare, Plumb și Scântei galbene.
G. Călinescu vorbește de un anume manierism existent în volumul Comedii în fond.
Ultimul volum, Stanțe burgheze (1946), cultivă cotidianul, biograficul, stereotipia actelor
umane, vocabularul prozaic, ironia discretă. Fără a schimba temele și motivele liricii bacoviene,
denotă un autor exigent cu sine, a cărui operă lirică nu impresionează prin cantitate, ci prin
virtuozitatea ei.
Dacă în primele două volume, poetul reia obsesiv, cu insistență și luciditate, limbajul,
motivele si imaginarul simbolist, recurența având ca efect monotonia, artificialitatea și uzura
formelor, în următoarele volume tinde către o individualizare a impresiilor, în contrast cu stilizările
observate mai înainte. Tendința de a zugrăvi tablouri simetrice, construite, raționalizate este
depășita acum. Poetul dorește să noteze senzația sa nemijlocită ingenuă si dureroasă.
Din lumea bacoviană nu se poate fugi, este o lume închisă, fără iluzia unei transcendențe
salvatoare, sensul existenței fiind vidul, nimicul. Traseul discursului liric bacovian, de la simbolismul
manierist la trazitivitate, este chiar drumul poeziei moderne.

Dormeau adânc sicriele de plumb,

Și flori de plumb și funerar vestmânt -
Stam singur în cavou... și era vânt...
Și scîrțîiau coroanele de plumb.

Dormea întors amorul meu de plumb

Pe flori de plumb, și-am început să-l strig -
Stam singur lângă mort... și era frig...
Și-i atârnau aripile de plumb.

Ipoteza
Poezia simbolistă Plumb deschide volumul cu același titlu, apărut în 1916, definindu-l în
totalitate.

Formularea argumentelor
Textul poetic se înscrie în lirica simbolistă prin: folosirea simbolurilor, tehnica repetițiilor,
cromatica și dramatismul trăirii eului liric. Dramatismul este sugerat prin corespondența ce se
stabilește între materie și spirit. Textul nu cuprinde niciun termen explicit al angoasei, totul putând fi
dedus din descrierea cadrului.

Dezvoltarea argumentelor
Titlul poeziei este simbolul plumb, care sugerează apăsarea, angoasa, greutatea sufocantă,
cenușiul existențial, universul monoton, închiderea definitivă a spațiului existențial, fără soluții de
ieșire.
 Tema poeziei constituie condiția poetului într-o societate lipsită de aspirații și artificială.
Lumea ostilă și stranie, conturată de câteva pete de culoare este proiecția universului interior, de un
tragism asumat cu luciditate.
Textul este structurat în două catrene construite pe baza lexemului plumb, care este reluat în
șase din cele opt versuri ale poeziei. Cele două strofe / secvențe poetice corespund celor două planuri
ale realității: realitatea exterioară, obiectivă, simbolizată de cimitir și de cavou și realitatea interioară,
subiectivă, simbolizată de sentimenul iubirii, a cărui invocare se face cu disperare, fiind și el
condiționat de natura mediului.
Lirismul subiectiv este redat la nivelul expresiei, prin mărcile subiectivității: persoana întâi a
verbelor – stam, am început, persoana I a adjectivului posesiv (amorul) meu.
Strofa I surprinde elemente ale cadrului spațial închis, apăsător, sufocant, în care eul poetic
se simte claustrat: un cavou, simbolizând universul interior, și în care mediul înconjurător a capatat
greutatea apăsătoare a plumbului. Elementele decorului funerar sunt: sicriele de plumb, vestmântul
funerar, flori de plumb, coroanele de plumb, artificii funerare de duzină, tipice pentru mica burghezie
de provincie. Repetarea epitetului de plumb are multiple sugestii (cromatică, fizică – de apăsare),
insistând asupra existenței mohorâte, anoste, lipsită de transcendență sau de posibilitatea înălțării.
Lumea obiectuală, în manifestările ei de gingașie și frumusețe – florile, este marcată de împietrire.
Vântul este singurul element care sugerează mișcarea, însă produce efecte reci, ale morții: Și
scârțâiau coroanele de plumb.
Cadrul temporal nu este precizat, dar atmosfera macabră poartă sugestia nocturnului.
Strofa a II-a debutează sub semnul tragicului existențial, generat de dispariția / moartea
afectivității: Dormea întors amorul meu de plumb. Cuvântul întors constituie misterul poeziei. Este
vorba probabil, cum va spune Blaga, de întoarcerea mortului cu fața spre apus. Eul liric își privește
sentimentul ca un spectator. Aripile de plumb presupun un zbor în jos, căderea surdă și grea, moartea.
Încercarea de salvare este iluzorie: Și-am început să-l strig.
Elementele naturii primordiale sunt, în poezie, frigul și vântul, care produc disoluția materiei.
Starea de solitudine a eului liric este sugerată de repetarea sintagmei stam singur, care alături
de celelalte simboluri accentuează senzația de pustietate sufletească.
Înstrăinarea, împietrirea, izolarea, solitudinea, privirea în sine ca într-un străin, se circumscriu
esteticii simboliste.
CONCLUZIA
Prin atmosferă, muzicalitate, folosirea sugestiei, a simbolului și a corespondențelor,
zugrăvirea stărilor sufletești de angoasă, de spleen, poezia Plumb se încadrează în estetica
simbolistă.

Nivelurile textului poetic

Nivelul fonetic, elementele de prozodie

La nivel fonetic, cuvântul plumb cuprinde o vocală închisă de doăa consoane “grele”, ceea ce
sugerează o închidere a spațiului. În restul poeziei predomină vocalele o, i, u, dând sentimentul
golului existențial, al absenței, al vidului lăuntric. Sonoritățile lugubre sunt obținute prin aglomerarea
consoanelor dure : b, p, m, n, s, ş, t, ţ.
În ceea ce privește prozodia, Plumb are o construcție riguroasă, care sugerează prezența
morții, prin închiderea versurilor cu rimă îmbrățișată, măsura fixă de 10 silabe, iambul alternând cu
amfibrahul.
La nivel morfologic, se remarcă prezența verbelor, în marea majoritate statice. Timpul
imperfect desemnează trecutul nedeterminat, permanența unei stări de angoasă: dormeau, stam, era,
scârțâiau, dormea , atârnau. Verbele statice la imperfect sunt așezate cu precădere la început de vers,
iar acelor verbe cărora nu le este atestată staticitatea în dicționar, li se reduce intensitatea mișcării.
Cele două verbe, la perfect compus – am început și, respectiv, la conjunctiv – să strig, sugerează
disperarea poetului atunci când conștientizează că universul înconjurător este cuprins de atmosfera
sumbră a morții.
Verbul a fi, impersonal, apare în două versuri simetrice sintactic.
Versul al treilea din prima strofă se remarcă prin elipsa verbului a fi cu sens existențial: Și
flori de plumb și funerar vestmânt, conturând imaginea statică și sugerând o imagine impresionistă.
Adverbul adânc așezat lângă verbul dormeau sugerează somnul veșnic, moartea. Apropierea dintre
somn și moarte este clasică, atât datorită nemișcării pe care ambele stări o presupun, cât și faptului că
ambele constituie o rupere de lumea reală.
La nivel sintactic, textul este structurat pe o serie de propoziții principale, independente,
coordonate prin juxtapunere sau copulativ. De asemenea, se remarcă topica inversă, cu subiectul
postpus: Dormeau adanc sicriele de plumb; Dormea întors amorul. Repetarea conjuncției copulative
și realizează suprapunerea de imagini pentru a reda aceeași stare.
La nivel lexical, se remarcă prezentarea cuvintelor din câmpul semantic al morții: sicriu,
cavou, funerar, coroană, mort. Repetarea acelorași cuvinte are ca efect monotonia.
La nivel stilistic, se remarcă prezența simbolului central plumb, asociat metaforelor: flori de
plumb, coroanele de plumb, aripile de plumb și expresivitatea epitetului din versul: Dormea întors
amorul meu de plumb.