Simbolismul

- Curent literar modernist, apărut ca o reacţie împotriva poeziei retorice a romanticilor şi a

impersonalităţii reci a parnasienilor.
- Jean Moreas publică, la 18 septembrie 1886, în suplimentul literar al ziarului Le
Figaro,  o scrisoare intitulată LeSymbolisme, devenită manifestul literar al noii mişcări şi în
care propune numele curentului simbolist.
- Poezia simbolistă este exclusiv o poezie a sensibilităţii pure. Poetul simbolist nu este
interesat nici de poezia naturii în sine, nici de poezia socială, nici de poezia de idei.
- Obiectul poeziei simboliste îl constituie stările sufleteşti nelămurite, confuze, care,
neputând fi formulate clar, sunt transmise pe calea sugestiei.
- Sugestia este folosită drept cale de exprimare a corespondenţelor/ a legăturilor ascunse
dintre lucruri, prin cultivarea senzaţiilor coloristice, muzicale, olfactive, uneori în imagini
complexe (sinestezii). Mallarme: „A numi un obiect înseamnă a suprima trei sferturi din
plăcerea pe care ţi-o dă un poem, plăcere care constă în bucuria de a ghici încetul cu
încetul; să sugerezi, iată visul nostru."
- Cultivarea simbolului are, de asemenea, o importanţă majoră în cadrul acestui curent.
Utilizat în poezia anterioară (de pildă, la romantici) pentru a exprima, a lămuri, a materializa
o idee sau un sentiment (simbolul explicit), la simbolişti, funcţia simbolului rămâne aceea de
a sugera (simbol implicit).
- Înclinaţia către stări sufleteşti nedefinite, predispoziţia pentru reverie, visare reprezintă
alte trăsături ale poeziei simboliste.
- Un element definitoriu al poeziei simboliste îl reprezintă căutarea muzicalităţii
exterioare, obţinută nu numai prin ritmuri şi rime perfecte, ci mai ales prin repetiţia
obsedantă a unor cuvinte, a anumitor vocale sau a refrenului.
- Pentru crearea sugestiei, simboliştii folosesc adeseori versul liber, care exprimă nestingherit
de rigorile prozodiei mişcările intime ale sentimentului poetic (muzica interioară); Paul
Verlaine: „Muzica înainte  de toate".
- Simboliştii au predilecţie pentru anumite teme şi motive: iubirea, nevroza, târgul provincial
ca element al izolării, natura ca loc al corespondenţelor.
- Reprezentanţii de seamă ai curentului simbolist în Franţa sunt: precursorul Charles
Baudelaire, autorul poeziei Corespondenţe, considerată o adevărată artă poetică pentru
simbolismul francez, Arthur Rimbaud, Paul Verlaine (cu a sa Art poetique), Stephane
Mallarme.
- Simbolismul s-a manifestat în literatura română aproape sincronic cu simbolismul
european, avându-1 ca teoretician pe Alexandru Macedonski, conducător al cercului
revistei Literatorul. 

1
Iniţial respins de reprezentanţii Junimii, de scriitorii de la Contemporanul, ca şi de
orientările tradiţionaliste (sămănătorismul şi poporanismul), simbolismul românesc s-a impus
prin poeţi reprezentativi, după anul 1900: Dimitrie Anghel, Ştefan Petică, Ion Minulescu
şi George Bacovia.
- Poezia simbolistă românească apare la sfârşitul secolului al XIX-lea, perioadă măcinată de
adânci contradicţii sociale. Pe fondul înapoierii industriale şi al unei agriculturi ce mai păstra
rămaşiţe feudale, contradicţiile dintre clase se ascut. Creaţia literară de la sfârşitul secolului
trecut şi începutul secolului nostru exprimă o stare de spirit antiburgheză. Scriitorii devin tot
mai sensibili la suferinţele "dezmoştenitorilor" , ei dezvăluie exploatarea şi asuprirea,
comunica exasperarea provocată de monotonia vieţii provinciale din acea vreme

Trăsăturile simbolismului literar:

 raportul dintre simbol (semn,cuvant) și eul poetic nu este exprimat, ci sugerat,

așadar sugestia este o manieră artistică obligatorie a creației simboliste;

 tema generală o constituie starea confuză și nevrotică a poetului într-o societate

superficială, meschină, incapabilă să perceapă, să inteleagă și să aprecieze nivelul
artei adevărate;
 alte teme și motive simboliste: orașul de provincie sufocant, natura ca stare de spirit,
anotimpurile apocaliptice, dezintegrarea de materie, iubirea sâcâitoare, moartea ca
proces de descompunere, solitudinea dezolantă, motivul apei ca substanța erozivă,
motivul instrumentelor muzicale, motivul cromatic, olfactiv, etc.

 poezia simbolistă exprimă numai atitudini poetice sau stări sufletești specifice
acestui curent literar: tristețea, dezgustul, oboseala psihică, disperarea, apăsarea,
spaima, nevroza, toate fiind sugerate prin simboluri, fără a fi numite;

 corespondența dintre cuvintele-simbol și elementele din natură este principalul

procedeu artistic de construire a poeziilor simboliste. Trăsăturile obiectului din natură
sugerează stările interioare ale eului liric. (De ex: cuvântul-simbol "plumb" are drept
corespondent un metal greu, de culoare cenușie, maleabil și cu o sonoritate surdă);

 preferința pentru imagini imprecise, difuze, fără contur;

 muzicalitatea creației simboliste se construiește fie prin prezența instrumentelor

muzicale, fie prin muzicalitatea interioară a versurilor (prin verbe sau interjecții
auditive);

 cromatica este de asemenea fie exprimată direct prin culori cu putere de simbol, fie
sugerată prin corespondențe;

 olfactivul se manifestă prin mirosuri puternice;

 sinestezia este un procedeu artistic care marchează asocierea concomitentă a mai

multor percepții diferite (sunet,culoare, parfum) și trezirea simultană a simțurilor;

2
  versul liber este o noutate prozodică; refrenul accentuează starea poetică, prin
repetiția cromatică, olfactivă sau muzicală a simbolurilor.

George Bacovia - Universul poetic

- G. Bacovia este creatorul unei poezii de atmosferã. Referindu-se tocmai la acest aspect, E.
Lovinescu observa înclinația poetului cãtre o atmosferã dezolantã, „de toamne reci, cu ploi
putrede, cu arbori cangrenați, limitat în peisajul de mahala de oraș provincial”, plasat între
cimitir și abator. Influențele de facturã simbolistã se concretizeazã la G. Bacovia prin gustul
pentru satanic, prin atmosfera de nevrozã, prin ideea morții, prin cromaticã ori prin
predilecția pentru muzicã. Impresiile sunt sugerate prin intermediul corespondențelor
muzicale sau coloristice, el fiind tributar, într-o anumitã mãsurã, unor pictori impresioniști.
„Poet al nevrozelor preistorice și provinciale, constata Perpessicius, Bacovia a încetãțenit în
lirica primelor douã decenii ale veacului acesta un peisaj, o atmosferã și un fior inedit.”
(Mențiuni critice, Editura Minerva, București, 1971, p. 300)
- Universul poetic bacovian are la bază câteva motive specifice liricii simboliste.
- Este vorba, în primul rând, de motivul singurătăţii, preluat din romantism. Numai că, la
Bacovia, solitudinea devine un sentiment sumbru, apăsător, asociat cu spaţiul
camerei (izolarea) sau cu spaţii exterioare: parcul, străzile sau oraşul de provincie.
- în mulţime, eul poetic bacovian se simte înstrăinat, inadaptat, fără putinţă de comunicare cu
ceilalţi, rătăceşte fără sens, cu gesturi absurde. Sentimentul inadaptării produce înstrăinarea
şi dorinţa de evadare. 
- Motivul solitudinii apăsătoare estel elementul de recurenţă în volumul de debut, din
1916: Plumb.
- Volumul Scântei galbene (1926) aduce în discuţie importanţa cromaticii în lirica
bacoviană. într-un interviu din 1929, în revista Viaţa literară, poetul declară: „Fiecărui
sentiment îi corespunde o culoare.  Acum  în urmă m-a obsedat galbenul, culoarea
deznădejdei...
- Gama de culori este restrânsă în poezia lui Bacovia, centrată pe câteva motive tipic
simboliste: urâtul, plictisul, tristeţea, monotonia. Esenţial sugestivă, culoarea, în loc să
reliefeze obiectul, dimpotrivă, estompează conturul, îl dizolvă, într-un fluid unic, în stare să
impună o anumită stare de spirit. Culorile, ca şi instrumentele muzicale, au rolul de a sugera o
stare sufletească. Astfel, melancolia gravă este sugerată de vioară şi clavir, în timp ce
sentimentul de monotonie este dat de culoarea violet, de armonică şi fanfară. Violetul indică,
de asemenea, un doliu cosmic. Nevroza este sugerată de verde crud, roz şi albastru, muzical
ea fiind susţinută de violină şi de flaut. Galbenul sugerează, aşa cum însuşi poetul
declară, depresia. Culorile intense, strălucitoare, cu scăpărări preţioase ca aurul relevă o
stare crepusculară. Albul statuilor pe care se lasă un apus de soare măreţ relevă o stare
crepusculară. Negrul, limita cromatică, suscită limita depresivă, ca în poezia cu acest titlu.
- Lumea oraşului, a târgului de provincie, se constituie într-un motiv de largă recurenţă în
lirica bacoviană. Poeziile bacoviene ilustreazã ideea cã realitatea degradatã a orașului distruge în

3
sufletul omului bucuria și speranța. Abatorul, pieţele pustii, parcurile sărăcăcioase reprezintă
elemente ale universului citadin care provoacă spaimă existenţială şi, în acelaşi timp,
constituie fundalul pe care sunt proiectate ipostazele umane specifice poeziei bacoviene:
copii şi fecioare tuberculoase, o palidă muncitoare, poetul rătăcind fără sens şi făcând gesturi
absurde. O imagine concludentă a spaţiului urban este prezentă în Amurg violet. Decorul este
aici de o artificialitate intens studiată. Punctul central este cromatica atipică (violet), disipată
în atmosferă (amurg) şi în tot spaţiul: „Oraşul tot e violet. Se descrie frecvent o mulțime
anostã, care amplificã drama singurãtãții. Sugestiile vizuale și olfactive se realizeazã cu
finețe: „Ard, afumate, triste felinare, / Ca într-o crâșmã umedã, murdarã.” (Sonet)
- Cadrul natural este trist şi dezolant în lirica bacoviană. Ploaia şi ninsoarea au rezonanţă în
sufletul omului, aducând monotonie, nevroză, chin şi frig lăuntric.
- Anotimpurile: Toamna, anotimpul mohorât al ploilor interminabile, pustieşte sufletul şi
amorţeşte simţurile ca în poezia Nervi de toamnă. Iarna este infernală, domină întreaga
lume şi aduce cu sine pierderea oricărei speranţe, a oricărei iluzii din sufletul poetului,
precum în poezia Din vremuri. Primăvara nu reprezintă pentru eul liric bacovian un motiv
de bucurie, ci dimpotrivă, un anotimp al nevrozelor, ca în Nervi de primăvară sau Note de
primăvară. Căldura infernală a verii creează o atmosferă în care cadavrele se descompun, ca
în poezia Cuptor. 
- În mijlocul acestui peisaj dezolant, poetul rătăceşte singur, înstrăinat de ceilalţi, fără putinţa
de a comunica cu lumea din jur, motivul singurătăţii asociindu-se cu izolarea, înstrăinarea,
imposibilitatea comunicării.
- Iubirea apare în poeziile lui Bacovia într-un mod total diferit de lirica romantică. Femeia
constituie un refugiu, casa ei reprezintă un loc de adăpost, compasiune şi ocrotire, un loc
unde asprimile bolii şi ale mizeriei umane sunt alinate cu forme de atenţie elementară,
precum un ceai sau un foc bine nutrit, ca în poezia Decembre. În lirica bacovianã, iubirea se
manifestã mai mult ca o iluzie sau ca o amintire („Iubito, cu faþa de mort, / Mireasã pe tron /
Cu grai monoton / În visul meu te port” Psalm). Termenul de adresare „iubito” nu trimite la
o ființã umanã concretã, ci exprimã doar nevoia de comunicare (iubita este celãlalt, un alt om
condamnat sã trãiascã). Eul poetic sperã uneori sã gãseascã liniștea i împlinirea în casa unei
iubite ipotetice: „În casa iubitei de-ajung, / Eu zgudui fereastra nervos, / și-o chem ca sã vadã
cum plouã / Frunzișul, în târgul ploios.” (Spre toamnã)
- Moartea apare la Bacovia ca o senzaţie de anihilare a întregii existenţe, de dezagregare a
materiei şi a fiinţei („sfârşitul continuu bacovian"). Moartea provoacă rareori panică. Ea este
de obicei dorită şi aşteptată ca un remediu al bolii existenţiale de care suferă poetul.

- Volumele Cu voi (1930) şi Comedii în fond  (1936) continuă să zugrăvească viziunea de

infern, lumea absurdă şi halucinantă, prezente şi în volumele anterioare, Plumb şi Scântei
galbene
- Ultimul volum, Stanţe burgheze (1946), cultivă cotidianul, biograficul, stereotipia actelor
umane, vocabularul prozaic, ironia discretă. Fără a schimba temele şi motivele liricii
bacoviene, denotă un autor exigent cu sine, a cărui operă lirică nu impresionează prin
cantitate, ci prin virtuozitatea ei.

4
- Din lumea bacoviană nu se poate fugi, este o lume închisă, fără iluzia unei transcendenţe
salvatoare, sensul existenţei fiind vidul, nimicul. Traseul discursului liric bacovian, de la
simbolismul manierist la tranzitivitate, este chiar drumul poeziei moderne.

APLICAȚII :
SB II : Prezintă în minimum 50 de cuvinte, semnificațiile textului următor, evidențiind
două trăsături ale simbolismului:
1. ,, Stau….și moina cade, apă, glod… Orașul doarme ud în umezeala grea,
Să nu mai știu nimic, ar fi un singur mod- Prin zidurile astea, poate, doarme ea,-
Un bec agonizează, există, nu există,- Case de fier în case de zid,
Un alcoolic trece piața tristă. Și porțile grele se-nchid.(…),,
(George Bacovia, Nocturnă)

2.
,, Sunt clipe când toate le am… Iată, sunt clipe când toate le am…
Tăcute, duioase psihoze- Viața se duce-n șir de cuvinte-
Frumoase povești ca visuri de roze… Un cântec de mult…înainte…
Momente când toate le am. Momente când toate le am…
(George Bacovia, În fericire)

SB II: Comentează în minimum 50 de cuvinte, semnificațiile textului următor,

evidențiind rolul verbelor la timpul prezent :

,, Afară vântul se jălește, Luna aruncă raze reci

Izbindu-se de crengi uscate, Peste pământul amorțit,
Și-n jur singurătatea crește Ce parcă doarme-un somn de veci,
Pe când suspin încet și trist. Pe când eu stau ca aiurit.

De-aceea cat să mă înșel

C-un cântec fără înțeles,
S-alung urâtul, căci cu el
De-un timp stau atât de des!

5
 (Ștefan Petică, Aproape de nebunie)

SB II: Comentează în minimum 50 de cuvinte, semnificațiile textului următor,

evidențiind două motive literare :

,, Sunt câțiva morți în oraș, iubito, Cei vii se mișcă și ei descompuși,

Chiar pentru asta am venit să-ți spun; Cu lutul de căldură asudat;
Pe catafalc, de căldură-n oraș, E miros de cadavre, iubito,
Încet cadavrele se descompun. Și azi, chiar sânul tău e mai lăsat.

Toarnă pe covoare parfume tari,

Adu roze pe tine să le pun;
Sunt câșiva morți în oraș, iubito,
Și-ncet, cadavrele se descompun…
(George Bacovia, Cuptor)
SB II: Comentează în minimum 50 de cuvinte, semnificațiile textului următor,
evidențiind două motive literare :

,, Îți scriu, să știi că toate-s așa la plecare,

Că n-am clintit un lucru de două săptămâni,-
Pe masă o mănușă, zvârlită la-ntâmplare,
Păstrează încă forma frumoasei tale mâini.

Și iată evantaiul și mica ta oglindă,

- Oglinda, cea mai bună prieten-a femeiei,
Ea care poate-atâtea secrete să surprindă
Când ușile-s supt paza neîndurat-a cheiei.-

Așa e-n casa noastră, iar cel ce ți le scrie

E-așa hursuz și jalnic, încât mă-ntreb de-s eu,

6
 Sau am murit ș-acum trăiesc iar, cine știe,
Și nu-s decât un paznic bătrân într-un muzeu…
(Dimitrie Anghel, Scrisoare)