Aci sosi pe vremuri

Ion Pillat
I. Poezia „Aci sosi pe vremuri" este o poezie de factură tradiţionalistă, inclusă in
volumul „Pe Argeş în sus", apărut în 1923.
Tradiţionalismul este o mişcare literară, avand ca trasături: valorificarea
specificului naţional (istoria, natura şi folclorul) şi ortodoxismul. Tradiţionalismul găndirist
valorifică miturile autohtone, credinţele străvechi şi revalorizează elementarul, ruralul.
Poezia aparţine tradiţionalismului prin: tema timpului trecător, respectarea prozodiei
clasice, orientarea spre trecut (motivul amintirii, casa părintească), descrierea
cadrului natural, rural si prin registrul stilistic.
II. Poezia este o meditaţie nostalgică pe tema trecerii ireversibile a timpului, asociată
cu aceea a repetabilităţii destinului uman.
Tematica rurală, preferată de tradiţionalişti, se armonizează cu tema iubirii şi tema
timpului, într-o construcţie simetrică, de factură clasică. Cadrul rural este particularizat prin
utilizarea unor motive literare specifice: „casa cu pridvor", „lanuri de secară", „berale",
„clopotul din turnul vechi". Povestea de dragoste se desfăşoară sub semnul ocrotitor al
nopţii şi al lunii, motive romantice revalorizate în cheie tradiţionalistă. Temei timpului ii este
subordonat motivul romantic al plopilor care străjuiesc drumul, simboluri ale melancoliei şi
aşteptării.
Titlul fixează cadrul spaţio-temporal al iubirii, prin indici de spaţiu (adverbul „aci", în
formă populară) şi de timp (locuţiunea adverbială „pe vremuri"). Verbul la perfect simplu,
„sosi", marchează legătura dintre trecut şi prezent.
Compoziţional, poezia cuprinde 19 distihuri şi un vers final liber, având rolul de
laitmotiv şi sugerând îndepărtarea de modelul clasic.
Poezia este alcătuită pe principiul simetriei. Cele două planuri temporale, trecutul şi
prezentul, sunt dispuse succesiv, ceea ce accentuează ideea de repetabilitate a vieţii şi a
iubirii. Intre ele se intercalează o secvenţă elegiacă, astfel încât textul are trei părti.
III. Prima parte corespunde cu planul trecutului: evocarea iubirii de „ieri" a bunicilor.
Este alcătuită din două secvenţe poetice: în primele trei distihuri, este descris decorul
poveştii de dragoste, iar următoarele şapte distihuri cu-prind scenariul iubirii bunicilor.
Partea a doua este o meditaţie pe tema trecerii timpului; ea face legătura dintre
planurile trecutului şi prezenului.
A treia parte surprinde, simetric faţă de cea dintâi, în cele şapte distihuri, scenariul
iubirii din prezent. Versul independent din final, cu rol de laitmotiv, „De nuntă sau de moarte,
în turnul vechi din sat", încheie planul prezentului prin reluarea unei imagini simbolice din
prima parte, în care turnul şi clopotul devin simboluri ale repetării destinului.
Primele două distihuri reprezintă incipitul poeziei şi fixează, prin intermediul metaforei
„casa amintirii", spaţiul rememorării nostalgice a trecutului, un spatiu mitic.
Versul „Paienjeni zabreliră şi poartă şi zăvor" sugerează trecerea timpului, degradarea,
starea de părăsire a casei părinteşti.
Al treilea distih deschide planul trecuhdui, al evocării iubirii bunicilor. Dacă în poezia
romantică natura era etemă, în opoziţie cu efemeritatea existenţei umane, în poezia lui Ion
Pillat natura devine solidară cu omul, fiind marcată de semnele îmbătrânirii, ca şi fiinţa
umană: „in drumul lor spre zare imbătrâniră plopii". Versul „Aci sosi pe vremuri bunica-mi
Calyopi" reia titlul poeziei şi evocă imaginea din tinerete a bunicii cu nume mitologic:
Calyopi-Kalliope, muza poeziei epice şi a elocinţei, în mitologia greacă.
 Intălnirea bunicilor, îndrăgostiţii de odinioară, rezpectă un ceremonial romantic:
bunicul aşteaptă sosirea berlinei, din care coboară o tânără Imbrăcată, după moda timpului,
„in largă crinolină"
Asocierile livreşti, intălnite adesea în poeziile lui Ion Pillat, indică epoca, numind
preferintele din moda literară a vremurilor respective. Astfel, bunicul îi recită iubitei
capodopere ale literaturii romantice — „Le Lac", de Lamartine, şi „Zburătorurul”, de I.H.
Rădulescu. Atmosfera poeziei este de factură romantică, fiind prezent motivul lunii.
Sunetul clopotului, laitmotiv al poeziei, Insoţeşte protector cuplul de indrăgostiţi: „Şi
cum şedeau... departe, un clopot a sunat,/De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din sat." Chiar
dacă işi imaginează că iubirea lor e veşnică („Dar ei în clipa asta sim-ţeau că-o să rămâna..."),
indrăgostii sunt şi ei afectaţi de trecerea implacabilă a timpului: „De mult e mort bunicul,
bunica e bătrănă..." .
Secvenţa trista, mai restrânsă, alcătuită din două distihuri, ilustrează tema trecerii
timpului. Portretele sunt singurele care mai păstrează imaginile de odinioară ale
indrăgostiţilor. “ce straniu lucru: vremea!” “te vezi aievea numai in stersele portrete.”
In a treia parte a poeziei este reluată, simetric in raport cu prima parte, experienţa
trecutului. In distihul al treisprezecelea, prin intermediul unei comparaţii, se realizează o
paralelă între trecut şi prezent „Ca ieri sosi bunica... şi vii acuma tu: /Pe urmele berlinei trăsura
ta stătu." Aceleaşi gesturi, mişcări, elemente ale spaţiului, aceeaşi gratie a feminitătii se
regăsesc, peste ani, într-o aceeaşi poveste de iubire, trăită de alţi protagonişti. Diferenţele
ţin de moda vremii: iubita coboară din „trăsura”, iar indrăgostitul recită poeme simboliste de
Francis Jammes şi de Horia Furtună. Din portretul fizic al iubitei se retine doar detaliul
spiritualizat, imaginea ochilor, în trecut „ochi de peruzea", acum „ochi de ametist” .
Sunetul clopotului insoţeşte din nou momentul întâlnirii indrăgostiţilor şi sugerează
repetabilitatea existenţei umane. Versul final, laitmotiv al poeziei, accentuează impresia
trecerii ireversibile a timpului: „De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din sat."
Ideile poetice sunt susţinute, din punct de vedere stilistic, de folosirea metaforelor
şi epitetelor („casa amintirii", „ochi de peruzea", „ochi de ametist") şi a comparaţiei, prin
paralelism intre trecut şi prezent. Expresivitatea se realizează prin alternanţa timpurilor
verbale sugerând planurile trecut şi prezent evocate in poezie. Sugestia poetică se
concretizează mai ales la nivel lexical, prin termenii din câmpul semantic al naturii („codru",
„plopii", „lanuri de secară", „luna, „cămpie), care configurează cadrul rural.
Poezia are prozodie tradiţionalistă: distihuri cu rima împerecheată, ritmul iambic
şi măsura versurilor de 13 — 14 silabe. Versul independent din final relativizează într-o
oarecare măsură construcţia clasică.
IV. In concluzie, „Aci sosi pe vremuri" de Ion Pillat aparţine literaturii traditionaliste
prin compozitia de factură clasică şi prin abordarea unei tematici specifice acestei direcţii
literare: universul rural, cadrul natural, nostalgia trecutului, trecerea implacabilă a timpului.