Morometii

Relatie Ilie-Niculae Marin Preda

II. În raport cu proza anterioară cu tematică rurală, scriitorul impune noi tipologii
în romanul său postbelic: ţăranul reflexiv şi intelectualul cu origine ţărănească.
Cel mai important personaj al literaturii lui Marin Preda, Ilie Moromete, îl are ca
model pe Tudor Călăraşu, tatăl scriitorilui, după cum mărturiseşte acesta în volumul
„Imposibila intoarcere": „eroul preferat, Moromete, care a existat în realitate, a fost tatăl
meu." Personaj exponential, al cărui destin exprimă moartea unei lumi, Moromete
reprezintă concepţia tradiţională faţă de pământ şi de familie. Țăran din clasa de mijloc,
el încearcă să păstreze intreg, cu preţul unui trai modest, pământul familiei sale, pentru
a-I lăsa apoi băieţilor.
Niculae este fiul cel mai mic, din a doua căsătorie a lui Ilie Moromete, în cele
două volume fiind prezentat la varste diferite: copilul şi tânărul în formare. În primul
volum, Niculae este un copil dornic să înveţe carte ca să-şi schimbe statutul social,
ceea ce reuşeşte pentru un timp, atâta vreme cât tatăl este de acord să-l lase la şcoală
şi să-i plătească taxele. În volumul al doilea însă, după ce Ilie Moromete îl retrage de la
şcoală sub pretextul că învăţătura nu aduce niciun „beneficiu", Niculae începe să-şi
caute sensul existenţei şi devine „adeptul unei noi religii a binelui şi a răului", cum crede
că este noua dogmă socialistă.
Discuţiile dintre tată şi fiu din volumul al doilea al romanului au semnificația unei
confruntări între două concepţii de viaţă, Intre două civilizaţii şi, desigur, între
generaţii. Niculae se îndepărtează din ce în ce mai mult de modelul tatălui său, nu
trăieşte viaţa bucurându-se de ea, ci febril, prea ocupat ca să mai poată contempla.
III. Relaţia dintre tată şi fiu ilustrează evoluţia conflictului secundar, dintre dorinţa
copilului de a merge la şcoală şi lipsa de înţelegere din partea tatălui, cu mentalitate
tradiţională de ţăran. În al doilea volum, conflictul dintre generaţii ia forma unei
confruntări între două civilizaţii şi două mentalităţi: cea tradilională şi cea colectivistă.
O secvenţă semnificativă, din primul volum, pentru ilustrarea relaţiilor dintre tată
şi fiu este aceea a serbării şcolare la care Niculae ia premiul întâi. Deşi îşi iubeşte
copiii şi le vrea binele, Moromete îşi cenzurează orice manifestare de afecţiune faţă de
ei. Neinteresat cu adevărat de preocupările şi de situaţia fiului mai mic, el se aştepta ca
Niculae, care era trimis zilnic cu oile, să rămână repetent. Spre surprinderea lui, copilul
ia premiul întâi. Stinghereala lui Niculae când primeşte premiul pe scenă şi criza de
friguri care il cuprinde în timp ce încerca să recite o poezie îi produc lui Moromete o
emoție puternică, iar gesturile de mângâiere sunt schiţate cu multă stângăcie.
O întâmplare care anticipează într-o oarecare măsură ruptura de mai tărziu
dintre tată şi fiu este aceea din volumul întâi, când IIie Moromete călătoreşte la munte
ca să vândă cereale, iar la întoarcere povesteşte nişte fapte extraordinare. Însoțindu-l
mai târziu pe tatăl său într-o călătorie asemănătoare, Niculae rămâne dezamăgit:
întâmplările sunt banale, oamenii lipsiţi de farmec, munteanca tânără care-l tulburase
pe tatăl său i se pare o ţărancă oarecare, prin nimic deosebită de o femeie din Siliştea-
Gumeşti: „Tatăl — notează naratorul - avea ciudatul dar de a vedea lucruri care lor le scăpau,
pe care ei nu le vedeau ."
După fuga băielilor lui mai mari la Bucureşti, Moromete devine îndepărtat şi
nepăsător, se retrage în sine, iar în volumul al doilea intră într-o zonă de umbră. Îşi
pierde prestigiul de altădată, autoritatea lui în sat se diminuează, familia se destramă.
Schimbarea lui Moromete este surprinsă de fiul său, Niculae, în mod direct: „Il vezi cum
îi ia altul vorba din gură fără niciun respect şi el lasă fruntea fn jos și nu mai zice nimic. De ce?
Aici s-a întâmplat ceva şi nimeni n-o să ştie vreodată ce-a fost cu el, poate doar mama, dar eu
nu cred!"
Înscrierea lui Niculae în Partidul Comunist reprezintă un prilej pentru noi
dispute cu tatăl său. Tânărul este trimis la o şcoală pentru activişti şi se întoarce în sat
cu o sarcină de la „județeană„. El trebuie să supravegheze buna funcţionare a primelor
forme colective de muncă (strângerea cotelor şi predarea lor către stat), dar se iscă o
agitaţie agresivă în timpul căreia' un sătean moare înecat în apele râului de la marginea
satului. Idealist, tânărul se orientează cu dificultate în ţesătura de intrigi pusă la cale de
oportuniştii de profesie. Aşa că activistul Niculae Moromete este destituit, se retrage din
viaţa politică şi îşi continuă studiile.
Ilie Moromete îşi conştientizează târziu greşeala de a-l fi retras pe Niculae de la
şcoală, iar regretele lui sunt, de asemenea, tardive: „Ar fi trebuit să-l fi ținut pe Niculae
mai departe la şcoală, zicea el, să nu umble el pe urmă de gât cu toți ăştia ca d-alde
Isosică. Vezi zicea el, aici am greșit. „
În ciuda transformărilor sociale la care asistă, Ilie Moromete nu acceptă ideea
că rostul lui în lume a fost greşit şi că ţăranul trebuie „să dispară". In monologul de Ia şira
de paie, adresat unui personaj imaginar, Bâznae, eI compară cele două ordini ale lumii,
cea veche şi cea nouă, de pe poziția „celui din urmă țăran" (după cum îl numeşte N.
Manolescu), reprezentant al unui cod etic şi al unei filozofii condamnate la dispariţie de
timpul implacabil: „Pană în clipa din urmă omul e dator să ţină la rostul lui, chit că rostul ăsta
cine ştie ce s-o alege de el!" Tot acum el îşi exprimă crezul despre rolul de tată, despre
ceea ce are el de transmis cu adevărat fiilor săi: „Măcar, zise Moromete mai departe, eu tot
am făcut ceva, am crescut şase copii şi le-am ţinut pământul până în momentul de faţă — că n-
au vrut să-I muncească, ce să le fac eu, toată viața le am spus şi i-am invăţat [...]."