Comentariu la Poemul ,,Chiuvetei,,

Poezia Poema chiuvetei face parte din volumul Totul (1985) şi ilustrează cu fidelitate trăsăturile
prozei postmoderne. Iubirea imposibilă, incompatibilitatea în cuplu, format dintre o chiuvetă și „o
mică stea galbenă” constituie tema poemului. Astfel, asistăm, într-o manieră postmodernistă, la
parodierea unor convenţii ale poeziei din literatura trecutului, în speţă raportarea făcându-se la
Luceafărul eminescian. Asocierea cu Luceafărul este permisă prin sesizarea unor elemente comune:
motivul aspraţiei spre o stea (care nu mai apare în registrul grav al nevoii depăşirii condiţiei umane),
cele trei invocaţii către stea, cuplul format din elemente ce aparţin unor lumi diferite, imposibilitatea
depăşirii limitelor, finalul ce presupune asumarea condiţiei şi resemnarea, existenţa firului epic şi
narativitatea versurilor, lirismul de tip obiectiv. Inlocuind fiintele cu obiecte de uz caznic, textul are
forma unei fabule, a unei povesti cu talc. Punctual de plecare este un scurt pasaj din “Luceafarul”
(discursul fetei de imparat, descantecul ei de coborare adresat Luceafarului), caruia i se adauga un
fel de morala. Prima parte expune povestea de iubire, mai exact drama iubirii neimpartasite dintre un
obiect al recuzitei casnice si un corp apartinand planului cosmic.Urmatoarea secventa poetica incepe
cu o exclamatie retorica („dar!vai!”), anticipand presupusa drama a neimplinirii iubiri si, prin
urmare, resemnarea chiuvetei. Ultimele versuri aduc în scenă personajul-narator „gaura din perdea”,
el însu i pregătit ș pentru o confesiune: „cândva în jocul dragostei m-am implicat i eu ș ”. Imposibilă
i această poveste ș de iubire, se vede obligată să se mul umească cu un destin mărunt: ț „dar, ce să
mai vorbim acum am copii pre colari”. Poema chiuvetei rămâne un text reprezentativ pentru lirica
postmodernă, ce surprinde prin insolit şi prin originalitate, prin idei şi intertextualitate, prin
narativizarea liricii prozaismul și discursului.

Ca în orice text postmodernist, prozaicul este evident mai întâi de toate în limbaj ( „căzu în
dragoste”, „sifonul meu a bolborosit tot felul de cântece”, „regatul de linoleum”), iar ironia („dar
vai!” „nichelul meu te doreşte”) devine constantă, ca şi absurdul pove tii de iubire ș („fiindcă iubea o
strecurătoare de supă”). Epitetele („mica stea galbena”, „superba dacie”), personificarea („chiuveta
se confesă, se plânse, mărturisi”) contribuie i ele la ob inerea efectului ironic si parodic ș ț al
poemului. Incipitul ex abrupto ( „într-o zi chiuveta căzu în dragoste”) şi impresia de univers fals
( „se confesează muşamalei din bucătărie”) conduc la sfârşitul poveştii de iubire artificiale. Nu
există majuscule, se eludează ortografia şi semnele de punctuaţie sunt utilizate ocazional.
Este evident ca poemul ,,Chiuvetei,, este analogia cu poemul Luceafarul de Mihai Eminescu. Reluarea
unei poezii atat de cunoscute se face in maniera post-moderna, cu un spirit ludic, duios-ironic si parodic.
Asemanari
1. - Aspectul narativ;
- Prezenta vocilor/mastilor/rolurilor lirice, ceea ce permite incadrarea ambelor texte in lirica
obiectiva;
2. Tema este una a iubirii imposibile, unul dintre protagonisti fiind de esenta cosmica: Luceafarul
in poemul eminescian, o "stea mica" in poezia lui Mircea Cartarescu
3. Aspiratia unei entitati terestre (aici chiuveta) catre absolutul cosmic, catre inalt;
4. Ambele texte sunt structurate pe doua dimensiuni care interfereaza, cel putin la nivelul
aspiratiei: una terestra, chiar banala, cotidian-urbana la Cartarescu (bucataria, orasul, chiuveta,
perdeaua, Dacia crem etc.) si cealalta celesta, cosmica, de sorginte romantica (steaua, noaptea
instelata)